Un roman despre conspirația împotriva poporului român (I)

E pentru mine simptomatic-îngrijorător că n-a avut ecoul uriaș meritat noul roman al lui Sergiu Ciocârlan care este curajos ancorat în realitatea subminată adînc din interior nu numai de corupția care ne revoltă, ci și de o indiferență suspectă față românitate/românism, naționalitate/național.

Intitulată Un procuror acuză – de aici titlul adnotărilor critice de față –, cartea însumînd puțin peste trei sute de pagini poartă un subtitlu de două ori provocator: Un roman despre conspirația împotriva poporului român[1]. Îmi argumentez afirmația mai întîi prin referirea la o conspirație, cînd oficial-declarativ „nimeni nu ne vrea răul“, ci dimpotrivă, așa-numitele mega/superputeri actuale Uniunea Europeană și SUA ne vor – chiar cu dinadinsul! – (mai) „binele“, fluturîndu-le guvernanților noștri (de fapt ai lor/ai străinilor prin măsurile pe care le-au luat și le iau consecvent în dezavantajul românilor!) tot felul de năzbîtii denumite pompos „implementări de programe know-how“, „expertize financiar-contabile“ pentru determinarea contractării unor „noi împrumuturi avantajoase“, consilieri în valuri, în variate alte domenii, la care condiționat se adaugă – iată un cuvînt magic! – investițiile[2].    Într-adevăr, se propun „sume importante pentru dezvoltarea infrastructurii“ și a unor obiective „din domeniul militar-strategic“. În realitate este vorba despre un jaf generalizat (argumentele se află în nota de subsol precedentă).

Provocarea cea mai mare din subtitlul romanului vine, în al doilea rînd, prin folosirea sintagmei popor român, ce le sună unor intelectuali subțiri „desuet“, iar celor „mai evoluate minți“ contemporane (desigur, parazitate new age – globalist) chiar „subversiv“. În consecință, sintagma aceasta aparent benignă e capabilă să provoace reacții curioase; de la interogații matinale în cazul unor gînditori fericit-(i)luminați precum, bunăoară, se vădește a fi un  critic-academician, care adulmecă, pe lîngă „maniera tipic naţional-comunistă dinainte de 1989“ și „intoxicări absolut stupide“ în demersul public al unor intelectuali-confrați ce și-au permis (ca să vezi!) folosirea unor expresii aparținînd „limbii de lemn“ precum „identitate, suveranitate și unitate națională“[3], pînă la planuri de exterminare din partea unor șefi vremelnici de state ori de guverne vecine ce urăsc, de-a valma, odată cu românismul, Trianonul, „fascismul“, unitatea națională prevăzută constituțional, limba română (vorbită majoritar și în Moldova de dincolo de Prut!), originea multimilenară pe aceste pămînturi a „traco-dacilor/rumânilor/vlahilor“ – socotită „o rasă inferioară, de slugi“ cum am auzit recent pe cineva dintr-o anumită zonă a Transilvaniei, fără ca vreun funcționar din Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să ia act și să acționeze deontologic, după exemplul unui institut evident antiromânesc ce poartă numele cuiva dat în judecată pentru fals și uz de fals în declarații…

Sigur că românul informat, familiarizat cu opiniile argumentate fără cusur din cărți semnate de Florin Mătrescu[4], Radu Theodoru[5] ori Ieronim Hristea[6], nu va fi luat pe nepregătite de tematica romanescă propusă de experimentatul Sergiu Ciocârlan. Îi citisem, la timpul cuvenit – cu mare emoție, mărturisesc – romanul dedicat preotului-erou Gheorghe Calciu-Dumitreasa[7] (cea mai puternică personalitate bisericească anticomunistă din Estul european supus amplului experiment satanic al secolului al XX-lea) și era pentru mine previzibilă abordarea în lumina adevărului și a realităților contemporane. M-a impresionat însă extraordinar această nouă carte prin curajul ei ideatic, prin formulele epice moderne mînuite cu siguranță de autor – scriitor creștin de vocație cu o solidă formație intelectuală și o colosală putere de muncă – și, îndeosebi, prin precizia portretistică și evoluția personajelor recognoscibile în oameni care au deținut în urmă cu zece-cincisprezece ani funcții de mare răspundere în stat, majoritatea acestora viețuind în prezent.

În romanul Un procuror acuză nu este vorba, așadar, despre arhicunoscuta verosimilitate din literatura realistă, ori despre himera „autenticității anticalofile“ (împinsă atît de departe, în perspectivă narativă subiectivă, de către Camil Petrescu în scrierile sale din perioada interbelică); în demersul său artistic Sergiu Ciocârlan își asumă tulburător-creștinește realitățile din postura de narator omniscient obligat de propria conștiință să mărturisească. Poate că este un timp al tăcerii – se poate citi pe ultima copertă a cărții –, acea tăcere grea, plină de povara neputinței, dar este și un timp al mărturisirii care răscumpără clipele de tăcere, firescul umanității noastre. Dinaintea unui asemenea act intelectual riscant cum ar putea un critic să tacă, să amîne ceea ce trebuie neîntîrziat semnalat măcar în scris, dacă de strigat la microfoanele redacțiilor radio-tv. specializate cultural este imposibil! De aceea, pun dinaintea tuturor conaționalilor, care încă mai au puterea de a vedea ADEVĂRUL, această cronică îndemnîndu-i să citească Un procuror acuză. Un roman despre conspirația împotriva poporului român.

Nu-mi propun să decriptez personajele-persoane ale cărții, fiindcă nici scriitorul n-a vrut aceasta, miza lui fiind cu totul alta[8]. Oricare dintre cititorii inteligenți și informați cărora preponderent le este destinat romanul pot face ușor aceste echivalări. La timpul cuvenit, voi face și eu trimiterile de rigoare.

Înainte de toate, intenția mea e de a semnala cu bucurie că această apariție editorială de actualitate este capabilă a crea punți între generațiile de cititori, mulți dintre cei tineri fiind în mod diversionist atrași pe false căi de consumare a energiilor[9] și din răsputeri dezbinați (după străvechea regulă divide et impera!). Apoi, voi semnala cîteva caracterizări de personaje (memorabile cam în aceeași măsură ca măștile caragialiene) și, în fine, voi sublinia cîteva dintre ideile cărții încercînd interpretări și concluzii.

Diagnosticul social al României contemporane mi-aș permite să apreciez că este psihoză traumatică (produsă de Revoluția din decembrie 1989) netratată, agravată prin „tranchilizante“ (precum libertatea de exprimare, alegeri libere, occidentalizare etc.) și otrăvuri diverse (împrumuturi, investiții, relansare, modernizare, eficientizare etc. – vezi nota de subsol 2), toate administrate științific, în spiritul neocomunismului generat de Școala de la Frankfurt, ideologie resuscitată americănește cunoscută astăzi îndeobște sub denumirea „corectitudine politică“. Pe acest fundal maladiv, romanul Un procuror acuză… mi se pare că pune un diagnostic care reclamă un urgent remediu eficient pentru toate generațiile: o nouă și autentică revoluție.

Dintre personajele-persoane ale cărții aleg să încep cu părintele Sorin Paul Grecu, căruia scriitorul nu-i camuflează onomastic numele menit a deveni renume. Ucenic al părintelui Gheorghe Calciu, prezent, după cum ne aminitim, și-n romanul dedicat acestui preot-mărturisitor (v. nota 7), el apare brusc, printr-o trimitere la un comentariu de pe internet la p. 23 (aceasta e noutatea adusă de autor dinaintea cititorilor, dintre care îndeosebi cei tineri sînt, de bună seamă, familiarizați cu mesajele și postările on-line): UPDATE: Au mai rămas 6 zile pînă cînd se vor împlini 18 ani de la greva foamei pe care preotul Sorin Grecu a început-o pe 2 martie 1990 în fața statuii lui Lenin. O grevă care nu trebuie uitată!  [10].

UPDATE: „În toți acești ani de după ᾽89, s-a lucrat intens să ni se șteargă identitatea, fiindcă au fost și sînt și acum oameni plătiți pentru a ne face să ne pierdem încrederea în noi. Și ne-au dresat să ne mulțumim cu orice!“ (Pr. Sorin Grecu din Londra). Fizic este descris prin intermediul lui Mircea Bădescu, un alt personaj-cheie al cărții: preot de țară înalt și slab ale cărui trăsături morale sînt puse în continuare în evidență: atitudinea sa energică, sinceră (cf. pp. 62-63) și hotărîrea curajoasă de a avertiza public, în confuzia generală creată, chiar din 27 decembrie 1989, la postul televiziunii: Avem nevoie de oameni curajoși și valoroși, oameni care să nu-și bată joc de jertfa și de sîngele celor care au căzut în această revoluție. Avertizez: sînt semnale că se încearcă o mare nemernicie de către oameni de joasă speță ce vor să fure și să manipuleze în interesul lor gîndurile noastre de libertate. Adresez o caldă chemare unui om ales, unuia care a suferit enorm pentru România, Părintelui Gheorghe Calciu, să vină aici, în țară, fiindcă de astfel de oameni este absolută nevoie. La mulți ani, România Liberă (p. 63). Ajunsese în București pe 25 decembrie după slujba de Crăciun. Între 21-24 luptase, ajutat doar de bunul Dumnezeu prin Îngerii Săi, cu autoritățile comuniste din Roșiorii de Vede neluînd în seamă avertismentul cumnatei sale care lucra în primărie (Sorine, retrage-te! Tu nu-ți dai seama ce mafie e și ce se învîrtește în spatele tulburării de aici! – cf. p. 68). Momentele extrem de tensionate la televiziunea aflată la discreția securiștilor sînt redate alert, convingător: Cei din cameră urmăreau la televizor execuția lui Ceaușescu de la Tîrgoviște. În momentul acela a ricoșat un glonț la jumătate de metru de capul părintelui Sorin Paul Grecu. Toți se adăpostiseră pe sub mese. La cîteva minute, o altă rafală. „Cum te cheamă?“ „Mircea. Mircea Bădescu. Sînt student la Drept în primul an“. „Mircea, trăiască România liberă! Doamne ajută!“ „Doamne ajută!“ (pp. 69-70). Mereu în centrul evenimentelor se află și după 1990 preotul Sorin Grecu venit de la Roșiorii de Vede pentru a declara de acolo de sus la microfon [din balconul dinspre piață al clădirii Universității]: „Eu nu votez cu Iliescu, eu votez cu Dumnezeu!“ (p. 93). Întreg capitolul 12 îi este consacrat. Extrase edificatoare de pe blogul Româniafurată.ro datate 29 februarie 2008 conturează și mai emoționant profilul moral al părintelui Sorin Paul Grecu: Un preot diferit. Poate diferit pentru că nu sîntem obișnuiți să vedem un preot erou. Este în fața noastră. Un om de munte, un muscelean viguros, cu mersul apăsat. Păr grizonat[11], privire ageră care țintește direct în ochii celuilalt fără să se plece. Îi simțeam libertatea din mișcări, din gesturi și din cuvintele pe care nu le ascunde. Prima delimitare. „Nu mi-a plăcut niciodată să pup mîna pînă la cot și-napoi!“, ne spune și ne dăm seama că noi, românii, asta facem și acum – pupăm mîini pînă la cot și-napoi. Are două fete și cinci nepoți. Ar părea că e de-acum un bunic așezat, dar înfățișarea lui spune altceva. Chipul luptătorului încă neajuns la 50 de ani. „Nu puteam să stau în casă, în pat, cînd știam ce se întîmplase la Timișoara. Am venit în București ca să fiu prezent la lupta împotriva comunismului: cel mai mare rău din istoria României“ (pp. 183-184). În interviu mai relatează: Am construit biserică la Peretu, în Teleorman, în ciuda tuturor amenințărilor primite. Am participat la revoluția din decembrie ᾽89, am făcut grevă în fața statuii lui Lenin pînă cînd aceasta a fost dată jos de pe soclu, am participat la greva studenților din Piața Universității, acolo unde a fost comandată mineriada pentru ca puterea să rămînă pe mai departe în mîinile lui Iliescu (p. 185). Își explică emigrarea în Marea Britanie din 1992: Nu am mai suportat să trăiesc într-o țară înșelată, căreia i se spunea eliberată de comunism, dar care nici pînă astăzi n-a definitivat procesul desecretizării dosarelor Securității. „Ați mințit poporul cu televizorul!“ este o realitate ce are forma unei cuști în care eu nu rezist să trăiesc. (Idem). Cuvintele preotului mă proiectează dureros în trecut și mă provoacă: de aceea nu pot trece peste remarcile sale fără a încerca, la rîndu-mi, succinte explicații mărturisitoare prin nota de subsol următoare[12]. Diferențele de opinii dintre noi nu mă fac să nu-l admir, să nu-l apreciez ca erou autentic al Revoluției din 1989, ca model de luptător patriot. Regret numai că oameni ca sfinția sa n-au înțeles că au preferat un jug mai lax celui autohton – iluzie căreia i-au căzut pradă alți mulți, vai, chiar prea mulți conaționali înstrăinați, ignorîndu-și brav sîngerările rădăcinilor smulse din pămîntul străbunilor în detrimentul regăsirii de sine a neamului românesc…

Un alt personaj viguros, dar întru totul admirabil – probabil și el construit pe temelia unei biografii reale – este Mircea Bădescu, studentul întîlnit la televiziunea asaltată de securiști de Sorin Paul Grecu, participant și el la dramaticele evenimente românești din 1989-1990. Era singurul băiat al unei familii de țărani dintr-un sat aflat pe malul stîng al Prutului – ni-l prezintă prozatorul (cf. p. 52). Satul Bădragi, unde văzuse el lumina zilei, traversase durerile populației Moldovei sfîrtecate samavolnic de voința experimentatorilor occidentali ale căror slugi gudurătoare fuseseră Lenin, Stalin și ceilalți satrapi bolșevici de tristă amintire. Sîrma ghimpată separatoare a două sate românești a marcat pentru totdeauna inima și mintea copilului, care primește explicațiile mamei cu aceeași uimire ca oricare dintre noi, cei de astăzi, care avem nevoie de certitudini luminătoare ale trecutului și prezentului: „Unii vor să credem că sîntem două țări diferite, dar eu nu voi crede asta în vecii vecilor (…) Rușii au tăiat țara asta și a curs mult sînge românesc. Au fost mulți eroi care au murit pentru ca noi să fim una. Să nu uiți asta (…) Să nu uiți niciodată că ești român (…)“ (cf. pp. 53-54). Tatăl îi deschide mintea asupra limbii române cînd băiatul e prin clasa a V-a. Îi dă atunci să învețe în mare taină poezia preotului Alexei Mateevici, scrisă la 17 iulie 1917, Limba noastră, explicîndu-i, la rîndul său: „Limba românească are mulți dușmani, dragul tatii. Tu ești acum mic, dar cînd vei crește să nu te mai ferești să vorbești limba ta și a noastră și a strămoșilor noștri“ (p. 55). Cu asemenea părinți luminați, iubitori de adevăr, Mircea ajunge curînd la convingerea că trebuie să se dedice studierii Dreptului la București, împărtășind crezul unui bun prieten căpătat din timpul facultății, orădeanul Andrei Bucur, anume că singura soluție pentru schimbarea la față a României era ca țara să aibă oameni cinstiți (pp. 56-57). Pe 21 decembrie 1989 se află în Piața Universității (ca și cel ce scrie aceste rînduri, care se afla în preajma fostului său „profesor de ebraică“[13], evocat și el în treacăt: Un om ciudat trecea prin mijlocul celor două tabere, ținînd Biblia ca o pavăză în dreptul inimii sale și o cruce simplă. Lui Mircea îi produse o uimire vie. De undeva din apropierea sa, cineva rosti cu evlavie numele poetului: „E Ioan Alexandru“ – p. 58), eliberat miraculos de orice frică: Mircea se pomeni alături de colegul său orădean, Andrei, nepărăsind strada Batiștei. „Bădescule, e moarte curată aici“. „Nu mi-e frică de gloanțe, Bucure. Sînt fericit că sînt aici. Port în mine Basarabia întreagă care e un șir de suferințe neștiute ție și altora“ (p. 60). Ca și Andrei Bucur, s-a oferit voluntar în „gărzile patriotice“, făcînd cunoștință cu preotul Sorin Paul Grecu. Mircea Bădescu e un creștin practicant, în vremea studenției cunoscînd atmosfera  (…) de continuă lucrare lăuntrică de la Mînăstirea Antim, unde îi are ca modele pe părintele Sofian Boghiu și pe părintele Adrian Făgețeanu care aveau în priviri veșnicia – notează prozatorul, mereu surprinzător, mereu la curent cu aceste realități bucureștene mai puțin cunoscute. Mircea are ca duhovnic pe părintele Ioan dintr-un sat bihorean, situat cam la 60 de kilometri de Oradea, pe care-l întîlnește periodic. Jertfa îi este sugerată ca soluție la frămîntările sale într-o noapte friguroasă de iarnă, printr-o istorie, cel puțin ciudată (cf. p. 89), duhovnicul rezumîndu-i viața mucenicească a maicii Heruvima de la mînăstirea Petru Vodă, cu numele mirenesc Svetlana Tănasă (cf. pp. 91-92). Mineriada din 14-15 iulie 1990 provocată de satrapul bolșevic devenit președintele țării, cu largul concurs al securității, al partidului aflat la putere și al televiziunii, soldată după datele oficiale cu opt morți și o mie șase sute de răniți și arestați abuziv, fapte pentru care nu existau vinovați, a consternat lumea civilizată. Lui Mircea Bădescu – deopotrivă și nouă, celor ce iubim adevărul și dreptatea – îi declanșează o mirare nevindecată, căci faptele fuseseră prescrise și nimeni nu a fost tras la răspundere nici pînă în ziua de 27 februarie 2008 (și, probabil, gîndi mai departe Bădescu, nici peste 10-15 ani)[14] (cf. p. 94). Om modest (doarme nu la hotel, ci în bătrînul Ford, dar îi spune lui Andrei: [Dorm] la un hotel de trei stele – p. 47; Hotelul mi-a oferit toate condițiile – p. 174), rezistent (e capabil să vegheze îndelung, înfrîngîndu-și oboseala: stătu toată noaptea supraveghind orice mișcare – p. 173), inteligent și excelent pregătit profesional (cu pregătirea juridică pe care o avea și cu intuiția abosolut uimitoare de a descurca chiar și cele mai încurcate ițe, Bădescu putea da peste nas oricărui înfumurat din magistratură – p. 31), cu simțul umorului (Procuror Bucur – i se adresează el, la un moment dat, vechiului prieten – luînd poziție de drepți, fapt care stîrni amuzamentul copiilor, țin să te înștiințez că ai dreptate – p. 174) și autoironic (Un derbedeu. Spune-mi pe nume, procuror Bucur. Cine poate abandona o carieră atît de promițătoare? Cine poate renunța la un serviciu atît de onorabil? Societatea mă aștepta cu brațele deschise, iar eu am fugit în pădure – p. 44), prieten devotat și săritor, personajul mi se pare simbolic, detașîndu-se sublim de cotidian, căci traversează demn sistemul corupt al justiției ca detectiv particular. El își definește însă, la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, dar cu luciditate, îndeletnicirea liberă drept haiducie: sînt un haiduc – p. 34; un amărît de fugar fără de nicio importanță în sistem (p. 35), fiind luat peste picior de foștii colegi de facultate: „Ce-o mai fi cu sălbaticul ăla de Bădescu?“ „Se crede Sherlock Holmes?“ „O să ajungă să mănînce de prin tomberoane.“ „E rușinea promoției și a întregii facultăți.“ „Nici nu merita să facă o asemenea facultate. A investit degeaba statul banii în el.“ (p. 44). Explicațiile pe care i le oferă prietenului său – ce-i drept, presărate cu (auto)ironii – merită însă denumirea profesiune de credință: Eu sînt detectiv. Urmăresc toată ziua. E adevărat că nu sînt plătit la nivelul la care operez, pentru că am un sistem complex de urmărire prin care fac față cerințelor actuale de corupție instituționalizată, dar nu mă plîng. Muncesc din convingere. Sînt propriul meu șef. (…) Are viață grea detectivul cu mine. Îl văd deseori transpirat, epuizat, nemulțumit, înfometat, dar asta e viața de detectiv. 24 din 24. Detectivul nu știe ce-i aia odihnă. De-aia trebuie să fie slab. Eu, ca șef, urăsc detectivii grași. Bine, de fapt urăsc tot ce-i gras: milițian gras, procuror gras, avocat gras, judecător gras, aprod gras, grefier gras. Într-o Românie care pierde kilograme în fiecare zi, nu poți fi gras. Este o adevărată sfidare. Asta e realitatea, procuror Bucur: în România justiția este cam umflată (pp. 45-46). În continuare, își mai precizează rolul histrionic, trecînd derutant de la mască și critică dură, în aparență ușor demagogică, a realităților, la patetism mărturisitor:  Îmi place să lucrez sub acoperire. Pentru ceilalți, eu sînt un boschetar, dar nimeni nu bănuiește cît volum de lucru dezvolt. Și toate acestea le fac pentru ca din România să nu dispară cinstea. Eu nu mă duc la serviciu din silă sau din obligație, deși oficial ceea ce fac eu nu se poate numi serviciu. (…) Vezi tu, libertatea nu are preț (…) Sînt doar un detectiv care-și face datoria. Numai că în România oamenii cinstiți și cei care sînt în afara sistemului sînt nebuni (pp. 47-48). Îl aflăm în final, apăsat mereu de dorul neîmplinit al reîntregirii țării, alegînd un gen de supraviețuire arhaic prin retragere în Basarabia natală, pentru a îmbrățișa felul de a viețui al bunicului: se ocupă de cei 65 de stupi pe care-i are, pe care-i duce prin lanuri de rapiță și coriandru, la salcîm, în pădurile de tei, pe cîmpurile cu cimbrișor înflorit, înmulțindu-i cu o știință aparte. Mai are pînă să-l ajungă pe bunicul său care avea 150 de stupi (p. 304). Celor care-l întreabă despre secretele acestui meșteșug dacic, le răspunde de fiecare dată la fel: „Trebuie să iubești albinele. Dacă după cîteva înțepături începi să te enervezi și să înjuri, nu ești pentru asta“ (idem). Este vorba, așadar, despre un destin exemplar și, accentuez: simbolic. Onestitatea, inteligența, excelența profesională, libertatea, credința trec drept ciudățenii într-o societate coruptă.

(Urmarea în viitorul număr al revistei)

 [1] Sergiu Ciocârlan, Un procuror acuză. Un roman despre conspirația împotriva poporului român, Galați, Editura Egumențița, 2017.

[2] Spunînd lucrurilor pe nume, nu pot trece peste opiniile unui specialist, Ilie Şerbănescu, deoarece merită (re)citite atent în acest context:

Despre jaful organizat în România

Minciuna în staniol a fondurilor europene; de aia stăteam noi prost la absorbție… din patriotism

Fondurile europene constituie singurul element pe care cei mai înfocaţi „europartizani“ îl pot prezenta curent ca un activ al apartenenţei României la UE. Acest unic element de activ este total ridiculizat de lista lungă şi greu atârnătoare din pasiv: de la pierderea controlului naţional asupra economiei la transformarea ţării într-o anexă de consum de tip colonial. Zise nerambursabile, fondurilor europene, potrivit proverbului „calul de dar nu se caută la dinţi“, nu li se cercetează nici sorgintea, nici menirea! În cadrul sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE, fondurile europene reprezintă ban public din centru pentru susţinerea expansiunii companiilor private tot din centru în periferiile sistemului. Banul public, potrivit regulilor stabilite chiar de cei din centru, nu se poate privatiza în ţările de origine (vai, ajutor de stat!), dar, prin trimiterea la periferie, se poate privatiza la faţa locului. Centrul îşi permite această falsă mărinimie, pentru că extrage sistematic de la fiecare din periferii de câteva ori mai mult anual decât îi destinează, extracţia multiplicându-se pe măsură ce expansiunea privată, susţinută public, a centrului la periferie devine mai extinsă şi mai completă [sic], adică pe măsură ce fondurile europene îşi realizează menirea. Fondurile europene reprezintă 1-2% echivalent PIB anual, în timp ce „extracția“ între o pătrime și o treime anual! Prin însăşi destinaţia lor structurală (care nu poate fi schimbată!), acestea nu au nicio legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci cu nevoile expansiunii la periferie, pe teritoriul României, a unor firme private din centrul vest-european. De altfel, nimeni, dar absolut nimeni nu s-a apucat să calculeze cât „costă“ de fapt aceste fonduri. Se spune că sunt gratis. Deşi de bani gratis în istorie nu s-a auzit! Destinaţiile sectoriale sunt prestabilite şi neschimbabile, iar acordările sunt condiţionate de achiziţii de la donator. Și o adevărată armată de birocraţi se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicaţi, mult mai bine plătiţi decât restul birocraţilor, se cheltuie mult mai mult decât fondurile europene alocate însele.

Întreaga minciună în staniol a fondurilor europene – zise nerambursabile – este evidențiată de îndatorarea externă a României, rambursabilă și apăsător gâtuitoare prin termene și dobânzi. Datoria externă a României este de vreo 90 miliarde euro. Dar, nu este în principal a unor entități românești. Populația românească și firmele cu capital românesc nu se împrumută în străinătate. Nici n-ar primi bani de acolo! Singurul împrumutător este statul român, cu o datorie externă ajunsă la vreo 30 miliarde euro. Grosul – adică vreo 60 miliarde de euro – reprezintă îndatorare către străinătate a subsidiarelor din România ale unor firme străine (bănci şi societăţi nebancare). Expansiunea de început în România a acestora a fost finanţată cu bani din străinătate, înainte de toate de la societăţile-mamă. Fiind vorba de sume angajate din România, acestea trec în contul României ca datorie externă. În condițiile crizei economice, care a intervenit în plină apartenență a României la UE, societățile-mamă din Vest au tăiat finanțarea subsidiarelor lor din România și au cerut pur şi simplu statului român să aducă el bani din străinătate, pentru a le completa reducerea finanţării din partea mamelor lor, ameninţând că altfel îşi iau tălpăşiţa. S-a inventat cea mai murdară modalitate de ieşire! Un experiment fără precedent! A fost pus statul român să se împrumute de la FMI-UE pentru a aduce pe piaţă firmelor străine finanţarea de care fuseseră private, în contextul crizei, de către mamele lor din Occident. Un experiment straniu: un împrumut pentru alţii! Datoria publică externă însă a luat-o razna, statul român fiind obligat să preia prin aceasta finanțarea expansiunii în contiuare a firmelor vest-europene în România. De plătit rămâne să plătească populaţia şi firmele româneşti în calitate de contribuabili. Comparați nota de plată (dobânzi și rostogoliri de circa 10 miliarde euro anual) cu mărunțișul fondurilor europene! [Text primit la 30 cireșar 2017 prin e-mail]. Alte analize clarificatoare produce Petrișor Peiu (v. Secretele care au ruinat Romania publicat în 11 mărțișor 2018, în Ziare.com)

[3] Cf. Nicolae Manolescu, Ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara, 17 martie 2017, în adev.ro/omy9tm

[4] Florin Mătrescu, Holocaustul roșu. Crimele comunismului internațional în cifre, București, Editura Irecson, vol. I, II, 2008.

[5] Cf. Radu Theodoru, Francmasoneria pro și contra, București, Editura Paco, 2013, România ca o pradă, București, Editura Paco, 2015 etc.

[6] Ieronim Hristea, De la steaua lui David la steaua lui Rothschild. Profeția stăpînirii universale, București, Editura Țara Noastră, f.a.

[7] Sergiu Ciocârlan, Mărturisitorul de care vă temeți. Un roman care demască actualitatea bîntuită de înrobiri de tot felul, Petru Vodă, Editura Fundației Justin Pârvu, 2014. Un eseu critic i-am dedicat și acestei cărți care s-a publicat în nr. 13 / 2017 al „Revistei de lingvistică și cultură românescă“ (v.  https://limbaromana.org/revista/un-erou-de-roman-preotul-gheorghe-calciu-dumitreasa/).

[8] Precedentul a fost de mult creat în Istoria ieroglifică prin cunoscuta „scară“ a eruditului, dar slabului de caracter și nefericitului domn Dimitrie Cantemir – de fapt, de două ori nefericit: mai întîi prin rătăcire și trădare, apoi prin definitiva sa înstrăinare de neam.

[9] A se vedea, de pildă, mobilizările tip #rezist.

[10] Căutarea sursei îmi dă, la 27 gustar 2017, 18,09: „Eroare 404: Pagina pe care o cauți nu mai există sau a fost mutată.“ În schimb, aflu un link încă viu: https://www.youtube.com/watch?v=fWi1KcAG2kU

[11] În text eronat „grizonant“ – p. 183.

[12] Deși am luat și eu parte la dramaticele zile și nopți bucureștene, fiind etichetat ulterior „golan“ și „legionar“ deoarece am simpatizat entuziast cu studenții refugiați în corturi după alegerile dezastruoase din „Duminica orbului“, scăpînd nevătămat în zilele primei mineriade prin purtarea de grijă a Arhanghelului al cărui nume îl port și a Îngerului păzitor, nu mi-am pierdut speranța că jertfa de zi cu zi a celor care rămînem de bunăvoie în țară –  în „cuști“ cum se exprimă părintele – va fi dorită de Dumnezeu cel îndurător ca o cale de mîntuire… În altă ordine de idei, nu evitîndu-ne dușmanii, nu întorcînd spatele primejdiilor și necazurilor putem dobîndi victorii asupra potrivnicului care se află înapoia încercărilor de tot felul… În plan familial, am preferat divorțul, refuzînd varianta de trai aleasă de soția pe care o aveam atunci prin emigrarea în Occident și am continuat să-mi fac datoria de tată, educîndu-mi fiica atît cît m-am priceput și rugîndu-mă pentru luminarea minților conaționalilor mei însetați de putere… Conștiința mi-e împăcată, căci, în naivitatea mea, am încercat să fac politică în cadrul Partidului Alianței Civice, demisionînd însă dezgustat cu cîteva luni înainte ca acel partid să fie subminat de omniprezenta securitate, prin intrușii ei, și în cele din urmă desființat…

[13] Am evocat momentele în „România literară“, cu prilejul prematurii morți a poetului Ioan Alexandru.

[14] Abia marți, 13 iunie 2017, în anul publicării romanului care mi-a prilejuit aceste pagini, deci la 27 de ani de la abominabilele fapte, am putut citi un articol pe tema aceasta, din care reproduc începutul: De 27 de ani au avut nevoie procurorii militari ca să cerceteze evenimentele sîngeroase din 13-15 iunie 1990 și să îi trimită în judecată pe responsabili. Fostul președinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman și fostul lider al minerilor din Valea Jiului, Miron Cozma, au fost trimiși în judecată pentru infracțiuni contra umanității, marți, de procurorii Parchetului instanței supreme în dosarul mineriadei din 1990, potrivit unor surse judiciare. De asemenea, în acest dosar au fost trimise în judecată și alte persoane audiate și puse sub inculpare, de-a lungul timpului. Dosarul va fi judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție. (Am corectat tacit erorile de ortografie și de punctuație. Sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ion-iliescu-petre-roman-si-miron-cozma-au-fost-trimisi-in-judecata-in-dosarul-mineriadei-ce-acuzatii-li-se-aduc.html). Un alt articol pe aceeași temă a fost publicat la: adev.ro/ovtip2