Un monument istoric: Biserica „Sfîntul Nicolae“ Udricani

Cu ocazia unei vizite întreprinse pentru întregirea impresiilor mele despre opera plastică a reputatului pictor Gheorghe Ilie Berindei, despre care fiica sa Elisabeta Pătuleanu a scris volumele Pictorul Gheorghe Berindei (2019) și Corespondența pictorului Gheorghe Berindei cu prietenii (2021)[1], aflînd că este parohul unei biserici-monument istoric, am dobîndit de la pr. prof. univ. dr. Constantin Pătuleanu Arheologia credinței. Cercetări arheologice la biserici bucureștene, volumul II. Biserica „Sf. Nicolae“ Udricani[2].

Pe pagina de titlu a documentatei lucrări elaborate sub egida Muzeului Municipiului București se află autorii: Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, Constantin Pătuleanu, Dan D. Ionescu, Cezara Mucenic, Cosmin Dan Pîrvulescu, Ingrid Poll, Grina Mihaela Rafailă, Ana-Maia Velter și Camelia-Mirela Vintilă.

M-am decis mai întîi a cerceta lăcașul și am întreprins o primă deplasare de recunoaștere și apoi una de participare la hramul celebrat în 2024: Sfîntul Ierarh Nicolae.

După cum precizează Cezara Mucenic într-un studiu istoric inclus în volumul arătat accesul către biserică se făcea fie pe la nord, prin ulița ce pornește de la terenul bisericii și duce către vest pînă la Calea Văcărești (se va numi strada Udricani Clucerul), fie pe la vest printr-o uliță pe direcția nord-sud, ce o lega de drumul către Biserica Olteni – ulița Olteni (p. 16).

Eu am plecat din apropierea emblematicului loc acum devenit piață unde își ridicase odinioară crucile de pe turle spre biruința necredincioșilor vestita Biserică Sfînta Vineri. Pe o străduță abia găsită printre noile construcții, anume „Cluceru Udricani“, mă aștepta monumentul istoric cu dublu hram: Sfîntul Ierarh Nicolae și Adormirea Maicii Domnului. Dregătorul care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești, clucerul Udrecan[1], împreună cu soția sa Maria au ctitorit aici în 1734 un lăcaș închinat Sfîntului Ierarh Nicolae ce va purta numele ușor modificat: Biserica Udricani.

Pisania de deasupra ușii pronaosului atestă:

†Această sfîntă și dumnezeiască biserică s-au făcutu cu toat(ă) cheltuiala și înfrumusețarea ei, precum se vede, de dumnealui jupanu Udrecan clucer, fiindu coprensu de dumnezeiască r(î)vnă pentru mărirea și slava lui Dumnezeu și a Sfîntului marelui iera(r)h Necolae și pentru vecinica pomenire a dumnealui și a tot neamu dumnealui. Și s-au săvîrșit în zilele prealuminatului domnu a toat(ă) Țara Rum(â)nească Io Grigorie Ghica Voievod, fii(n)d arheereu mitropolit prea sfințitul Chir Ștefan, la anul de la ziderea lumei leat 7244 și de la H(risto)s 1734 în luna lui septemvreie zile 15. (cf. p. 27).

Aici locuiau negustori și meșteșugari, zona denumindu-se înainte de ridicarea bisericii Mahalaua Popii Isac. Documentele atestă că lăcașul a devenit curînd mînăstire: […] eu[,] Maria Alexandra[,] (…) dat-am adevărat zapis al meu la mîna Sfinției sale părintele Simeon, iepitrop de la Sfînta Mînăstire Udrecan ce iaste metoh Mînăstirii Sfîntului Ioan  din Focșani (…) că avînd eu o moșie Bîtlan (…) am lăsat danie acestei mînăstiri Udrecan (…) unde îngropînd un copil al meu (…) cer să mă îngroape și pe mine mai, 20, 1769 (cf. p. 28)[2].

După descrierea aceleiași autoare, Biserica Udricani a fost construită conform tradiției epocii, din cărămidă cu mortar de var. Avea plan triconc compus dintr-un pridvor deschis, acoperit cu 2 calote sferice turtite descărcate pe arce, între ele aflîndu-se un arc media, urmat de pronaosul supralărgit ce era acoperit cu o calotă turtită descărcată, de asemeni, pe arce în consolă. Deasupra se afla un turn clopotniță octogonal pe baza pătrată din zidărie, la care se ajungea printr-o scăriță aflată în grosimea zidului. Pronaosul era despărțit de naos prin trei arce sprijinite pe coloane, două dintre ele fiind coloane angajate situate pe peretele nordic și sudic. Urma naosul cu turla Pantocrator ridicată, pe atunci, din zidărie fiind rezemată pe arce în consolă, cu retrageri, console unite printr-un profil, de asemeni, din zidărie în formă de brîu. Absidele de nord și sud erau acoperite cu semicalote iar absida altarului cu semicalota cu retrageri rezemate pe console. Interiorul a fost pictat încă din secolul al XVIII-lea. În exterior fațadele aveau pereții tencuiți și zugrăviți, de asemeni, în culori de apă. Elementele de decorare erau compuse din brîul median, chenarele de piatră de la ferestre sculptate cu motive vegetale brâncovenești și ancadramente tot de piatră, sculptate la ușa dintre pridvor și pronaos și deasupra ei, cel din jurul pisaniei (op. cit., p. 35).

Ajung acum la aspectul pe care mi l-am propus a-l sublinia înadins în articolul de față. Vreau anume să scot în evidență un fapt firesc pe-atunci, dar sabotat de comuniștii de ieri-alaltăieri și ignorat de neomarxiștii globaliști de astăzi pe care l-am socotit esențial de-a lungul celor aproape patru decenii de predare în clase, neobosind a-l evidenția. E vorba despre relația armonioasă tradițională și definitorie pentru români dintre Școală și Biserică. Or, Biserica Udricani ilustrează minunat acest aspect, întrucît aici s-a deschis una dintre primele școli cu predare în limba română din București. Redau in extenso ceea ce înfățișa Ion Ghica într-o scrisoare prietenului moldovean Vasile Alecsandri:

Pe cînd la Școala de la Măgureanu vestiții eleniști […] predau tinerilor greci și feciorilor de boieri […] Socrate […,] Aristot[el] […,] la Biserica Udricani, la Sfîntu Gheorghe și la Colțea se auzea glasul ascuțit al cîtorva copii […] Dascălul Cheosea cu anteriu decalemcheriu, la cap cu cauc […] se primbla pe dinaintea băieților […], se oprea dinaintea fiecăruia, la unii le asculta lecția, la alții le mai adăuga […] Dascălul Cheosea[3] nu era om rău, dar se necăjea, pentru că-l durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii[4] la învățătură. El nu era civilizat ca să nu-i pese dacă elevii învață sau nu […] La Cheosea, ca la Chiriță, ca la Stan lucrurile mergeau altfel: viața lor era cu copiii[5] din școală […] De pe la de-alde Cheosea ieșeau dieci de visterie și calemgii; la de-alde el au învățat[6] să scrie românește logofătul Greceanu, Văcăreștii, Anton Pann, Paris Mumuleanu […]

Dar să ne întoarcem la Școala noastră[7] de la Udricani, școală sub albastrul cerului, pe prispa bisericei, unde,[8] cînd ploua,[9] copiii[10] se ghemuiau în odaia țîrcovnicului jos pe cărămizi sau în clopotniță; scriau și citeau pe genunchi și pe brînci.

Prinprejurul bisericei,[11] în mahala, […] locuiau croitori, ișlicari și cojocari; aceștia cînd plecau la prăvălie își trimiteau copiii[12] la dascălul Cheosea […] ca să învețe […] Din aceste școli își recrutau bisericile preoți și cîntăreți, acolo boierii căutau băieți pe care îi luau în casă pe procopseală. Cînd a venit în București dascălul Lazăr, băieții de la Udricani, de la Sfîntul Gheorghe, de la Colțea și de la toate bisericile au golit acele școli și au alergat la „Sfîntul Sava“ […] mai pe urmă unii au fost trimiși în străinătate la Pisa, la Viena, la Paris și s-au ilustrat ca profesori și ca funcționari […][13] (p. 30).

Cezara Mucenic, autoarea acestui studiu, menționează mai departe:

Tot așa se știe că Petre Ispirescu (născut [în] 1830 în București, în mahalaua Pescăria Veche din spatele Bisericii Sf. Gheorghe Nou [și] decedat [în] 1887), cel care va deveni vestit povestitor și culegător de folclor, a fost dus de mama lui la Biserica Udricani să învețe să citească cu dascălul Nicolau (pp. 30-31).

Așadar, iată un rol social însemnat pe care și l-au asumat lăcașurile de cult ortodox în Țara Românească.

Înființarea școlilor laice n-a eliminat implicarea socială a bisericilor, căci existau și alte nevoi, după cum reiese din solicitarea preotului iconom Teodor Economu făcută Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice de a înființa și de a administra pe propria cheltuială un azil pentru săraci și invalizi.

Într-adevăr, autoarea studiului descoperă o lege publicată în Monitorul Oficial N3.59/15 (27 martie 1877): Din locul din care se compune curtea bisericei Udricani din Bucuresci, întreținută de stat, se cedă gratis 339 […] stînjeni pătrați cucernicului iconom Teodor, protoereul județului Ilfov, care se obligă a clădi pe citatul loc cu propriile sale spese, camerele necesare pentru locuința a 15 sau 20 persoane invalide și sărace (p. 34). Intențiile nobile ale preotului prind viață și astfel ia naștere „Azilul Protopopul Teodor Economu“, care va dispărea după al doilea război mondial. În timpul funcționării așezămîntului erau adăpostite acolo 15-10 [de] femei sărace, văduve care locuiau în cele douăzeci și două [de] camere, bune, făcute de răposatul Protopop Teodor Economul, pe locul bisericii. Fiecare femeie primea cîte 20 [de] lei / lună pentru întreținere (p. 35), după decesul ctitorului în 1883 grija administrării fiind a primăriei.

Marele cutremur din 1802, precum și celelalte din 1821, 1824, 1827, 1829, 1838 urmate de Focul cel Mare din 1847 au afectat lăcașul, așa încît măsura lui Al. Ioan Cuza din 1864 îl găsește într-o stare deplorabilă ce se va prelungi, din lipsa banilor necesari reparațiilor, în secolul următor. Nicolae Iorga, deși mason de gradul 33, în calitate de președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice, avea să apeleze la creștini prin ziarul „Porunca vremii“ din 1937: Biserica Udricani a fost zidită de un singur om, într-o vreme cînd sentimentul de căpetenie al sufletului românesc era pietatea și cînd mahalaua Udricani era ocupată de populație […] românească […] Împrejurări vitrege au urmat […] Astfel, Biserica Udricani, lăsată în voia vremii a fost prefăcută în paragină […] Credem că niciunui român nu-i poate trece prin gînd să renunțăm […] Un neam de oameni care își părăsește monumentele religioase e gata de pieire […] (idem, p. 42). Lucrările efectuate ulterior acestui apel, însă fără soluționarea problemei umezelii din zonă, au fost insuficiente, așa încît calamitatea din 1940 duce la închiderea bisericii. Documentele atestă vag încercări de reluare a lucrărilor în 1960 și în 1991.

În 2005 Patriarhul Teoctist Arăpașu îl numește, la cerere, pe pr. Constantin Pătuleanu paroh al lăcașului. Sfinția sa dovedește curînd că este omul potrivit la locul potrivit: Încă din iunie 2005 – menționează în Argument pentru cercetări arheologice la Biserica Sfîntul Nicolae Udricani din București – am început cu d-na arhitect[ă] Constanța Carp proiectul de consolidare și restaurare (op. cit., p. 11). Fiind vorba de un monument istoric, colaborarea deloc întîmplătoare între purtătorii numelui Sfîntului Constantin cel Mare a inclus și participarea arheologului Gheorghe Mănucu-Adameșteanu. Așa au apărut circa 130 de morminte, 48 de cruci, inele sigilare inscripționate, monede, ceramică etc.  (idem, p. 12).

În studiul semnat de Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, Dan D. Ionescu și Camelia-Mirela Vintilă intitulat Cercetările arheologice se raportează campaniile arheologice din 2005, 2006 și 2008 în urma cărora au fost scoase la lumină pietre funerare, un sicriu de 1,10 m, fragmente ceramice (castroane, borcane etc.), bucăți de sticlă, un fragment de candelă ș.a.

Din Scurt raport de arhitectură alcătuit de Dan D. Ionescu aflăm cîteva detalii: Cercetarea arheologică s-a desfășurat pe două planuri: cimitirul din jurul bisericii și în interiorul bisericii. Pentru început, săpăturile s-au axat pe o zonă aflată pe latura de sud [a] bisericii unde au fost descoperite 130 de morminte din secolele [al] XVII-[lea] – [al] XIX[-lea] […] Surprinderea unor tronsoane de ziduri și a unor morminte suprapus și deranjate de biserica lui Udrecan clucerul, reprezintă informații care documentează existența unei biserici mai vechi – probabil un lăcaș modest, din lemn, cu fundații de cărămidă […] (p. 68); Într-un număr de 25 de complexe funerare – morminte și reînhumări – s-au descoperit 67 de monede, depuse ritual: caracteristică este moneda perforată, care a fost legată de un deget, dar există și situații în care putem semnela prezența mai multor piese […] Surprinde, pentru un cimitir de mahala, numărul foarte mare al crucilor de piatră descoperite la mormintele din jurul bisericii (48 întregi și fragmentare). O scurtă trecere în revistă a descoperirilor de acest fel făcute la monumentele de cult bucureștene, ne relevă că în cimitirul de la Biserica Udricani există mai multe exemplare decît cele din restul orașului (p. 70).

Din Catalogul inscripțiilor, studiu semnat de Grina-Mihaela Rafailă, rețin: Cel mai vechi ctitor cunoscut pînă în prezent este popa Nicolae zugrav, menționat pe pomelnicul, săpat în piatră, aflat în Sf. Altar, la proscomidiar[1], în care sînt amintite, alături de cîteva persoane, și bunurile dăruite – casele din „dosul Oltarului“, o „prăvălie în Carăle cu pește“, precum și „toate cărțile bisericii“ (p. 75). Din această prezentare am preluat și fotografia pisaniei așezămîntului, cu textul transliterat dedesubt:

Spectaculos-ilustrat mi se pare Catalogul descoperirilor monetare alcătuit de Ana-Maria Velter și Cosmin-Dan Pîrvulescu, în care sînt incluse descoperirile monetare din 2005, 2006 și 2008, la care și-a adus contribuția și arheologul Aurel Vîlcu. Rînd pe rînd sînt prezentate cititorilor „denari“ nemțești din 1584, 1591 ori ungurești din 1697, parale turcești bătute sub Ahmed III (1703-1730), Mahmud I (1730-1754), Osman III (1754-1757), ori Mustafa III (1757-1774) ș.a., pfenningi austrieci din 1753, 1758 și creițari din 1800, 1816, 1821 etc. trimițîndu-mi imaginația la o posibilă nuvelă de actualitate (dintre un dolar și o rublă – să zicem!) după modelul clasic al lui Vasile Alecsandri din Istoria unui galbîn și a unei parale, publicată în „Propășirea“ din 1844, din care îmi permit să preiau un fragment, pentru a-mi echilibra literar articolul, întrucît am reprodus mai înainte fragmentul epistolar al amicului său Ion Ghica:

În noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obișnuit a auzi asemene armonie la ceasuri atît de tîrzii. Acel sunet mi se părea că venea din fundul odăii și că ieșea din-tr-o cutioară de fildeș săpată, ce se zărea pe masă în razele lunii care răzbătea prin fereastră.    M-am sculat iute din pat pentru ca să cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat în mînă acea cutie unde pusesem dimineața un galbîn olandez și o para mare turcească, am deschis-o cu luare-aminte, și adîncă a fost mirarea care m-a cuprins, auzind deodată două glasuri străine ieșind din cutie, două glasuri de altă lume, care zbîrnîiau, țiuiau și se sfădeau de moarte.

Să mărturisesc că m-au apucat fiori reci în fața acelei minuni, nu socot că a fi vreo rușine din parte-mi, pentru că nu sînt deprins a trăi printre spirite. Spun drept că atunci m-am crezut înconjurat de vedenii, fantasme, stahii, strigoi, moroi și de toate ființele fantastice cîte joacă parola și hora cu miezul nopții, în lumina lunii. Peste puțin însă liniștindu-mă ceva, nu știu cum s-a făcut că am gîndit la A. Donici, fabulistul, și aducîndu-mi aminte de fabula lui Fierul și argintul, în care aceste două metaluri țin un dialog atît de înțelept, deodată zic, o lumină cerească îmi trecu prin minte, și am înțeles următorul adevăr: că și metalurile au suflet, mai ales aurul și argintul, de vreme ce ele însuflețează și mai de multe ori desuflețează oamenii; în urmare trebuie să aibă și grai […]

Eforturile parohului Bisericii „Sfîntul Nicolae“ Udricani și ale arheologilor sînt lăudabile fiindcă au scos în lumina priceperii noastre pagini de istorie a Bucureștilor din care înțelegem (și mai clar în contextul actual, cînd s-a încercat samavolnic scoaterea din programa liceală a studiului istoriei autohtone și a geografiei!) valabilitatea mesajului lui Vasile Pârvan citat inspirat în Argumentul lucrării care mi-a prilejuit acest articol: […] nu este de ajuns să afli niște vestigii, ci mai ales este vital să le interpretezi corect și să le așezi la locul lor în istoria timpului din care vin. Ceramica, uneltele, armele, monedele, planul locuințelor, al davelor, organizarea internă vin să construiască încet, de-a lungul a zeci de pagini o întreagă cultură care, fixată în contextul timpului, devine o civilizație (cf. p. 13).

Personal, ca dascăl ce-am înființat „Școala din tinda Bisericii“ în parohia de care aparțin, exemplul probat de la înființare de credincioșii lăcașului de cult bucureștean închinat celui mai bine cunoscut Sfînt creștin ca filantrop și făcător de minuni, Ierarhul Nicolae al Mirelor Lichiei, îl consider general-mobilizator: realitatea istorică ne obligă și astăzi să milităm, în continuare, pentru relații Biserică-Școală întemeiate pe îndemnul clar al Mîntuitorului: Lăsați copiii să vină la Mine! A îndepărta copiii și tineretul de Biserică în numele ideologiei woke sau invocînd „corectitudinea politică“/neomarxismul/concepția lgbtq/globalismul/noua ordine mondială ș.a.m.d. nu rezonează cu tradițiile românilor și nici măcar cu bunul simț ori cu toleranța care constituie argumente ateiste, de care se face adeseori caz.

Exemplare sînt și ajutorarea săracilor, a celor lipsiți de adăpost, a bolnavilor și, în general, pentru a trăi într-o lume mai bună cu adevărat, avem de transpus în fapte cotidiene cunoscutele îndemnuri evanghelice de a ne aduna comori în cer, nu pe pămînt și de a urma pilda bunului samarinean. La asemenea gînduri are meritul de a mă fi ridicat parcurgerea volumului al II-lea din Arheologia credinței coordonat de Gheorghe Mănucu-Adameșteanu.

Fie ca Dumnezeu să răsplătească după voia Sa strădaniile celor care au contribuit la acest valoros demers publicistic.

NOTE:

[1] În text, greșit, autoarea a scris „proscomidie“, confundînd locul mențiunii respective cu slujba specifică efectuată de preotul slujitor.

[1] N-am reușit găsirea prenumelui ctitorului, dar presupun a fi Nicolae. În privința numelui său, etimologic el este românizarea toponimului grecesc Adrianopol, pe care turcii l-au botezat Edirne (loc cu rezonanță sfîșietoare pentru români, căci aici le-a fost dat a pătimi Sfîntului Domnitor Constantin Brîncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi Sfinții Constantin, Ștefan, Radu și Matei, alături de ginerele voievodului cărturarul Sfînt Ianache / Ienăchiță Văcărescu, sfîrșind cu toții decapitați, sub privirile reprezentanților Europei de la acea vreme).

[2] În toate citatele am îndreptat tacit greșelile gramaticale, de punctuație și de ortografie. Excepțional, voi indica mai departe în note cîteva dintre aceste erori.

[3] De aici am eliminat virgula dintre subiect și predicat!

[4] În textul redat la p. 30 cu eroarea tehnoredacțională substantivul e nearticulat!

[5] Idem!

[6] În text, greșit, „învaț“.

[7] Am îndreptat și aici greșeala tehnoredacțională (s-a tipărit: „nostră“!).

[8] Lipsește virgula!

[9] Idem!

[10] Substantivul e tipărit iarăși nearticulat hotărît!

[11] În text „bisericii“. Am însă folosit același fonetism arhaic pentru consecvență stilistică.

[12] Am corectat aceeași eroare flagrantă: cuvîntul era tipărit fără articolul hotărît!

[13] Text datat 1880 și extras dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri.

[1] V. https://limbaromana.org/revista/gheorghe-ilie-berindei-un-pictor-comunicind-cu-dumnezeu/

[2] București, Editurile Mistral Info Media și Semne, cu sprijinul financiar al Asociației Sin Fronteras, 2011, 300 p. Format 28,2×20 cm. Volumul este coordonat de Gheorghe Mănucu-Adameșteanu.