Un personaj din Cronică de familie de Petru Dumitriu

Romanul lui Petru Dumitriu, publicat în plină epocă proletcultistă, dar mai ales omul a suscitat opinii divergente[1].

Structurat în douăzeci și patru de părți distribuite în ediția din 1958[2] în trei volume, cu un total impozant de aproape 1900 de pagini (566+701+629), e ocolit cu obstinație de autorii de manuale școlare, de cititori, dar, paradoxal, nu de critică. În cel mai cunoscut hebdomadar al Uniunii Scriitorilor „România literară“, de pildă, am numărat în forma electronică postată după 1989 pînă în prezent paisprezece articole dedicate acestui autor. Dacă mă mai încumet să aduc această remarcabilă scriere în actualitate o fac nu numai din perspectiva valorii literare intrinseci a Cronicii…, ci și din aceea de a fisura măcar imaginea regimului comunist, pentru unii învăluit în nostalgii, pentru mine învederat criminal, instaurat în România de fosta URSS cu acordul de la Yalta al reprezentanților celorlalte puteri ale lumii din a doua jumătate a însîngeratului secol al XX-lea. Nu voi insista asupra erorilor ideologice ale romancierului, nici nu voi „înfiera cu mînie proletară“ anumite deformări interpretative ale evenimentelor istorice (îndeosebi din perioada interbelică); mă voi opri doar la ceea ce rămîne mereu deasupra oricăror speculații conjuncturale, extrinseci literaturii, anume la tehnica de conturare a unui personaj și, tangențial, spre a nu abuza de răbdarea cititorilor și de spațiul tipografic, la crearea atmosferei romanești și la arta narării.

Denumirile părților romanului sînt: Davida, Copilării, Poziția astrelor la 19 iulie, Viața lui Bonifaciu Cozianu, O călătorie de plăcere, Bijuterii de familie,Viața la țară (I, II), Datoria, Mizeriile războilului, Augusta sau Marșul Nupțial, Salata, Plăcerile tineretului, Chinta regală, Acvarium, O zi foarte plină (sic!), Niște oameni foarte ocupați, Cariera lui Dimitrie Cozianu (I, II), Vîntul de martie, Isabela și Sfîrșitul carierei lui Dimitrie Cozianu, Fuga, Boierii vechi și noi, Tinerețea lui Pius Dabija.

Capitolele trilogiei au oarecare independență narativă, decurgînd din tehnica fragmentariului dedusă dintr-o mărturisire a prozatorului: (…) eu n-am pornit strategic să scriu un roman de familie. Scrisesem înainte Bijuterii de familie (1951). (Bogza o numea o capodoperă, iar Drum fără pulbere, spunea el, – un mare nimic… Am acceptat ambele judecăţi, se vede cu ochiul liber). După aia, am scris Davida şi uite-aşa, dintr-una în alta s-a făcut Cronica…. Am scris capitolele pe sărite, nu la rînd. (Cf. Lucia Negoiță, Două ore la Metz, cu Petru Dumitriu, în „România literară“, nr. 19/2009).

O temerară abordare analitică exhaustivă a personajelor cărții ar număra multe pagini, căci, potrivit Indexului semnat de Geo Șerban la sfîrșitul volumului al treilea, numărul acestora atinge cifra 335. În ceea ce mă privește, propun celor pasionați de critica literară extinderea exercițiului analitic prezentat în cele ce urmează.

Cel mai interesant personaj al Cronicii… îl socotesc a fi Pius (Puiu) Dabija. Fiu al unui ratat moșier-agricultor cu pretenția că descinde din familia domnitoare a Moldovei, copilul primește un prenume foarte rar la români, într-o clipă de inspirație a mamei sale, Annette, născută Radovișteanu, educată sever la un pension elvețian protestant, printre odrasle din Anglia, America și din țările Scandinave. Abia pe la zece ani numele îi e consacrat, însă fără convingere, grație botezului săvîrșit de către un preot ordodox, prin intermediul căruia prozatorul îi face o primă caracterizare fizică directă: puștiul voinic, tuns scurt, cu piciorușe groase, cu un cap mare rotund și ochi cenușii-albaștri, ca ai străbunicului său Bonifaciu (…) în pantalonași de baie, desculț, stătea și părea absent: se uita în gol, indiferent la dezbaterea asupra numelui. (…) „Pius, se gîndea preotul. Aș înțelege, dacă ar fi să-l facă preot sau călugăr. Dar așa cum îl văd, ce-o să iasă din el? Un ciocoiaș bleg“. (Vol. III, Tinerețea lui Pius Dabija, I, p. 458). Evoluția îi e punctată necronologic prin alte trei momente, dar cititorul i-o recompune mental cu ușurință: Avea poate doi ani. Sau poate mai puțin: un an. Era mic, burtos și gol pușcă. Stătea întins pe o bancă lungă de lemn și era cald. (…) (Naratorul intercalează aici o descriere de natură). Lîngă plodul golaș care se pîrlea la soare ședeau două femei în ii albe înflorate pe umeri și legate la cap cu marame negre și cu fote negre; erau niște femei mari și frumoase și torceau, vorbind; lui, care încă nu pricepea bine vorba oamenilor mari, i se părea că murmurul lor e o bodogăneală fără sens, adormitoare. Erau, probabil, două femei de la curte care n-aveau treabă în clipa aceea și torceau (…). (Idem, II, pp. 458-459). Ne place să credem că autorul pune aici într-o subtilă relație (semi)conștientul personajului cu un fond sufletesc comun, în care se recunosc obîrșiile tainice ale neamului. Al doilea episod îi descoperă cititorului pe copilul aflat într-o relație intuitivă disperată cu divinitatea: Avea șase ani. Sau poate numai cinci. Îl admira pe tatăl său, falnic cum era și vorbind tare, răsunător. Cu atît mai mult cînd îl vedea călare (…) (Urmează nararea unui stupid accident de călărie în urma căruia) [domnul Dabija] căzuse cu fața în pietriș și înjura din răsputeri de dumnezei, de mame, de cruci, de parastase și biserici. Figura aceea plină de praf și de sînge îl tulbură deodată pe micul Pius Dabija, îl făcu să-și piardă capul cu totul și să alerge pînă în spatele casei, unde erau niște castani mari și stufoși și umbră și o peluză și fotolii de paie și niște chaise-longues de pînză vărgată în roșu și alb. Acolo nu era nimeni. Băiețașul întoarse casei spatele și se uită la cer, căruia îi ceru cu patimă:

– Dumnezeule, să nu moară! Dumnezeule, să nu moară! (Idem, pp. 459-460).

Deși aflat încă departe de creștinism la data scrierii romanului[3], nu putem să nu-i surprindem scriitorului o intuiție genialoidă în această scenă manifestă prin rugăciunea sinceră a copilului, menită cumva contrabalansării derivei religioase și limbajului necontrolat al personajului matur. Stilistic, observăm în pasajul citat o abundență de „și“[4] dintr-o enumerație nominală descriptivă specifică limbajului infantil.

Al treilea moment, de-a dreptul crucial, ni-l prezintă pe micuț într-o noapte cu ger și viscol, dormind cu brațele afară din plapumă în camera sa, în care, din dispoziția ciudatei sale mame educate spartan, fereastra rămînea mereu deschisă indiferent de anotimp: Dormi o vreme cu brațele sub cap, pe cînd afară zăpada spulberată țîșnea peste cîmpie și lupii dîrdîiau și scheunau de frig prin scorburile sălciilor despletite de vînt. Deodată băiețașul se trezi. Îl dureau coatele. De aceea se trezise. Da, îl dureau de-adevărat, nu în vis, și tare. Înțepeniseră de frig. Își trase iar brațele sub plapumă, să le încălzească. Dar rămase treaz. Și atunci se gîndi că poate muri și el ca Harap-Alb sau Făt-Frumos, oricînd. Încercă să-și închipuie cum e cînd nu mai trăiești. Și văzu foarte deslușit în imaginație (căci avea o imaginație vizuală și auditivă excepțională, nebănuită de părinții lui), văzu foarte deslușit întuneric. Și simți (imaginația cenestezică nu-i era mai puțin dezvoltată) foarte puternic golul. Îl apucă o spaimă cumplită, care-l însemnă poate pentru restul vieții și care ar fi avut alte urmări, imediate, dacă nu s-ar fi auzit o bufnitură enormă și după aceea glasuri prin casă, tropăială pe coridoare, vocea domnului Dabija care striga, chemînd pe cineva (…) (Idem, p. 461).

Mai departe, Pius Dabija ni se dezvăluie puțin cîte puțin, captîndu-ne treptat simpatia deplină. Prin antiteză cu tatăl zărghit (o neverosimilă avalanșă sinonimică aproape exhaustivă a adjectivului definitoriu al acestuia, pusă pe seama unei umile bucătărese, ne întîmpină la pagina 466: Zurliu (…); într-o ureche, sărit, bezmetic, buimac, slab de minte, sărac cu duhul, trăznit, bătut în cap, dezmințat, sau, cum auzii că zic unii nebun) și, în egală măsură, cu mama  rătăcind în demersurile sale educative printre sterile metode pedagogice și alimentare occidentale[5], copilul capătă o pasiune autentică pentru modelaj și sculptură. E memorabilă în acest sens scena de la groapa de cărămizi. Aceasta era mare de lut, puțin adîncă în care, mogîldețe mărunte, un cîrd de băieți de țărani, ședeau pe vine și se uitatu la alt băiețaș, tot pe vine și el, care plămădea cu mîinile la un fel de pîine mare de lut. (Ibidem, p. 470). Aici își descoperă într-o după amiază, cu oroare și stupefacție, soții Dabija odrasla boierească desculță, înnoroită pînă la coate și pînă peste glezne. Enumerația ce-i anticipează cariera artistică merită întreagă luarea-aminte: Groapa era plină de statui de lut, nici una mai înaltă decît șoldul lui (al domnului Dabija – n.n.) de om matur. Un cal cu picioare groase și gîtul gros – se vedea că e Harapu, armăsarul satului – un taur cu ceafa încovoiată, capul lui moș Vasile și altele care se fărîmițaseră; dintr-una rămăsese încă nemărunțit un șold rotund și musculos de animal, lucios, lustruit, de parcă era viu; parcă erau vii și armăsarul, și taurul, și moș Vasile și, în același timp, era ceva nou, o încordare nemaipomenită, furioasă, o energie bestială, în curba gîtului, în felul cum stăteau pe picioarele prea groase, urîte, diforme; iar în mutra uscățivă și brăzdată, numai goluri, numai lipsă de carne, a lui moș Vasile, o umbră adîncă și tragică sub sprîncene, ca sub sprîncenele unui bătrîn Oedip, cu carnea mistuită de suferință și rămas numai umbră, ruină, vestigiu al unei sublme dureri (Idem, p. 470).

Ieșind de sub prima impresie dezagreabilă, tatăl îl întreabă, la masă, pe băiatul acum de zece ani:

– Bine, dar de ce nu ne-ai spus ce faci?

Băiatul îl privi în față cu ochii săi foarte limpezi, într-un chip copilăresc, neted, cu gura roșie, puțin buzată și fruntea pătrată, joasă, curată:

– N-am vrut să știe nimeni! Zise el și zîmbi, cu ochii luminați. Voiam să știu numai eu. (Idem, p. 471).

Obtuzității părintești, îndeosebi a tatălui (Ce să facă cu talentul? Să crape de foame?… Cine vrei să-l ție? Carol al II-lea?… Am să fac din el un om modern, cu spirit practic, cu cunoștințele pozitive, care să ducă mai departe opera mea. Sculptor! Sculptor! Cine a mai fost sculptor în România? Eminescu a murit de foame! Și era scriitor. Și era un om de geniu. Dar ăsta! Sculptor și mucos de zece ani!), copilul îi opune o îndîrjită, admirabilă consecvență întemeiată pe o convingere deocamdată naiv-orgolioasă (Și eu sînt un geniu…). Ca licean în N. (i.e. Tîrgu-Jiu), Pius Dabija are prilejul să vadă operele celebrului Ion Bîrlea (i.e. Constantin Brâncuși) Cina cea de Taină și Coloana Nemuririi/Infinită și să-l asculte pe nihilistul critic de artă ratat Șerban Romanò, rubedenie îndepărtată de-a mamei sale. Despre una dintre creațiile celui dintîi tînărul se pronunță, chiar în prezența autorului: Eu aș fi făcut-o altfel. La nedumerirea interlocutorului, urmează explicația: Să se miște (…) În spirală; și mai groasă jos și descrescînd în sus, ca să fie împinsă în sus spirala. Ca un șarpe care stă pe coadă, dar mai strînsă… (Idem, IV, p. 482). Curînd însă Pius Dabija trebuie să părăsească liceul, din pricina unor repetate și dure conflicte cu un pedagog și cu colegii care-l transformă într-un tînăr rebel, ranchiunos și violent (era încăpățînat, rău și sălbatic, mușca dacă nu putea face nimic cu pumnii, sau le trăgea picioare la părțile simțitoare; și chiar dacă ieșea tot bătut, ținea minte și peste săptămîni de zile tăbăra din senin pe cîte unul din[tre] adversari). (Idem, V, p. 484). Tatălui chemat de director îi explică: Nu mă lasă în pace! Mereu sînt cu ochii pe mine! Mereu îmi cîntă „pui-pui“ și „pui-pui“! Și știi cum îmi spun? Știi? „Monstrul“! Ce să fac dacă sînt un monstru? Ce vină am eu că sînt un monstru? Ce, am vrut eu să fiu un monstru? (Ibidem). Într-adevăr, după cum îl descrie naratorul prin ochii personajului interlocutor, tînărul ce practica fotbalul și halterele se dezvoltase prea scund, părea mai bătrîn decît era, era prea lat, cu gîtul prea gros, capul prea mare, un cap enorm, cu fruntea boltită și fața netedă și gravă, nu lipsită de o oarecare frumusețe a trăsăturilor și totuși lăsînd acest simțămînt de ciudățenie, de lucru neobișnuit, nefiresc (Idem, pp. 484-485). Culmea conflictului cu mediul liceal e atinsă printr-o ieșire violentă față de profesorul de „dexterități“ care adusese în fața elevilor o pasăre vie spre a fi împăiată – elevul Dabija s-a repezit la profesor, insultîndu-l, făcîndu-l criminal, a vrut să-l trîntească de pe catedră și să-l bată (cf. idem, V, p. 489) – și de o producție literară[6] ce-i atrage verdictul directorial definitiv: băiatul nu mai poate rămîne la internat, mai ales în vremurile astea cînd se cere să educăm în copii credința religioasă (…) E un copil absolut anormal (cf. idem, V, p. 487 și p. 489).

Frămîntările viitorului artist sînt convingător redate prin monolog interior inserat într-o descriere memorabilă: (…) Dunărea aluneca la vale, plăci de argint după plăci de argint, sub apăsarea soerelui alb. Puiu întoarse capul: văzu lăcustele cenușii-argintii cum sar prin iarba rară și uscată. Ridică și mai sus capul; speriat de mișcarea aceasta, un șarpe sur se depărtă, fîșîind cu solzii pe pămînt și scoțînd spasmodic limba despicată. Dar Puiu Dabija nu se uită la el. Nici la văzduhul de o adîncime imensă, în care navigau încet niște nori străvezii, destrămați; un ceas, sau poate două ceasuri, se uitase la acele înălțimi sau adîncimi nețărmurite, unde norii păreau că stau, iar deasupra lor, aici, pămîntul plutea și aluneca încet, și el, Pius, cu brațele desfăcute, plutea deasupra abisului ca o pasăre. Dar acuma nu se uita decît la groapa plină de forme masive de lut, unele întregi, altele crăpate de căldură, altele cu totul prăbușite și risipite. „Asta trebuie? Sigur că asta e? se întrebă el, cu strîngerea de inimă care-l urmărea necontenit, pretutindeni. Nu știu nimic; trebuie să învăț; nu mi-am făcut datoria. Nu, nu mi-am făcut datoria“. (Idem, VI, p. 490).

O scenă de vînătoare la care participă din vrerea tatălui „de a-l face bărbat“ îl cufundă într-o disperare pe care nici mama n-o înțelege: Pius văzu pasărea jos: era sfîrtecată, stricată, cu penele rupte, găuri însîngerate, ciocul deschis din care curgea sînge. Cu două secunde înainte fusese vie și desăvîrșită, cu forme armonioase, rotunjite, zvelte, curgînd una într-alta și una dintr-alta, făcută parcă din fluid, și pufoasă, cu luciu mătăsos. Acuma – o zdreanță neagră plină de sînge. 

– Ăsta e un sturz, zise domnul Dabija aplecîndu-se și ridicînd păsăruica; îi smulse capul cu o mișcare bruscă și i-l aruncă lui Cezar. Clanț! Făcu Cezar, prinzînd-o din zbor. (…)

În noaptea aceea, doamna Dabija veni la fiu-său în odaie și-l găsi culcat pe podea, lîngă pat, și bătîndu-se cu fruntea de scînduri.

– Ce e cu tine? exclamă ea, speriată.

– Nimic, rosti el cu glas sufocat. Nimic. (…) Mi-e rușine, gemu fiu-său, cu un geamăt de plîns. Și-mi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău…

– De ce? întrebă doamna Dabija.

El îi spuse.

Doamna Dabija ascultă, uimită: „Ce sensibilitate bolnăvicioasă are copilul ăsta! Se gîndea ea cu dezolare. Ar fi trebuit să-l trimită la un colegiu în Anglia, să-l bată bine și să-l facă dur, bărbat. Dar dacă n-avusese bani, ce să facă?“  (Idem, pp. 494-495).

Distanța dintre tînăr și părinți crește ireversibil. Pius gîndește, autocaracterizîndu-se: „Sînt singur. Ce prost e să fii gol, descoperit, fără apărare de nicăieri. Ce bine ar fi să fim de marmură, sau de bronz; ce ușor am avea suflete puternice și mari“ (Idem, p. 496). În timp ce mama lui citește, mintea îi zboară făurind proiecte himerice: „Nu-mi trebuie fericirile lumii lui Hades. Vreau să muncesc, să fac două mii de statui și pe urmă să dorm“ (Idem, p. 497). Prin caracterizări directe făcute de celelalte personaje, conturul tînărului în prag de maturizare apare viguros: Domnul Dabija, repede sleit de putere, simți cu ură subită cît de tare e fiu-său, care nu părea să facă efort (la vîslit). (…) / Doamna Dabija se repezi afară să-l aducă pe Pius de braț, mirat și lăsîndu-se greu: Mișcă-te, elefantule! Mișcă-te, măgarule! exclama ea, plîngînd și împingîndu-l de umeri. Cere-i iertare lui tată-tu! Cere-i imediat iertare! / Urmă o secundă de tăcere: / Sigur – zise cu amărăciune domnul Dabija – dumnealui nu se gîndește decît să modeleze femei goale! Nici nu-i pasă de tot ce e serios în viață! Cît despre noi, putem muri: nici n-o să clipească din ochi! Numai pentru el trăiește, cu un egoism feroce, nemilos! Lasă că există o pedeapsă a destinului! Ieși afară! (Idem, p. 498; p. 499).

Scutindu-l de armată prin intermediul vărului soției, Dimitrie Cozianu, și la sfatul acestuia, sterilul și încăpățînatul Dabija se consultă cu năuca Annette spre a-și trimite fiul să studieze în străinătate: Domnul Dabija se întoarse la țară hotărît să-l facă arhitect pe fiu-său și să-l trimită în Italia; dar doamna Dabija era de părere că numai o educație nordică va face din el un om întreg; astfel că în 1941, Pius Dabija se înscrise la o academie de arhitectură din nordul Germaniei. (…) Din 1941 pînă în 1943, Pius Dabija își luă toate examenele și obținu diploma; îl știa pe dinafară pe Vitruviu, citise L’arte edificatoria și De re aedificatoria ale lui Leon Battista Alberti, fragmentele lui Francesco di Giorgio în Lettre sanesi ale lui Della Valle, Della’architettura de Sebastiano Serio și Viețile lui Vasari și pe Winckelmann și pe Burckhardt; dar afară de asta urmă ca auditor cursurile conservatorului de muzică; luă și lecții de orgă și, în 1943, obținu să lucreze în atelierul cunoscutului sculptor și profesor la Academia de arte din Berlin, Balthasar Brustkasten. (Idem, VII, p. 501).

Acolo, eroul cu o personalitate din ce în ce mai puternică, intră în curînd în contradicție cu profesorul Balthasar Brustkasten – un neamț șovin și mărginit (proastă rasă –  gîndește el despre român –,  picioare scurte, lățimea asta nemaipomenită, părul negru, capul rotund, mai ales craniul rotund: rasă alpină, durchaus ungermanisch; eroismul germanic are altă atitudine (…) Iar apoi îi declară răspicat ucenicului: Sclavii lui Michelangelo sînt expresia a tocmai ceea ce nu era germanic, ci etrusc, nearian, în sîngele lui! Dumneata, de asemenea nu ești copilul unei rase nordice, ești ein Mischling, un om cu sînge amestecat, de aceea nu pricepi lucrurile acestea… etc.) – și trebuie să-și întrerupă aprofundarea domeniului revenind în țară.

Evoluția spirituală a personajului este, am putea afirma, una de succes, el trecînd implicit prin furcile caudine ale sărăciei și ale dezamăgirilor sentimentale, după rețeta marilor artiști ai tuturor timpurilor. Scrie poezie (Să revenim către pășunea lunii / Sub ramura măslinului stearpă, / Sub fructele secate, sub oribila / Posibilitate de-a vorbi în gol...), studiază intens la orgă și compune (Concert pentru orchestră simfonică intitulat Cele patru vîrste: Vîrsta de fier, allegro assai; Vîrsta de aramă, andante sostenuto; Vîrsta de argint, allegro; Vîrsta de aur, andante trionfale), sculptează și expune cu succes (doi cunoscători dialoghează: „E genial?“ „Fără doar și poate, zise Șerban. Omul care a făcut Obiectele, mai ales Obiectele numărul 2 și 3, e genial), se exprimă cu patos despre arte (toate artele sînt echivalente, sau în orice caz asemănătoare prin ce au mai profund), despre cultură, despre modernitate și apostrofează un critic de artă comunist (Ce e haosul ăsta în creierii dv. domnilor moderni?… Nevoia de soare pătrat, care te caracterizează pe dumneata, nevoia de nou cu orice preț, numai să fie nou, e o neurastenie de degenerescență, un cancer al culturii și istoria o vindecă prin cîte o baie de barbarie: eu n-am nimic comun nici cu decadența, nici cu barbaria și vă salut cu dezgust!…). Se declară antimodernist (Mie-mi plac femeile pe care le face Tintoretto și peisajele lui Lorrain și voi regreta toată viața că nu pot pune mîna pe primele și nu mă pot plimba prin celelalte!) și ambiționează o operă colosală (Cîte statui a făcut Bîrlea? Cinci? Zece? Eu vreau să fac două mii. Am prea multe idei, simt prea multe lucruri; ca să faci ouă cu nas trebuie să fii mai senin decît mine), stîrnind adversități și invidii („Ce insolent și sigur de el e, animalul!“ – îl caracterizează moral un personaj). Crezul său artistic e exprimat imbatabil dinaintea unui student la litere și filosofie, fost ilegalist: Opera de artă, mult mai complexă decît o formulare matematică, trebuie să fie evident frumoasă în mai multe feluri. Dacă-i arăt o Veneră grecească sau pe Moise al lui Michelangelo unui șofer de camion și unui profesor de estetică, le place amîndorura, pentru motive diferite, dar le place. Și ce, vrei ca eu, sculptor, în secolul ăsta în care în afară de descoperiri și invenții, mai există sporturi care interesează sute de milioane de oameni, să nu lucrez cu corpuri atletice, și să umblu cu sîrme, sau cu totemuri? Și ăștia, mandarinii, suprarafinații ca unchiu-meu Șerban, nici n-au idee de adevăratele secrete de meserie, cînd văd o statuie sau o clădire… De ce să stea piețele publice fără statui și fîntîni țîșnitoare și fără arcade de fur împrejur, acoperite, și de ce să fie stadioanele de o sută de mii de locuri fără cîte o sută de statui pe coronamentul fiecăruia, și fațadele clădirilor fără basoreliefuri, și parcurile publice fără statui?…

E de reținut portretul fizic al lui Pius Dabija secondat de cel al prietenului comunist, fost ilegalist, Rafael Gheorghiu, de douăzeci și doi de ani, care avea flerul descoperirii personalităților originale și excepționale: Tînărul fragil, cu ochelari, palid și șchiopătînd, ținîndu-l pe Pius Dabija de umeri cu brațul și sprijinindu-se pe grumazul lui lat, apărură adeseori împreună pe la expoziții, în sălile de teatru sau cinematograf și la conferințe, unul în haine prost croite și de stofă modestă, cel[ă]lalt, Pius, în haine care fuseseră bune și elegante și acuma tocite, începeau să se rupă la coate și la genunchi iar manșetele pantalonilor să se destrame și să se prefacă în franjuri. Rafael într-un pardesiu prost, cel[ă]lalt într-o scurtă de piele tocită, circulau printre tinerii cu tălpi groase, pantaloni strîmți, cravate înguste ca niște panglici, vestoane cu umeri enormi, care veneau la braț cu fete fardate, cocoțate pe tocuri înalte și cu părul lung și vopsit blond, revărsat pe umeri. Cei doi se strecurau printre ei și se întîlneau cu alții la fel de puțin bătători la ochi, se duceau să bea bere și să mănînce cartofi pai prăjiți la minut în untură în barăci unde era ceva mai cald decît pe stradă în ger. Rafael își isprăvea filosofia; cu ajutorul unor prieteni de-ai lui, Pius se strecură la Facultatea de medicină în subsol, în sălile unde se preda anatomia: voia să știe mai bine. De asemenea, tînărul suav și pal și cel masiv și îndesat erau în fiecare duminică, și uneori și în zilele săptămînii, pe stadioanele sportive (…) E unul dintre duetele reușite ale prozei realiste postbelice – e drept, nu fără o anume nuanță romantică și fără tușele cerute de moda proletcultistă a vremii…

Între timp, stabilind relații bune cu noua putere comunistă, artistului îi fu decernat Premiul de Stat: eroul devenise o glorie a socialismului, așadar!… Numai că, spre deosebire de părintele său, prozatorul, care și-a desăvîrșit opera comandată de partid, Pius Dabija se salvează moral: nu izbutește colosul statuar al lui Stalin!…

Petru Dumitriu recurge și la tehnica jurnalului inedit, atribuit aceluiași Rafael Gheorghiu, pentru a descrie stări de spirit, evenimente, relații interumane. Iată, după o primă iubire interzisă și ratată, cu tînăra nevastă a unui profesor universitar, cum redă naratorul secund o mărturisire a lui Pius Dabija despre marea iubire:

– Olga, dragul meu, e o ființă excepțională; frumoasă – în orice caz, în ochii mei, e de o frumusețe care mă îmbată, mă satisface deplin – și pe urmă cu o capacitate de renunțare, de sacrificiu, de uitare de sine, care m-a impresionat definitiv, pentru totdeauna! Ființa  asta nu există, înțelegi, decît pentru mine, pentru dragostea noastră; se topește, se realizează, se împlinește în dragostea noastră. Ea mă iubește mai mult decît o pot eu iubi vreodată, fiindcă eu dau o parte din capacitatea mea de pasiune, artei!

Tot din jurnalul lui Rafael Gheorghiu aflăm și despre continuarea relației, deja conjugale, dintre cei doi: Glasul Olgăi Dabija, strident și dur, face să tremure ferestrele:

– Știu eu! Eu nu exist! Eu n-am personalitate, n-am individualitate! Duc o viață de păpușă, pe lîngă tine, mereu cu ochii la tine; tu muncești ca o vită, de dimineața pînă seara și de seara pînă dimineața, iar eu aștept să treacă timpul, nu văd nimic, pe nimeni, nu fac nimic, nu mă duc la un cinema, nu la o piesă de teatru, trăiesc ca o bătrînă de optzeci de ani alături de tine care trăiești ca un nebun!

Riposta soțului nu se lasă mult așteptată:

– Ah, cum m-ai păcălit! Ce bine m-ai păcălit! Ah, cum m-ai păcălit. TE OMOR! (…)

Peste cîteva zile, autorul jurnalului are prilejul să noteze:

M-am gîndit să-i văd totuși azi pe soții Dabija și m-am dus, plin de ezitare și, să spund drept, de teamă de-a asista iar la cine știe ce scenă penibilă. I-am găsit calmi, giugiulindu-se.

Concomitent cu sculptura, creația muzicală îl acaparează tot mai mult: sfîrșește marele concert despre vîrste, apreciat unanim de public și de critică.

În privința căsniciei personajului, o scenă redată în jurnal este edificatoare:

[Pius] ciocănește în marmură. Ușa scîrțîe.

– Puiule!

– Da, iubita mea, spune el blînd.

Olga e furioasă:

– Iar lucrezi? N-a fost vorba că mergem împreună să facem o plimbare? Iar îți bați joc de sănătatea ta și a mea? Nu-ți dai seama că nu pot dormi de zece nopți?

Nervoasă e, săraca. Pius pare surd. Ciocăne fără să răspundă. Ea insistă, exasperată și exasperantă. El se dă îndărăt, se uită la pectoralii statuii. Olga continuă, glasul îi devine strident. El se învîrte brusc în călcîie, palid, cu ochii scînteietori, se apleacă, ia o vadră cu apă murdară de pe jos (pentru udat lutul) și-o zvîrle în pieptul Olgăi, care rămîne înmărmurită, șiroind de apă, apoi cade jos cu un țipăt. El sare, o ia pe sus, fuge în odaia de alături; se aude pornind vijelios apa dintr-un robinet, Olga țipă ca opărită. A vîrît-o sub robinet s-o trezească din leșin…

Cuplul acesta, fără a fi, totuși, memorabil, apare ca o bună ilustrare realistă a ceea ce în limbaj familiar se numește „dragoste cu năbădăi“. Comicul de situații dominant în aceste pasaje este reușit, ceea ce nu se poate afirma în privința celui de limbaj (greoi, fără acea eclatantă, spumoasă broderie de replici izbutită de Ion Băieșu, de pildă).

Cu suișuri și coborîșuri, ascensiunea artistului continuă, iar cititorul are motive s-o considere exemplară, însă, vai, ca un elogiu indirect al orînduirii care e în stare a promova valorile autentice (nicio aluzie la atrocitățile comise în închisorile comuniste din epocă, nicio vorbă despre sadismul „corifeilor“ de import ai ideologiei totalitariste din România)…

Nu întîmplător autorul Cronicii… își încheie remarcabila frescă socială cu un accent tocmai pe această fulminantă ascensiune – poate a celui mai izbutit personaj-creator din literatura română –, finalul putînd fi considerat deschis, în pofida afirmației auctoriale: Restul, lucrările lui Pius Dabija, discuțiile în jurul lui și în străinătate sînt de domeniul actualității și cunoscute îndeobște cînd apare Cronica; de aceea, ea poate fi considerată încheiată. (pp. 581-582).

Sintetizînd reacțiile critice la Cronică de familie, George Pruteanu scria: Forma completă, în trei volume, de peste 1900 de pagini, e pe piaţă la sfîrşitul lui 1957 şi cunoaşte un extraordinar succes de public şi de critică, deşi nu e scutită de unele atacuri. Romanul este, într-adevăr, excepţional, unul din cele mai reuşite ale literaturii române dintotdeauna. Ediţia a doua apare repede, în 1958, iar peste un an, o versiune (penibil tradusă) în franceză iese la Seuil. Petru Dumitriu e în plină glorie, e tratat ca un „clasic în viaţă“, cîştigă foarte bine (în 1957 se face şi un film după Cronică…), are relaţii cu „protipendada“ comunistă (frecventează recepţii oficiale; joacă tenis, e.g., cu Ion Gheorghe Maurer) (…). (Cf. Petru Dumitriu, de la est la vest şi înapoi).

[1] De pildă găsim la http://www.scribd.com/doc/4950586/PETRU-DUMITRIU-TABEL-CRONOLOGIC-cu-fotografii-inedite următoarele fapte: Nicolae Balotă îl evocă în vol. I de memorii, Caietul albastru, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, la paginile 291-296, pe Petru Dumitriu, cel din anul 1955 şi cel din emigraţie (Balotă a fost la închisoare între 1955-1964, a plecat din ţară în 1979). Una dintre evocări este din 1985-1986, relatarea unei vizite la Paris, la soţii Eliade, care i-au povestit depre Petru Dumitriu următoarele: La Gallimard, îndeosebi, era primit cu braţele deschise. Se vorbea în cercurile exilului românesc despre încheierea iminentă a unui contract de publicare. Atunci l-a căutat Monica Lovinescu pe Mircea Eliade şi, după multe insistenţe, l-a convins să intervină la Gallimard, pentru a împiedica publicarea scrierilor lui Petru Dumitriu. Dacă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu se bucurau de niciun fel de trecere, nefiind cunoscuţi în lumea literară, culturală pariziană, Eliade în schimb avea suficientă autoritate, fiind unul dintre autorii de seamă ai casei Gallimard. Mircea s-a dus la Editură şi a adus tot felul de argumente, politice, morale, pînă cînd i-a convins să refuze propunerile scriitorului transfug. O frază însă, a lui Gallimard, care în cele din urmă a promis că-i va închide uşa în nas lui Petru Dumitriu, l-a durut pe Eliade: „Ne-am înţeles, domnule Eliade, Monsieur Dumitriu nu mai are ce căuta în casa noastră, dacă aşa vrei dumneata; dar ţin să-ţi spun ceva: adineauri era aşezat acolo unde stai acum. Şi a vorbit despre dumneata, dar în termenii cei mai cald elogioşi, mai plini de admiraţie cu putinţă.“ (…) Mircea Eliade a regretat amar – spune el – gestul său. Iar Cristinel Eliade nu înceta să vitupereze împotriva Monicăi pentru că l-a împins pe Mircea să întreprindă ceva împotriva conştiinţei sale. (Cf. Ecaterina Țarălungă, sursa citată).

Spre echilibul articolului de față, redăm din confesiunile lui George Pruteanu: (…) eram fascinat şi intrigat de amestecul de minciună şi adevăr din opera acestui scriitor, pe care îl simţeam mai puternic decît contemporanii săi. Chiar un roman profund ticălos ca Drum fără pulbere, mi se părea, pe mari porţiuni, bine scris. Teza era mîrşavă, dar talentul ieşea, parcă, la suprafaţă de sub mîlul doctrinei. În Cronică de familie  vedeam cel mai mare roman românesc din toate timpurile. Eseistica sa de atunci, chiar aşa conformistă cum e, îmi arăta un om citit şi subţire. Din evocări mai mult sau mai puţin creditabile, ca şi din numeroase relatări orale, imaginea omului Petru Dumitriu se contura ca o figură cu totul insolită pentru anii ’50, cu nuanţe paradoxale: arghirofil şi generos, dandy în costume din stofă englezească şi membru în prezidii, apropiat al grangurilor vremii şi intim al lumii foştilor(Cf. George Pruteanu,  Petru Dumitriu, de la est la vest şi înapoi).

[2] La Editura de Stat pentru Literatură și Artă, cu un tiraj astăzi impresionant de 30150 de exemplare.

[3]Redau un fragment din interviul Liviei Negoiță cu prozatorul septuagenar:

P.D.: Nu e vorba de sentimente. E o chestiune de scriitor. Ce am scris mai bun, da, cartea asta este. Viaţa mea merită să fi fost trăită aşa cum am trăit-o, pentru cele patru, cinci pagini, din capitolul „XXX“. (P. D. citeşte un fragment).

L.N.: Capitolul pe care l-aţi citit, al convertirii lui Sebastian Ionescu, dă multe argumente despre credinţă pe care le înţelegem doar în context. Cititorii găsesc această temă şi în eseurile din Zero sau punctul de plecare. Aş vrea să vă opriţi doar la Taina Învierii.

P.D.: Ştiu doar că Iisus a înviat. Murind, s-a sculat din moarte. Orice altă interpretare ciunteşte această taină. Unde sînt orb, unde mă doare sufletul, este propria înviere. Nu ştiu dacă voi trăi după moarte, într-o formă sau alta. Sînt un simplu credincios, care se roagă la Dumnezeu, cînd nu uită. Ca un ticălos. Ca un păcătos. Vorbesc, şi n-ar trebui. Despre El e mai bine să taci, şi să te rogi. (v. „România literară“, nr. 19/2009).

[4] Am eliminat tacit din enumerația citată virgulele puse anapoda – meteahnă fie a autorului, fie a tehnoredactorilor cărții.

[5] Inser aici, spre exemplificare și cu titlu de curiozitate, un meniu dinainte de masa principală: Băiatul mînca o tartină de carne crudă (tocată mărunt) unsă pe pîine de însăși doamna Dabija și bea un pahar de (zeamă groasă și verde) de spanac pînă la jumătate, greu, strîmbîndu-se. (Apoi), dintr-o ceașcă patru-cinci gălbenușuri de ou, cu zahăr pudră pe deasupra. În fine, încă un pahar de zeamă de spanac (cf. pp. 464-465).

[6]Redau un fragment edificator: PE DEALUL ACELA se adunau oamenii grămezi sure fără însemnătate, suflări urît mirositoare, abur fierbinte și ciumat al mîniei: să moară! strigau căscînd guri negre în sus și sticlindu-și ochii holbați. Să moară! / Osînditul din mijloc era slab, moale, învins de durerea trupului nemernic omenesc moțăia atîrnat în cuie. Ridică fruntea și durere adîncă jalea iubirea trădată amare lacrimile omului bun, mișcă buzele uscate către nouri plîngînd încet ca o femeie: / De ce m-ai părăsit de ce m-ai părăsit (…) (cf. idem, V, pp. 487-488).  Observ neglijarea intenționată a punctuației și a sintaxei pentru a crea efectul stilistic al autenticității.