La peste 15 ani de la publicarea unui prim volum cu corespondențe referitore la dr. Ștefan Odobleja[1], iată-ne, prin cele ce urmează, în fața unui al doilea volum conținând documente similare[2].
Dacă volumul precedent a cuprins exclusiv corespondență primită de dr. Odobleja și aflată în prezent în păstrarea și administrarea Arhivelor Naționale Mehedinți, cel de față propune, în cea mai mare parte, scrisori trimise de dr. Odobleja unor persoane fizice și instituții, cu privire la o diversitate de aspecte în legătură cu opera sa și destinul ei în lume, cu aspecte de viață și condiția omului de știință în societate etc.
Toate documentele din prezentul volum provin din arhiva personală a fiului savantului, ing. Ștefan Odobleja jr., pe care acesta le-a obținut sub formă de copie de la destinatarii scrisorilor.
Sunt și câteva scrisori primite de dr. Odobleja, precum și unele documente ce nu ilustrează genul corespondenței (programe de simpozioane, invitații, articole de presă și extrase de articole de presă, interviuri etc.), arhivaliile publicate având darul de a întregi imaginea ce s-a conturat de-a lungul vremii cu privire la așa-zisul ˮcaz Odobleja“.
Ca primă apreciere asupra acestor documente, din capul locului se cuvine subliniată valoarea și utilitatea lor incontestabilă, prin problematica adusă în atenție și nu în ultimul rând prin inedit.
Cronologic vorbind, documentele avându-l ca emitent pe savant se plasează în ultimii săi trei ani de viață, 1975-1978, când au avut loc și două mari evenimente, cu impact puternic asupra destinului operei, asupra vieții etc., respectiv cele două congrese internaționale de cibernetică, de la București (1975) și Amsterdam (1978).
Un set de alte piese depășește acest interval de timp, din 1978 ajungând până la zi și depunând mărturie despre posteritatea lui Odobleja.
Cum se cunoaște și din primul volum, unul dintre interlocutorii cu care dr. Odobleja a întreținut o corespondență intensă a fost ing. Stelian Bajureanu din Pitești. Și în acest volum un consistent lot de scrisori a fost expediat lui Bajureanu, care pare să fi fost foarte aproape de savant, primindu-i cu deschidere opiniile și frământările, consiliindu-l, sprijinindu-l și arătându-se foarte interesat de promovarea și înțelegerea exactă și la justa valoare a operei odoblejiene în mediul științific din țară și din străinătate.
Din aceste scrisori, la începutul lui 1975 îl aflăm pe Odobleja preocupat de un proiect de logică naturală (psihocibernetică), lăsând oarecum la o parte sau amânând preocupările privind originile ciberneticii. Este un fel de-a spune că le lăsa deoparte, fiindcă nu-l lăsau alții. Chiar în aceeași lună apăruse în presă (în “Magazinˮ) un articol susținând, exagerat în opinia lui Odobleja, meritele de cibernetician ale lui D. Danielopolu (cum se întâmplase și în anul precedent în “Flacăra“) și se impune văzută demonstrația pertinentă și exactă făcută de savant pe această temă, apelând la bibliografie și la necesara perspectivă comparativă. Danielopolu avea susținători (V. Săhleanu, de pildă), iar lui Odobleja îi era teamă de o anumită ocultă, că se continua cu etichetarea sa ca simplu precursor în cibernetică și că va fi garat pe linie moartă. Or, el credea cu putere în contribuțiile sale, care însemnau cu mult mai mult, derivând din împrejurarea că, în 1938, “eu am dat toată cibernetica – cu toate atributele eiˮ; “nu pretind – îi scria Odobleja lui Bajureanu – că aș fi dat atunci întreaga cibernetică modernă, atât de amplificată și atât de specializată“; “pretind că am dat aproape întreaga schemă, așa cum a redat-o Wiener în 1948, peste 10 ani: puține lucruri a mai adăugat el, și mai ales: puține esențiale – unele chiar inutile, altele și greșiteˮ.
Tot de pe la începutul anului 1975, în perspectiva Congresului internațional al ciberneticienilor de la București, dr. Odobleja a început să fie preocupat de acest eveniment științific la care dorea să participe. Se consulta cu Stelian Bajureanu cum să facă să-și promoveze ideile și originalitatea operei, opina că ar fi fost ideal dacă ar fi apărut lucrarea de la Craiova, se gândea cum s-o difuzeze congresiștilor etc. Intenționa, de asemenea, să prezinte o comunicare pe care n-o vedea interesantă decât sub aspect istoric și de concepție, nu de ˮinteres practic și aplicativ“. În 1938, Psihologia Consonantistă ar fi avut aceste calități, dar ele “au fost folosite, utilizate și uzate, consumate, epuizate. Psihologia consonantistă a dat ce-a avut de datˮ. Se temea că la congres urmau să participe matematicieni și ingineri, iar aceștia ˮnu se vor grăbi să adopte concluziile și punctele mele de vedere“.
În martie 1975 va fi anunțat de Academie și cu privire la aprobarea pe care o primea de a susține o comunicare cu tema ”Cibernetică și Psihologie consonantistă“, pentru data de 25 aprilie (ulterior va fi anunțat intempestiv și neașteptat că data susținerii urma să fie 24 aprilie, după ce savantul făcuse invitații unor cunoscuți și interesați).
Din acest moment comunicarea de la Academie și Congresul au fost lucrurile care l-au absorbit în chip absolut, aproape obsesiv, motiv pentru care s-a consultat intens cu Bajureanu asupra a numeroase amănunte (care să fie cel mai potrivit titlu al comunicării de la congres; structura și ideile sale de bază; ce planșe și câte să prezinte; cum să-și expună cărțile la expoziția ce se preconiza a fi organizată la congres; cum să distribuie lucrările sale participanților din străinătate, ținând cont de restricțiile impuse de legislația românească de patrimoniu; calitatea traducerilor textelor ce urmau a fi prezentate la congres; emoțiile copleșitoare de dinaintea susținerii comunicării de la Academie: “Sunt slăbit și surmenat – îi scria lui Bajureanu -. Va trebui să mă menajez până în seara de 24. Merg la București mai mult ca să dormˮ; grija de a se încadra în termenul de 50 de minute cât i se alocase pentru comunicare și teama de ˮatitudinea extrem de ostilă a academicienilor, care-și apără cu dinții și cu cele mai revoltătoare procedee sofistice prestigiul lor și scaunele lor“; tribulațiile și birocratismul înscrierii la congres, amplificate de programarea în ultima zi, ultima sală, ultima oră, ultima clipă; întrebările și aprehensiunile stârnite de includerea în lucrările secției a 7-a a congresului despre care ar fi trebuit să știe ce teme intrau la ordinea de zi, ce participanți; dacă la sfârșitul lucrărilor erau discuții, întrebări, replici, întâmpinări; protocolul de la congres; prezența și atitudinea lui John Rose, “ultimul arbitruˮ, ˮultimul cenzor“ , care îl putea elimina dintre participanți “pentru defecte de limbăˮetc.).
Cum prevăzuse, comunicarea de la Academie n-a stârnit aprobări foarte largi. Punea acest fapt pe seama criticilor aduse lui Freud și unei teorii îmbrățișate de D. Danielopolu. Mai mult, Edmond Nicolau și C. Bălăceanu Stolnici l-au sfătuit să-l lase în pace pe Wiener. În schimb, prof. Ioan Cristescu l-a susținut cu aplomb, motiv pentru care, imediat după ședință, îi mulțumea călduros: ˮAți fost, în seara aceea, mai presus de Cicero și mai presus de Demostene. După toate celelalte binevoitoare aprecieri, filipica Dv. a venit fermă, categorică, de o claritate pe care nici unul n-a egalat-o, ca precizări și cu evidenta competență a celui ce s-a edificat în problemă“.
În mai 1975 îl anunța pe Bajureanu că a predat lucrarea pentru congres și că, la jumătatea aceleiași luni, a participat la o conferință a lui Victor Săhleanu, “Din nou despre psihologia consonantistăˮ, în general favorabilă, cu multe aspecte evidențiate pozitiv. A fost prezent și acad. Șt. Milcu, care ˮa avut gentilețea să participe în mod special“, însă președintele secției medicale a Academiei, C. Botez, a luat o atitudine “violent contrarăˮ. L-au apărat dr. Geo Săvulescu și Cezar Apreotesei din Timișoara.
După Congresul internațional de cibernetică, unde Edmond Nicolau i-a “arătat o cuceritoare considerațieˮ, în timp ce ˮdr. Bălăceanu Stolnici (Rosenblueth-ul lui)“ s-a “comportat cam ostilˮ, nepermițându-i a ˮdistribui texte și cărțiˮ după comunicare; a spus că: ˮla urmă“ (dar la urmă nu prea mai avea nici rost și nici legătură)“, în aria de interes a savantului au intrat și revenit probleme mai vechi sau mai noi. A încercat să reia lucrul la logică, iar câteva scrisori trimise inginerului Horia Gligor din Timișoara vorbesc despre apariția în presa de aici a unor texte privind opera sa. Odobleja a găsit prilejul să-și amintească cu nostalgie despre perioada petrecută la Lugoj și despre împrejurările nașterii proiectului Psihologiei Consonantiste. Cam în același timp a făcut mai multe drumuri la Craiova în descifrarea șanselor tipăririi lucrării depuse acolo, care se tot amâna și pe care, la jumătatea anului 1976, a trebuit s-o revadă și să-i definitiveze încă odată manuscrisul, cum se va întâmpla, de altfel și în cursul anului următor.
De pe la sfârșitul lui 1976, reține atenția o scrisoare către prof. Ioan Cristescu în care îi spunea, între altele, că găsise, aproximativ din perioada când tipărea la Lugoj Psihologia Consonatistă, că tot acolo tipărise, și ˮla aceeași tipografie, o carte de nuvele, în maghiară, intitulată ˮReta“, o oarecare lugojană cu numele de Anna Wiener“. Cartea se afla la Biblioteca Academiei, unde era înregistrată sub cota I 94060. Citind autobiografia lui Wiener despre copilăria lui, “Ex Prodigyˮ, în care el spunea că tatăl său emigrase în America din Bialysstock, conchidea că Anna Wiener Lugojana îi era lui Wiener “verișoară destul de îndepărtatăˮ. ˮAm să mă interesez despre autoare – preciza Odobleja – deși nu-mi fac prea multe iluzii ca ea să fi servit drept comunicatoare de informație. Eu nu am cunoscut-o (în ’38) și ciudat e că pe cartea ei lipsește data (anul) tipăririi“.
Exceptând starea de sănătate care se înrăutățea progresiv, anul 1977 a început promițător pentru savant. Chemat de Genoveva Georgescu, în ianuarie a conferențiat din nou la București, la Institutul de Igienă. Cu prilejul deplasării la București, a fost primit bine de acad. Mihai Drăgănescu, care l-a și citat într-una din revistele vremii, apoi de președinții Academiei R.S. România și Academiei de Științe Sociale, după care, traversând cutremurul din 4 martie, pe la jumătatea anului a reintrat în emoții, pe măsură ce se apropia vertiginos Congresul de cibernetică de la Amsterdam. Pe acest fond a intensificat din nou corespondența cu Stelian Bajureanu pe temele deja cunoscute de la congresul precedent. Își făcea, de pildă, probleme, în ipoteza că ar fi participat la congres, cu ce urma să ajungă acolo, cu avionul sau cu automobilul, preferând a doua variantă, în care-l încuraja și St. Bajureanu. Se gândea că, dacă nu va ajunge personal, fiind conștient că boala nu-i va permite, să fie reprezentat de Bajureanu și de Cesar Buda, primul fiind recomandat de familiarizarea cu opera, cel de-al doilea de prestigiul personal. L-a preocupat apoi în ce tentă să-și conceapă comunicarea, hotărându-se să fie inofensiv în text, dar să dea “lupta cea mareˮ în culise. Evident, se temea și acum că va fi ˮtorpilat“ de cei din țară care nu-l agreau, motiv pentru care ar fi dorit să fie întocmită o listă a celor din România care urmau să participe la congres, pentru a putea fi eventual combătuți. Pe parcurs, din cauza bolii, s-a interesat până la ce dată să-și predea comunicarea, pe care a intitulat-o ˮDiversitate și unitate în cibernetică“. A terminat-o, cu greu, până în aprilie 1978, mărturisind că ˮam fost tot cam slab iar acum sunt de-a dreptul bolnav și serios bolnav“, trimițând-o după ce a purtat o corespondență personală cu John Rose, organizatorul congresului, care i-a și scris, de altfel, că lucrarea propusă era “foarte interesantăˮ. La congres, se știe, n-a putut să participe, din cauza suferinței, deși Academia îi comunicase că-i aprobase o diurnă de deplasare de 70 de dolari, sumă cedată lui Stelian Bajureanu, care i-a prezentat comunicarea.
În timpul tuturor acestor preparative, dincolo de stresul cotidian pe care Odobleja și l-a amplificat involuntar prin firea-i perfecționistă și nu foarte optimistă, acesta a avut parte și de momente de satisfacție intelectuală, dacă nu și de bucurie omenească. La 28 septembrie 1977 s-a întâlnit la Drobeta-Turnu Severin cu acad. Mihai Drăgănescu, care a conferențiat cu tema ˮȘtefan Odobleja și relația om – mașină“. În aceeași perioadă a aflat de recenzia lui S.M. Strong din “Psychological Abstractˮ, iar în martie 1978 a realizat celebrul interviu cu Aristide Buhoiu la Televiziunea Română.
Câteva documente relevă, de asemenea, teme de interes, aparent, paradoxale, la om cu firea lui Odobleja, care-l arată în ipostaze absolut neașteptate, ca de pildă atent la publicitatea din jurul Vioricăi Mihai, arheolog la Muzeul Regiunii Porților de Fier și care pretindea că descoperise pe vasele de tip Gârla Mare o scriere necunoscută, interesat de traseul profesional al unor foști colegi de la liceul “Traianˮ sau de originile familiei Neumann (din rândul căreia avusese un coleg care trăia la Paris și se pare că-i cunoștea și prețuia lucrarea de referință), la curent cu prezența publică a unor persoane de factura actriței Rodicăi Tapalgă, prețuitor al profilului moral al argeșenilor (dovadă, preocuparea lui Odobleja în legătură cu dragostea lui L. Rebreanu pentru localitatea Valea Mare) și al locuitorilor din centrul Transilvaniei pe care-i cunoștea din periplurile sale ardelene, sau nemulțumit că, din cauza bolii, nu putuse să-l vadă pe Iosip Broz Tito în 1977, când acesta se aflase la Drobeta-Turnu Severin. Nu mai vorbim despre pledoaria lui Odobleja pentru traiul în aer liber și în natură, dovadă teama lui terifiantă de a nu-i fi demolată casa și mutat la bloc, ceea ce i-ar fi provocat și pierderea cireșilor sub care lucra de primăvara până toamna și a fructelor acestora pentru care avea un adevărat cult, recomandându-le pentru valoarea lor terapeutică, inclusiv fiicei familiei Cristescu.
Din perioada premergătoare morții, volumul publică ceea ce s-a numit “testamentul științificˮ al lui Ștefan Odobleja, cu sugestii pentru Stelian Bajureanu privind, în principal, destinul operei. În aceeași ordine se înscrie și scrisoarea olandezului Robert Mantz, din septembrie 1978, în care acesta mărturisea că, primind cele două volume ale Psihologiei Consonantiste de la St. Bajureanu, avusese ocazia să ia contact cu ˮcea mai epocală lucrare“ pe care o citise vreodată.
În volum sunt și documente referitoare la posteritatea ui Ștefan Odobleja.
Un set dintre acestea se referă la Academia de Cibernetică Ștefan Odobleja, inspirată și susținută de Iosif Constantin Drăgan și al cărei secretar general a fost același Stelian Bajureanu. Văd lumina tiparului procese-verbale ale ședințelor acesteia, programele de editare și promovare a operei lui Ștefan Odobleja în lume, precum și programele simpozioanelor organizate sub egida Academiei în 1986, 1988 și 1991. Din rândul lor un interes special prezintă programul din 1988, întocmit în două variante, una datorată lui St. Bajureanu, cea de-a doua lui Cesar Buda. Faptul că s-au întocmit două programe rezulta din scindarea membrilor Academiei, realitate pusă în lumină de către Bajureanu în două scrisori, din 26 octombrie 1988 și ianuarie 1991, către profesorul Cesar Buda, și dintr-o lungă scrisoare a aceluiași, din 4 decembrie 1988, către Ștefan Odobleja jr. Aceste scrisori arată că o parte dintre membrii Academiei Odobleja, în frunte cu profesorul Cesar Buda, urmat de prof. Ioan Străchinaru de la Iași, de Minerva Bocșa de la Timișoara (persoană cu o poziție extrem de volatilă față se opera odoblejiană) și de alți, le-am spune oportuniști (Cezar Apreotesei și alții), s-au îndepărtat de scopurile Academiei cu sediul la Lugano. “Grupul disidentˮ a mers până acolo încât, în condiții nestatutare, a schimbat conducerea acesteia, înlăturând vechi, consecvenți și sinceri susținători ai lui Odobleja (ex. Bajureanu), iar în manifestările științifice organizate în problemă, între linia wieneriană și cea odoblejiană, au optat pentru promovarea primeia, minimalizând meritele lui Odobleja, și chiar să impună subtil, în opinia lui Bajureanu, o a treia linie, prefigurată de simpozionul de la Iași, din 13-15 iunie 1986. Atunci prof. Cesar Buda a decis nepublicarea lucrărilor care puneau într-o situație jenantă această a treia linie, numită de Bajureanu noua știință a consonanticii bocșano-străchinăriene, de la cei doi promotori Minerva Bocșa și Ion Străchinaru. Era pentru prima dată când se încălca o regulă a Academiei Odobleja de a se publica lucrările necenzurate și pe răspunderea integrală a autorilor lor. Așa că au fost reținute numai lucrări care supralicitau calea lui Wiener și calea cea nouă a lui Bocșa și Străchinaru și care nu aveau nici o legătură cu consonantica odoblejiană. Iar după această ˮispravă“, a urmat cea din 1988, când, în loc să se organizeze un singur simpozion Odobleja, la Lugoj, însoțit de mese rotunde, cu prilejul împlinirii a unei jumătăți de veac de la apariția Psihologiei Consonantiste, tot din cauza lui Caesar Buda și sub pretexte subiective, s-a ajuns la două proiecte de program, din cel inițiat de Buda fiind înlăturați sau marginalizați specialiști ca Vasile Baltag, Alexandru Surdu, Horia Gligor, Gheorghe M. Ștefan, Pantelimon Golu, Ștefan Ungureanu, Mihai Voicu, Dan Teodorescu, Nicolae Vlad, Cornel Tălpălaru etc., în frunte cu Mihai Drăgănescu – care au fost înlocuiți cu câțiva prezentatori de tehnici la zi de calcul și automatizare, promovate și desprinse din calea wieneriană.
Posteritatea lui Odobleja este ilustrată, de asemenea, de un interviu al acad. Mihai Drăgănescu din 1979, publicat sub titlul “Un precursor al Ciberneticii: Ștefan Odoblejaˮ, de o scrisoare a jurnalistului severinean Ion Stroe Oancea către Edmond Nicolau (1980), de o ˮbibliografie Odobleja“, conținând tot ce s-a publicat despre savant în anii 1976-1983 în revista “Școala Mehedințiuluiˮ, de o informare a lui Florian Vlădica în beneficiul organelor locale de partid și de stat privind cele de întreprins după moartea savantului pentru a nu se pierde nimic din lucrurile rămase de la acesta, de interesul farmacistului C. Iugulescu pentru personalitatea și opera lui Odobleja și de două texte cu valențe de sinteză semnate de Dan Viorel și Mihai Buracu.
O mențiune aparte merită acordată unei informări date de un anume Marin Almic, după 1980, la solicitarea maiorului Mihail Dinu de la Miliția Județeană Mehedinți, sub titlul ˮCum l-am cunoscut pe Ștefan Odobleja“. Marin Almic, zis și Marin Giurescu, se născuse în anul 1909 în satul Schinteești, comuna Izvoru Bârzii, Mehedinți, fiind un personaj cu o carieră aventuroasă, începută ca muncitor la Depoul C.F.R. Turnu Severin, continuată ca vaporean pe vasele ce transportau mărfuri spre Europa centrală, iar apoi ca lucrător în Inspectoratul General al Jandarmeriei, calitate în care a fost martor și participant la evenimente importante ale sfârșitului perioadei interbelice (asasinarea lui Armand Călinescu, rebeliunea legionară, războiul etc.). În această calitate, în 1938-1939 l-a cunoscut pe dr. Ștefan Odobleja, pe când acesta era medic în garnizoana Lipcani (Cernăuți), unde M. Almic a fost trimis să obțină informații cu privire la pretinse legături ale viitorului savant cu organizații subversive din zonă, precum și în legătură cu propaganda comunistă ce ar fi fost desfășurată de acesta.
Relatarea lui Almic pare să fie un veritabil scenariu de film, din ea rezultând că, fiind trimis la Cernăuți cu misiunea menționată, a stabilit că, la Lipcani, dr. Odobleja frecventa zilnic și după orele de program un farmacist evreu, unde calcula toată noaptea, iar farmacistul îi dactilografia în mai multe exemplare lucrările la mașină. Moașa care îl ajuta pe farmacist i-a declarat lui Almic că lucrările dactilografiate erau scrise în limba franceză, iar copiile ce rămâneau erau trimise în America și Canada prin evreii care făceau comerț cu piei de miel carakul. Cât privește pretinsa apartenență a lui Odobleja la organizațiile subversive ale evreilor din zonă, Almic a stabilit că dr. Odobleja nu făcea parte din acestea. Și totuși, după ce le-a făcut cunoscute aceste constatări șefilor structurilor militare și de informații de la Cernăuți, acestea au decis să-i aresteze pe farmacist și pe Odobleja. Apăsat de faptul că în ședința în care el își comunicase constatările se hotărâse ca pe drum Odobleja și farmacistul să fie lichidați, l-a informat în secret pe doctor de ceea ce i se pregătea, prețuindu-l, între altele, și pentru obârșia lui mehedințeană, împrejurare în care Odobleja a părăsit garnizoana Lipcani pentru Lugoj, unde cu câțiva ani înainte fusese medic militar. Almic, în schimb, după un conflict violent cu superiorii pentru divulgare de secret militar, a fost deferit justiției, din ghearele căreia a reușit, totuși, să scape miraculos.
Nu vom încheia rândurile de față fără a menționa că volumul oferă luminii tiparului și alte câteva documente semnificative pentru parcursul în timp al “cazului Odoblejaˮ (textul și rezumatul comunicăriiˮCibernetica și Psihologia Consonantistă“, recenzia lui S.M. Strong din “Psychological Abstractˮ, programul Congresul de cibernetică de la Amsterdam, memoriul lui Odobleja pentru a i se permite difuzarea cărților la acest congres etc.).
Setul arhivalistic se încheie cu extrasul de presă din 2017 referitor la finalizarea, de către fiul savantului, a construcției casei natale a lui Ștefan Odobleja din satul Valea Hoțului.
Summa summarum, subliniem încă odată că volumul de față oferă un supliment de informații la fel de util ca și primul la cunoașterea veridică a personalității și operei doctorului Ștefan Odobleja, cu recomandarea de a fi avut în vedere ca folosirea lui să se facă în oglindă cu primul, deoarece multe din corespondențele de față își află răspunsuri la probleme evidențiate de multe dintre scrisorile deja publicate în 2002, la Centenarul Odobleja.
[1] Ștefan Odobleja, Corespondență. Vol. I. Ediție alcătuită de Tudor Rățoi și Cristian Anița. Cuvânt înainte de Ileana Roman, Editura MJM, Craiova, 2002, 273 p.
[2] Textul de față reprezintă Introducerea la volumul apărut recent la Editura Terra Griphonis cu ocazia ediției din 2018 a “Zilelor Severinuluiˮ în alcătuirea lui Tudor Rățoi și Ștefan Odobleja jr.
