Nu vreau să vorbesc despre infrastructură, fonduri europene pe diverse segmente, ci despre promovarea Culturii Populare. Agroturismul, produsele ecologice, tradiţiile şi obiceiurile sunt unul din filonii de bază ai României. Comunicarea prin portul unei naţiuni merge dincolo de semne.
Câţi dintre tinerii de azi mai ştiu ce înseamnă portul popular? Câţi dintre noi mai ştiu cu câtă trudă, amestecată în acelaşi timp cu sentimentul de dragoste şi nerăbdare, lucrau bunicile noastre la războiul de ţesut în lungile nopţi de iarnă, pentru a găta hainele pentru membrii familiei în timp util? Femeile se întreceau în arta cusutului, iar modelele erau ţinute în secret, până în momentul în care, în ceas de sărbătoare, hainele erau etalate în faţa tuturor consătenilor la biserică, sau la jocul din sat.
Costumul naţional este purtat astăzi de puţini oameni din lumea satului, cu precădere în localităţile unde tradiţiile populare au fost ridicate la rang de artă. Dacă vom şti cum să ne valorificăm cultura populară, cu siguranţă aceasta ne va aduce o multitudine de turişti străini în pensiunile agroturistice din România.
În Bistriţa-Năsăud cei mai renumiţi pentru păstrarea tradiţiilor sunt locuitorii din zona Năsăud. Aici mai sunt confecţionate încă renumitele clopuri cu pană de păun, unice prin frumuseţea lor în lume.
De la ţăranii din Dumbrăviţa am încercat să desluşim pentru dumneavoastră taina şi frumuseţea costumului popular, valoarea acestor nestemate şi mai ales cum putem să facem din această artă o afacere.
Portul popular al tinerilor de azi e oarecum diferit de cel al tinerilor din trecut. În trecut, portul era confecţionat după sezon, din pânză de casă, din pănură de lână dată în piuă pentru a se îndesa, din care se confecţionau sumanele, ceoarecii şi obielele pentru opinci. Astăzi tinerii nu mai prea îmbracă costumul popular decât la serbările şcolare şi atunci cu mare greutate, căci hainele acestea sunt din ce în ce mai incomode.
Cămăşile femeilor erau „peste cot”, cu alesături „în cruci”, „în păşituri”, cusute „pă dos”, „alesă cu mărgele”, „nevedite” şi trase în „ceară” (război de ţesut). Fetele aveau de obicei „şâr” şi pe umăr, iar la mâneci „cipcă”. Bărbaţii purtau cămaşă cu guler pe care erau alesături cusute sau alese cu mărgele.
Feciorii aveau „şâr” atât la guler cât şi pe umeri, la mâneci şi pe poală. La capătul poalei era cusută „cipca”. Vara se purta „pantaloni pe picior”, confecţionaţi în „ceară”, „în patru iţă” şi „izmene largi”, iar iarna se purtau cioareci din pănură. În picioare aveau cizme sau opinci.
Curelele (brâiele) erau din piele. Unii mai înstăriţi purtau brâu cusut cu mărgele şi clop cu păun în zilele de sărbătoare. Ceilalţi purtau brâu simplu din piele şi clop simplu „de păr” îngrădit cu „bertiţă” din mărgele şi „bumbuşte”. Cei care se căsătoreau nu mai aveau dreptul să poarte bertiţă. Pieptarele erau fie cu ciucuri, fie brodate cu cunună.
Poalele femeilor se confecţionau din pânză de casă. Zadiile se ţeseau în „ceară” în diferite culori, fie din lână, fie mai nou, din „şar” (fire sintetice). Existau două tipuri de zadii: „soţâi” (perechi) şi cu şurţ. Acesta era uneori din postav pe care se brodau manual diferite forme. Pieptarele erau „alese cu mărgele” sau brodate în mătase „cu cunună”. Frânghiile cu care se legau zadiile se confecţionau tot în „ceară” din care, pe lângă altele nu lipseau culorile tricolorului românesc. Femeile aveau în picioare opinci iar în zilele de sărbătoare şi duminica purtau papuci din piele.
Portul ţărănesc actual al tinerilor din Salva este mai bogat în broderie, trăsăturile esenţiale fiind foarte bine păstrate. Fetele poartă „clop subţire” iar unii feciori clop cu păun. În picioare nu se mai poartă opinci decât într-o foarte mică măsură şi în special de cei în vârstă.
Interlocutorii noştri recunosc că se pot câştiga bani mulți din această meserie, a confecţionării costumelor populare, dacă ştii cum să-ţi alegi clienţii şi mai ales dacă reuşeşti să-i convingi de valoarea acestor nestemate ale culturii româneşti, unică în lume prin bogata cromatică aleasă pe modelele de cusături.
Pentru locuitorii din Dumbrăviţa am scris un volum care vorbeşte despre dorurile lor, intitulat „Cartea diuganilor”. În el se regăsesc toate ocupaţiile şi meşteşugurile acestor oameni de pe valea unde se aude mai întâi doina şi apoi răsare soarele.
Aşadar dincolo de politica de integrare, noi putem comunica cu toată lumea trecând graniţele prin ceea ce avem benefic mai de valoare.