Un erou de roman: preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Închin acest text martirilor și mărturisitorilor din închisorile și lagărele de muncă ale regimului comunist din România. Neuitarea lor în veci!

Preambul
1

Ilustrînd modalitățile de comunicare rapidă actuale, îmi încep abrupt mult amînatele însemnări despre cartea excepțională a lui Sergiu Ciocârlan Mărturisitorul de care vă temeți. Un roman care demască actualitatea bîntuită de înrobiri de tot felul (Petru Vodă, Editor Fundația Justin Pârvu, 2014) transcriind dedicația autorului:
Domnului Profesor Mihai Floarea,
Cu dragoste în Hristos!
Sergiu Ciocârlan
30.10.2014
Mesajul meu electronic de la acea dată a fost:
„Din ce în ce mai mult iubite domnule profesor dr. Sergiu Ciocârlan,
Am primit cu surpriză și emoție noua dv. carte Mărturisitorul de care vă temeți, pentru care vă mulțumesc smerit.
Alături de Literatura în lumina Ortodoxiei – din care încă mai citesc și la care, concomitent, subliniez, glosez, schițez o reacție critică – și de reeditările consemnate într-un cuvînt (nesemnat!) și datate 2014, acest roman mă face să exclam: 2014 e anul Sergiu Ciocârlan!
Nu mi se pare întîmplător – căci, vorba părintelui Constantin Galeriu: „nimic nu-i întîmplător, ci proniator“ – că în anul consacrat bisericește Sfinților Martiri Brâncoveni, întemeietori de țară culturală în așa-zisa sălbăticie valahă, pe dv. Dumnezeu v-a răsplătit prin bucuria apariției acestor mirabile roade spirituale!
Am parcurs, rapid, înainte de a vă așterne aceste rînduri „Primele declarații înainte de un război lung și costisitor: războiul întru Cuvînt“ care mi se pare un manifest spiritual de mare actualitate pe care îl voi folosi chiar zilele acestea, la clasele mele de-a XII-a, căci le pregătesc pentru studiul de caz din fiecare an școlar, bazat pe manualul meu (e în curs de adăugire întru finalizare, cum cred că ați băgat de seamă, dacă ați avut timp să-l cercetați).
Îndrăznesc să vă îmbrățișez virtual, cu speranța că o voi face, frățește, și prin intermediul vremelnicului trup deîndată ce distanța fizică dintre localitățile noastre se va micșora îndeajuns: Dumnezeu le orînduiește pe toate…
Doamne ajută!“ (Marți, 4 brumar 2014).
Nu mică mi-a fost bucuria cînd am primit, după o zi, următorul răspuns de la prozator:
Stimate Domnule Profesor Mihai Floarea,
Mă bucur că a ajuns la dvs. cartea aceasta. De asemenea, consider că nu e întâmplătoare întâlnirea acestor cărți cu un om ca dvs. care are o gândire critică din care ele nu au decât de câștigat. Mă simt onorat că scrierile pe care Domnul a rânduit să le public    v-au stârnit atenția și, citind mesajul pe care mi l-ați trimis, m-am bucurat ca un copil.
Cu toată inima,
Sergiu
Dacă am ținut în acest preambul să mărturisesc asemenea minunate întîlniri spirituale puse la cale de îngerii noștri păzitori este fiindcă am convingerea că și astfel de realități interumane mi se par demne de atenția cititorilor; deși ele nu sînt încă general-valabile pentru creștini în vremurile de încercări pe care le trăim, le socotesc o treaptă urcată pe scara aspirațiilor noastre de ființe ce pun pe primul plan pe a fi nu pe a avea, căutînd neîncetat Adevărul călăuzitor pe Calea spre Viață.
*
2
Tonifiant-mirabil, ca orice minune, romanul închinat părintelui Gheorghe Calciu a apărut într-o vreme în care ideologii „corectitudinii politice“ își coordonează din ce în ce mai bine atacurile asupra „fundamentaliștilor / înapoiaților ortodocși“ acuzați, între altele, că organizează demonstrații definitorii (și!) pentru majoritari, că militează pentru modificarea democratică (bunăoară prin referendum) a Constituției țării în favoarea protejării familiei creștine, că se împotrivesc ridicării unei megamoschei în capitala României (prin care se vrea asigurarea viitorului islamismului în chiar inima ortodoxiei europene), că dorește să fie cinstite în România numele unor români intelectuali de excepție, luptînd împotriva celor străini de istoria jertfelnică a neamului ș.a.m.d. Prin cărți ca aceasta vom putea scăpa de „flagelul gheboșeniei“ și de „negocierile cu bocancul trîntit pe grumaz“ – cum cu obidă constată autorul într-un capitol introductiv, Primele declarații înainte de un război lung și costisitor: războiul întru Cuvînt. Prin astfel de cărți care actualizează cuvintele de altădată ale unui luptător dîrz al Bisericii lui Hristos pot fi treziți tinerii români de astăzi, ghidați perfid, metodic către analfabetism funcțional și către un fel de semianimalitate, anume către o viață tîrîielnică de consumatori vajnici de sex, bere și mici, preferînd „distracția la maxim“ muncii serioase și competente, în disprețul patriotismului și al Bisericii. Acestea ar fi doar o parte dintre „pericolele“ asumate dinaintea noastră de lucidul autor al romanului avîndu-l ca erou pe părintele Gheorghe Calciu (văzut de la început ca o tipologie vie, o definiție a gîndirii și a rostirii românești tot mai urgisită, tot mai [mult] condamnată la dispariție, deoarece există în ea o putere răscumpărătoare, un duh de restaurare a ființei românești care nu convine stăpînilor de azi).
Desigur, cartea lui Sergiu Ciocârlan iese de sub tirania actualității, are, adică, și virtuți atemporale, specifice literaturii autentice. De aceea, în continuare, comentariile mă voi strădui a le situa la acest nivel, căci temele romanului – curajul, credința, suferința, educația, lupta cu păcatul, sfințenia – sînt etern valabile, etern pilduitoare. Adresîndu-se nu doar cititorilor secolului al XXI-lea – fie unora trecuți, ca subsemnatarul acestor rînduri, prin patul procustian al regimului comunist din România, fie tinerilor care știu din auzite ori, din varii motive, au ignorat pînă acum acest regim – ci vizîndu-i și pe cititorii de mîine, scrierea aceasta profundă, tulburător-mărturisitoare, de peste 470 de pagini, nu e potrivit a fi abordată academic, dindărătul unor uscate principii. Nu mă pot situa, prin urmare, decît empatic, depănîndu-i principalele idei; pentru aceasta mă voi ruga pas cu pas întru luminare Arhanghelului Mihail.

3
Mai întîi fac precizarea că ne aflăm dinaintea unei scrieri surprinzătoare, oarecum diferită față de celelalte purtînd semnătura prozatorului din orașul de la Dunăre, aceasta în primul rînd prin titlul care include anticipativ-provocator pronumele personal, forma neaccentuată „vă“, Mărturisitorul de care vă temeți, invitînd în subtitlu la participare și luare-aminte la Un roman care demască actualitatea bîntuită de înrobiri de tot felul. Cititorul onest, considerat de romancier prieten și martor, pricepe curînd că persoana a II-a plural din titlu nu i se adresează, ci acoperă o puzderie de „foști“-„actuali“ cocoțați la putere, ieri ca și astăzi, prin impostură. Pe scena vieții politice nonvaloarea le „asigură“ deținerea rolului obedienței perpetue dinaintea veritabililor stăpîni, fiind cu toții bieți… pristandăi – adică descendenți ai lui Pristanda (derivatul peiorativ îmi aparține). Alături de viclenie, frica le constituie acestor jalnice creaturi fără coloană vertebrală a doua natură, căci niciun impostor nu poate fi realmente fericit, oricîte (false!) onoruri i s-ar aduce, oricît de gras stipendiat ar fi. Or, mărturisitorii adevărului istoric și, majoritatea dintre ei, și ai ADEVĂRULUI DE CREDINȚĂ formează pentru „clasa politică“ o reală amenințare ce poate fi ignorată un timp și chiar luată în derîdere – însă numai spre hazul proștilor (cred că oricît de mulți, vai, ar fi la un moment dat, ei tot nesemnificativi rămîn, căci modernitatea a modificat paradigma socială: nu se mai pune accentul pe cantitate, ci pe calitate!). Dacă prezentul le aparține nulităților-saltimbanci-de-vînzare, viitorul e al acelora care nu s-au dezis de Hristos – pătimitorii din închisorile politice ale veacului al XX-lea.
În al doilea rînd constat că formula epică e îmbogățită participativ-confesiv de-a lungul majorității celor treizeci și șase de capitole prin adresări către cititor. Limbajul colocvial vădește limpede intenția pedagogică a lui Sergiu Ciocârlan de a sensibiliza în primul rînd generațiile tinere – atitudine explicabilă, căci scriitorul este / a fost, după cîte cunosc, și profesor de gimnaziu. Astfel, aproape fiecare dintre cele treizeci și șase de capitole ale romanului debutează cu cîte un paragraf introductiv ce-ar putea fi numit preambul problematizant, conceput preponderent în stil direct, înțesat fiind de exclamații și interogații retorice. Procedeul satisface rețeta ludic-(auto)ironică a așa-zisului „postmodernism“ literar: Haide să uităm de lumea oamenilor mari, în care se zîmbește atît de rar. Nu te-ai săturat de seriozitatea implacabilă a gesturilor, cuvintelor, faptelor? Eu da. Îmi doresc puțină joacă, nițică dezinvoltură, o țîră de nepăsare. Măi, să fie! Ce atîta încordare a maxilarelor? Sînt curios ce fac tinerii din București, cu ce se ocupă (tot cu scrîșniri de dinți?), care-i pulsul vieții lor (…) (p. 271); Mi-a plăcut de Paul. L-a pocnit și el pe D., doar nu era să-l pupe! Eu țin cu Paul. Ții și tu, nu? Buuun. Acum, eu nu sînt pentru bătaie, dar îl admir pe Paul pentru precizia stîngii sale. Tu ce credeai? Dacă-i viitor popă, trebuie să fie blînd și să încaseze fără să crîcnească. Păi, nu-i așa! Te aștept să dai, nu dau eu primul, dar dacă pun mîna pe tine, Alecu te cheamă! Mamă, mamă, s-au învățat toți numai cu mîini moi și cu politețuri, iar cu asprimi și răfuieli, nu. Provoacă-l tu mult pe urs și, cînd o ieși din bîrlog, să vezi adevăr! Unii zic: „Tăria mea și scăparea mea este Domnul!“. Și rabdă ca niște martiri. Alții, ca Paul, zic tot așa [dar] și dau cu nădejde. Nu știu ce părere ai tu, prietene cititor, dar îmi vei spune pe drum. Acum e timpul să vedem ce se întîmplă cu eroul nostru, mai ales că va fi judecat (p. 410). La aceste „introducții“ se adaugă cele cincisprezece pagini intitulate O să încep cum vrei tu, cititorule, nu cum îmi place mie (pp. 34-49) și Epilogul (pp. 471-476). Deși sînt eu însumi familiarizat volens-nolens, ca profesor activ la catedră de trei decenii, cu limbajul colocvial și cu argoul tinerilor, în plus fiind dedat exercițiului problematizării, mărturisesc că m-am văzut puțintel deconcertat la prima lectură, depășit fiind de inventivitatea, de neconvenționalismul unor enunțuri precum: Ce-ai visat azi-noapte, cititorule? Cum n-ai visat nimic? Nu se poate! Vreun vis mititel tot trebuie să fi avut! Ce, vrei să spui că visele sînt prostii? Nț! Adică nici pe departe. (…) (p. 310), ori: Măi, cititorule, măi, omule, cum se poate să continui o luptă în care toți sînt împotriva ta?! (…) (p. 358). Am trecut peste primul imbold de-a concepe un demers critic similar, însăilînd reacții critice introduse, paragraf, cu paragraf prin: „Măi prozatorule, măi frate-mio!… Nu-i așa că nu te-așteptași să-ți răspund în ăst fel?… Hai să-ți fac un hatîr: n-am să scriu prea multe de rău, că ești băiat de milioane! Dar, în numele obiectivității, pe-alocuri am să te critic de-or să-ți meargă peticele!…“ etc. Invit însă pe oricare pasionat de jocuri de rol să exerseze în această direcție; cu siguranță (se) va amuza! În ceea ce mă privește, voi aborda, pe rînd, temele deja enumerate, căci acestea consider a justifica rîndurile de față.
Curajul îl ilustrează protagonistul mai întîi prin cele șapte predici / cuvinte către tineri, rostite în plin regim totalitar-ateist, anume în Postul Sfintelor Paști din 1978. Impactul asupra intelectualilor-ascultători – majoritatea studenți bucureșteni de la diferite facultăți – a fost formidabil. E greu de imaginat pentru cititorii acestor rînduri (familiarizați cu libertatea de exprimare și facilitatea comunicării cotidiene prin internet) contrastul dintre cuvîntările aprobate oficial de aparatul securisto-activist împănate cu expresii-șablon, după modelul președintelui de atunci al țării, și predicile încărcate de har ale părintelui Gheorghe Calciu începînd prin: A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înțeles și nu l-ai ascultat. // Este glasul lui Iisus (pp. 248-249) sau: Mă adresez din nou ție, tinere, pentru că pe tine te-am ales dintre toți cei cărora m-aș fi putut adresa; căci tu ești cel mai apt să asculți cuvîntul lui Hristos, tu ești nobil și pur, deoarece educația ateistă nu a reușit încă să întunece cerul din tine (p. 316). Conținutul subversiv pentru regimul comunist al conținutului predicilor preotului care cunoscuse iadul închisorilor comuniste – Pitești, Gherla, Jilava, Aiud – este și astăzi evident: Cine ți-a mai mărturisit asemenea adevăruri? Din toate părțile te înconjoară o atmosferă de mister, ca un complot urzit de cei mari. O rețea selectivă nu lasă să ajungă la tine decît ceea ce aservește unei singure idei sau concepții impuse. Unde este libertatea ta de opțiune și unde este cuvîntul tău? Unde este nobila libertate dată ție de Dumnezeu, în baza căreia poți avea satisfacția de a răspunde în fața istoriei? (p. 342).
Psihologic, atitudinea unui spirit călit, reacționînd prin mobilizare puternică, identic luptătorilor experimentați, reiese explicit: Primejdia pîndea de peste tot, iar el simțea că întinerește cu douăzeci de ani. Îl blocau din toate părțile, îl amenințau, îi terorizau elevii, dar pe măsură ce lucrarea lor perfidă se întețea, sporea în mod miraculos și curajul său (p. 208). Strategia pusă în aplicare va fi atacul. Va intra cu tancul în ei (idem). Soluția lumească rezumată în gîndurile personajului e numită Churchill-Bukovski, fiind amintită de Nicolae Steinhardt / părintele Nicolae de la Rohia într-un text care a circulat pe ascuns în epocă, semnat cu pseudonimul Nicolae Niculescu. E subintitulat Testament politic și e așezat în fruntea scrierii sale de căpetenie Jurnalul fericirii: [Soluția a treia] se rezumă: în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta. // În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“. La rîndul său, Vladimir Bukovski povestea că, după ce fusese prima oară convocat la KGB, toată noaptea a fremătat de nerăbdare: Abia  așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. Chemat la ordine într-un consiliu profesoral, părintele Gheorghe Calciu își propusese să tacă. Știa ce avea de făcut. Dacă intra în dialog acum avea să se găsească pe o direcție falsă (p. 209). Efectul atitudinii celui incriminat asupra unuia dintre acuzatori e relevant pentru mentalitatea vremii: părintele N. era nemulțumit. În primul rînd nu văzuse efectul cuvintelor devastatoare pe care Departamentul le transmisese prin el, Calciu avînd o atitudine pasivă. Nici măcar n-a vorbit. Se aștepta la o confruntare, pe care însă Calciu a evitat-o. […] Calciu trebuie să se cumințească și, probabil, după toată tevatura va înțelege că doar nu toți sînt nebuni, iar el e înțelept. „Și, apoi, e ceva insuportabil la Calciu, gîndi N. Poate că dezgustă tocmai eroismul ăsta al lui deșănțat.“ (p. 211). Avîndu-L pe Hristos drept model, eroul e angajat total în mărturisirea Adevărului de credință, după cum îi declară superiorului său, arhimandritul director al seminarului: sînt hotărît să merg pînă oriunde, chiar pînă la caterisire. Angajarea mea în această acțiune este totală. Ea nu are caracxterul unei aventuri care să-mi înfrumusețeze biografia. Sensul ei este cel al martirajului. Dacă Hristos are nevoie de suferința mea, mi-o va cere (p. 467). Protestul său vocal – singular din păcate! – față de ateista decizie a dărîmării unor biserici sub pretextul sistematizării Bucureștiului a marcat conștiința contemporanilor: s-a stabilit definitiv, deși încă nu absolut, în conștiința preoțimii românești, a generației tinere, că există datoria de a apăra credința și Biserica și de a protesta atunci cînd silnicia încalcă libertatea noastră spirituală. (p. 468). Securistul căruia i s-a încredințat spre soluționare „cazul“ îl consideră pe părintele Calciu un don Quijote căruia îi prevede sfîrșitul spășit al unui „reeducat“ / „om nou“. De aceea i se adresează în gînd: „Calciu martirul! Ha! Îți va fi rușine într-o zi, Calciule, de fantasmagoriile tale!“ (p. 243). Greșește, desigur, subestimîndu-și adversarul! Cînd, pe 29 martie 1978, conducerea seminarului decide să-i încuie pe elevi în cămin și să zăvorască biserica pentru ca părintele să nu mai rostească al patrulea cuvînt către tineri, el le spune, din pridvor: Fiți curajoși, dar nu-i condamnați pe cei care nu au curaj! Atît pot. Dumnezeu va judeca după putința fiecăruia. […] Noi trebuie să ne asumăm o atitudine plină de curaj, fără a-i arăta cu degetul pe cei ce nu pot atinge acest nivel. Altfel, cădem din dreapta socoteală (p. 341).
Manifestările de curaj ale unor personaje secundare, cum este tatăl lui Paul care nu acceptase înscrierea în partidul unic, în pofida amenințărilor și intuise în ieșirile aparent scandaloase ale fiului său o personalitate în devenire (Din ăsta o să iasă om! Eu știu cum eram la vîrsta lui. Asta nu-i obrăznicie, ci un curaj pe care nu are cine să i-l orienteze – p. 70), ori acelea ale elevilor seminariști Paul și Gigi Stanciu în împrejurările excepționale ale cutremurului din 4 martie 1977 (Ei doi au intrat într-un bloc și au scos afară o femeie cu un copil. Nu le era frică  – p. 77) creionează realist perioada comunistă. Refuzul de a semna o declarație împotriva părintelui profesor diriginte îl pune pe Paul în conflict deschis cu securistul D. Se trece chiar la violențe – scena e de un dinamism frizînd grotescul:
– Semnează aici și te vom lăsa în pace. Altfel…
–  Nu semnez nimic!
–  Eu zic că o să semnezi!
–  Semnează tu în locul meu.
–  Să semnez eu, se prefăcuse D. a nu fi băgat de seamă grosolănia adresării. De ce să semnez eu, cînd tu ești vinovat?
– Știi că n-o să semnez! Ori semnezi tu, ori îmi tai mîna și semnezi cu ea, dar eu în conștiința mea sînt nevinovat. Așa porcărie nu voi face niciodată!
Urmase[ră] apoi bătaie și nervi. Dăduse D., dăduse și el. Îl mușcase pe D. de picior, apoi de mînă, încît la un moment dat stăteau ca două fiare și se studiau. D. nu mai avea atîta avînt ca prima oară. Sîngera și el și, mai mult decît atît, se gîndea că și-a făcut rost de injecții antitetanos. „Panarama pămîntului!“ (p. 409).
Tema curajului o ilustrează și Andrei Cojocaru, șofer al securității care devine un fel de ucenic al ostracizatului părinte Arsenie Boca de la Drăgănescu și, convertit la adevărul de credință, i se spovedește părintelui Gheorghe Calciu, prevenindu-l asupra urmăritorilor săi. Descoperit și devenit inutil securității, sfîrșește mucenicește fiind mai întîi iradiat și în cele din urmă asasinat, după cum se deduce spre finalul cărții: Părintele vorbi și de mucenicul Andrei. Fusese asasinat – p. 451.
Tema credinței, în corelație cu aceea a curajului, e urmărită constant de-a lungul romanului. Părintele Gheorghe Calciu mărturisește ori de cîte ori predică, spovedește ori dialoghează polemic că Iisus Hristos este modelul nostru de viață. Precizează la un moment dat, lămurind pe un seminarist, că Hristos este singura noastră soluție de ieșire din această piesă tragică (p. 220). Întrucît credința fără fapte ori atitudini curajoase n-are valoare (sau moartă este – cum ne avertizează Sf. Apostol Pavel), eroul se hotărăște să atace. Fulgerător. Așa cum Îl atacă ei pe Hristos, așa va ataca el cu Hristos. Dacă autoritățile de stat intenționau să […] mute Patriarhia în afara capitalei și să transforme Catedrala Patriarhală în muzeu, dacă o serie de biserici din zona Patriarhiei (în număr de șase) urmau să fie dărîmate, pentru a se construi un așa-zis centru civic, adică o zonă ministerială, bisericile vizate fiind toate fie foarte importante, adevărate opere de artă, fie monumente istorice de mare valoare ce atestau creștinismul în România, adevăr pe care comuniștii nu-l puteau suporta, deci trebuia să piară, el va proceda tocmai pentru a trezi un spirit de opoziție în tot tineretul român din capitală, fie credincios, fie necredincios, pentru a face să vibreze în inima lui credința în acel Hristos prigonit și batjocorit oficial sau măcar patriotismul sau și una și alta. Această rezistență inițial de ordin ideatic și moral trebuia să devină o opoziție practică, curajoasă, deschisă, în cazul în care s-ar fi trecut la punerea în aplicare a acestor hotărîri […] (p. 246).
Hotărîrea preotului-profesor-mărturisitor urmată de fapte declanșează suferința – încă o temă a romanului. Împinsă pînă la jertfă, după exemplul hristic, suferința e intrinsecă preoției pentru care se pregătesc seminariștii: Ei trebuie să pătimească mai mult, pentru că la mai mult au fost chemați. Preoția cere mărturisire. Încă nu ne-am împotrivit pînă la sînge păcatului. […] Ca să nu se vadă că mărturisirea numelui lui Hristos nu e teatru. […] Domnul așteaptă dispoziția noastră la jertfă, singura dispoziție care înnobilează inima. (p. 408). Gîndirea preotului transcende vizionar prezentul și particularul: Vorbeam de umanitate. Trebuie să înțelegeți că noi ca neam, că poporul acesta al nostru are o misiune, că tu, oricine ai fi, ai un sens în călătoria istorică a familiei românești (idem). Din nefericire, va suferi și familia celui ce-a declarat război imposturii și necredinței. Iată mostre ilustrînd „specialitatea“ securității – telefoanele de amenințare: Știi ceva, fă nenorocito? Dacă dracul ăla de bărbatu-tu mai vorbește împotriva Partidului, o se te îngropăm de vie. De vie! Să știi! Dar mai întîi o ți-l aducem pe năsălie acasă! (O voce de femeie) (p. 352) […]; Fă, din cauza ta se-ntîmplă ce face popa. Vrei să mai ai servici? Convinge-l să-și țină gura aia spurcată, altfel veți cerși pe stradă o bucată de pîine. (Puternic accent țigănesc) etc. (idem). Reacția bietei preotese e firească: Dar la noi nu te gîndești? Ție nu ți-e frică, dar nouă ne e frică, Ghiță! De copilul ăsta nu ți-e milă, Ghiță? (p. 354). La argumentele soțului ei, preoteasa Adriana ripostează identic zecilor de mii de români gata să cedeze, epuizați de lupta psihologică inegală din epoca de groaznică amintire: Bine, Ghiță. Să zicem că ai dreptate. Dar dintre toți preoții din România, numai tu te-ai găsit să fii curajos, tocmai aici, în buricul tîrgului, sub ochii Securității? Nu mai sînt alți bărbați în țară? (p. 356). Cuvintele bărbatului izvorîte din credința cea nestrămutată întăresc în cele din urmă inima și mintea femeii-mame:
– Fericirea e Adevărul. De aici vine veșnicia. Spre asta tindem.
– Dar e prea multă suferință, Ghiță. Crezi că Andrei va înțelege?
– Acum nu, dar cînd va crește va înțelege.
– Iartă-mă, Ghiță.
– Iartă-mă tu, Adriana că te tîrăsc într-o poveste cu multă suferință […] (p. 357).
Valoarea suferinței se răsfrînge și pedagogic, așa cum reiese dintr-o cugetare exprimată într-o noapte, în dormitor, de seminaristul Mihail – cel care, cum îl caracterizează prozatorul, era blînd și trăia altundeva, iar simpla lui prezență înghițea toate luminile, toată viața, fiind copleșitor fără cuvinte (cf. p. 83) –: Duhul vine din puterea de a suferi. […] Pe cît poți să suferi, pe atît duh primești. Fără suferință răbdată în numele lui Hristos, cuvîntul rămîne gol. Așa mi-a spus părintele Gheorghe (p. 85).
Închisorile comuniste – fabrici de suferință diabolic diversificată – au condus pe cei credincioși la desăvîrșire, la sfințenie. O confesiune a doctoriței Ana, fiica lui Andrei Cojocaru, circumscrie generic portretul sfinților închisorilor: […] am cunoscut aici în spital un om extraordianr. Se distingea în masa oamenilor obișnuiți. Deși părea obișnuit, totuși ceva lăuntric îi dădea o aură de… (se temu să zică tare și spuse mai mult în șoaptă) sfînt. Și eu și colegii mei îl admiram pentru generozitate, pentru inteligența sa, pentru multele sale calități. Nu am mai văzut un om care să zîmbească astfel! Probabil că și zîmbetul venea din profunzimea gîndirii și simțirii lui, altfel nu-mi explic. Cert este că, deși era bolnav, totuși niciodată nu era morocănos, ci deschis cu toată lumea. Iar aici veneau sute de oameni să-l viziteze. Mi s-a părut incredibil. Chiar se întîmpla ca de multe ori să nu putem să-i primim pe toți, indiferent că erau intelectuali sau oameni simpli. Am ascultat o mulțime de relatări uluitoare despre generozitatea acestui bărbat. Își riscase viața pentru ceilalți. Într-o uzină salvase un grup de muncitori dintr-un grav accident de muncă. Mai mult decît atît, se pricepea la contabilitate și reușise să descurce niște probleme încîlcite ale întreprinderii, cu toate că era încadrat pe un post inferior. Dar […] să vorbești curent patru limbi străine, să cunoști literatură, să știi mii de versuri și capitole întregi din Biblie, asta mi se pare ceva nemaiîntîlnit. Țineam mult la el, fiindcă era imposibil să nu-l iubești. A venit însă un tip de la Securitate și m-a întrebat ce știu despre el. I-am spus. Cînd am văzut că îmi cere să notez numele tuturor celor care îl vizitau și să stenografiez convorbirile, am înțeles că ceva nu-i în regulă și am refuzat. Imediat l-au mutat în alt salon. Într-o zi l-au luat la anchetă și l-au adus abia a doua zi cu targa. S-a chinuit mult. Pe mine și pe colegii mei ne cuprinsese teama, dar și revolta. Cred că sentimentul înfrîngerii vine pe fondul lașității (pp. 334-335).
În pofida celor patru decenii scurse de la evenimentele relatate în acest roman realist social-citadin al epocii totalitariste, tema educației dezvoltată de Sergiu Ciocârlan atinge deziderate actuale. În realitate, stăpînii lumii nu s-au schimbat, căci agresiunile ateist-duplicitare din anii 1970-1980 astăzi au echivalențe „soft“ în presiunile școlii de la Frankfurt periate americănește și cunoscute sub numele de „corectitudine politică“. De aceea, ne apar valabile încă afirmațiile puse pe seama personajului părintelui-profesor: educația prin pedeapsă este un eșec total. Ne transformă în instrumente (p. 221); Educația nu se bazează numai pe disciplină. Din disciplina severă nu se naște iubire, dar dintr-o iubire sinceră se poate naște disciplina cea mai durabilă (p. 73); [dascălul] trebuia să le fie [elevilor] și mamă și tată, nu zbir și călău (idem). Puterea exemplului este în pedagogie covîrșitoare, mai ales într-un seminar teologic. Calamitatea din 4 martie 1977 i-a luminat pe mulți dintre elevii părintelui: Eu m-am încredințat de inima lui de anul trecut – mărturisește unul dintre ei colegilor – atunci cînd Lepădatu i-a dat telefon și el a venit imediat aici, alergînd șapte kilometri, lăsîndu-și familia și luptînd să-i scoată pe Petre și pe Negulescu de sub dărîmături. A fost singurul pe care l-am văzut punîndu-și viața pentru ei, iar asta înseamnă foarte mult pentru mine. Ăsta e modelul adevărat de slujire a aproapelui. Putea să găsească o sumedenie de scuze: că-i ocupat, că familia, că nu știu ce, dar a venit tocmai din Ghirlandei, din Militari, să se interseze de noi. Puteai fi tu, Vasile, sau tu, Gigi, sau tu, Nicule, acolo, în acel moment. Eu așa mi-am imaginat. Dacă aș fi fost eu acolo, strivit sub o bucată de zid, aș fi văzut în Părintele Gheorghe pe samarineanul milostiv, singurul care s-a oprit din drumul său și a venit la mine cel căzut între tîlhari. I-aș fi mulțumit. De aceea îl însoțesc pe drumul spre casă: pentru a-i mulțumi în locul lui Valeriu, al lui Constantin Petre și al lui Constantin Negulescu. Sînt dator pentru ei să o fac […] Eu n-am văzut la el duh de răzvrătire. […] Vrea să ne miște din starea de lîncezeală la care sîntem determinați istoric, teologic sau cum vrei […] Ce folos dacă se naște o generație de preoți în care nu e mișcare lăuntrică, duh de viață făcător? Nu vezi că asta vrea să facă din noi ateismul comunist? Trup fără suflet. Dacă noi, slujitorii lui Hristos, vom fi fără Hristos care e Viață, atunci ce vor fi ceilalți? Eu asta am văzut la Părintele Gheorghe. Posibilitatea de a trăi în duhul libertății (pp. 82-83). Am citat in extenso această caracterizare directă pentru a oferi o explicație plauzibilă a acelor manifestări creștinești, încă vii în amintirea multora, din timpul Revoluției din 21 decembrie 1989, cînd în mod cert printre cei aflați în Piața Universității se aflau și foști elevi ori fii duhovnicești ai părintelui Gheorghe Calciu, inițiatori ai unor mărturii-slogane precum: „Vom muri și vom fi liberi!“, „Cu noi este Dumnezeu!“, „Jos comunismul!“…
Prin cuvintele sale preotul-profesor-diriginte Gheorghe Calciu atinge, sensibilizează și formează decisiv resorturile sufletești ale seminariștilor. Lecția primită cu furie neputincioasă, invective și amenințări de părintele N. de la elevii săi este edificatoare:
– Vă interzic să-l mai audiați pe acest rătăcit de popă care face… Dumnezeule! Ne îngroapă pe toți acest dușman. Nu vă dați seama că el a ținut cu voi un curs de misticism, din cauza căruia o să fim cu toții azvîrliți de aici? […]
– Preacucernicul Părinte Calciu a anunțat că va ține șapte Cuvinte, cîte unul în fiecare miercuri din acest post. Eu am Cuvîntul de aseară și vi-l pot da să citiți. Veți vedea că nu e nimic greșit în el! – zise Lucian Enache.
– Enacheeeeee! țipă desfigurat părintele N. De cînd mă înveți tu pe mine, Enaaaache, ce e greșit și ce nu? Dacă ți-am zis că e nebun, e nebun și gata! Ai înțeles?
– Nu! – răspunse băiatul privind în ochii injectați ai dirigintelui.
Părintele N. nu mai văzu nimic în fața ochilor și începu să lovească cu toată forța în toate părțile, ca și cum încerca să-și facă loc să iasă din acest labirint înfricoșător al celor șaizeci de suflete […]  (p. 256). Nici violența fizică, nici încercarea de argumentare a supunerii necondiționate nu mai au efect asupra elevilor luminați de harul divin prin lucrarea părintelui Gheorghe Calciu:
– Vasilescule, ești șeful clasei, nu ai pic de responsabilitate? E nevoie să-ți citesc ce spune Stîntul Apostol Pavel în capitolul 13 de la Romani? „Supuneți-vă înaltelor stăpîniri!“. Nu-i de ajuns? […]
– Aici e vorba de altceva, îndrăzni Petru Marin.
– Bă, ești surd? […]
– La Romani capitolul 13 continuă nestingherit Marin, e vorba de o subordonare civică, în timp ce credința în Hristos comportă un tip de libertate fără de care viața noastră lăuntrică n-ar putea fi […] (pp. 257-258).
Lupta cu păcatul – o altă problematică a cărții – este „tema“ pentru acasă, de toate zilele și nopțile, dată consecvent tinerilor de preotul duhovnic Gheorghe Calciu, valabilă și pentru fiecare dintre noi, cititorii. Iată un dialog convingător:
– Ca să vorbești cu Dumnezeu trebuie să renunți la păcat. Nu poți vorbi și cu Dumnezeu și cu păcatul. Un bun luptător este cel care renunță la această duplicitate. Spuneți NU păcatului!
– Toate celelalte lupte depind de lupta aceasta?
– Fii sigur! Lupta în duh este esențială. Se cunoaște învingătorul de la o poștă! (p. 322).
Alte precizări la face părintele provocat de o întrebare a unui ascultător al celui de-al treilea Cuvînt către tineri:
– Părinte, îndrăzni un student să întrebe, care credeți că este răul cel mai mare cu care ne confruntăm în societatea de azi? (p. 347).
Cuvintele sînt de notat în agenda fiecărui creștin rîvnitor:
– Primul rău și cel mai apropiat este păcatul. Dacă-l primești în trupul tău, în gîndul tău, în inima ta, atunci nu vei mai putea vedea nici celelalte rele care vin asupra ta.
– Lupta cu păcatul este mai împortantă decît lupta cu acest sistem ateist?
– Mult mai importantă! Unul care se complace în egoismul patimilor sale ce luptă poate da pentru Adevăr? Nici nu-l interesează Adevărul! De aceea, în principal, eu vreau să vedeți Adevărul pe Care nu-L vedeți atunci cînd patimile vă robesc, căci patima te face rob, îți induce mentalitatea de sclav și tot ce faci nu faci pentru libertate. Fără să știi și fără să conștientizezi, lupți împotriva libertății.
– În Hristos e libertatea!
– Așa e! Vom da războiul cu patimile și războiul cu frica, cu lașitatea și compromisul. Vom spune NU celor care ne iau libertatea de credință. (idem).
Rolul Bisericii e formulat cu limpezime și aici recunoaștem cheia nereușitelor civice actuale de tip „rezist“ inițiate, vai, din exasperare ateistă:
– Părinte, de ce e atacată Biserica cu atîta înverșunare?
– Biserica e comuniune, Biserica e comunitate de iubire în Hristos, Care ne ține într-un singur Trup, și în asta constă rezistența spirituală mistică, pe care n-o înțeleg cei care nu cred. Din cauza asta Biserica nu poate fi manevrată de guvernul internațional ateu și, în general, de niciun guvern (p. 348).
De unde-i venea forța morală acestui preot într-o asemenea epocă de totalitarism ajuns la apogeu (era vorba, cum se exprimau conducătorii de atunci, despre un „socialism multilateral dezvoltat“)? Sergiu Ciocârlan intuiește adevărul sondînd biografia fostului deținut politic: Dumnezeu făcuse o mare minune cu el, ridicîndu-l din iadul cel mai de jos, din umbra morții, din tenebrele acelea interioare la care îl condamnase iureșul acela satanic din blestemata închisoare de la Pitești, unde Țurcanu, spijinit de Nicolski, făcuse din ei neoameni, fiare, bestii. Dezmembrați și la propriu și la figurat, au fost risipiți prin alte închisori, unde le era efectiv rușine să povestească calvarul (sic) greu de imaginat chiar și de către oameni cu ani grei de temniță. Reeducarea de la Pitești întrecea orice măsură a închipuirii omenești. De aceea se trezea din somn țipînd, răcnind, speriind pe toți din celulă. Cîteodată i se mai întîmpla să strige prin somn și acum în toiul nopții, iar Andrei începea să plîngă în pătuțul lui, în timp ce soția sa, Adriana, se trezea speriată. Însă, cu toate acestea, rănile sufletești începuseră să i se vindece din ᾽56, cînd comuniștii înscenaseră procesul reeducării. Nu s-a întîmplat totul dintr-o dată. Sufletul omului nu este un utilaj pe care-l poți manevra cu manete și butoane. Apoi vindecarea sa a durat mai mult decît a altora, fiindcă ruptura fusese mai mare.  „Îngerul căzut cu ochi albaștri“, așa era numit. De aceea a fost atît de greu, pentru că și căderea a fost totală. Momentul de revenire a venit atunci cînd i-au forțat să spună că acțiunea de reeducare a fost opera legionarilor, iar el a spus: „NU!“. Această poziție și-a păstrat-o tot timpul, ca pe o mînă întinsă de Dumnezeu, fără să se sperie de amenințări. Știa că o cît de măruntă concesie l-ar fi făcut să piardă această hotărîre și atunci ar fi picat în străfunduri, pentru că era deja slăbit. Nu-ți mai poți permite atitudini de îndoială în stare de convalescență sufletească fiind. Te pierzi, intri în contradicție cu tine însuți (pp. 143-144). Experiențele extreme la care-l supuseseră Țurcanu și ai săi căliseră sufletul purtătorului numelui biruitorului de balauri. Bălăurei ca M., părintele arhimandrit director al seminarului, D., părintele spiritual, ori „Iliescu“, profesor de teologie și viitor general de securitate nu mai erau în stare de a-l înspăimînta, așa cum pe cel ce-a fost în expediție la Polul Nord ori a înfruntat Siberia nu-l mai înfricoșează, să zicem, cele 15-20oC ale unei ierni carpatice. „Lațul care se strînge tot mai tare“ – după expresia directorului M. – însemnînd coalizarea lui N., a preasfințitului R., a părintelui consilier I., a lui P. de la Departamentul Cultelor, a părintelui N., a lui F., a pedagogului Rădună, a doctorului Stan etc. întîmpină rezistența neașteptată a tinerilor: Preacucernice – i se adresează la un moment dat delegatul Anghel nesăbuitului director – noi, elevii Seminarului Radu Vodă, am făcut un memoriu. […] Noi îl susținem necondiționat pe Părintele Profesor Gheorghe Calciu. Ce sancțiune i se va aplica dumnealui, cerem să ne fie aplicată și nouă. Dacă se va decide ca dumnealui să fie dat afară, vrem și noi să fim dați afară din Seminar (cf. pp. 193,194).
Tema sfințeniei încununează în roman, ca un nimb luminos, pe vestitul părinte Arsenie Boca. În epocă sfinția sa fusese obligat de autoritățile comuniste să se retragă, fără dreptul de a mai sluji, în localitatea Drăgănescu. I se face un portret memorabil prin intermediul personajului Andrei Cojocaru, șoferul securist căruia autorul îi conturează un statut asemănător sutașului roman Cornelius din Evanghelie: Fusesem trimis prin vară, anul trecut, să iau legătura cu o sursă din sat. Am intrat în biserică și am văzut un om în halat alb pe schelă. Sfîntul acela, că eu cred că-i sfînt, m-a întrebat direct: „Mă, tu lucrezi din 29 octombrie 1950 pentru Securitate. Dar ce-i Securitatea, măi? Ia spune! Nu-i nimic! Ascultă-mă bine! Uite, pentru că nu mă crezi, așază-te acolo jos pe un scaun și să-ți dovedesc“. Și a început să-mi spună începînd cu anul acela, 1950, cu amănunte pe care le uitasem, toate întîmplările din timpul serviciului, toate notele informative pe care le-am dat, filaje, legături, obiective, surse, tot, tot, tot, de m-am speriat cum în viața mea nu mi s-a mai întîmplat. S-a oprit la anul 1962. Văzuse că nu mai am pic de energie și că mă topeam evecfiv pe scaun. „Vezi, mă, ce-nseamnă Securitatea? Nimic, mă! Domnul știe ceea ce nu știe Securitatea, adică inima omului și El te-a adus încoace la mine, s-o fi rugat cineva pentru tine, ca să nu-ți pierzi sufletul. Dacă și de-acum înainte vei proceda la fel, atunci vei muri. Trebuia să mori la cutremur, pe 4 martie, dar Domnul ți-a mai dat o șansă. Ai grijă să nu-L dezamăgești!“ Așa mi-a vorbit. Nu știu de unde știa atîtea, dar era în privirea lui o putere covîrșitoare și am simțit că toate Direcțiile noastre nu fac cît puterea aia a lui (p. 242). Tot lui Andrei Cojocaru i se încredințează în roman a doua referire la cel socotit de tot mai mulți români din zilele noastre, în pofida scepticismului unor clerici, drept Sfîntul Ardealului („fenomenul Prislop“  este concludent – fotografia alăturată datează din 16 cuptor 2017):

4
– Ai venit, mă? – îl interpelează în felul său direct părintele Arsenie pe Andrei, proaspăt externat. Să știi că te așteptam. Vii de la spital?
– Da, părinte, răspunse Cojocaru, privind în sus spre schela pe care picta părintele.
– Ai scăpat ca prin urechile acului, mă, ai înțeles?
– Nu era oboseală, nu-i așa, părinte?
– Nu, mă. Te-au iradiat. Amintește-ți cînd ai băut cafeaua sîmbătă noaptea. Cu cine erai?
– Cu colonelul H., dar…
– El ți-a pus în ceașcă o pulbere radioactivă, o pulbere de taliu iradiat. În mod normal trebuia să-ți distrugă organismul, iar la autopsie n-ar fi ieșit nimic, fiindcă se dezintegrează din cauza iradierii. Deci cu atît mai mare e minunea lui Dumnezeu, pricepi, mă?
– V-ați rugat pentru mine, părinte…
– M-am rugat, mă, m-am rugat și Dumnezeu a hotărît să te lase în viață, că mai ai de făcut un lucru…
– Ce fel de lucru?
– Ei, o să vezi tu! Dar cînd îți va cere Dumnezeu să mărturisești, apoi să vorbești de El, să nu fii bleg. M-ai înțeles, mă? De ce privești în jos?
Cojocaru se aplecase să ia un carton pe care i se păruse că e desenat un chip de sfînt, dar la întrebarea părintelui își retrase mîna și privi în sus. Simți o putere care-i zgudui ființa pînă-n adîncul ei. Văzu o lumină incandescentă. Cînd își reveni din uimire, era în mașină, în apropiere de Parcul Tineretului (pp. 337-338).
Fila de Pateric imaginată de Sergiu Ciocârlan în urma vastei sale documentări trimite la tainicele lucrări dumnezeiești care au premers marea coagulare civic-patriotică din decembrie 1989 și care aveau să faciliteze nesperat de rapid căderea regimului comunist (unii „artizani“ din umbră ai acelei succesiuni rapide de evenimente au deconspirat o cifră înspăimîntătoare de victime preconizate: 60 000!).
Scepticilor li se aduc și alte argumente: emisiunile postului de radio „Europa liberă“. De pildă, o scrisoare semnată „Silviu“ redată in extenso are rolul unui manifest: […] Am stat pînă acum cuminți, am tăcut, am zăcut de boala acestui veac comunist care lovește în chipul lui Dumnezeu din noi. Credința nu-i de ajuns. E nevoie de atitudine, tineri, e nevoie de luptă împotriva tuturor acestor asupriri și înrobiri care vin peste poporul român. Ieșiți din cumințenia aceasta mincinoasă și strigați Adevărul, pentru că Adevărul ne va face liberi. Să nu-l lăsăm pe Părintele nostru [Gheorghe Calciu] acum să fie singur, să fim alături de el, să fim treji, să avem virtute, căci de la el am învățat curajul. […] Pentru acest regim ateist, Hristos este cea mai mare spaimă, fiindcă Hristos înseamnă Adevăr, Libertate, Iubire. Societatea comunistă ne-a predat o altă educație, bazată pe minciună, și de aceea autoritățile nu pot suporta ca acest văl să se ia acum de pe mințile noastre. Să ne rugăm pentru Părintele nostru! Pomeniți-l și voi, toți cei care citiți sau ascultați aceste cuvinte, fiindcă el este cel care ne-a învățat să fim liberi“ (p. 432).
Alături de Sergiu Ciocîrlan sînt convins de puterea exemplului acestui erou creștin reprezentativ al românilor: Curajul Părintelui nu este bravură, ci partea nobilă din noi care se revoltă împotriva a ceea ce este urît, încătușat, prihănit, autosuficient (p. 14). Un argument pentru actualitatea mesajului părintelui Gheorghe Calciu îl constituie sala plină ochi „Auditorium Pallady“ din cartierul bucureștean Titan din seara duminicală de 15 făurar 2015 cînd a fost lansat DVD-ul 7 Cuvinte. Povestea unui biruitor: Gheorghe Calciu, editat de „Bonifaciu Abis Studio Legenda Film & Co“.
Viața și lucrarea curajos-pilduitoare care-l definesc pe preotul, profesorul-diriginte și pătimitorul în închisorile comuniste Gheorghe Calciu este mult mai aproape de matricea ființială a românilor decît „modelele“ înfățișate cu obstinație în mass-media aservite. De aici meritoriul demers literar angajat al autorului – investiție sigură în viitorul românimii. Mărturisitorul de care vă temeți. Un roman care demască actualitatea bîntuită de înrobiri de tot felul merită așadar, pe lîngă studii critice, lectura atentă și reluată a contemporanilor îndeosebi tineri. Să facem ceea ce depinde de noi intelectualmente ca mesajul lui Sergiu Ciocârlan să ajungă la mintea și la inimile elevilor și studenților de astăzi – viitorii intelectuali ai României de mîine.

Mihai Floarea