Ultimul meşter de fluiere din Zarand

Ne aflăm în Ţara Zarandului, renumită pentru fabuloasele bogăţii ale subsolului, pentru istoria sa marcată de figurile emblematice ale lui Avram Iancu sau Crişan, pentru meşterii săi olari, spătari, dogari, dar şi pentru credinţele ancestrale în vâlve, moroi sau alte spirite .

Din zona Bradului, de pe valea Crişului Alb, urcăm spre înălţimi pe unul dintre afluenţii acestuia, şi anume, pe firul văii Juncului. Dealurile povârnite, îmbrăcate în păduri de foioase, străjuiesc îndeaproape curgerea apelor limpezi. Cerul deasupra  este de cele mai multe ori doar o îngustă fâşie albastră, punctată din loc în loc cu scame mărunte de nori albicioşi.

După 16 km parcurşi pe firul văii, ne apropiem de izvoarele acesteia, care se formează din reunirea numeroaselor pârâiaşe ce şuşotesc printe dealurile semeţe ce prind ca într-o îmbrăţişare firul văii pe care am urcat. Am ajuns deja în satul Dumbrava de Sus. Cândva acest sat se numea Juncu, după numărul impresionant de vite care se creşteau aici.

Pentru mine, locul acesta are ceva magic. De fiecare dată când ajung aici, îmi pare că printr-o breşă în timp, reuşesc o accedere într-un sat zărăndean de acum un veac. Casele cu târnaţ şi fundaţii înalte de piatră sunt aşezate în apropierea văii Juncului, sau pe fruntea înaltă a dealurilor ce formează o adevărată coroană regală în jurul amintitei văi. Monumentale şuri din lemn, cu acoperişuri ţuguiate din paie se zăresc  peste tot, în cele mai neaşteptate locuri, pe cele mai înalte culmi de deal sau în margini râpoase de pădure. Fiecare gospodărie are mai multe şuri, construite acolo unde sunt păşunile pentru vite sau holdele de fânaţ.

Undeva spre nord-est, de la înălţimea de 1152 m, domină satul dar şi o parte a Ţării Zarandului, culmea de piatră calcaroasă a Strâmbei. Spre răsărit, din oceanul de  verdeaţă al pădurilor, ies ascuţiţi ca nişte canini, colţii stâncoşi ai Vulcanului (1256 m).

Străjuit de aceste înălţimi spectaculoase, a căror piatră albă ia uneori culori stranii de la portocaliu la liliachiu, în funcţie de momentele zilei sau de fenomenele meteorologice, satul Dumbrava de Sus îşi răsfiră gospodăriile printre livezi, fâneţe, pâlcuri de pădure şi păşuni.

Indiferent de anotimp, călătorul ajuns aici este subjugat de magia locului. Primăvara îmbracă în horbote dantelate de floare albă, toate dealurile: pruni, cireşi, meri, peri oferă privitorului adevărate simfonii florale. În iarba verde, puzderie de păpădii, clipesc galben-aurii în soarele vesel. Toate se răsfaţă în cântec duios de fluier sau în tânguirea sfâşietoare a tulnicului. Bogăţia florală se va transforma mai târziu în vară sau în toamnă în “prăpăd” de fructe: cireşe “negruţe”, “albuţe”, “amare”, sau “moacre” vor îngreuna cu rodul lor ramurile pomilor. Prunele, merele şi perele aromate se vor transforma la un moment dat în ”esenţe” tari. Vinarsul obţinut din aceste fructe este renumit în toată zona. Sacii cu sâmburi de nucă vor lua şi ei calea târgurilor din Brad sau Hălmagiu.

Iarna, când nămeţii sunt cât casa, când vântul şuieră nebun măturând culmea dealurilor, iar  Strâmba scuipă printre colţii de piatră  trâmbe alburii de ceţuri, când fumul iese chinuit pe horn, doar el fiind o mărturie a vieţii care mai palpită în gospodării, la gura sobei se bea câte un pahar de vinars cald cu chimen şi se deapănă poveşti despre viaţa satului de altădată. Da, satul era bogat cândva, şi animat. Fiecare palmă de pământ era folosită cu multă atenţie. Holdele de grâu unduiau în bătaia vântului până aproape de picioarele de piatră ale Strâmbei. Un număr mare de vite erau într-un dute-vino continuu între o păşune şi cealaltă.

La un pahar de vinars de cireaşă care dezleagă limbile, Ancheş Ioan, unul dintre puţinii locuitori de astăzi ai satului, care a  ales să rămână aici, vecin cu cerul şi pădurea, îmi povesteşte despre atmosfera de altădată: ”Când începea vremea secerişului, în  tătă zua era câte o clacă la săcerat de grâu. Femeile şi fetele săcerau grâul şi strigau “uituri”, bărbaţii în urmă legau snopii şi-i aşezau în “cruci”, iar muzicanţii tomniţi pântru clacă zâceau cântec după cântec, însoţind săcerătorii. Tătă treaba să găta cu mare joc şi petrecere. P-atunci răsunau dealurile săptămâni la rând de cântecele lăutarilor şi veselia de la clăci. Când gătau holda de săcerat, din ultimile spice fetele împleteau o cunună care era purtată apoi de una dintre ele până la casa omului cu holda de grâu. Să fi văzut atuci chiote şi hârjoneli între tineri! Fata cu cununa pă cap fugea cât o ţineau picioarele, urmărită de tăţi clăcanii, da’ mai ales de feciorii care aveau în mâni ulcioare şi doniţe cu apă pă care din fugă le deşărtau peste purtătoarea cununii de grâu. Ajunşi la gazdă acasă, cununa era pusă sub grindă la icoană, iar clăcanii erau ominiţi cu tăt felu de bucate, după care încingeau un joc năpraznic în bătătura cășii ori în şură, de să rădica prafu până la streşînă! Ce mai veselie era atunci! Acuma oamenii nu mai ştiu să petreacă ca pă vremuri!”

Ascult ochi şi urechi tot ceea ce-mi povesteşte interlocutorul meu, mirâdu-mă  de felul în care trăiau oamenii nu cu mult timp în urmă, de modul în care participau cu toată fiinţa lor, cu cele mai profunde fibre ale sufletului  la orice activitate, de la muncă, la cântec şi joc. Îmi imaginez alaiul acela gălăgios descins parcă din ritualurile dionisiace, scurgându-se pe uliţele satului, pe toată perioada secerişului, marcată de nostalgia unor vremuri care nu se vor întoarce.   

Dar satul nu era renumit numai pentru vinarsul bun ce se făcea aici, sau pentru juncii graşi ce coborau adesea la târgurile din Brad sau Câmpeni, nici pentru boii săi potcoviţi care scoteau pe dealuri poveri incredibile, ci mai ales pentru locuitorii lui, mari meşteri de fluiere.

Acu 50 de ani – îmi povesteşte Mateş Petru – erau în sat păstă 100 de familii care făceau fluiere. Atunci când lucru la câmp să găta, când animalele le băgam în grajd, când burele toamnei să slobozau în sat de către Strâmba, oamenii să adunau roată în jurul focului din casă şi s-apucau să facă pă fluiere.

 

             Atunci ţăranul cu mâinile bătătorite de munca câmpului se transforma într-un mic artist: confecţiona fluiere. Fiecare membru al familiei făcea câte o operaţiune după  puteri şi pricepere. Copiii curăţau lemnul de coajă,  îl ciopleau, îl fasonau. Tatăl sfredelea lemnul, îi făcea “ochii” (găurile), îi punea dopul şi-l împistrea (decora). Într-o săptămână se făceau într-o gospodărie în jur de 100 de fluiere. Sâmbăta, de cu noapte, bărbaţii se adunau la colţul Strâmbei şi de acolo plecau peste dealuri până în Avram Iancu, sub Muntele Găina. Aici, meşterii din Junc îşi vindeau fluierele moţilor care plecau în ţară cu doniţe, ciubere şi tulnice. Acestor obiecte li se adăugau şi fluierele moţilor crişeni. Câştigul obţinut din acest meşteşug întregea bugetul destul de sărac al familiilor de moţi.

Copiii învăţau să cânte din fluier sau să lucreze la confecţionarea acestora înainte de a cunoaşte primele litere. Aproape că se năşteau cu aceste deprinderi. Astăzi, meşterii de fluiere au dispărut. Cei mai în vârstă s-au mutat unul câte unul dintre pomii înfloriţi ai satului lor, în grădinile veşnic în floare ale lumii de dincolo. Cei mai tineri au luat drumul oraşelor, viaţa de aici părându-li-se mult prea grea şi fără perspectivă.

Doar Mateş Petru, ultimul meşter fluierar al satului, se încăpăţânează să rămână aici, orice s-ar întâmpla, chiar  dacă el va fi la un moment dat, ultimul locuitor al satului. Unul câte unul, oamenii au plecat spre alte zări. Gospodărie după gospodărie a rămas pustie, părăginindu-se, însă el, Pătruţ a Dupului, rămâne imperturbabil în gospodăria sa micuţă pitită sub vârful dealului, înconjurată de pruni, vegheată de un tei bătrân şi un păr ce pare să strângă între crengile sale întreaga casă.

Singur cu gândurile şi amintirile sale, meştereşte toată ziua la fluiere, ducând mai departe un meşteşug moştenit de la stră-stră- străbunici. Îi un meşteşug care nu-l înveţi de azi pă mâine. El să-nvaţă într-o viaţă de om. Cu fiece fluier făcut ajungi mai bun. Primul fluier l-am făcut după ce o murit tatăl meu. Cât o trăit el nu m-o apristuit (lăsat) să fac numa’ unele operaţiuni. Zâcea că-i stric fluierele. Aşa cum vă spun, am făcut primul fluier care arăta bine, da’ când să cânt, fluierul meu era mut, nu scotea nici un sunet. Tare m-am năcăjît!!. Îmi venea să-l tai la butuc cu săcurea.  Mama m-o îndemnat să mai încerc. După multe încercări, încet, încet fluierele mele or prins viaţă, or început a zâce. Azi am rămas ultimul meşter- spune dus pe gânduri, Mateş Petru.

Pătruţ nu este un simplu meşter, el are cu adevărat un suflet de artist. Iubeşte tot ceea ce-l înconjoară, admiră cu nesaţ peisajele fascinante ale locurilor natale şi povesteşte oricui stă să-l asculte, despre farmecul fiecărui anotimp. Porneşte adesea pe dealuri pentru a-şi procura lemnul pentru fluiere dar şi pentru a se bucura de natură. Cu sufletul deschis spre miracolul din fiecare frunză, floare sau fir de iarbă, cercetează atent mlădiţele tinere de răchită, de alun sau sânger, le pipăie cu atenţie, le mângâie cu buricele degetelor, imaginându-şi cum vor arăta acele ramuri sub formă de fluiere şi ce sunete vor scoate. Din tufele crescute în custurile pietroase ale dealurilor, tufe care au fost mângâiate înaintea lui de razele soarelui parcă mai strălucitor aici, de şirurile împletite ale stropilor de ploaie, biciuite de asemenea, de vântul tăios ce cutreieră dealurile în miezul iernii, Pătruţ îşi alege cu atenţie bucăţile de lemn cele mai potrivite pentru fluierele sale.

Astfel, fluierele sunt confecţionate din lemn de prun, cireş, frasin, sânger, alun sau răchită. Cele mai bune fluiere, spune meşterul, sunt cele din lemn de prun sau cireş. Lemnul este ales pe îndelete, aşa cum spuneam, mângâiat, pipăit, pus la uscat, cojit, după care se sfredeleşte manual. Cu multă atenţie se marchează « ochii » cu un « împungător ». Apoi « ochii »  se măresc  cu un fier înroşit în foc, după care se pune « dopul » fluierului. Între timp fluierul a fost finisat, lustruit, încât acum, la atingere este fin ca mătasea. În continuare lemnul fluierului va fi « înflorit » cu măiestrie neîntrecută cu modele ancestrale : romburi haşurate, sori şi stele stilizate, simboluri religioase, etc.

Îl îndemn pe Pătruţ să-mi povestească cum ia naştere unul dintre fluierele sale : Dimineaţa mă scol devreme, că de la vârsta asta nu prea mai am somn, când soarele încă nu-i vinit la mine în ocol. Îmi beau cafeaua afară pă laviţa de lângă masa făcută dintr-o veche piatră de moară şî mă uit după păsările care zboară care-ncătro, bucuroase de soare şi verdeaţă. Am nişte piţâguşi, vrăbdii şî alte păsări, la care le pun miez de pită  şi-mi vin la masă tătă zua. După ce mă uit io aşa pă lume o vreme, mă duc în şopru unde am pus la scuteală şî la uscat lemnu pântru fluiere. Am butuci întregi de lemn de cireş, prun, frasin din care tai bucăţi potrivite, cu fibra dreaptă, pentru fluiere, sau crengi potrivite din alun, răchită şi sânger. După ce aleg lemnu pă care îl lucrez în zua respectivă, îl scorţălesc (elimină coaja), apoi îl sfredelesc manual, cu sfredele rămase de la tata care or fost făcute cândva aci în sat de meşterii noştri fierari. Asta-i cea mai grea  operaţiune. La lemnul de răchită, alun sau sânger îi mai uşor, că-s de esenţă mai moale şi-apoi te duci cu sfredelul pă inima lemnului. Da’ la lemnu’ de prun, cireş sau frasin îi mult mai greu că-i lemnu’ tare, da’ şî iasă cele mai bune fluiere. Cele din lemn de prun îs cel mai greu de lucrat da’ cântă cel mai fain, au un glas mai aparte. După ce sfredelesc fluierul îi fac rostu (gaura oblică din partea de sus a fluierului) şi-apoi cele şase găuri. Aici trâbă lucrat  cu multă grijă, măsurată distanţa dintre găuri, că de-aici iesă tonalitatea fluierului. Dacă găurile nu-s bine făcute, fluierul nu cântă. Să pune apoi dopu în capătul fluierului, care are şî el multe dichisuri…Odată gătat, fluierul să jmirgăleşte (şlefuieşte, finisează) şî să împistreşte (decorează). La împistrire, prima dată fac un desen cu creionul, dau cu lac păstă el, încrestez desenul cu un cuţît bine ascuţit, după care cu miez de nucă arsă frec crestăturile (desenul) ca să se înnegrească  şî să se vadă mai bine. Şî fluieru-i gata.

Fluierele lui Petrică sunt o minune ! Le privesc cu atenţie, le întorc pe toate feţele şi nu mă mai satur. Cele din lemn de prun au culoare roşietică, cele de cireş maronie, cele de frasin sunt uşor gălbui, iar cele de sânger au o culoare incredibilă, de un galben intens. Fluierele din răchită sau alun sunt albe. Dar ele nu se diferenţiază numai după culoare ci şi după formă: unele sunt pătrăţoase, altele rotunde, mai scurte sau mai lungi.

Însă măiestria meşterului nu se opreşte aici. El are fluiere duble, sau semi-duble, a căror frumuseţe te uimeşte, dar şi bâte ciobăneşti, sau bâte ciobăneşti cu  fluier în partea de sus.

Le pipăi, le răsucesc, le întorc pe toate feţele şi parcă mi-aş dori să am din fiecare model câte unul. Dar ce-ţi ia ochii mai mult la fluierele lui Petrică sunt decoraţiunile fabuloase. Sunt desene  cu haşurări milimetrice ce combină diverese forme geometrice, (romburi, pătrate, triunghiuri, sori, etc.) într-un ansamblu decorativ halucinant. Modelele sunt vechi simboluri precreştine, prezente cândva pe ţesăturile, iile şi obiectele casnice ale ţăranilor români. Coloana formată dintr-o înlănţuire de romburi este un stâlp ce simbolizează aspiraţia spre Dumnezeu, prezenţa acestuia în lume, iar rombul este unul dintre simbolurile fundamentale ale românilor simbolizând uniunea dintre cer şi pământ, dintre cele spirtuale şi cele materiale. Speculaţiile pe această temă ar putea continua, dar eu mă las absorbită de fina şi miraculoasa dantelărie care se desfăşoară în şiruri strânse pe trupul fluierelor. Petrică îmi spune că utilizează într-adevăr modele vechi, pe care uneori le dezvoltă sau le transformă în funcţie de inspiraţia de moment. De cele mai multe ori modelul ia naştere în timpul lucrului. Plec de la un model şi ajung la altul. După cum lucru, aşa îmi vin ideile-spune Mateş Petru. Şi idei are destule, pentru că din zecile de fluiere pe care le am în faţă, nu găsesc două care să fie identice. Zecile de diplome primite la târgurile meşterilor populari la care a luat parte, şi numeroasele premii, îmi confirmă încă o dată statutul de mare virtuoz în arta lemnului, al meşterului Mateş Petru.    

Astfel, de sus din coasta dealului, după ce a fost alintat de vânturi, de soare şi  ploi, după ce a purtat roade dulci, lemnul coborât în casa lui Pătruţ se transformă în cântec. În cântec trist şi duios, aşa cum a fost de-a lungul timpului viaţa moţilor. În ograda meşterului, lemnul prinde viaţă a doua oară. Încântă ochiul şi bucură auzul.

Din  păcate, se pare că Mateş Petru este ultimul din nesfârşitul şir al meşterilor fluierari din Junc. Acest meşteşug va pieri odată cu el, sau mai bine spus, va dăinui doar atâta timp cât Pătruţ va mai putea să cioplească lemnul pentru fluiere. Mă arat nedumerită: “Chiar nu este nici un tânăr dornic să înveţe acest meşteşug?” Pătruţ râde: Tineretu’ de az stă în baruri şî discoteci, la televizor sau în faţa calculatorului! Ce să facă aci în vârf de munte ? Copii aci, în sat  nu mai îs. Satu-i pă ducă. Şî care ar vrea să înveţe n-ar putea, că meseria asta nu să învaţă nici în două săptămâni, nici într-o lună, nici într-un an. Îţi trâbă timp. Mult. Şi forţă în mâni, să poţi meie cu sfredelul drept pă-n inima lemnului. Şî pă deasupra, nici nu poţ trăi din câştigul ăsta ! Io trăiesc, că trăiesc fără pretenţii aci în vârf de munte. Cobor la oraş poate o dată sau de două ori în an. Îmi place aici. Când mai merg la târguri 2-3 zîle, nu mă văd vinit mai iute acasă, că lumea de la oraş parcă-i nebună, şî-i atâta gălăgie că m-apucă durerea de cap ! NU dau traiu meu de-aici pă nimic !

Este noapte caldă de vară. Flăcările focului de vreascuri îmi luminează chipul cu priviri fixe ce urmăresc fapte şi întâmplări de altădată. A fost un timp când satul forfotea de viaţă, iar meşterii săi transformau lemnul dur în cântec duios. Mireasma fânului abundent înflorit, mă învăluie aducându-mă la realitate. Luna săltată peste buza dealurilor de la răsărit, poleieşte cu lumina-i sidefie, culme după culme, crescând prin contrast întunericul din văile adânci. Peste liniştea nopţii spartă doar de ţârâitul monoton al greierilor, se-nfiripă timid un fir melodic, un cântec de fluier. Un cântec solitar : o doină urmată de o ţarină, o bătută şi iar o doină. Şurile cu acoperişuri înalte de paie, înfipte la rând în muchia dealurilor, par străjeri vajnici ai locului, străjeri ce ascultă cu atenţie cântecul ultimului fluierar. Oare timpul va mai avea răbdare cu satul românesc?