Fundația „Gândirea“ – citesc pe site-ul gandirea.ro – este o organizaţie neguvernamentală, nonprofit, cultural-ştiinţifică, apolitică şi umanitară. Deschisă faţă de orice opinii şi tendinţe cultural-ştiinţifice, Fundaţia GÂNDIREA nu profesează o specializare strictă, ci răspunde unei vocaţii pluridisciplinare cuprinzătoare, în care se includ ca aspecte de studiu şi surse de argumente: etnografia, istoria, lingvistica, filosofia şi arta, biologia, fiziologia, geografia şi geologia, evoluţia climei, factorii de mediu, arheologia, sociologia, psihologia ş.a. Dintre scopurile sale, reținem cercetările privind unitatea arhetipală a Europei ca temei şi premiză pentru unificarea acesteia în perspectivă. Cercetarea şi evidenţierea contribuţiilor Spaţiului Carpatic, ale poporului român, la cultura şi civilizaţia Europei.

Preocupat intens de ADEVĂR – istoric, lingvistic, de credință –, am citit și eu cu mult interes unele dintre scrierile semnate de sufletul acestei fundații care a fost eruditul Gabriel Gheorghe (1929-2019) – Dumnezeu să-l odihnească și să-l numere în ceata drepților.

Inginer de formație (a absolvit în 1954 Institutul de Petrol şi Gaze), Gabriel Gheorghe a fost mai întîi implicat într-un proces politic înscenat cu diabolicele instrumente ale epocii și între 1957-1964 a fost închis, fiind achitat abia în 1970. În închisoare a cunoscut îndeaproape, împărțind un timp aceeași celulă, pe Petre Țuțea (1902-1991), care l-a influențat decisiv, ca pe majoritatea celor care l-au auzit, căci – așa cum avea să mărturisească mai tîrziu – ne aflam în fața unei minți rarisime, care, fără un vîrf de creion, fără un petec de hîrtie, pe care să-și aștearnă măcar o succesiune de idei, ordona în cap o cuvîntare de peste două ore, fără ca cineva dintre ascultători să dea cel mai neînsemnat semn de plictiseală. Și asta în fiecare zi și chiar de două, trei ori pe zi. / Totul se petrecea în spirit, avînd ca singur aliat memoria, ca pe vremea lui Homer[1]. Eliberat de la Aiud în ultima zi a lunii iulie 1964 în baza decretului de amnistiere nr. 411 din acel an (conceput ca urmare a așa-zisei distanțări de politica URSS a puterii comuniste deja consolidate în România), a publicat mai întîi valoroase lucrări tehnice, precum Manualul inginerului petrolist, capitolul XX: Obţinere, transport, depozitare,  distribuţie gaze şi proiectare utilaje (București, Editura Tehnică, 1958), Instalaţii interioare de gaze combustibile. Proiectare, executare, exploatare (idem, 1959), Distribuţia şi utilizarea gazelor naturale. Proiectare şi execuţie (idem, 1972), Îndrumător pentru exploatarea reţelelor de distribuţie şi a instalaţiilor de utilizare a gazelor (idem, 1974), Exploatarea rețelelor şi instalaţiilor de gaze (idem, 1975), Măsurarea debitelor  la fluide (idem, 1978) etc. Pe lîngă această preocupare de tinerețe, cu împlinirile și bucuriile ei remarcabile (i s-au acordat de către Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare din epocă, în 1968 şi 1969, două premii naţionale pentru lucrări deosebit de valoroase în proiectare), Gabriel Gheorghe și-a dovedit curînd pasiuni culturale variate – istorie, lingvistică, etnologie, paremiologie, literatură şi arhitectură – și a devenit un intelectual rasat, în bună măsură autodidact (caracteristică impropriu presupusă… „erezie“ de un grăbit cititor francez, drept care pe autorul numeroaselor studii originale ajunse și sub ochii săi l-a numit – îmi place să cred că în glumă! – „eretic“[2]). Personal, nu mă sfiesc a-l situa în rîndul personalităților europene de seamă de la confluența veacurilor al XX-lea – al XXI-lea. Erudit deschizător de drumuri în istoria străveche și în lingvistică, el este autorul unor articole care mi-au consolidat fericit intuițiile din vremea studiilor universitare (cînd am citit fascinat, la biblioteca Academiei, cu creionul în mînă și caietul de notițe alături, Dacia preistorică de Nicolae Densusianu, DA.KSA: God᾽s country de Nicolae Miulescu etc.). Enumăr cîteva titluri: Originea cuvîntului Crăciun, Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare, văzută de la Budapesta, Carpaţii, „solniţa“ Europei, SAREA, criteriu pentru regândirea istoriei, „Bazinul carpatic“ spaţiul carpatic – începutul civilizaţiei europene?, Lingvistica, istoria… defilee de erori, O realitate ignorată: În vechime, Franţa a fost românofonă!, Antroponimie românească. Unele dintre aceste scrieri – trebuie precizat că majoritatea sînt, de fapt, studii întinse pe zeci de pagini – au fost publicate în revista „Getica“ și apoi au fost reluate în volume, precum Studii de cultură și de civilizație românească (vol. I, București, Fundația Gândirea, 2001; vol. II, idem, 2005). Altele alcătuiesc corpusuri distincte, cum sînt: Mitul potopului. Inadvertenţe în interpretarea religioasă (București, Editura Ştiinţa pentru toţi, 1982), Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice (București, Editura Albatros, 1986), Duh și reverie (versuri – București, Editura Semne, 1997), Valah (București, Fundația Gândirea, 2012), Petre Țuțea, Între Legendă și adevăr (București, Fundația Gândirea, 2003), Catharsis (București, Fundația Gândirea, 2008).

Oriunde deschizi cărțile, revistele cu articolele semnate de Gabriel Gheorghe zăbovești mai mult decît îți propuseseși inițial; amîni deîndată ceea ce-aveai de făcut fără părere de rău, căci incandescența ideilor, verbul bine strunit, adjectivul ponderat te captează, îți stimulează imaginația și-ți merg la inimă. Să exemplific mai întîi printr-un citat din 4. Valahia, Țara soarelui, mai exact din capitolele 4.11 Cultul soarelui, realitate istorică, 4.14 Toponime Nedeia și 4.15 Forme populare de manifestare a Cultului soarelui din volumul Valah: Majoritatea savanților care s-au ocupat de începuturile civilizației europene au ajuns la concluzia că spațiul carpatic, numit diferit de diverși oameni de știință, este spațiul de început a[l] civilizației și a[l] culturii europene. […] Douăsprezece praznice în trei luni de vară, toate fiind la origine sărbători țărănești / păgîne (de la paganus = țăran), botezate cu numele unor zeități antice […], instituite foarte probabil la începutul neoliticului (cca 6-7000 î.e.n.), înaintea roirilor menționate în cercetarea Universității din Cambridge[3], în urma cărora se va ajunge la popularea Europei și a Asiei interioare, se mai păstrează, ca atare, numai în Spațiul de origine, cel carpatic[4][…] Iorgu Iordan nu se sfiește să derive un cuvînt românesc care înseamnă foc (în diverse accepțiuni) dintr-un cuvînt „bulgar“ care are sensul de ospăț, chef. Noi n-am găsit niciun protest față de o asemenea evidentă eroare lingvistică din partea vreunui lingvist contemporan. Mai mult, cuvîntul românesc are o familie de 19 termeni și o carieră internațională impresionantă: 26 de termeni neologici proveniți din pir.[5] […] [În vol. Toponimia Românească, Iorgu Iordan dă explicații] ridicole, insistînd, de două ori, că vorba românească [Nedeia] ar proveni din bg. nedeljia. El nu vede în Nedei decît „bîlciuri care se făceau duminica, zi de sărbătoare, cînd oamenii puteau, fără a-și neglija treburile curente, să se ducă la bîlci… / Atît a priceput acest suveran al lingvisticii românești în perioada comunistă, atît a scris și a indus în eroare pe mulți, mai ales pe studenții lui. / Bîlciurile s-or fi organizat săptămînal, dar Nedeile numai de zilele închinate unor zeități, mai ales de vară [Apolo, Saturn = Deus Daciae, Marte, Mitra, Soarele nebiruit = Helios, Ilie][6]. Argumentul principal al erorii etimologiei bulgare / slave al cuvîntului nedeie indicate în dicționarele enciclopedice și explicative (de fapt în limbile slave nedelja înseamnă „săptămînă“, „duminică“!) e că la români Nedeile erau organizate anual în tot spațiul carpatic. Urcarea pe o înălțime, mai aproape de cer, semnifica ajutorul cerut zeității supreme, Helios (Ilie), astrul suprem, pentru protecția recoltelor și a turmelor pentru tot anul. Dacă sătenii carpatici – își continuă Gabriel Gheorghe demonstrația – ar fi urcat în fiecare duminică pe Găina (cca 1500 m), pe Cucurbăta Mare (1800 m), pe Ceahlău (1900 m), mergînd pe jos și 20-30 sau 40 km, pînă la poalele muntelui etc., făcînd un efort uriaș nu ar mai fi putut să și lucreze cîmpul, să se ocupe de gospodărie, de animale etc., mai ales femeile și bărbații trecuți de 40-50 de ani.[7] În continuare, autorul face afirmații mitologice demne de reținut: Hora și Călușul reproduc drumul soarelui pe cer: Hora se poate dansa oricînd, călușarii nu pot dansa decît atît cît este soarele pe cer, nu înainte de răsărit, nici după apus, nici cu o fracțiune cît de mică de timp. / Sînt dansuri tradiționale getice / valahe / românești în cinstea soarelui. […] În mitologia populară [sic], rusalia era o ființă fantastică, rea, de felul ielelor, care, se credea, dezlănțuie furtuni, punînd în pericol lanurile agricole. În plus, această zînă îi schilodea pe oameni, le lua mințile, îi pocea ș.a. […] Ca leacuri pentru înlăturarea rusaliilor călușarii foloseau pelin și usturoi, pe care le purtau la brîu și la steag, într-o basma albă, dar și zurgălăii pe care-i poartă la picioare, cu zgomotul pe care-l fac la bătaia picioarelor în timp ce dansează, au rostul să le alunge. […] Nedeile de munte, călușarii, săgetarea norilor care acopereau soarele nu se află menționate în practica obișnuită a altor popoare și nici la scriitorii lor […][8].

Pentru cuvîntul valah Gabriel Gheorghe găsește circa douăzeci și cinci de înțelesuri    în diferite surse: român, latin / italic / roman, celt, pelasg, om / semen, străin, popor vorbitor al dialectului primitiv din Galia, populații locuitoare în Cehoslovacia și în valea rîului Rhynchos, cal castrat, păstor / cioban, stăpînitor, om îndemînatic la trasul cu arcul, om prost, om mîndru, potop / inundație, pămînt negru etc. Citatele sînt fascinante, redate bilingv, pe cîte două coloane, pentru fiecare sens. De exemplu, pentru înțelesul pelasg optează Herodot, Felix Colson, Pierre Lévéque, John Pinkerton și cercetătorii de la Universitatea din Cambrige (cf. pp. 54-70), în timp ce pentru păstor / cioban se pronunță Ana Comnena, Gh. Brătianu și B. P. Hasdeu (cf. pp. 81-82) ș.a.m.d. Un etimon patronimic curios, anume de la generalul roman Flaccus, înregistrează autorul cercetînd scrierile lui Ovidiu, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfinius, Sebastian Münster, Pierre Lescalopier, David Hermann, Mitropolitul Dosoftei, Johanne Tröster, B. P. Hasdeu, precum și Cronica de la Nürnberg ori Enciclopédie méthodique din secolul al XVIII-lea (cf. pp. 78-81). În Oxford Dictionary of English Etymology, la p. 990 se dă „germ. *Walh- (cf. WELSH)“ (cf. p. 13). Mai rețin doar mențiunile din studiul L᾽élément Roumain dans les langages balkaniques (1976) semnat de Ivan Petkanov: Multe toponime în Bulgaria și în Yugoslavia își trag originea tocmai din aceste forme (ale lui Valah – n. G. G.). Astfel, în mai multe regiuni bulgare se întîlnesc nume de locuri ca: Vlaina, Vlahovița, Vlașka, Vlașko-selo (sat valah), Vlașco-seliște (așezare valahă), Vlavița, Vlașka-mahla (cartier valah) (se numește astfel, în special într-un sat slav, cartierul locuit de români), Vlaski-dol (vale valahă), Vlahovic, Vlahovei, Vlasica, Vlașka-Rakovica etc. În Serbia, toponime ca Vlaska-Dolina (vale valahă) și Vlasko-Brdo (colina valahă). În afară de acestea, întîlnim și printre slavii din Balcani numele de familie Vlahov care vorbește, în general, de originea română mai depărtată sau mai apropiată în timp a unei astfel de familii. (Cf. p. 12). Adaug la acestea toponimicul Vlaherne  (grafiat și „Blachernae“, în grecește Βλαχερνών), cartier mărginaș din Constantinopole, renumit pentru Biserica Sfînta Maria, unde a fost descoperită icoana făcătoare de minuni Vlahernitissa, actualmente ajunsă în Rusia (unde a căpătat denumirea „Vlahernskaya“). Vlahii, locuitori ai acestui cartier au fost semnalați în secolul al VI-lea de Teofan Mărturisitorul, în relație cu o revoltă din anul 513. De asemenea, o mărturie este și Vlaska Crkva[9], biserica ciobanilor vlahi din Muntenegru, închinată Nașterii Maicii Domnului, clădită în 1450, precum și denumirea unui munte din inima alpilor Dolomiți Valacia ori Walacia, unde locuiesc ladinii[10], păstori numiți de italieni marmolani, izbitor de asemănători oierilor noștri. Nu poate fi omisă în acest context cea mai importantă denumire din Muntenia: Codrul Vlăsiei, atribuită imensului bastion de apărare temut de toți invadatorii acestui pămînt, astăzi devenit amintire, peticele rămase din el fiind urmărite întru distrugere, cu înverșunare diabolică, de toate administrațiile locale perindate mai ales din 1990 pînă în prezent…

În volumul Studii de cultură și civilizație românescă (București, Fundația Gîndirea 2001) sînt reunite articolele Carpații, „solnița“ Europei, În legătură cu așa-zisa influență orientală asupra limbii și culturii române, Mult zgomot pentru nimic sau Balansoarul româno-albanez, â, î și Originea cuvîntului Crăciun. Dintre acestea, ca filolog, cedez tentației de a comenta mai întîi penultimul articol enumerat, îndeosebi ca dascăl pus la încercare de nefilologica hotărîre academică de scriere cu â în interiorul cuvintelor, desigur, cu anumite excepții.

Interesantă este în acest articol, înainte de toate, distincția limbă vs. dialect. Gabriel Gheorghe afirmă că limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-și formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-și îndeplini funcția primară, aceea de a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc. Pentru a putea îndeplini această funcție originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte (p. 94).

În privința limbii române, ca vechi adept al adevărului istoric subliniat și lingvistic de Mihai Vinereanu, îndeosebi prin monumentalul său Dicționar etimologic apărut în 2008, îi dau integral dreptate cercetătorului cînd afirmă: Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt așa-zisa indo-europeană comună pe care savanții o caută, în zadar, de peste 200 de ani (p. 96). Altundeva el afirmă explicit: Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei este cu milenii mai veche decît fundarea legendară a Romei antice, că limba latină este un derivat târziu din limba primară a Europei şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.[11] O confirmare strălucită a acestei opinii a adus-o lingvista catalană Carme Jiménez Huertas prin cartea tradusă și-n românește Nu venim din latină în 2016.

Sunetul î, alături de ă, ș, ț constituie argumente în favoarea străvechimii românei. Argumentele lui Gabriel Gheorghe – recunosc, întemeiate științific – pentru redarea în scris și prin litera â a sunetului î (de pildă prin trecerea â↔a ca în sta / stând / stână / stâncă, țăran / țărână, mână / manual / manuscris / manoperă etc.) ori prin litera î (spre exemplu în cuvînt / cuvinte / cuvințel, sfînt / sfințenie / (a) sfinți / sfinte, (a) vinde / vînzare / vînzător, vînătă / vinete etc.) complică însă grozav scrisul, întîrziind practic emiterea mesajelor scrise pînă ce emițătorul își va fi însușit paradigma verbală respectivă ori pînă își va fi clarificat din ce familie de cuvinte face parte lexemul cu pricina sau pînă va fi exersat pînă a-i „intra în sînge“ declinările substantivale și adjectivale ș.a.m.d. Sigur că, odată efectuate toate exercițiile adecvate, memorarea va juca un rol important și recurgerea, în ultimă instanță, la dicționare ori / și îndreptare ortografice pentru verificare îi va dezvolta anumite abilități intelectuale… Să admitem, de dragul cercetătorului Gabriel Gheorghe, aplicarea excepțională a acestui principiu etimologic în privința celor două forme de redare literală a sunetului străvechi traco-daco-getic î (â); cum îl vom scrie însă într-o lungă serie de cuvinte care nu dezvăluie acest lucru nici prin flexiune nici prin derivare? Iată doar o mică listă: adînc, avînt, blînd, cîine, cîr, curînd, dobîndi, doborî, fîn, frîna, hîc, hîr, gînd, gîscă, gîscan, mîr, mînz, mormînt, nătîng, osîndi, pămînt, pîndi, prînz, scîrț, scrînti, sîc, sînt, spînz, vînt ș.a.m.d. Rămîn, de aceea, la părerea că e mult mai practică simplificarea scrierii generale cu î a sunetului cu pricina, exceptînd, să zicem, pe român cu derivatele lui, așa cum convenise majoritatea filologilor înainte de 1989 (așa cum scriu și în prezent, de altfel, spre cinstea lor, destui intelectuali neînregimentați oficial!) și, desigur, pe antroponimele gen Brânzaș, Mârza etc. În privința regulilor inventate de Academie în 1993, așa cum am mai scris[12], ele n-au nici măcar suport etimologic sau derivativ-flexibil intern, cum sugerează Gabriel Gheorghe, sunetul în cauză fiind grafiat cînd î (coborî, doborî, omorî etc.), cînd â („coborând“, „doborând“, „omorând“ etc.! În plus, regula scrierii cu â în interiorul cuvintelor este încălcată constant la derivatele cu prefixe (reîncepe, reînvesti, „preîntâmpina“ etc.), nu și la cele cu sufixe („coborâre“, „omorâre“ etc.)! Cum explici astfel de reguli… parțiale la clasele I – a IV-a cînd nu se studiază încă sistemul îmbogățirii interne a vocabularului? În fine, o anomalie hazlie s-a introdus în paradigma verbului a fi, regula academică ignorînd principiul fonetic al scrierii românești, știut fiind că românimea de rînd a rostit mereu, rostește și probabil va rosti cît se va vorbi limba noastră pe acest pămînt (eu / ei) sînt (limba vie, care l-a inspirat și pe Mihai Eminescu, l-a determinat să rimeze sînt cu pămînt / vînt / sfînt etc.)…

Revenind la articolele din volumul Studii de cultură și civilizație românescă, o interesantă ipoteză aflăm în Originea cuvîntului Crăciun. Cu riscul de a contraria pe unii dintre cititori, voi reproduce un prim pasaj (păstrînd integral ortografia autorului, inclusiv stîngăciile stilistice, semnalate cunoscătorilor prin [sic], dar renunțînd la unele detalii marcate prin […]):

Propunerea ca în era noastră anii să se numere de la naşterea lui Hristos aparţine dobrogeanului Dionisie Exiguus, cel smerit, sau Dionisie Românul, propunere acceptată în 527 în Italia, o sută de ani mai târziu în Franţa, în secolele VIII-IX în Anglia şi mai apoi în restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exactă, astfel că s-a dovedit, ulterior, că era noastră este cu 4-7 ani în urmă. De asemenea, se ştie că înainte de sfîrşitul secolului IV se admisese că Hristos s-a născut sau în 20 aprilie, sau în 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie […] Sfîntul Epifaniu pune naşterea lui Crist [sic] la 6 ianuarie, sfîntul Clement Alexandrinul la 19 aprilie, alţi părinţi ai bisericii în alte zile (Martigny, Antiquités chrétiennes, p. 271). […] Pe de altă  parte, [sic] la arienii carpatici anul începea la 1 martie şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia după 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie. (Cf. p. 101).

În privința celei mai răspîndite etimologii Crăciun < lat. creatio(nem), păstrată în DEX și în alte lucrări de referință, autorul studiului obiectează: Nu se poate sărbători crearea lui Hristos deoarece, conform Crezului Niceo-constantinopolitan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de către primul sinod ecumenic, şi recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca expresie autentică a credinţei Bisericii universale, Fiul este născut din Dumnezeu-Tatăl, iar nu făcut (creat). (Cf. idem). Mihai Vinereanu, în lucrarea deja menționată[13], alocă un spațiu amplu termenului, obiectînd și el, pe urmele lui A. Cioranescu[14], că ideea de creație este împotriva dogmei creștine, deoarece Iisus a preexistat nașterii Sale pămîntene ca Fiu al lui Dumnezeu și, prin urmare, El doar S-a întrupat. Crezul creștin ține să menționeze că Iisus este „născut, iar nu făcut“, cum bine remarcă Cioranescu.[15]

Cercetînd mitologia, au existat trei zeități celebrate la 25 undrea / decembrie: Soarele (Sol invictus), Mithra și Saturn, iar pe 6 gerar / ianuarie Dionysos. Pentru toate aceste zeități moartea era urmată de înviere. Crăciunul nu are legătură cu aceste zeități. Specifică românilor, sărbătoarea este dedicată unui Moș Crăciun. Legendele populare care i-au suprapus un sadic bătrîn capabil de a-i tăia mîinile propriei soții-moașe sînt, probabil, roadele încercărilor de a compromite această divinitate străveche, despre care colindele afirmă că are „plete dalbe“ și e „bătrîn“. Subscriu, deci, raționamentului următor:

Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută Bisericii […] Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrînsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină  (v. şi Friedrich Hayer: Românii sînt poporul din Europa care  s-a născut creştin), pe care n-ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema Bisericii privitor la Crăciun.

În aceste condiţii, în final, Biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul, şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducînd, treptat, elemente creştine în sărbătoarea Crăciunului, necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină. (Cf. p. 115).

El era, cu siguranță, o străveche zeitate autohtonă darnică, bună, luminoasă și este meritul neobositului scrutător al trecutului nostru Gabriel Gheorghe de a avansa ipoteza plauzibilă: Moş Crăciun este foarte probabil o reprezentare folclorică a lui Saturn senex, Saturn cel bătrân (v. 25, p. 308). A se vedea Macrobius (sec. V), Saturnalii, CI, VII, 24: Tot saeculis Saturnalia praecedunt romanae urbis aetatem (Saturnaliile au precedat cu multe secole fundarea Romei), de unde rezultă că Saturn (Cronos) este cea mai veche divinitate a acestui spaţiu. În inscripţii latine găsim: D (ominus) S (anctus) S (aturnus) […] (Cf. p. 117).

Denumirea Crăciun se explică prin Crăci(un) = sărbătoarea crăcilor de aur (Cf. p. 119), celebrată în multe părți ale Europei. Așa cum a descoperit și J. G. Frazer, pe urmele lui Vergiliu și Pliniu cel Bătrîn, vîscul, creanga de aur, era cunoscut(ă) pentru virtuțile sale vindecătoare. Ritualica recoltă, făcută cu o seceră de aur de un preot înveșmîntat în alb, a fost moștenită din moși strămoși la români. Și la druizi vîscul era considerat sacru, ca și stejarul unde se găsea. S-ar părea că nu numai obiceiul păstrat, cum știm cu toții, pînă astăzi, ca de Crăciun și de Anul nou să existe în casă o ramură de vîsc, ci și uratul cu sorcova, obicei păstrat numai la români, să reprezinte de fapt creanga de aur – străvechiul panaceu universal. Oricine consultă o enciclopedie medicală găsește o lungă listă de afecțiuni care se pot ameliora cu vîsc, datorită principiilor active pe care le conține: saponozide triterpenice, alcooli (viscoli), amine (colina, acetilcolina), aminoacizi, vitamine (C şi E), glicozide, polipeptide (viscotoxina).(Cf. p. 123). Locuitorii acestui spațiu primordial al Europei dețineau ample cunoștințe medicale, îndeosebi din domeniul pe care-l numim astăzi fitoterapie. E plauzibilă, așadar, concluzia studiului lui Gabriel Gheorghe: isihaştii carpatici recoltau crăci de vîsc şi le duceau în sate, învăţându-i pe oameni cum să le folosească, pentru ei şi pentru animalele lor (decoct, infuzie, tocarea şi mâncarea frunzelor verzi crude) pentru a se vindeca de această boală cumplită [scorbut], înainte de a se cunoaşte existenţa vitaminei C. (Cf. p. 124).

Întemeindu-se pe scrierile lui André Lefèvre, Les Races et les langages (Paris, Felix Alcan, 1893), Salomon Reinach, L᾽origine des Aryens (Paris, E. Leroux, 1892), Leibnitz, Collectanea etymologica (Hanovra, 1717), Carolus Lundius, Samolses primus getarum legislator (Uppsala, 1687), Olof Gjerdman, Erik Ljungbeg, Wordlist Gipsy-English (cf. The Language of the Swedish coppersmith Gipsy, Falköping, Uppsala, 1963), The Cambridge History of India, Marija Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe (London, Thames and Huston, 1990), Theodor Mommsen, Istoria romană (vol. I, ESE, 1967) etc. precum și pe descoperirile arheologice din ultimele decenii, în Studiul introductiv al volumului său autorul trage concluzia: Toată lumea științifică privește Spațiul Carpatic ca punctul de unde a început civilizația […] Măcar în virtutea cercetărilor și constatărilor atîtor savanți străini ar trebui ca lingvistica românească și istoriografia română să părăsească pozițiile regionale adoptate din neștiință, cu mai bine de un veac în urmă, de niște inși cu viziuni subalterne […] și să privească istoria românilor și limba română de pe pozițiile lor reale (cf. p. 33).

În acest sens, o lecție filologică despre care profesorii de la facultatea de profil nu suflă o vorbă înaintea studenților conține articolul Mult zgomot pentru nimic sau Balansoarul româno-albanez. Teoria lui B. Kopitar preluată de B. P. Hasdeu privind împrumuturile românei din albaneză, susținută, între alții, de Grigore Brâncuș, I. I. Rusu este falsă, toate cuvintele considerate „curat albaneze“ fiind străvechi românești: barză, brad, bucur, buză, codru, ghimpe, mai, sat, stăpîn, viezure ș.a.m.d. Un exemplu oferit de Gabriel Gheorghe este cuvîntul sat, mult mai vechi decît albanezul fšat / fshat ori latinul fossatum (= șanț de întărire), întrucît există și în cultura vedică, avînd sensul „ființă“, „care ființează“, „ceea ce este“. Or, viitorii indieni au roit din Carpați în mileniul III î.e.n., cu vedele și upanișadele pe care le-au trecut în scris mult mai tîrziu în India, unde numeroase cuvinte din străvechea cultură carpatică a vedelor se găsesc și azi în hindi, în sanscrită etc. (Cf. p. 66). Și Mihai Vinereanu ajunge la concluzia originii traco-dace a cuvîntului, argumentînd prin sanscritul avasatha, dacul vissa, *vissatu, *fșat, fsat, sat. După mai multe asemenea incursiuni istorico-lingvistice, găsind în elină peste 150 de cuvinte românești, în franceză peste 1300 cuvinte și elemente fundamentale de gramatică, apoi confruntînd lista de „cuvinte albaneze“ din limba română dată de B. P. Hasdeu și preluată de I. I. Rusu cu Dicționarul explicativ al limbii albaneze de științe din 1980 și aflînd astfel că, desigur de dragul teoriei, s-a confecționat o albaneză românească, necunoscută în Tirana (cf. p. 84), Gabriel Gheorghe constată cu amară ironie: Curios lucru, savanții care s-au ocupat de balansoarul româno-albanez s-au ținut de mărunțișuri, nevăzînd pădurea din cauza copacilor. Nimeni, pînă în prezent, nu s-a ocupat cu exențialul, cu vorbele române în sanscrită, în hindi, în persană, în elină, în latină, ca și de sutele de cuvinte românești prezente în toate idiomurile europene moderne, dar s-au îndeletnicit cu puțina și nesemnificativa prezență lexicală românească, în albaneză, dar văzînd lucrurile pe dos. Nu e o tragedie științifică și națională ca generații de lingviști să se ocupe de nesemnificativele torna, torna, fie și retorna și să ignore prezența lexicală românească în principalele idiomuri euro-indo-persane? (Cf. p. 86).

Frazele eruditului cercetător le-aș întoarce în special spre tinerii studioși din universitățile românești de astăzi încercînd să-i provoc: deschideți măcar într-un weekend internetul (dacă nu cărțile și revistele) unde apare semnătura lui Gabriel Gheorghe, citiți, chiar și-n grabă, cîteva pagini și, eliberîndu-vă mintea de poncife, lăsați-vă-n voia imaginației acestui extraordinar savant patriot român contemporan și imaginați-vă pentru cîteva secunde că-i duceți munca mai departe, depănînd unul dintre firele lăsate libere la intrarea în labirintul vast al culturii pe unde l-au purtat pașii…
20 făurar 2020

[1] Petre Țuțea, Între Legendă și adevăr, București, Fundația Gândirea, 2003, p. 122.
[2] Este vorba despre Gaston Tuaillon, citat cam grăbit de Vlad Ciubucciu într-un articol din „Origini“ din 2015 (cf. http://gandirea.ro/gandirea.ro/wp-content/uploads/2014/12/Revista-Origini-Un-valah-eretic-Gabriel-Gheorghe-Autor-Prof.-Dr.-Vlad-Ciubucciu.pdf ) și amintit patru ani mai tîrziu în articolul Omagiu și Recunoștință eruditului om de cultură, Gabriel Gheorghe semnat de preot paroh Marian Sava și Adrian Gh. Iscru, apărut în nr. 76 / 2019 al publicației „Dacia nemuritoare“.
[3] E. J. Rapson (edited by), The Cambridge History of India, vol. I, University Press, 1922.
[4] Lista merită redată: Vartolomei, 11 iunie; Sînziene, 24 iunie; Sînpetru de vară, 29 iunie; Precup, 8 iulie; Sf. Ilie [Elie, Helios], 20 iulie; Sf. Foca, 23 iulie; Sf. Pantelimon, 27 iulie; Macaveii (ziua ursului), 1 august; Sfînta Măria Mare, 15 august; Sf. Ioan de toamnă, 29 august; Simion Stîlpnicul, 1 septembrie; Ziua Crucii, 14 septembrie (cf. op. cit., pp.142, 143).
[5] Idem, p. 147.
[6] Cf. op. cit., p. 150.
[7] Idem, p. 147.
[8] Idem, pp. 154-155.
[9] Cf. „Formula As“, nr. 890, 23-30 brumărel (octombrie) 2009.
[10] V. „Formula AS“, numerele 1043 și 1044 din 2012.
[11] În studiul Originea cuvîntului Crăciun din același volum, la p. 103.
[12] V. un articol mai amplu în Perspective critice, vol. I, București, Editura Papirus Media, 2005.
[13] Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura Alcor Edimpex, 2008, pp. 277-279.
[14] A. Cioranescu, Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958.
[15] Am preluat citatul de la p. 277 îndreptînd tacit ortografia.