Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, zicea că „istoria este o sursă inepuizabilă de înţelepciune”.[1] Dacă simţim că nu ştim ce cale să urmăm, o atitudine înţeleaptă este a privi spre trecut, la pilda înaintaşilor şi să renaştem duhovniceşte din ea, să făptuim ca şi ei, având mărturia istoriei că etosul lor merită a fi întrupat şi în viaţa românului secolului XXI. Chiar dacă românii au avut de înfruntat teroarea istoriei, nu au fost înghiţiți de negura istoriei, ci au dăinuit, cu ochii aţintiţi spre Cel care a făgăduit fericirea cea veşnică tuturor împlinitorilor voii Lui sfinte.

În ultimul interviu acordat de Pr. Dumitru Stăniloae înainte de plecarea sa înspre veşnicie, marele teolog îi spunea lui Costion Nicolescu şi, prin el, nouă tuturor:sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta este ortodoxia noastră românească. Şi n-a plecat oricum dintre noi părintele Dumitru, ci avertizând: Ne piere neamul! De dincolo de mormânt, strigătul Părintelui ne zguduie. În ultima sa clipă, gândul său nu era către sine, căci nu pentru sine a trăit, ci către noi, cei rămaşi spre a continua lupta cu duhurile întunericului.

De aceea, cred că este nevoie de un plan concret, de soluţii clare pentru a scoate neamul românesc din fundătura în care nu au reuşit 20 de veacuri să îl împingă, dar noul umanism se pare că o face cu succes. Acest plan de resacralizare nu îl pot alcătui singur, ci trebuie să apelez la oameni în care duhul înţelepciunii este viu.

Mai întâi trebuie amintite aici cuvintele mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei: el propunea un principiu revoluţionar, pentru reaşezarea societăţii pe bazemai solide şi mai drepte: în locul aristocraţiei care pretindea că i se cuvinte totul prin simplul certificat al naşterii, el propunea meritocraţia, principiul accesului tuturor la toate poziţiile şi demnităţile în societate, pe baza meritului, a valorii personale.[2]Însă trebuie făcută diferenţa între a avea o valoare cu adevărat (aceasta se obţine doar de cel care se raportează în tot ceea ce face la Dumnezeu-înţelepciunea veşnică) şi a crede că ai o valoare.

Folosind un termen din informatică, părintele Rafail Noica spunea că astăzi suntem formataţi aşa încât Dumnezeu nu mai are acces la noi şi că, de fapt, noi nu ne dăm seama cât de mult trăim în închipuire. Sensul acestei închipuiri este dezvăluit de Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan prin sintagma drogare a simţurilor, tot mai stăpânitoare în societatea contemporană în general şi în cea românească în particular. Modalitatea de diluare sau de distrugere a tradiţiilor ancestrale ortodoxe româneşti, păstrate în adâncul sufletului etnic, se realizează azi mai ales prin vulgarizare şi banalizare:

1. a) drogul ochilor, realizat prin scene erotice care au împânzit mijloacele mass-media şi nu numai, dar şi prin moda tot mai senzuală, care se shimbă într-un ritm ameţitor, se vulgarizează chipul autentic al românului. Românul spune: ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul. Sensul acestui port este legat, dincolo de hainele de pe noi, şi de sufletul nostru. Moda nu înseamnă moftul de o zi al unei societăţi ce doreşte permanent noul, ci e expresia sufletului în vulgarizarea lui vestimentală, ce poate ajunge până la demonizarea ţinutei sale.[3]

Emisiunile de televiziune distrugătoare de suflete au transformat încet-încet femeia româncă într-o disperată căutătoare de operaţii estetice şi într-o devoratoare de produse cosmetice. Din păcate, societatea contemporană a devenit o arenă de confruntare, în care fiecare om, bărbat sau femeie, se luptă pentru a ajunge sus, in-diferent prin ce mijloace. Este tendinţa de a urca, nu contează pe ce, pe cadavre sau pe scări valorice.

1. b) drogul gustului este variat: unii doresc ameţeala prin alcool, în vreme ce alţii doresc drogurile, deoarece sunt la modă. Însă cel mai des produce dependenţă drogul prin care se vulgarizează limbajul. Societatea românească oscilează verbal azi între o balcanizare şi o coca-colizare a limbii. Dialogul dintre oameni a devenit tot mai vulgar. Limbajul este o descoperire a sufletului prin cuvinte. Orice infestare a structurii logosiatice[4] înseamnă o re-răstignire a Cuvântului prin cuvintele noastre, distrugerea unei importante căi de revelaţie între Dumnezeu şi om: dialogul.

Cuvântul vulgarizat mai înseamnă o distrugere a elementului misionar din om, care, ca şi creştin, este chemat la misiune prin dialog, prin verbul care trebuie să iasă din gura sa, plin de încărcătură harică. Suntem însă pe zi ce trece tot mai gălăgioşi, mai aplecaţi spre o dispersare iraţională a cuvintelor noastre, fără a ne da seama că ele, chiar şi cele vulgare, sunt o secătuire a eului nostru, deoarece le scoatem din noi şi ne vlăguim sufletul, golindu-l.

Filologii încearcă în prezent un proces de curăţare a limbii române, prin eli-minarea americanismelor cu rost şi fără rost din expresia românilor. Nu-i rău, dar este mult prea puţin. Nu vom fi mai buni dacă vom elimina aceste împrumuturi, ci dacă vom sfinţi acest limbaj şi prin el fiecare va putea să străvadă prezenţa Logosului divin din sufletul nostru.[5]

1. c) drogul tactilului care implică empirismul de orice nuanţă: unii doresc să pipăie teancurile de bani, alţii trupurile lascive ale femeilor de moravuri uşoare, alţiipe amândouă. Astfel sunt vulgarizate tradiţiile româneşti sănătoase privitoare la rostulomului pe pământ şi la valoarea familiei. Legătura de drag şi dor, pe care a realizat-o jocul nostru popular s-a transformat în cuplarea de senzualism şi sex a dansului de discotecă. Muzica populară românească, unică prin varietatea, seninătatea şi pro-funzimea ei este furată de tineri care nu mai au harisma originalităţii şi transformată în muzică etno. Remarcăm o deschidere nesăbuită a societăţii noastre spre rebuturile occidentale sau spre cele orientale de mahala.[6] Nu se mai cultivă sentimentul frumosului din inima omului, ci se injectează în el mesaje codificate sau directe, prin care acesta îşi pierde sensul sănătos al vieţii sale.

Familia este ultimul bastion de sănătate spirituală, alături de Biserică. Şi aici a intrat cu bocancii societatea de consum, plantând hedonismul egoist, în locul jertfei de iubire, pe baza sofismului: fără familie omul este mai puţin presat şi mai liber în a-şi căuta plăcerea. Însă numai în momentul în care soţii se iubesc complementar şi nu „epidermic”[7], în care se face loc pentru comuniunea trinitară şi nu cea duală-egoistă, numai atunci Trinitatea divină se reflectă în cea umană, iar viaţa omului îşi dobândeşte împlinirea cea netrecătoare.

1. d) drogul mirosului, care face ca omul să nu mai aprecieze frumuseţea unui câmp cu flori, fiind prea infestat de nicotina care i-a anihilat plămânii sau de gazele de la eşapament care epuizează omul pe stradă şi îi distrug sănătatea.[8]

Sunt multe forţe care ar dori să ne vadă o ţară de nevertebraţi spiritual şi economic, o ţară permanent cu mâna întinsă. Depinde de noi cât de verticali suntem în a elimina stările de confuzie în care trăim şi a ne recupera axiologia noastră etnică. În primul rând ar trebui recomandată citirea, pentru cei care nu au făcut-o, a unei cărţi de mare valoare a spiritualităţii ortodoxe – Paza celor cinci simţuri, a Sfântului Nicodim Aghioritul. Cine să ne sfătuiască mai bine decât un sfânt, înţeleptul prin excelenţă, biruitorul patimilor şi făptura unită cu Dumnezeu? Lupta este dură, însă ea trebuie dusă. Prin Botez am devenit ostaşi ai lui Hristos, iar ostaşul trebuie să lupte, altă datorie nu are. Nu avem voie să cădem în deznădejde, căci Dumnezeu nu că va birui lumea, a biruit-o deja prin Iisus Hristos. Există azi curente, precum Emo, care reprezintă încercarea diavolului de a câştiga fără replică sufletele celor ce-i cad în mreje, mai ales tineri şi copii. Cine s-ar fi gândit că vom asista la o efervescenţă a religiei tristeţii, a cultului disperării şi al sinuciderii? Iată ce se întâmplă când cel ce caută, o face strâmb, fără înţelepciune.

Însă există şi un aspect pozitiv pentru cine are urechi de auzit: dacă diavolul a ajuns să folosească astfel de metode şoc înseamnă că i s-au cam terminat ideile, că nu mai au priză la public tertipurile lui mai vechi. Nu în zadar cuvântul lui Hristos dat Sfântului Siluan Athonitul era: ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Pentru omul credincios este clar că Dumnezeu lucrează paradoxal, încât de multe ori ceea ce pare a fi foarte rău devine în mâinile lui Dumnezeu ceva bun. De la El nu trebuie să aşteptăm a face ceea ce este cu putinţă şi pentru noi, ci cele cu neputinţă. Unii întreabă: dacă Dumnezeu ştie toate de ce trebuie să mă rog şi să-I spun? Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic, dar de multe ori rugăciunea este singura metodă prin care îmi pot arăta împreuna mea lucrare cu El.

Azi Biserica este înconjurată de trei curente spirituale universale: un curent este caracterizat prin lozinca să ţinem la religia veche; al doilea curent vrea o religienouă, iar al treilea curent nu vrea să ştie de nici o religie. Cuprins în învăluirea acestor curente concomitente, omul de azi are impresia că se găseşte într-o casă cu uşile şi ferestrele închise, ameninţat să vadă răsturnându-se tot ce este înlăuntrul său şi în jurul său.[9] Aşadar, nu mai este timp de pierdut, căci, cum spune proverbul, a ajuns cuţitul la os. Vom schiţa câteva posibile soluţii, având în vedere permanent faptul că pedagogia divină se manifestă personal şi unic cu fiecare dintre noi. Deci, aceste soluţii nu sunt norme infailibile, ci doar semnale de alarmă. Căci fără alarmă nu este conştientizat pericolul.

1. Spun unii astăzi că Iisus Hristos este depăşit. De fapt aceştia îl urăsc pe Hristos şi nici nu suportă să audă numele Lui ori, dimpotrivă, vorbesc adesea de un hristos făurit după chipul lor, golit de dumnezeire. Şi de ce se crede că Hristos este depăşit? Pentru că nu oferă ceva nou. Însă noutate înseamnă pentru lumea contemporană cădere tot mai jos în păcat, depărtare de la faţa lui Dumnezeu. Adevărul este că omenirea este departe de a fi ca Hristos! Şi aceasta pentru că NU VREA. Lumea este ahtiată după nou, după senzaţional, călcând toate regulile în picioare, toate rân-duielile. Pr. Dumitru Stăniloae spunea: cu cât mă duc mai mult în trecut, cu atât văd un om superior omului de azi. Omul nu a evoluat, cum afirmă ateii, ci a involuat, s-a îndobitocit, a ajuns la roşcove şi încă nu se pocăieşte sincer pentru trădarea faţă de Dumnezeu.

S-a zis că apariţia creştinismului a însemnat, prin concepţia şi practica lui de viaţă, extirparea integrală a umanismului şi înlocuirea lui cu acea filosofie şi moralăde sclavi care a desfigurat atât de dureros demnitatea şi mândria umană, aşa preamărite în antichitate. În realitate, predica evanghelică şi gândirea patristică n-au eliminat, ci au reformat şi transformat umanismul greco-latin. Celor ce fac apologia noului umanism, a neopăgânismului, le spunem că acesta este o minciună, un nimic faţă de umanismul adevărat, integral. Umanismul Ortodoxiei nu e raţionalist, ci credincios, mergând pe formula: tot ce este bun şi frumos este pentru slava lui Dumnezeu.[10] El este democrat, nu este aristocrat. În timp ce umanismul greco-roman pur se adresează unui cerc restrâns de iniţiaţi, savanţi şi literaţi, umanismul ortodox se adresează întregului popor. El poartă pecetea celei mai democrate instituţii a lumii – Biserica. O primă sugestie ar fi căutarea modului teandric de a fi, realizabil numai în Hristos.

2. Ortodoxia nu este o religie între alte religii. Ea e un mod de viaţă. Viaţa în Hristos este normalitatea existenţei umane. Ortodoxia este Biserică în sensul de Casa sau Trupul împăratului, unde omul Îl cunoaşte dialogic, nu dialectic pe Dumnezeu. Din păcate, se uită adesea partea cea mai importantă: Biserica este evenimentul pnevmatic al învierii prin care noi am primit viaţă.[11]

Ortodoxia nu a fost niciodată în criză, ci a avut parte doar de provocări. Cinesă fi pus în pericol Trupul al cărui Cap este Însuşi Fiul lui Dumnezeu? Prin excelenţă, vremurile care au venit deja peste noi sunt ale provocării. Evidenţiem doar două dintre ele aici:

1. a) din păcate, Biserica, din loc al teofaniei, al întâlnirii cu Dumnezeu a de-venit locul prestărilor de servicii religioase. În această variantă preoţii s-au împărţit în două categorii: specialişti de primă mână (exorcişti), care ştiu să scoată demoni sau să creeze psihoza că ei fac minuni (ceea ce nu înseamnă că nu există minuni adevărate, şi încă foarte multe); şi mai există specialişti de mâna a doua, care nu fac minuni, ci doar săvârşesc sfintele slujbe şi sunt căutaţi doar pentru obişnuita Liturghie de duminică. Unii creştini vin numai la dezlegări, căci este singurul aspect care le suscită interesul.

Ce este de făcut? Trebuie tăiate de Trupul lui Hristos uscăturile care se pro-povăduiesc pe ele însele şi, cum spuneam mai sus, pusă în vigoare meritocraţia reală.Preotul nu este actor de teatru, ci este foc ce împărtăşeşte creştinilor Focul euharistic dumnezeiesc. Să nu uităm, însă, un lucru: printre milioanele de copii avortaţi în ultimii 20 de ani sigur se găseau şi o mulţime de viitori preoţi de înaltă vocaţie şi jertfelnicie. Cum spunea Andrei Şaguna: vreţi preoţi buni, naşteţi-i!

1. b) Să nu ne fie ruşine că suntem ortodocşi, să mărturisim, chiar dacă unii vor râde de noi. Să mărturisim cu cuvântul, dar mai ales cu viaţa noastră, pentru a înţelege cei rătăciţi că merită să fii al lui Hristos. Dacă ei râd de noi, oare Dumnezeun-a văzut şi acest lucru? Deci vom primi plată şi pentru mărturisire, şi pentru răbdare, şi pentru umilinţă. Important este ca mărturisirea noastră să fie smerită, lipsită de emfază, privită ca o datorie de a nu pune lumina sub obroc.

Bântuie azi prin lume şi prin multe suflete omeneşti un duh demonic al tăcerii, al nemărturisirii lui Hristos, al fricii vinovate de laşitate că ne vom pierde poziţia socială sau respectul şi prestanţa în faţa lumii. Şi atunci când ortodoxul doarme, surprize de genul celei avute de unii[12] nu sunt întâmplătoare, ci grăitoare. Sincretismulreligios este aproape pretutindeni la el acasă. O anumită pătură intelectuală confundă ocultismele şi manifestările para-creştine cu elementele spiritualităţii unui popor. Împotriva acestora trebuie ridicat glasul şi mărturisit unicul Adevăr-Hristos.

O mare problemă a ortodoxului astăzi este individualismul lui, atunci când nu înţelege sau nu vrea să recunoască faptul că fiecare cădere este personală, însă ridi-carea e comunitară. Fără aproapele nu ne vom putea mântui. Câţi dintre noi ştim cine este cel de lângă noi, la Sfânta Liturghie? Ne interesează măcar? Oare într-o bătălie fiecare soldat luptă după cum vrea el sau împreună cu toţi camarazii lui, căci numai astfel poate fi înfrânt duşmanul? De aceea e necesar să ne rugăm şi pe orizontala care pleacă din inima noastră şi ajunge la inima aproapelui, nu numai pe o verticală cu Dumnezeu. Acesta este sensul expresiei patristice: cărare de la om la om. Să luăm exemplul Sfântului Pavel, care nu trăia pentru sine, nu se bucura sau suferea pentru el, ci pentru toţi cei pe care îi născuse duhovniceşte la viaţa în Hristos.

3. Este necesară schimbarea mentalităţii acelora care zic: cred în Dumnezeu şi atât, mai mult nu mă mai interesează, nici de Biserică nu mă apropii. Lor le lipseşte ritmul liturgic pe care îl aveau străbunii. Ţăranii români ÎI aveau pe Dumnezeu în fiecare moment al vieţii lui, peste tot era cu ei. Existau bătrâni analfabeţi, dar care ştiau Evanghelii pe de rost. Şi azi? Ε sigur că dacă imaginea bătrânilor noştri simpli va dispărea din sufletul nostru, niciodată nu vom putea să le călcăm pe urme şi să fim buni ca ei. Mai mult, nu vom avea nici un punct de reper după care să ne orientăm paşii vieţii.

Desigur, cel mai greu se schimbă mentalitatea cuiva. Nu este nevoie de po-liloghie, ci de exemplu viu, să vadă cel rătăcit că se poate trăi şi altfel. Misiune creştină se poate face trăind pur şi simplu în Duhul lui Hristos. Este greu ca atunci când ne trezim dimineaţa, să simţim să Dumnezeu este Cel care ne-a trezit, cand ne apucăm de lucru, să simţim că Dumnezeu ne întăreşte? Avem o tradiţie de 2.000 de ani în spate, care afirmă cu certitudine că numai sub acoperământul harului şi cu ajutorul sfinţilor putem rezista la atacurile diavolului, care nimic nu urăşte mai mult pe lume decât un popor ortodox. Să nu ne mulţumim cu statistici care susţin că suntem mulţi ortodocşi în România, căci nu numărul mare ne va mântui, ci faptele credinţei noastre, izvorâte dintr-o inimă afierosită lui Hristos.

4. Pr. Prof. Constantin Coman remarca, într-o conferinţă pe tema înţelepciunii, că în ultima vreme se vorbeşte foarte puţin despre înţelepciune. Dacă în comunism nu era voie să existe înţelepţi, ci era de preferat să nu se vorbească deloc despre înţelepciune, astăzi, în numele drepturilor omului, nimeni nu poate să se considere mai înţelept ca altul. Toţi sunt invitaţi la a fi înţelepţi şi sunt puţini care refuză acest lucru. Este realitatea cu care ne confruntăm, o provocare nivelatoare, egalitaristă. Suntem spectatori, cu voie sau fără voie, ai unei înţelepciuni generale. Astăzi toată lumea pretutindeni se pricepe la orice; rare sunt excepţiile. Se merge pe principiul: fiecare să se descurce cum poate. În acest sens înţelepciunea a ajuns ceva josnic, meschin: descurcăreală, viclenie. Dimpotrivă, înţelepciunea divină este calea crucii de bunăvoie. Părintele Coman explică ce înseamnă această cale: ştim că diavolul încearcă în fel şi chip să ne tulbure, să nu avem linişte. Iar după ce a urzit ispita, iar noi am căzut în capcană, ne întoarce împotriva aproapelui nostru, şoptindu-ne în minte: acesta este de vină pentru tulburarea ta, el vrea să te calce în picioare, să îţi spună ce să faci, el îţi încalcă libertatea. Acest tip de ispitire diavolul îl foloseşte atât între colegi, cât şi între prieteni, între soţi, între fiii unui neam Întreg. Uneltind şi disi-mulându-şi prezenţa, el vrea ca între oameni să fie numai ură şi dihonie.

Care este soluţia? Ni s-a încălcat libertatea, am fost smeriţi fără voie? În-seamnă, în primul rând, că aveam nevoie de aşa ceva, de un duş rece care să ne trezească din amorţeala patimilor noastre. Apoi, ca să ne redobândim libertatea, rămânând în acelaşi timp ascultători ai glasului pedagogic divin care ne vrea mereu mai buni, să facem dublu faţă de cât ni s-a impus. Aceasta este crucea de bunăvoie: smerire şi împlinirea imediată a voii lui Dumnezeu.

5. Omul intră în veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Raiul sau iadul ni le pregătim noi, aici. Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se întâlneşte cu păcatul, acesta nu-1 atrage şi se ruşinează de el. În schimb, omul pătimaş pe dinafară rămâne om, dar pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Părintele Petroniu, fostul stareţ al schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, spunea că trebuie să ajungem la conştientizarea păcatului ce ne stăpâneşte şi în care trăim. Şi, mai ales, trebuie să vrem să scăpăm de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu! Este ca la doctor: doar trebuie noi să mergem la el, nu e necesar să ne tratăm singuri, ci aceasta e datoria şi ştiinţa lui.

Avem nevoie să ne odihnim ochiul şi mintea, agresate de reclamele false şi hedoniste, care ne duc doar la păcat şi la tensiune. Trebuie să dobândim un mod iconicde a privi lumea şi de a ne trăi viaţa: după modelul lui Hristos şi al sfinţilor. Suntem creaţi ca icoane divine, ca parteneri de dialog ai Cuvântului veşnic. Suntem fiinţe-receptacol ale harului divin, create pentru a împărăți veşnic în eshaton cu Hristos. Să nu ne uităm menirea, să nu ne îngropăm talanţii. Chemarea noastră în această lumeeste înduhovnicirea noastră, care se dobândeşte prin fuga de păcate, prin fapte bune, post, priveghere şi rugăciune.

6. Dacă am ţine mai mult post, poate ne-ar ajuta Dumnezeu, ne-ar mai schimba. În trecut dorul postului era mare. Acum postul pare o povară. Alexandre Schmemann spunea că postul este ca un pelerinaj: pleci de undeva şi ajungi undeva. Dacă nu faci asta, degeaba n-ai mâncat. Ai ajuns ca magii la Betleem, simţi că S-a născut Hristos sau nu în sufletul tău? Dacă ai ajuns la Betleem, te întorci pe aceeaşi cale, cum a spus Irod, sau mergi pe altă cale? Dacă L-ai găsit pe Hristos, nu te vei mai întoarce pe aceeaşi cale a bâjbâitului, a întrebatului, a colindatului la curtea păcatului şi a păcătosului.

Să ne aducem aminte de Părinţii din vechime, care posteau mult şi totuşi nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau chiar peste 100 de ani. Astăzi am ajuns robi ai cancerului, dar nu numai al celui trupesc, ci mai ales al celui sufletesc care este pofta, nesaţiul. Înţelepciunea prezentă azi pretutindeni e chiar cea pe care o înfiera Sfântul Apostol Iacob în epistola sa sobornicească. Ea este o ispită demonică puternică, din care numai postul ne poate scăpa.

7. Pentru orice problemă să ne rugăm şi vom scăpa, căci Dumnezeu nu lasă pe cine Îl caută. Creştinul este omul rugăciunii, este casnicul lui Dumnezeu. Diavolular vrea ca să nu se mai roage nimeni lui Dumnezeu cel adevărat, ci toţi să îl slujească. Să nu îi facem pe plac, căci acelaşi vrăjmaş ne va pârî apoi lui Dumnezeu că nici măcar nu L-am căutat.

Pr. Prof. Emil Jurcan spunea: Dumnezeu nu ne lasă, dar doar dacă ne agăţăm de haina Lui. Lumea se înghesuie peste tot, dar numai spre Hristos nu. Să fim conştienţi că şi prin lumea înghesuită mai trece azi Hristos. Să ne agăţăm de El şi se va opri să stea de vorbă cu noi, ne va vindeca şi ne va milui, aşa cum a făcut şi cu femeia bolnavă de 12 ani de scurgerea sângelui, menţionată în Sfânta Evanghelie.

Folosul rugăciunii e imens. Ea ne curăţeşte sufletul, ea ne mijloceşte harul divin, ea ne face prieteni cu sfinţii. Să nu ne simţim aici în lume acasă, ci să fim străini călători spre veşnicie. Cine nu are program de rugăciune zilnic, acela nici să nu îndrăznească a se numi pe sine creştin. Să ne rugăm, mai ales pentru alţii şi pentru cei care ne urăsc, căci la fel a făcut şi Hristos-Înţelepciunea Tatălui.

8. Dacă am avea râvnă mai mare pentru Potir, sigur ar scădea râvna pentru păcate. Ne lipseşte pulsul Euharistiei, dorul după Hristos. Fără un dinamism spre Dumnezeu suntem deja înmormântaţi înainte de moartea trupului. Ştim, vedem, simţimcă se face totul ca în timpul Sfintei Liturghii, mai ales duminica, oamenii să fie ocupaţicu altceva, să nu participe la slujbă. Orice să facă, numai rugăciune nu. Diavolul ştie că Liturghia este Hristos şi că împreună cu Hristos creştinii sunt de nebiruit.

Să ne întrebăm fiecare: dacă aici pe pământ nu vrem să îl mâncăm pe Hristos,nu ne apropiem primeniţi sufleteşte prin Spovedanie de potirul cel dumnezeiesc, cum să avem vreo nădejde că vom fi cu îngerii în ceruri, căci aceştia liturghisesc cu Arhiereul-Hristos la Liturghia cea veşnică.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, pentru ca prin vinele noastre, încă de aici să nu curgă numai sângele nostru, ci şi sângele Lui. Ne-a făcut mădulare ale Bisericii şi pe toţi ne călăuzeşte spre mântuire. Ni se cere doar să răspundem fără întârziere şi pe măsură iubirii Lui dumnezeieşti. Iar plata va fi fără egal: dumnezei prin har.

[1]Dr. Antonie Plămădeală, Clerici ortodocşi…, p. 41.

[2]Ibidem, p. 55.

[3]Câteva exemple de demonizare vestimentară: crucea cu capul în jos atârnând la pieptul tinerilor, medalioane cu cap de mort, cercei şi inele împlântate în diferite părţi ale corpului, semn al automu-tilării trupului, al desfigurării lui. Apoi vopsirea părului în culori, o modă pentru unii, dar satanologia spune că exponentul demonului feminin, în persoana lui Lilith, era reprezentată printr-o femeie cu părul vopsit în diferite culori.

[4]„Dumnezeu-Logosul S-a făcut trup pentru ca să readucă trupul la logositatea lui iniţială, pentru că tot ceea ce s-a făcut, s-a făcut prin Dumnezeu-Logosul”, zice arhimandritul Iustin Popovici în Omul şi Dumnezeul-Om, trad. Prof, Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1997, p. 57.

[5]Pr. conf. dr. Emil Jurcan, Resacralizarea societăţii româneşti. Nevoia de eliminare a vulgarităţii din ontosul neamului românesc.

[6]Ibidem.

[7]Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.. 3, p. 191.

[8]Pr. Conf dr. Emil Jurcan, Lumea mitului în mileniul al III-lea.

[9]Pr. Dumitru Stăniloae, Biserica împotriva comunismului, în Telegraful Român, 1936, nr. 42, p. 1.

[10]Preot Ioan G. Coman, Umanismul Ortodoxiei româneşti, în B.O.R, nr. 1-2, 1948, p. 72.

[11]Pr. Conf dr. Emil Jurcan, Lumea mitului…,

[12]Pr. Prof. Dumitru Popescu povestea de surpriza avută cu ocazia unei conferinţe despre spiritualitatea poporului român la Sinaia, conferinţă ţinută după ’89. La masa unde era pus să stea mai erau două magiciene albe, deşi cam negre la tegument. Tot din acel grup mai făceau parte şi un grup de antropozofi, teozofi şi adepţi ai mişcărilor orientale. La întrebare firească a părintelui profesor, ce este acest ghiveci de invitaţi, i s-a răspuns de către organizator, că şi ei reprezintă spiritualitatea românească contemporană (!?)