Personajul principal, procurorul Andrei Bucur, prieten cu aparent înfrîntul, marginalizatul dar în realitate luminosul Mircea Bădescu, este acuzatorul anunțat în titlul romanului. Orădean oacheș, de statură potrivită, cu chipul luminos, cum îi apare lui Mircea Bădescu în timpul facultății, unde intrase din convingerea că singura soluție pentru schimbarea la față a României era ca țara să aibă oameni cinstiți (cf. pp. 56 și 57), el se dovedește după absolvire un procuror de vocație (se autocaracterizează ca un profesionist care nu-și calcă pe conștiință – p. 35 și este caracterizat drept om bun și cinstit – p. 44), curajos, sincer, preocupat de principii, cu o bună orientare morală (p. 56), convins că justiția trebuie să-și facă treaba, indiferent despre cine e vorba, căci legea este pentru toată lumea (p. 35). El ajunge însă în impas, după cum îi mărturisește singurului om în care are încredere. Întrucît cînd e acționată politic, justiția română se face preș (p. 41), iar lui i-au fost repartizate cele 27 de volume ale dosarului lui Eduard Velciu (potlogar de mare calibru susținut politic, ca fiu de prefect de județ): ori își va urma principiile și-l va aresta, avînd toate probele împotriva acestui infractor (p. 35), ori se va face că plouă așa cum fac mulți procurori la noi în Oradea și în toată țara (idem). Problema justiției din România – tema principală a cărții – este explicit expusă de acest personaj. După absolvirea facultății și numirea sa ca procuror la Curtea de Apel, Andrei Bucur credea că Justiția e sfîntă (p. 42), dar după treisprezece ani de practică a înțeles că are de străbătut o junglă (cf. p 43): pretutindeni sînt fiare (…) care mîrîie și te adulmecă pîndind momentul prielnic să te sfîșie (idem). Mai îngrozitor – își continuă el mărturisirea – mi se pare faptul că, dacă încerci să aperi Justiția cu visul tău curat de om al legii, hățișurile se înmulțesc și devin adevărate capcane. Îmi amintesc fără să vreau de Kafka și de birocrația stufoasă devenită prilej de potlogării și furtișag. Cineva trebuie să răspundă pentru faptele murdare, pentru crime, pentru furturile masive, pentru încălcarea legii, și totuși cine e vinovat? Justiția a fost tîrîtă în cercul vicios al tergiversării dosarelor și al absolvirii de vină. Și startul a fost dat atunci cînd imediat după ᾽89 dosarele de la Securitate au dispărut, iar procesul condamnării crimelor comunismului a intrat într-o stare de somnolență birocratică (idem). Drumul său prin hățișul birocratic și mafiotic al sistemului e riscant, căci este căsătorit și are trei copii: Mi-e teamă pentru ei. Aș vrea să-i duc altundeva, în alt oraș, nu știu unde. Mircea, sînt tare vulnerabil cu ei. Eu nu cedez la amenințări, dar dacă pe ei îi amenință nu știu dac-aș fi în stare să reacționez la fel (p. 48). Hotărăște însă pe 28 februarie 2008 emiterea mandatului de arestare pe numele lui Eduard Velciu, zis Prințul Edi, fiul prefectului de Bihor, stîrnind mînia acestui potentat mafiot, care reacționează tipic: Mă duc și mă iau de nenorocitul ăla de procuror care a semnat arestarea lu᾽ fiu-miu – îi declară el telefonic primului ministru Marian Săvescu. Îl bag în mormînt! Ăla n-o să mai aibă zile bune cu mine! Ascultați-mă pe mine, dacă nu-l toc mărunt ca pe zarzavatul din ciorbă. Nenorocitul și jigodia afurisită! I-a făcut el dosar și are el probe ca să-l urmărească penal pe Edi… O să vadă el probe cînd o să dau cu el de pămînt! (p. 156). Mecanismul de partid și de stat se declanșează neîntîrziat împotrivă-i: Săvescu (…) se gîndi. Cine se credea nenorocitul ăla de Andrei Bucur? Unde credea că e el în România? Pe tarlaua mă-sii, ca să ia decizii de arestare după capul lui? (p. 157). Abuzînd de funcția sa, primul ministru ordonă telefonic procurorului general al Parchetului Curții de Apel: Georgescule, vreau ca Velciu să fie eliberat cît mai repede! Ai înțeles? (…) Și pune-l la punct pe procurorul ăla obraznic, că dacă nu… ne supărăm. (p. 161). Ecourile acțiunii curajoase a lui Andrei Bucur ajung rapid în presă, dar, cum era de așteptat, n-are susținere, este dintr-o dată izolat, se trezește singur: colegii începuseră să se ferească de el. Răspundeau scurt, îl priveau pe furiș, se grăbeau ca niciodată parcă (p. 165). E un portret colectiv schițat veridic, oportunismul și lașitatea dîndu-și mîna într-un mecanism arhicunoscut de tacită solidaritate. Șeful ierarhic, obedientul Georgescu, îl prelucrează „părintește“: Trebuia să-ți iei niște măsuri preventive, Bucure, nu să te repezi așa la pradă, fiindcă, uite, acum ai stîrnit un imens scandal. Nu-ți va fi ușor (p. 166). Întrebările sale (cu valoare generală, pentru oricare dintre cetățenii unui stat de drept) alunecă pe alături de mintea pervertită a procurorului general: dar de ce unii [hoți] nu sînt dovediți niciodată? (…) De ce unii niciodată nu sînt numiți, deși sînt hoții cei mai importanți de la noi? Nu există aici trafic de influență din partea unora care au puterea politică de a-i proteja pe mafioți? Și de ce îi protejează? Oare nu pentru că fac parte din același sistem criminal și mafiot de ruinare a acestei țări? Ce vină are poporul acesta, omul simplu, prostul de țăran, că bandiții ca Velciu dau tunuri de zeci și sute de milioane de euro în timp ce el abia se tîrîie să-și plătească traiul acesta amar și chinuit? (p. 167). E, de fapt, un dialog de surzi. La argumentele juridice expuse de procuror, anume că există probe clare de vinovăție – contrabandă cu petrol și spălare de bani (cf. p. 168) –, reacția realistă a procurorului general sună cinic: Și ce vrei tu, pînă la urmă, Bucure? Așa e, cum spui tu, însă cu ce te încălzește pe tine că azi îl bagi pe Velciu la pușcărie și mîine iese? Ce sens are toată această tevatură? Ți-ai pus întrebarea asta? (idem). Discuția în contradictoriu se prelungește, dar concluzia lui Andrei Bucur (Legea trebuie să se aplice oricui, nu numai infractorului ordinar, ci și celui care beneficiază de protecție politică – p. 169) rămîne suspendată întărind impresia dialogului de surzi ce frizează absurdul, căci răspunsul devine amenințător: Sîntem prea mici. Nu te avînta pe teritoriul ăsta prea mult, ca să nu ți se întîmple ceva rău. Mi-ar părea rău pentru tine, mă băiatule. (Idem). Meditațiile personajului aduc, desigur, satisfacție cititorilor idealiști, stîrnind însă rîsul acelora „cu picioarele pe pămînt“[1]: Ce spunea Georgescu că nu ai ce face de unul singur? Așa ne amăgim fiecare, adormindu-ne conștiința, însă puterea hotărîrii tale poate fi surprinzătoare prin impactul pe care îl produce la un moment dat. Ispita aceasta de a te considera singur împotriva unui val irezistibil naște abandonul. La ce bun? Această „la ce bun?“-ită era extrem de periculoasă și chiar făcea ravagii în România. La ce bun să mai luptăm, că oricum bătălia e pierdută? La ce bun să ne păstrăm rectitudinea morală, cînd lumea se dedă atîtor tertipuri imorale? La ce bun să învățăm, să ne educăm, să iubim frumosul, cînd există atîta delăsare în jurul nostru? La ce bun să fii drept într-o lume a nedreptății? La ce bun să crezi, cînd nimeni nu crede? La ce bun să ai principii și să construiești, cînd totul se prăbușește în jurul tău? (pp. 171-172). Cum era previzibil, la exact 48 de ore după ce fusese arestat, Velciu era eliberat în urma intervenției lui Marian Săvescu, iar la scurt timp, chiar luni dimineață, părăsea țara pentru a se stabili în SUA (p. 211). Reacția procurorului-acuzator este formidabilă. Sfătuindu-se cu Mircea Bădescu, el apelează la presă, dezvăluind adevărul: UN PROCUROR ACUZĂ PUBLIC: „Premierul Săvescu a intervenit în anchetele penale“ (p. 212). Lupta continuă printr-un denunț mincinos al unui partener de afaceri al lui Velciu, aflat la închisoare, conform căruia procurorul Bucur ar fi fost corupt; este străvechea manevră cînd hoțul strigă: „săriți, hoții!“ Implicarea în mîrșăvie a unui anumit „Vitalie“, mîna dreaptă a lui Săvescu, este hotărîtoare: el va pune la cale trimiterea la Oradea a unui coleg bucureștean, anume a tînărului procuror Bogdan Cristescu, și el devenit incomod. Sarcina este trasată de șeful său cu un vădit cinism: Cristescule, procurorul ăla tîmpit de la Oradea trebuie condamnat neapărat. Asta e misiunea ta. Vei avea cîțiva oameni de încredere care vor face tot. Tu doar trebuie să faci constatarea. În casa lui Bucur se vor găsi înscrisuri sustrase care vor face dovada vinovăției lui. (…) Vei fi promovat după această percheziție (…) Vei fi ajutat de doi polițiști de la IGP Oradea, oamenii noștri. Trebuie să iasă perfect (pp. 222-223). Turnura polițistă luată de acțiunea romanului lui Sergiu Ciocârlan nu necesită comentarii: cu toții am văzut filme, îndeosebi americane, cu flagrante măsluite organizate în acest fel. Noutatea scenariului înfățișat aici de autorul inspirat din realitate[2] constă în surpriza organizată de Mircea Bădescu și Andrei Bucur pentru echipa transinstituțională mobilizată a salva sistemul mafiotic. Astfel, cînd procurorul din București, însoțit de cei doi lucrători ai IGP Oradea, a sunat și a fost poftit să intre în locuința colegului orădean (care, după cum înțelesese bine Bogdan Cristescu, le cam stricase „joaca“ penalilor bihoreni!), a văzut că înăuntru era un operator de la televiziunea locală care își începuse transmisia exact în momentul în care ei intraseră (p. 248). De asemenea, era prezent și Mircea Bădescu – martorii asistenți, cum întîmpină Andrei Bucur protestele celor trimiși cu o misiune specială de primul ministru (cf. p. 251). Scena emoționantă de familie (o femeie, cu siguranță soția lui Bucur, după îngrijorarea pe care o afișa, și trei copii cu vîrste pînă-n 12 ani, cel mai mic avînd după estimarea lui 6-7 ani, jucîndu-se cu zîmbetul pe buze – p. 252) descoperită de procurorul Bogdan Cristescu deschizînd o ușă a locuinței, îndărătul căreia sesizase un zgomot (idem), are pentru el rolul unei revelații. Îl frapează antiteza dintre sentimentele mamei și cele ale copiilor nevinovați. Realizează că percheziția era numai un pretext pentru o înscenare pe care generalul W., de unul singur, nu ar fi avut curajul să o conducă pînă la capăt. Ceea ce văzuse (…) îl ajutase să conștientizeze fulgerător consecințele abuzului pe care era cît pe ce să-l comită (p. 253). În consecință, comandă retragerea delegației din locuința procurorului Bucur și, ajuns la București, propune neînceperea urmăririi penale în acest caz. Declarațiile făcute de Andrei Bucur presei imediat după dramaticul episod echivalează cu un rechizitoriu la adresa sistemului politico-economic corupt al perioadei: Prin felul cum am instrumentat dosarul Velciu (…) am reușit să înving o teamă colectivă care apasă pe umerii acestui popor. Există și această atitudine, pe care o reprezint, nu doar fatalism. Ceea ce se întîmplă este urmarea unor presiuni politice majore care vin de la cel mai înalt nivel și care au avut punctul de pornire în decizia pe care am luat-o de a emite un mandat de arestare pe numele lui Eduard Velciu, fiul prefectului de Bihor. Acest individ a creat o adevărată rețea care a ajuns să controleze aproape toate sectoarele majore ale activității sociale, politice, economice. Ei au avut sprijinul unei bune părți din Poliție, au avut sprijinul și-l au în continuare de la organele fiscale, de la vamă, de la cei care ar trebui să asigure protecția consumatorului și n-o fac. Și așa am reușit să stabilesc traseul unor sume extraordinar de mari de bani, să arăt că importurile au fost finanțate de ofițeri care sînt în Ministerul de Interne, că pornirea unor anchete care veneau de la Ploiești, Pitești, deci de la rafinării din țară, era blocată undeva pe traseu și nu se ajungea la destinația finală a combustibililor care erau aduși la Bihor și comercializați la negru. Cu ajutorul conturilor bancare prin care s-au făcut plăți de ordinul sutelor de miliarde, fiindcă așa s-a acționat, s-a lucrat în mod organizat, este o rețea condusă după cele mai stricte reguli mafiote (p. 254). Din Epilog aflăm urmarea previzibilă a acestei atitudini curajoase, consemnate cu firească amărăciune de autor: Cîteva luni mai tîrziu (…) procurorul Andrei Bucur a fost suspendat din funcție și trimis în judecată pentru săvîrșirea infracțiunilor de luare de mită, favorizarea infractorului, fals intelectual și reținere sau distrugere de înscrisuri. / Ulterior, a primit soluții de scoatere de sub urmărire penală atît de la DNA, cît și de la Parchetul Înaltei Curți, iar după șase ani Consiliul Superior al Magistraturii a decis repunerea lui în funcție. A fost o decizie prin care i s-a distrus cariera, fiindcă această tergiversare a avut ca scop discreditarea și decredibilizarea sa. Aceasta este procedura în România: cînd un om al justiției avertizează asupra compromisurilor și corupției din sistem, el este scos din joc (pp. 301-302). Personajul reprezintă o viguroasă replică veridică la teoria fatalismului ancestral, un exemplu modern de inteligență, de profesionalism, de rectitudine morală, de curaj angajat și de patriotism. Prin urmare, Andrei Bucur este un erou al actualității contrazicînd cutume („las᾽că merge și-așa“) și verdicte („la noi ca la nimenea“), îndemnînd la reflecție îndeosebi pe cei care mizează totul în viață pe a avea, pe adaptarea cu orice preț și la orice mediu social, confundînd nepăsarea cu liniștea sufletească și comoditatea cu fericirea.

Un personaj secundar deja amintit în relațiile sale forțate cu protagonistul este procurorul bucureștean Bogdan Cristescu. El este o replică mai tînără (are 28 de ani) a celor doi prieteni Mircea și Andrei, ale căror portrete deja le-am conturat. Creștin ca și aceștia, socotește și el justiția datoare să aplice imparțial legea, dar se izbește de împotrivirea ticăloasă a superiorilor (Aici, în justiție – îi atrage atenția procurorul-șef W., fost general MI – nu vii tu de pe băncile facultății să aplici legea cum ai învățat din cursuri și din examene. Aici e o junglă, măi Bogdane, și eu caut să te apăr pe tine de fiarele sălbatice și tu nu mă lași. Ești prea inteligent să mă lași să te protejez – p. 214). Are un duhovnic la Biserica Icoanei și merge adesea la Biserica Sapienței. Aici află, la un moment dat, de la sfătoasa doamnă de la pangar despre un preot care slujise acolo și care era înmormîntat chiar în grădinița bisericii. „A fost ucis de Securitate!“, îi șoptise speriată doamna, ca și cum s-ar fi temut că o aude cineva (pp. 219-220). Obișnuiește să se reculeagă la mormîntul părintelui, unde oricine poate citi: „Constantin Sîrbu[3], preot martir jertfit pentru credință și neam ca și zecile de mii de martiri ai epocii 1944-1990“ (p. 220). I se repartizează spre soluționare dosarul judecătoarei Gabriela Pintilie, mai mulți ani președinta completului de judecată, la secția a IV-a civilă a Judecătoriei Sectorului 1 din București, care săvîrșise falsuri într-un proces de revendicare a unui imobil. Studiind cu bună credință probele și constatînd că sînt irecuzabile, tînărul procuror finalizează rechizitoriul împotriva judecătoarei falsificatoare și îl trimite în instanța Curții de Apel București. Aici, însă, se petrecu ceva surprinzător: dosarul în cauză dispăru subit, iar președintele completului de judecată dispuse un alt termen pentru ca „reclamantul să aibă timp să găsească dosarul“ (cf. p. 178). Judecătorul intuise că învinuita are protecție înaltă, mai ales că primise „indicații prețioase“ de la șeful său precum și de la o serie de persoane influente (printre care și premierul Marian Săvescu) pentru a închide acest dosar. Mai mult, Cristescu primise în dese rînduri amenințări mai voalate sau chiar fățișe, de la cunoscuții judecătoarei Gabriela Pintilie, că va fi mutat la altă secție a Parchetului sau că i se va lua dosarul, dacă va continua investigația (p. 178). Intervenția diabolică a lui „Vitalie“, stimulat atît de Gabriela Pintilie, pe care o cunoștea foarte bine, cît și de premierul Săvescu, are drept consecință trimiterea procurorului Bogdan Cristescu la Oradea. Astfel, complicele lor, șeful procurorului-problemă, W., îi trasează noua sarcină: Bogdane, ai un nou caz, băiatule. Te ocupi din acest moment tu de el. Este urgent! (p. 213). Protestele sînt de prisos (păi… am deja un dosar pe care aș vrea să-l duc la bun sfîrșit… – idem): Consideră că dosarul acela mai poate aștepta… Mîine trebuie să fii la Oradea și să faci o percheziție unui zurbagiu (cf. ibidem). „Zurbagiul“ în cauză – procurorul Andrei Bucur –, așa cum am detaliat făcîndu-i portretul, dezvăluise deja presei intervenția politicului în justiție. Studiind cazul, Bogdan Cristescu își pune legitime întrebări: Care era de fapt, adevăratul sens al acestei „operațiuni“? Ce trebuia ascuns? Ce scotea la suprafață procurorul Bucur de se alarmaseră toți cei mari? Era curios. Știa ce avea să facă. Cu siguranță nemernicii doreau să-l înfunde pe Bucur, dar el nu avea să permită lucrul acesta dacă nu erau probe. Și mai mult ca sigur era o făcătură (p. 218). Revelația unei nedreptăți pe care era pe cale s-o comită denotă puritatea și simțul încă nealterat al dreptății pe care tînărul creștin le are. Deznodămîntul deplasării lui la Oradea l-am precizat: neînceperea urmăririi penale pentru Andrei Bucur – o nouă lovitură dată „umbrelor“ care îi manevrau pe toți ca pe niște păpuși, justiția ajungînd astfel o cîrpă de șters pe jos (cf. p. 219). Ca într-un scenariu deja previzibil, opozantul va fi însă eliminat în cele din urmă. Starea din ce în ce mai gravă pe care o are de traversat Bogdan Cristescu (frică, tensiune, confuzie, rău fizic etc.) o împărtășește preotului duhovnic și mătușii Nuți la care locuia: Deplasarea nu a fost pentru Bucur, ci pentru mine. Mi s-a întins o capcană. Vor să mă scoată nebun. Mi s-a umblat în viața personală, știu totul despre mine (p. 275). Este vorba, desigur, de o drogare cu substanțe psihotrope, în fața căreia nu se poate face mai nimic. Își ia un concediu, dar nu se internează, așa cum îi ceruse mătușii sale J. R., superiorul lui. Fără să-i bănuiască adînca implicare, tînărul îl invită pe la el pe colegul de birou „Vitalie“ – Lică. În urma unui dialog tensionat se produce demascarea:

– Crezi că eu sînt un om mînjit?

– Da, îi răspunse Bogdan Cristescu.

– De ce crezi asta?

– Dacă nu ai fi fost, nu te-ar fi promovat în partid. Ești omul lor, trebuie să fii ca ei. Ei nu acceptă alt comportament decît pe cel al unui mafiot. Ai ceva cu care ei te au la mînă.

– Greșești!

– Nu cred.

– Ce-i rău în a conduce organizația de tineret a partidului? Sînt atîți tineri dornici să aibă un viitor aici în țară. Noi asta vrem să oferim: locuri de muncă decente pentru tinerii acestei țări. Uite, ai putea să vii… M-ai putea ajuta foarte mult. Vorbesc serios.

– Nu mă înregimentez. Eu sînt magistrat. Dar văd că unora nu le convine deloc felul în care eu instrumentez dosarele pe care ei mi le bagă pe gît. Probabil ar fi vrut să fiu la ordin. Justiția nu-i la ordin (pp. 288-289).

În aceste condiții, crima i se pare lui „Vitalie“-Lică – discipol de nădejde al lui Marian Săvescu-„Bombόne“ soluția optimă:

– Nu are rost să continuăm pe tema asta. Gîndim diferit. Cu ce te au la mînă „dinozaurii“?

– Pînă acum, cu nimic. Dar de acum înainte mă vor avea cu ceva…

– Cu ce?

– Cu asta!

În momentul acela, „Vitalie“ îl împinse pe Bogdan Cristescu în golul de dincolo de terasă, cu o mișcare bruscă și puternică. Își făcuse calcul tot timpul de cînd ieșise pe terasă. Un prilej mai bun nu putea să fie. Urmări cîteva clipe cum trupul greu al colegului său se prăbușea în tăcere, fluturînd veșmintele ca o pasăre greoaie cu aripi neputincioase, pînă la impactul violent cu șoseaua… (p. 291).

Sfîrșitul tragic al procurorului-personaj este simbolic: dispariția fizică este plata pentru neacceptarea compromisurilor, sistemul supraviețuiește fiindcă își devoră victimele ca balaurii din basme postați pe la fîntîni…

Cărți ca aceasta, deși cu deznodămînt tragic, paradoxal au menirea de a aduce mari speranțe oricărui cititor onest care știe Evanghelia, căci nimic important fără jertfă și fără credință puternică nu se poate dobîndi.

Un alt personaj secundar emblematic al cărții este Marian Săvescu, implicat în politică, titular al catedrei de Drept Internațional Public, ajuns prim-ministru al țării. El i-a avut ca studenți, între alții, pe Andrei Bucur, pe Mircea Bădescu și pe „Vitalie“-Lică. La rîndul său, l-a avut ca mentor pe fostul președinte al partidului, un ateu convins (unul dintre „dinozauri“, după metafora lui Bogdan Cristescu), de la care mai cere, din cînd în cînd, sfaturi (E nevoie de diplomație – îi spune bătrînul înainte de o deplasare crucială în Budapesta, la ordinul marilor păpușari. Noi sîntem niște jucători fără vreo prea mare influență. Trebuie să fim mulțumiți cu ceea ce ni s-a dat – pp. 84, 83). De o inteligență remarcabilă, el deține și o cultură generală specifică generațiilor mai vechi, cu exercițiul lecturii aprofundate, care n-au acceptat condiția de sclav al tehnologiei. O slăbiciune pseudo-părintească deține pentru „Vitalie“, care-i devine doctorand și asistent la catedră. Îl manipulează pseudopărintește (Să mă lași să fiu eu creierul și gura ta, iar ce se va petrece în viața ta nici în visele tale cele mai baroce – sic! – nu ai visat – p. 76), fiind în realitate obsedat de a deține și de a păstra puterea: Forța vieții sale îi venea din dorința de a fi puternic, de a fi cel mai puternic, de a avea influența cea mai mare (p. 79). Portretul fizic al personajului e bine conturat, autorul reușind chiar unul tipic, al politicianului român postrevoluționar: om înalt, un pic burduhănos, cu maxilare puternice, așa cum se vede la omul politic de după ᾽89, albit la cei 56 de ani ai săi, cu o dicție remarcabilă și un discurs foarte, foarte logic. Atît de frumos curgeau cuvintele din gura lui, încît unii, urmărindu-l la show-rile de televiziune, exclamau: „E deștept ăsta, domnule! Îl duce mintea!“ (p. 77). Ca om politic e versat, tainica reacție viscerală a unia dintre subalternii săi după ce s-au despărțit fiind similară ororii firești contactului fortuit cu un obiect mizerabil: Șoferul plecă însă avînd în minte un gînd lung care se întindea necontenit în toate dircțiile. I se părea evident că premierul și Securitatea (Angelo păstra în gîndul său vechea denumire) sînt în aceeași barcă și că mărturia procurorului de pe blog-ul pe care el îl urmărea în fiecare zi, citind chiar sute de comentarii, este reală și arată adevărata față a celor care controlează totul în această țară. Își simți mîinile inundate de gîndul acela cleios și aproape alergă pînă la mașină pentru a și le șterge cu un șervețel umed (p. 85).

Primește indicații la Budapesta de la nivelul cel mai înalt al politicii mondiale, ceea  ce-l face la întoarcerea în țară să ia hotărîri opuse convingerilor sale. Ironia împinsă pînă la sarcasm utilizată de narator îi fixează memorabil caracterul în ochii cititorului: A doua decizie fu să aprobe instalarea în regim de urgență la Arad a statuii celor 13 generali maghiari autori ai genocidului a peste 40.000 de țărani români, în 1848, în cadrul unei operațiuni de radere de pe fața pămîntului a 300 de sate românești. Statuia criminalilor maghiari fusese dezasamblată în urmă cu mai bine de 80 de ani de Regele Ferdinand și Ionel I. C. Brătianu. Acum, efectul simbolic al reamplasării statuii era devastator. Un jurnalist chiar îndrăznise să scrie despre „abisul de duplicitate, fariseism, inconsecvență la care duc politicianismul searbăd, mercantil și lipsa de caracter“, fiindcă același „Bombόne“ se arătase în 1999 scandalizat de această posibilitate și declarase: „Nu este de demnitatea noastră, a românilor, să ne implicăm într-un proiect care are în vederea instalarea în țara noastră a statuii unor ucigași de români. Nu discut tertipurile la care s-a dedat actuala Putere pentru a da satisfacție cel puțin componentei sale UDMR-iste, pentru a putea da viață unui deziderat important al iredentismului maghiar. Condamn însă stilul antidemocratic în care această măsură a fost luată în secret, fără consultarea opiniei și voinței locuitorilor din Arad și, de-a dreptul incredibil, fără consultarea și înștiințarea autorităților locale, care au aflat vestea de la un membru al Guvernului maghiar. Consider că ne confruntăm, în acest caz, cu o sfidare disprețuitoare a actualilor guvernanți adresată întregului popor român și cu o provocare intolerabilă și inconștientă din partea unor forțe revanșarde maghiare“. Acum exact asta făcea chiar el, spre uluirea multora (pp. 150-151). Nu este aici locul comentariilor asupra opiniilor pro / contra în situația istorică dată[4]; în prelungirea acestor fapte îmi permit să afirm doar două idei: prima e că respingerea în parlament a moțiunii din 2004 care argumenta aberanta măsură a reamplasării statuii din Arad este suficient de grăitoare pentru realitățile politice pe care le-a suportat românimea în perioada așa-zis „de tranziție“ de după 1990; a doua e că istoria ne oferă mereu exemple de conduită patriotică prin eroi (unii din nefericire uitați!), cum este Pelaghia Roșu, din Mărișel, județul Cluj[5]. Măcar în treacăt, datoria cronicarului este să-i pomenească!

Întorcîndu-mă la personajul Marian Săvescu, după ce se amestecă de la înălțimea sa politică în justiție dînd dispoziție să fie eliberat tîlharul Velciu și se dovedește obedient tuturor directivelor lojei, el are un destin tipic uneltelor docile devenite, după folosință, de prisos.  În Epilog ni se arată că „umbrele“ care fac și desfac după interesele proprii guvernele țărilor de pe glob au decis arestarea lui pe baza dosarelor în care era inculpat, iar că înainte să fie eliberat, a fost avertizat: „Dacă ieși în față și deschizi gura despre ceva, scoatem pe piață un alt dosar și te trimitem înapoi“ (Cf. p. 303).

Analiza psihologică, detaliile anatomice și gestuale sporesc impasul verosimil trăit de personaj, dar nu atrag compasiunea cititorului: Drama pe care o trăia Săvescu venea din cunoaștere: știa că nu e liber. Avea bani, avea una dintre cele mai importante funcții în stat, dar nu era liber. Ce paradox! La asta se gîndea el, legănîndu-se pe balansoarul din biroul său, iar ridurile fine de pe fruntea sa intrau în combinații felurite din ce în ce mai rapid. Închise ochii și-și șuguie buzele. Deși fusese conștient de acest neajuns atunci cînd negociase cu cei neștiuți, totuși abia mai pe urmă înțelesese cum stau în realitate lucrurile. Își pipăi gura, colțurile ei. Era ceva dureros în acele zone. Nimeni nu știa decît [sic!] numai el. Nici măcar soția, copiii nici atît. Acolo, în colțurile gurii, își întinse degetul arătător după care îl duse cu o zvîcnire scurtă, în dreptul ochilor, ca să vadă. Era sînge. Sîngele lui. Dar nimeni nu-l vedea în afară de el. Pentru că numai el simțea zăbala care mușca din gura lui și-i rodea pielea, carnea, făcîndu-i-le zdrențe, măcinîndu-i dinții. Și nici măcar nu putea să se întoarcă să privească spre cei care struneau atît de experimentat frîul, acționînd zăbala în gura lui. Dacă s-ar destăinui cuiva, cine l-ar crede? (P. 78). Este, fără îndoială, drama sfîrșită de foarte multe ori tragic de majoritatea celor avizi de putere; cu alte cuvinte, este vorba despre pactul faustic impus conducătorilor de state actuali; este realitatea socio-economică a zilelor noastre împinsă galopant spre globalizare.

Spre dezmeticirea multor naivi periodic hăulitori prin piețe și pe străzi atrași în mișcări de tip „#rezist“, paginile prozei lui Sergiu Ciocârlan luminează convingător prin ritualul descris în Capitolul 13 cine se află la cîrmuirea lumii. Redau doar un fragment din jurămîntul ce trebuie depus în aceste împrejurări: Jur, în numele Arhitectului Suprem al tuturor lumilor, să nu divulg niciodată secretele, semnele, cuvintele, învățăturile sau practicile francmasoneriei și să păstrez tăcere veșnică asupra lor (cf. p. 201). În privința programului urmărit de „inițiați“ (planul Novus Ordo Seclorum – cf. p. 203) în lupta lor împotriva majorității, ne întîmpină la fel de lucid scrisul romancierului: Vom păstra durata vieții lor scurtă și mințile lor slabe, în timp ce pretindem că facem exact opusul. Vom folosi cunoștințele noastre științifice și tehnologice în moduri subtile, astfel că ei niciodată nu vor vedea ce se întîmplă. Vom folosi metale ușoare, acceleratoare de îmbătrînire și sedative în alimente și apă și, de asemenea, în aer. Metalele ușoare îi vor face să-și piardă mințile. Vom face promisiunea de a găsi un leac prin fronturile noastre numeroase, dar îi vom hrăni cu și mai multă otravă […] (cf. pp. 203-204). La astfel de ritualuri luase parte însuși Marian Săvescu, care avea deja gradul de Ilustru Ales; lor li se supun obligatoriu toți cei însetați de putere, precum „Vitalie“, alias Lică, discipolul său. Despre oponenții prea incomozi programului de acest tip, este adus exemplul A. I. (aici îmi asum riscul de a dezvălui cititorilor mei adevărul onomastic, ieșind din convențiile literare!), care a murit în urma unui cancer galopant […] la numai 59 de ani: Antonie Iorgovan[6]. Nu pot să nu aștern în acest loc al comentariului meu critic o întristată divagație: eu însumi am fost zguduit de moartea similară, la 63 de ani, în urma unui cancer galopant de lob frontal, a unui iubit prieten, Petru Mihai Gorcea, profesor universitar, strălucit eminescolog, moarte urmată la un an distanță de cea a soției sale, Elena Gorcea, răpusă de un cancer limfatic, probabil declanșat de supărare… Rețetele sînt similare: o bucățică de uraniu […] atașată pe un scaun cînd te duci la o conferință (cf. pp. 206 și 207).

În seria personajelor secundare negative ale romanului Un procuror acuză, alături de Marian Săvescu, bine conturat este și discipolul acestuia, deja pomenitul „Vitalie“, sau Lică, exponent al noii generații de unelte șantajabile instalate înadins de „păpușari“ în funcții de răspundere pentru perpetuarea răului. E mai incult decît profesorul său:

– Ai citit Lev Tolstoi? – e întrebat la un moment dat.

– Ce anume de el?, zise Lică folosind tonul omului avizat.

– Război și pace, romanul capital pentru orice minte luminată.

– Foarte puțin… („Vitalie“ fu puțin derutat). Am auzit de roman. E o carte fundamentală. Trebuie să-mi fac timp s-o citesc mai bine…

– Ea trebuia citită, Lică, pînă acum. Generația voastră e în urmă cu lectura. De-aia și gîndiți așa de greu.

– În schimb am citit Buratino și Cheița de aur, încercă Lică să compenseze lipsa lecturii solicitate de premier. E impresionant talentul lui Tolstoi, chiar și în astfel de volume.

– Lică, aici e vorba de un alt scriitor. Scriitorul sovietic Alexei Nikolaevici Tolstoi, iar povestirile de care spui sînt niște lecturi pentru copii. Deci nu aveai cum să-ți dai seama de genialitatea lui Tolstoi. Cînd o să ai tu, Lică, timp să recuperezi tot ce n-ai citit pînă acum? Crezi că politica se face doar la televizor? Trebuie să gîndești, Lică, Mi-e ciudă cînd îmi răspunzi așa inocent (cf. pp. 74-75).

Așa cum am arătat deja caracterizîndu-l pe Bogdan Cristescu, Lică încearcă fără să reușească să-l atragă pe colegul său de birou în echipa „dinozaurilor“ (cea împinsă la putere de forțele omniprezente aflate mereu în umbră). Crima face parte dintre mijloacele mafiotice uzuale, iar Lică se achită cu sînge rece de eliminarea fizică a „nărăvașului procuror“ – cum îi sugerase telefonic judecătoarea de la Curtea de Apel București Gabriela Pinitilie (oamenii mai pățesc accidente – cf. p. 180). Dovedește, astfel, că fusese demn de inițierea la care participase în cea mai înaltă artă din cîte au fost vreodată pe fața acestui pămînt, Arta Regală (cf. p. 200), intrînd în lumea oamenilor adevărați, a știutorilor (idem).

Închei suita succintelor caracterizări din acest studiu critic cu un personaj luminos: părintele Ioan. E caracterizat direct de narator: are o noblețe care pare a fi dispărut dintre oameni. Cel mai important lucru era slujirea, indiferent că ajuta cu bani, cu cuvîntul, cu propria sa mașină, cu dezinteresul său scandalizator față de cele materiale. Nu de puține ori se dusese să slujească într-un cătun îndepărtat, unde erau vreo douăzeci de persoane care așteptau să fie spovedite și împărtășite, dar la care nu venea nimeni  […] Avea […] părul prins în coadă, dar lucrul acesta era aproape neobservabil, dat fiind că își ținea coada pe sub reverendă, iar în cap purta un culion rusesc, tip fes, lucrat în mînăstire. […] Mînca foarte puțin […], slujea Sfînta Liturghie în fiecare zi […], împărtășea în fiecare duminică și sărbătoare […], era prea blînd […], era darnic […], citea mult și se ruga mult (cf. pp. 141-142). Format, ca și Mircea Bădescu, în atmosfera de continuă lucrare lăuntrică (cf. p. 88) de la Mînăstirea Antim din București, unde se născuse celebra mișcare a Rugului aprins al cărei spirit fusese prelungit duhovnicește de părintele Sofian Boghiu și de părinte Adrian Făgețeanu – ambii mărturisitori ai pătimirilor din închisorile comuniste –, părintele Ioan reconstituie într-un lăcaș mărginaș din județul Bihor aceeași atmosferă de rugăciune și adîncire în sine (cf. p. 89). Indirect, profilul creștin exemplar i se conturează într-un dialog acuzator dintre primarul Postelnicu și consilierii săi, aflați la un ospăț într-o seară de miercuri (un protocol cu carne de mistreț și palincă în cabana Ocolului Silvic – cum precizează ironic romancierul la p. 142): nu vine la nunți să joace împreună cu sătenii, se uită cu scîrbă la bani, nu aprinde lumina în biserică, ci stă la lumînare și face slujbă (p. 146), conduce oameni cu mașina sa fără să le ia bani, de pildă a transportat-o pe Ana lu᾽ Comăneț, ca să scurteze timpul, că îi venise să nască, iar salvarea venea greu, iar el a luat-o și a dus-o vreo 30 și ceva de kilometri, pînă la Cetariu, de unde a luat-o salvarea (p. 147) etc. Văzînd în toate acestea o operă de subminare a autorității primăriei (p. 147), puternicii locali hotărăsc să ceară episcopiei un popă normal, care să se comporte ca oamenii (p. 148). Chemat la primărie și pus dinaintea acuzațiilor ce i se aduc, părintele se apără: nu mi se pare tocmai cuvios să merg [la nunți] și să țopăi pe o melodie pe care adeseori n-o înțeleg, în sensul că nu o regăsesc în sensul vieții mele […] Atunci cînd slujesc Domnului, am o așa bucurie în inimă, încît celelalte feluri de a petrece mi se par jucărioare pentru copii. Nu vreau să vă jignesc. Adică am găsit o distracție mai mare, dacă așa înțelegeți mai bine (p. 227). Oamenii din sat sînt tot familia mea. Eu nu spun comunitate […] Familia mi se pare ceva de suflet, pe cînd comunitatea e mai mult un concept. Iar dacă sătenii sînt familia mea, nu pot să nu fiu prezent atunci cînd au nevoie. Mi se pare prea puțin să slujesc doar în biserică. Omul trebuie ajutat atunci cînd are nevoie, iar eu încerc să-i dau ce-i lipsește […] Nu m-am făcut preot ca să iau colaci și colivă de la oameni […] E nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, iar cel mai des este nevoie ca omul să aibă cui să vorbească și să-și spună durerea […] Mult mai important este sufletul omului. […] (cf. p. 231, 232). Cum se poate ușor observa, este expus în fața obtuzului primar codul deontologic al preotului de mir. Desigur, este un dialog de surzi, marcat adesori ironic (dumneavoastră luați banii și-i dați celui care n-are. […] Păi cine vă mai dă bani pentru biserică? […] Adică dumneavoastră îi risipiți pe la oamenii din sat, și-așa sînt puțini bani […] etc. cf. p. 230), dar scriitorul folosește prilejul de a se adresa tuturor prin frazele puse pe seama părintelui Ioan: În timp ce Mîntuitorul a coborît tot mai [mult], jertfindu-Se pe Sine […] ne-a arătat un model dumnezeiesc pe care puțini, foarte puțini îl urmează pentru că nu îl înțeleg. Dar este Calea. […] Chipul lăuntric al omului trebuie să fie chipul lui Hristos. În momentul în care Hristos este în inima omului, atunci omul caută ca întru totul să se asemene Domnului. Astfel apar aceste detalii fizice [precum portul bărbii și al părului lung] care nu sînt decît o oglindire a chipului lăuntric (pp. 232; 234). Trebuie să recunosc mișcat: discipolul și-a depășit cu mult maestrul[7]! E în aceste fraze simple o lecție de alt tip decît se află în majoritatea scrierilor literare apărute în acest deceniu; este vorba, mai exact exprimat, despre o veritabilă cateheză necesară majorității „creștinilor de duminică“, preocupați preponderent de aspectele materiale ale vieții.

Romanul Un procuror acuză ridică dinaintea cititorului cîteva probleme actuale de importanță capitală pentru tineretul dezorientat: „corectitudinea politică“, politicianismul, pactul faustic, corupția, credința, relațiile umane; e o scriere sapiențială modernă. De pildă, cinismul „păpușarilor“ lumii care generează sau influențează decisiv mersul societății ar fi cel mai important factor la care trebuie să medităm. Ideologia nouă denumită eufemistic „corectitudine politică“ (este, de fapt, așa cum s-a afirmat un neomarxism, cu originile în Școala de la Frankfurt) impusă de Occident României după așa-zisa Revoluție decembristă cuprinde un fel de suicid asistat: eliminarea statului național. O afirmă un personaj neguros, Marele Inspector Suveran, la o întrunire la care a fost invitat și premierul român din vremea respectivă: Europa unită este o Europă [sic!] a deconstrucției naționale. […] Noi suntem avangarda acestei societăți care n-ar avea niciun sens fără demersurile noastre. Noi îi trasăm direcția, iar lucrurile curg în sensul dorit. Românii ar trebui să fie foarte mulțumiți că există minți luminate care îi poartă pe drumul acesta al europenizării. Sigur că nu înțelegeți prea bine ansamblul prefacerilor și finalitatea globalizării, dar nici nu trebuie. Important este ca omul de rînd să privească la televizor, la știri… […] Ideea de bază este următoarea: nu putem instaura un guvern global dacă nu fărîmițăm statele naționale. Posibilitatea de a crea Statele Unite ale Europei este aceea de a distruge celula națională. Naționalismul ne-a împiedicat pînă acum să avansăm […] (cf. p. 118; p. 120; pp. 121-122). El continuă printr-un expozeu istoric, în genere cunoscut, enumerînd revoluțiile din 1848, Liga Națiunilor Unite (1919) și Organizația Națiunilor Unite (1945), în umbra acestora aflîndu-se B᾽nai B᾽rith, Grupul Bilderberg, Clubul de la Roma și Comisia Trilaterală. Pe acest odios personaj îl întrece în cinism un „lup tînăr“, prezent și el la întrunire, care capătă și un nume expresiv: Elias. Creierii lui înfierbîntați îi impun un comportament ireverențios (își consultă tot timpul ședinței un smartphone; la un moment dat se așază cu fundul pe o masă de protocol; vorbește disprețuitor, cu superioritate etc.), iar raționamentul expus devine de-a dreptul obraznic atunci cînd cere cedarea gratuită a patrimoniului Fundației Gojdu în favoarea statului maghiar […] Înțelegeți odată că răbdarea noastră are un capăt. Chiar trebuie să se schimbe executivul în România ca să se dea o ordonanță, Ilustre Ales? (Cf. p. 130; p. 131). Interpelarea interogativ-amenințătoare adresată premierului român și lipsa lui de reacție indică raportul de forțe aflat în joc.

Capitolul 6 (pp. 97-112) prezintă O nouă investigație a echipei de la Româniafurată.ro. Mafia vaccinurilor. Chiar dacă începe cu un truism supărător și în bună măsură jignitor – inexplicabil, aș scrie, pentru un intelectual cultivat cum îl știu pe Sergiu Ciocârlan! – invocîndu-se inepta frică și absurda nevolnicie a ciobanului moldovean din balada populară „Miorița“[8], cele șaisprezece pagini în cauză abordează curajos și just, după opinia mea, spinoasa problemă a vaccinării[9]. Argumentația e strînsă, dovedind o bună informare și interpretînd realist, în cheie economică și politică, „afacerea“.

Mineriada din 1990 e descrisă fără menajamentele din mass-media, după tehnica rememorării: Atunci avuseseră loc alegerile și Iliescu fusese anunțat cîștigător. Exact atunci studenții își instaleseră corturile în Piața Universității, iar el dormise și stătuse în acele corturi, alături de ceilalți tineri pașnici, scandase împotriva lui Iliescu, urmașul comuniștilor bolșevici (sic!), pentru ca țara să nu încapă pe mîna lui și a acoliților săi, împreună spuseseră rugăciuni, cîntaseră Hristos a înviat!, rostiseră discursuri care nu ațîțau la violență. Urcase la balconul Universității, acolo unde se întîlnise iarăși (ce întîmplare![10]) cu preotul Sorin Grecu venit de la Roșiorii de Vede pentru a declara de acolo de sus la microfon: „Eu nu votez cu Iliescu, eu votez cu Dumnezeu!“ Apoi începuse un freamăt. Cineva îi ațîța la violență. Erau infiltrați printre ei tot felul de oameni dubioși. Satrapul bolșevic se gîndise la tot, fără să-i pese de nimic. Pusese la dispoziția minerilor două garnituri de tren care să-i aducă în capitală, îi înarmase cu bîte și le dăduse mînă liberă să le verse sîngele nevinovat. Televiziunea Română a dat tot concursul acestui asasin, fiindcă minerii devastaseră sediul Partidului Național Țărănesc și motivul pe care trebuia să-l știe credulii din România care priveau la televizor a fost că Rațiu avea o mașină de făcut bani. Manevra era regizată în cele mai fine amănunte. Bilanțul oficial al victimelor din 14 și 15 iunie fusese de 8 morți și 1600 de răniți sau reținuți abuziv, însă după aceea asociațiile victimelor mineriadelor au susținut că numărul lor a fost mult mai mare. Studiase special acest fenomen la care participase și își dădea seama perfect că cei care dăduseră lovitura de stat în decembrie 1989, nu făceau acum, la jumătate de an de la eveniment, decît să-și consolideze poziția prin violență. […]  (cf. pp. 93-94).

Stilistic, proza lui Sergiu Ciocârlan se înscrie în modernitate, propunînd, așa cum se poate vedea în întreg capitolul 6 la care m-am referit în alineatul precedent, inovații precum „pauza de respirație“ (text încadrat într-un chenar, avînd drept conținut un extras din presă): România este singura dintre fostele ţări socialiste care oferă pensii foştilor ofiţeri ai Securităţii de 3-4 ori MAI MARI decît pensia medie. În 2007, a existat un proiect de lege prin care securiştilor români să li se micşoreze pensia la nivelul salariului me­diu pe economie. A ajuns pe biroul premi­erului şi s-a pierdut (p. 13), sau: Din rapoartele publice reiese că în Ro­mânia, la o populaţie de 20 de milioane de locuitori, există 12000 de agenţi secreţi, depăşind Turcia, Marea Britanie, Italia, Po­lonia, Canada sau Germania. Numărul de agenţi este depăşit doar de personalul FBI (35344 de agenţi la un număr de 314 mili­oane de locuitori) (p. 15) etc.

O apropiere de scrisul virtual o constituie și intercalările UPDATE: Astăzi, de la ora 14.00, Andreea Iancu îl va chestiona în legătură cu criza din Justiție pe premierul Marian Săvescu într-o discuție în direct la Radio România Actualități (p. 17) sau: UPDATE: Societatea Națională de Medicină de Familie a atras atenția printr-un comunicat făcut ieri: „Îndrumarea pe care o primesc pacienții de la medicii lor de familie este esențială, fiindcă ei pot recomanda cu fermitate prevenirea bolilor prin vaccinare.“ (p. 100) etc.

Uneori, acestea sînt urmate de comentarii cu binecunoscuta masacrare a limbii scrise, ca în realitate, dar cu termenii obsceni marcați prin steluțe:

volodea . 25 februarie 2008, 18:11

M-ai spart cu sursa ta de doi lei!*** …ca nu mi se pare nimic real aici, ci doar o furtuna intr-un pahar cu apa. E o ancheta de*** si nu cred că faci decat sa ne inseli. (Cf. p. 23).

Talentul descriptiv și evocator-patriotic al experimentatului prozator poate fi demonstrat cu ușurință: Prutul, acest rîu ce se subțiază în dreptul satului Bădragi, de parcă ar face o încercare peste putere de a-l uni cu Liveni, satul de pe celălalt mal, este un zid invizibil pe care cei ce nu iubesc România l-au ridicat în România. […] Cînd veneau nori negri asupra satului, mama lui Mircea făcea trei cruci în fața casei cu un cuțit sau cu sapa. După aceea se întorcea cu fața către biserica din Liveni, își făcea cruce și spunea: „Ajută-ne, Doamne! Ferește-ne, Doamne, de ploaia cu piatră! Ferește-ne de piatră!“ Și Mircea auzea cum bat clopotele din Liveni, vedea cum se împrăștiau norii și cum erau ocrotiți de Dumnezeu. Din acei ani, lui Mircea i s-a format o convingere pe care nimeni nu i-a putut-o zdruncina, anume aceea că Dumnezeu locuiește peste Prut, la Liveni. Tot cam de atunci, Mircea a dovedit că are un auz extrem de fin: auzea scîrțîitul fîntînii din Liveni. Mai mult decît atît, Mircea auzea rostirea românească de peste Prut. Oamenii, la sărbători, aveau obiceiul să se întrebe unii pe alții peste apă: „Ce mai faci, cumătră? Ce mai face finul? Ce mai face cutare?“ Mircea asculta și avea mirările sale pe care numai mama i le asculta cîteodată. „Mamă, de ce între două sate care au același grai se află sîrmă ghimpată?“ „E complicat, puiule. Nu o să înțelegi dacă-ți spun“. „Ba da, mamă. Spune-mi!“ „Unii vor să credem că sîntem două țări diferite, dar eu nu voi crede asta în vecii vecilor.“ „Nici eu, mamă.“ Sîntem o singură țară, dragul mamei. Rușii au tăiat țara asta și a curs mult sînge românesc. Au fost mulți eroi care au murit pentru ca noi să fim una. Să nu uiți asta!“ „Nu voi uita, mamă.“ „Să nu uiți niciodată că ești român!“ […] (cf. p. 52 și pp. 53-54). Sînt meșteșugit alcătuite și fraze descriptive precum: Era o zi destul de friguroasă, cu un cer înnorat și cu vînt tăios. Satul era azvîrlit pe o văioagă și înconjurat de dealuri împădurite. Era destulă mișcare pe ulițele care străbăteau printre gospodării pînă-nspre coama dealului și continuau în pădurile de carpen […] (cf. p. 87). Sînt locuri pe care le iubești atît de mult, încît ai putea să trăiești acolo tot restul vieții fără să-ți trebuiască nimic altceva. Părintele Sofian și părintele Adrian aveau în priviri și în cuvînt veșnicia, iar inimile tinerilor care veneau aici tînjeau după această veșnicie despre care nimeni altcineva nu-i învăța cum se poate trăi. // Atmosfera era una de continuă lucrare lăuntrică: liniștea deplină, candelele ce aruncau o lumină sfioasă și înaltă. […] (cf. p. 88) etc.

Cartea cuprinde și alte frumuseți plămădite din inima caldă și inteligența vie a lui Sergiu Ciocârlan. De pildă, se reproduce o creație nestudiată încă în școală, din păcate, Cîntec pentru prichindel de Radu Gyr (v. pp. 95-96); părintele Ioan îi vorbește cu tîlc lui Mircea Bădescu despre Svetlana Mihaela Tănasă, rasoforită și călugărită de părintele Justin Pârvu sub numele Heruvima (v. pp. 89-92) etc. Pe alocuri, prin stilul gnomic, autorul ne invită să luăm creionul și să însemnăm: Strategia este să nu schimbi omul după poveste, ci schimbi povestea după om (pp. 20-21); măi tată, să nu ajungi să-ți fie rușine de tine însuți (p. 171); conștiința trebuia să lupte, să nu se abandoneze lașităților vieții, comodității compromisurilor (idem); ispita aceasta de a te considera singur împotriva unui val irezistibil naște abandonul (p. 172) etc.

Nu pot omite observația de profesor de limba română cu treizeci și doi de ani de predare că volumul conține peste douăzeci de erori de limbă[11] și tot atîtea accidente tehnoredacționale involuntare, adeverind zicala „doar cine nu muncește nu greșește“ (aviz autorului și editurii în cazul unei reeditări).

Meritele literare indiscutabile covîrșesc, de bună seamă, aceste scăpări din Un procuror acuză. Un roman despre conspirația împotriva poporului român[12], care este atît o lecție scriitoricească excelentă și necesară, cît și un îndemn la meditație și la acțiune adresată deopotrivă cititorilor obișnuiți ori specializați și așa-zisei „clase politice“ actuale pe care personal o adjectivez pitice gîndindu-mă a-i atribui o dublă conotație acestei părți de vorbire cu funcție stilistică de epitet depreciativ: rolul piticului circar – decorativ-distractiv – și tototată rolul de paravan al jocurilor internaționale necinstite, dar aparent legale, economico-ideologice vădit antiromânești și inclusiv sataniste.

(București, 25 făurar – 7 mărțișor 2020).

[1] Adeseori, de-a lungul vieții, în diferite situații în care alegeam soluții principiale am fost și eu temperat-avertizat paremiologic: cu o floare nu se face primăvară, ori stai în banca ta sau, după caz, capul plecat sabia nu-l taie. Se pare că acest domeniu al folclorului național înregistrează încă multe asemenea îndemnuri la obediență, ca dovadă a unei traiectorii istorice traumatizante la marginea unor hrăpărețe imperii puternice. Sînt de părere că ar trebui să se renunțe odată la espectativă dacă ne dorim cu adevărat progresul, căci – iată: întîmpin tot paremiologic acest gen de așteptare păguboasă după hazliul „principiu“ al drobului de sare evidențiat de Ion Creangă în Prostia omenească – nu pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață! Din fericire, există destule exemple în istoria neamului românesc în care toate reținerile de acest fel au căzut și curajul îmbinat cu clarviziunea dobîndite prin credință au acționat minunat, ca în acel fast 1918, cînd s-a realizat Marea Unire.

[2] Cazul este cunoscut din presă, protagoniștii numindu-se Cristian Panait și Alexandru Lele. Reproduc aici un fragment dintr-un articol intitulat DOSARUL PANAIT, episodul I. Adevărul despre moartea procurorului Cristian Panait scris de Simona Ionescu și apărut miercuri, 23 aprilie 2014 http://evz.ro/adevarul-despre-moartea-procurorului-cristian-panait.html?&page=2: Era 27 martie 2002, aproape de miezul nopţii. Dan Diaconescu şi-a întrerupt emisiunea, anunţînd că va difuza un film din casa unui procuror din Oradea, Alexandru Lele, peste care veniseră nişte colegi procurori de la Bucureşti ca să-i percheziţioneze locuinţa şi să-l aresteze. Lumea a asistat şocată la dialogul dur dintre procurorul Lele şi un tînăr anchetator sosit din capitală. Se vorbea de corupție, de abuz, de ilegalități, de cazul arestării lui Adrian Tarău, fiul fostului prefect de Bihor, cunoscut sponsor al PSD. Alexandru Lele a scăpat în acea seară şi de percheziţie şi de arestare datorită intuiţiei de a aduce în casă un operator din presa locală care să filmeze descinderea colegilor magistraţi.

[3] La http://www.fericiticeiprigoniti.net/constantin-sarbu/1084-memoriu-spovedanie-o-viata-de-chin-intr-un-document-al-securitatii se poate găsi un foarte instructiv Memoriu-spovedanie, al părintelui Constantin Gh. Sîrbu, publicat mai întîi în vol. Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2010,  p. 10-29, ediție îngrijită de obștea Mănăstirii Diaconești. Fotografia părintelui-martir e însoțită pe acest site de cutremurătoarea mărturisire: M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: Puteţi să mă chinuiţi cît vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos.

[4] Pentru cei interesați, iată cîteva surse de documentare: https://adevarul.ro/news/societate/cei-13-generali-maghiari-romanii-1_54e73a4c448e03c0fdcfd597/index.html ; ; http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5656&idm=3&idl=1 ; https://aradculture.ro/statuia-libertatii-parcul-reconcilierii-romano-maghiare/ ; https://romaniabreakingnews.ro/statuia-celor-13-generali-de-la-arad-care-au-ucis-40-000-de-romani-demolata-de-ferdinand-reinstalata-de-nastase/ etc.

[5] V. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pelaghia_Ro%C8%99u

[6] V. https://ro.wikipedia.org/wiki/Antonie_Iorgovan

[7] Reamintesc: Sergiu Ciocârlan a obținut în 2011 titlul de doctor în filologie cu teza Sensul tradiției în proza lui Ioan Slavici.

[8] În realitate, așa cum am interpretat de la catedră și am intervenit scris (v. de ex. vol. meu Perspective critice, publicat în 2005) Miorița nu este o baladă, căci nu se supune canoanelor speciei (unii „exegeți“ convin că e atipică fiindcă… n-are deznodămînt!) ci un poem, fiindcă circa 60% din versuri (așa-numitul testament) sînt lirice, dezvoltînd o unică alegorie în literatura lumii: moartea-nuntă. Mai adaug, spre a nu lungi comentariul, doar că mesajul cu pricina este analog celui evanghelic, jertfa senin acceptată, precum a Mîntuitorului, fiind cheia justă de interpretare.

[9] Profit de prilej spre a insera aici partea finală a intervenției mele cetățenești de luni 2 mărțișor 2020 pe lîngă Camera Deputaților în această problemă: […] În reglementările proiectului de lege privind vaccinarea, este exclus să apară OBLIGAREA persoanelor la actul medical în cauză și PREZUMAREA CONSIMȚĂMÎNTULUI persoanelor cu privire la efectuarea acestui act medical prin acceptul introducerii în propriul corp a medicamentului (substanța vaccinală). / Se știe că nu există boli, ci bolnavi; așadar, este vorba de personalizarea oricărui act medical cerut de pacient. Decizia efectuării oricărui act medical este deontologic a fi luată în același timp de pacient și de medic. Or, în calitatea dv. de parlamentari, fără studii medicale atestate, prin eventuala obligare a oamenilor să accepte acte medicale vă depășiți obligațiile asumate prin jurămîntul depus la învestire. Prof. Mihai Floarea

 [10] Sînt nevoit din nou să obiectez folosindu-mă de zicerea celebră a părintelui Constantin Galeriu: „Nimic nu-i întîmplător; totul e proniator“.

[11] Îmi permit prietenește doar cîteva exemple sub această formă. Chiar de pe coperta a patra alineatul întîi nu are predicat! La pagina 43 există pleonasmul fiare sălbatice, iar la pagina următoare apare enunțul ai luat decizia de fi un… cu omiterea prepoziției; la pagina 60 ne întîmpină o tautologie: Noaptea aceea a fost o noapte a libertății… iar trei pagini mai departe o nouă omisiune, de data aceasta a substantivului ani din urarea La mulți fetiței mele, Ștefania… O cacofonie (virgula n-are putința s-o mascheze!) există la p. 200: o voce puternică, care avea…, eroare din nefericire existentă și mai departe, la p. 207: își alcătuise o gașcă care deținea… La p. 244 dăm peste fraza imposibilă să ancheteze cu procuror șef de secție cum sînt eu, iar la p. 247 un pleonasm despre care ne avertizează mai toate manualele de gimnaziu: atît de vastă etc.

[12] Cartea se poate accesa și pe http://carticrestinemihai.blogspot.com/2017/06/sergiu-ciocarlan-un-procuror-acuza.html

ANEXĂ

Notă preliminară: S-a spus / scris adeseori că „realitatea bate literatura / filmul“. Inspirat din realitatea românească a deceniului al doilea al mileniului în care ne-a îngăduit Dumnezeu să pășim, Sergiu Ciocârlan a vrut să-și pună talentul în slujba adevărului, completînd ceea ce era de completat, nuanțînd ceea ce era de nunațat, subliniind ceea ce era de subliniat; altfel exprimat, a adus literatura (și pe cititorii ei) în ajutorul strîmbei justiții omenești concepute în România încăpută pe mîinile unor neocomuniști lacomi și fără scrupule, înhămați în plus și la carele grele ale intereselor economice și ideologice internaționale. Jucînd ca odinioară urșii pe cărbuni aprinși în tîrguri, noile generații de politruci au trasate reguli clare din partea șefilor din vechea generație de nomenclaturiști, una dintre acestea fiind șantabilitatea (rog să-mi fie scuzată derivarea!). Considerînd că există cititori care vor să înțeleagă mai bine mecanismele tenebroase ale politicii îngăduite și promovate în țara noastră de „păpușarii lumii actuale“, am adăugat studiului meu critic la excepționalul roman Un procuror acuză extrase din presa anului 2014. Am păstrat ortografia și sintaxa autoarei, eliminînd tacit doar cîteva blancuri și erori flagrante tehnoredacționale. Las comentariile pe seama fiecăruia. (Mihai Floarea, 7 mărțișor 2020).

DOSARUL PANAIT, episodul I. Adevărul despre moartea procurorului Cristian Panait

[Nota mea, Mihai Floarea, din 30 gustar 2017: Al treilea din față este părintele Ion Popescu, de la Biserica Icoanei, nașul nostru].

Autor: Simona Ionescu | miercuri, 23 aprilie 2014 | 180 Comentarii | 61194 Vizualizari

În 10 aprilie 2002, un tânăr procuror de la Parchetul General s-a aruncat de pe terasa apartamentului în care locuia cu mătușa sa și a decedat câteva ore mai târziu, la spital. Ştirea a fost şocantă deoarece opinia publică ştia că procurorul era implicat într-o anchetă de contrabandă şi corupţie, cu ramificaţii politice până la vârful PSD, partidul de la putere. La acest episod s-a referit preşedintele Băsescu când a spus că îşi aminteşte de procurorul Victor Ponta doar legat de cazul Panait.

Ancheta care a urmat morţii procurorului Cristian Panait a fost, de fapt, ştergerea urmelor ce relevau că asupra anchetatorului de 29 de ani, pus să-şi ancheteze un coleg de la Parchetul din Oradea, se făcuseră presiuni enorme. Aceste presiuni l-au împins spre gestul sinuciderii. Presa a relatat atunci cazul pe larg, jurnaliştii de investigaţii din redacţiile ziarelor au depus mari eforturi pentru a obţine informaţii concludente. Totuşi, secretomania șefilor din Parchetul General și cea a ministrului de atunci Rodica Stănoiu, apoi dezinteresul celorlalți miniștri ai Justiției, a făcut ca moartea magistratului să rămână cu mari semne de întrebare. Și prilej de dispute politice.

În ultimele zile, au apărut o serie de ştiri şi articole care nu conţin informaţii exacte, ba chiar se fac acuzaţii grave la adresa premierului Victor Ponta, deformându-se până şi adevărul ştiut despre acest caz, adevăr peste care s-a aşternut uitarea celor 12 ani.

M-am ocupat din primele momente de acest subiect atât din poziţia de redactor şef adjunct la Libertatea, dar şi ca ziarist de investigaţii. Pentru o redare fidelă a ceea ce s-a întâmplat cu procurorul Panait mi-am consultat agendele din anul 2002, am scotocit în colecţiile ziarelor şi cred că materialul publicistic de azi a reuşit să devină o fotografie a ceea ce se întâmpla atunci în lumea justiţiei şi a politicului.

Premieră națională: încercarea de arestare a unui procuror la el acasă!

Totul a început la OTV. Era 27 martie 2002, aproape de miezul nopţii. Dan Diaconescu şi-a întrerupt emisiunea, anunţând că va difuza un film din casa unui procuror din Oradea, Alexandru Lele, peste care veniseră nişte colegi procurori de la Bucureşti ca să-i percheziţioneze locuinţa şi să-l aresteze. Lumea a asistat şocată la dialogul dur dintre procurorul Lele şi un tânăr anchetator sosit din Capitală. Se vorbea de corupție, de abuz, de ilegalități, de cazul arestării lui Adrian Tarău, fiul fostului prefect de Bihor, cunoscut sponsor al PSD. Alexandru Lele a scăpat în acea seară şi de percheziţie şi de arestare datorită intuiţiei de a aduce în casă un operator din presa locală care să filmeze descinderea colegilor magistraţi.

A doua zi, presa a început să scotocească, să vadă ce s-a întâmplat la Oradea. Totul se învârtea în jurul lui Adrian Tarău, arestat şi eliberat după celebra intervenţie a premierului Adrian Năstase, când a atenţionat că el nu crede în arestările de vineri.

Pentru a înţelege cazul morţii lui Cristian Panait trebuie plecat de la cazul Alexandru Lele. Dosarul instrumentat de procurorul orădean era extrem de voluminos, cu conexiuni în Slovacia. Acesta este şi motivul pentru care, în 2000, Parchetul General a aprobat o comisie rogatorie. Totul a pornit de la condamnarea unui anume Mircea Pocşe, acuzat de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor. Procurorul Lele s-a ocupat de revizuirea dosarului şi a constatat, pe baza documentelor elaborate de Interpol Bratislava și București, precum şi a rezultatelor comisiei rogatorii, că Pocşe nu e vinovat de faptele pentru care fusese condamnat. A descoperit că inculpatul făcea contrabandă cu produse petroliere, că avea complici şi că prejudiciul produs României şi Slovaciei era de proporţii considerabile. Aşa s-a ajuns la fiul fostului prefect PSD Aurel Tarău şi, implicit, la arestarea lui Adrian Tarău.

Amestecul politicienilor în anchete era obișnuință în 2002

Presa a explodat, politicienii puterii au reacţionat. Premierul Năstase a declarat public că nu crede în arestările de vineri, lăsând să se înțeleagă că e vorba de un abuz. După câteva zile, procurorul Lele a revocat măsura arestării.

„Nimeni nu poate nega că primul ministru a intervenit pe data de 20 martie 2002. Imixtiunea a fost clară. Dar eu nu puteam să spun nimic, deoarece eram procuror. Toată lumea mă întreabă de ce am tăcut. Cum se face că societatea civilă nu a reacţionat atunci când am fost obligat să revoc mandatul de arestare? M-a întrebat cineva de ce am revocat mandatul? Cum poate crede cineva că, după câteva zile de la semnarea mandatului, am decis fără niciun fel de presiune  să-l revoc?”, a declarat procurorul Lele ziariştilor bucureşteni la începutul lui aprilie 2002, în ziua în care a fost audiat la Parchetul General sub acuzaţia de „arestare nelegală, fără probe”.

Anterior percheziţiei casei sale şi cercetării lui la Bucureşti, Alexandru Lele declarase presei locale că fiul fostului prefect a creat în judeţul Bihor o reţea care controlează toate activităţile economice şi sociale, fiind sprijinit în acţiunile sale de autorităţile locale, inclusiv de Poliţie şi Vamă. În afacere era implicat şi un avocat, fiul unui colonel important din IGP. Procurorul susţinea cu tărie că existau acte care conturau cu precizie sistemul mafiot de contrabandă cu produse petroliere prin care statul fusese prejudiciat de mii de miliarde de lei. Iar despre aceste documente ştiau şi poliţiştii de la „Combaterea Crimei Organizate” şi procurorii şi judecătorii orădeni. Pe fondul acestor stări de fapt a apărut procurorul Cristian Panait şi şeful său, Ovidius Păun, veniţi să-l aresteze pe Alexandru Lele, în seara de 27 martie 2002. Păun a rămas în maşină, la intrarea în locuinţa lui Lele şi l-a trimis singur pe Panait. Imaginile transmise de OTV din locuinţa lui Lele au arătat clar înfrângerea tânărului procuror, care nu a putut să îndeplinească misiunea ce-i fusese încredinţată. Când Alexandru Lele i-a spus că nu are şi aviz de la ministrul Justiţiei pentru arestarea sa, Cristian Panait şi-a dat seama că a picat într-un joc al intereselor şi că a fost folosit.

DOSARUL PANAIT, episodul II. Ziua în care procurorul Panait a plonjat în gol

Autor: Simona Ionescu | marţi, 22 aprilie 2014 | 41 Comentarii | 24323 Vizualizari

10 aprilie 2002, noaptea. OTV anunţă că procurorul care l-a anchetat pe Lele (deja procurorul de la Oradea devenise un personaj cunoscut publicului, mai ales prin difuzarea repetată a casetei cu percheziţia de către Dan Diaconescu) a căzut de pe blocul în care locuia şi se află la Spitalul Floreasca. Avea doar 29 de ani şi se pregătea să se însoare, nu să se sinucidă.

11 aprilie. Toată presa e în alertă. Echipa mea de la Libertatea (Mădălina Turturea, Cristian Burcioiu şi Silviana Ionescu) pleacă în teren: spital, acasă la procurorul Panait şi la Parchetul General. Iar informaţiile încep să curgă. Din acel moment, câteva zile la rând, ne-am preocupat intens de această moarte suspectă, publicând informaţii noi şi declaraţii stupefiante. La fel făceau şi colegii noştri de la Evenimentul zilei, Ondine Gherguţ, Christian Levant şi alţi câţiva, ale căror articole le vedeţi reproduse azi. Aşa s-a conturat povestea sinuciderii tânărului procuror care are în spate, fără dubii, autori morali.

Parchetul General a avansat rapid ipoteza că procurorul Cristian Panait s-a sinucis. „Decesul a survenit ca urmare a leziunilor grave suferite prin cădere de la înălţime, pe fondul unui episod suicidar” – a transmis sec, în 11 aprilie 2002, Biroul de presă al Parchetului. Nu s-a găsit niciun bilet care să motiveze dorinţa tânărului magistrat de a se arunca de pe terasa imobilului de patru etaje din strada Luca Stroici din București, ne-au spus surse din Parchet.

De la Spitalul Floreasca am aflat că procurorul fusese adus de o ambulanţă, iar medicul de gardă a sunat la 955 ca să raporteze evenimentul. Cristian Panait era în comă de gradul IV, a fost băgat în sala de operaţie fiindcă avea gleznele, bazinul şi mâinile sfărâmate de la impactul cu solul, însă în cursul nopţii a decedat. O sursă din spital ne-a spus că sunase la director ministrul Justiţiei Rodica Stănoiu ca să-i spună să nu dea niciun fel de relaţii presei, că e vorba de un procuror de la Parchetul General. Medicii au ales să spună jurnaliştilor că familia le-a interzis lucrul acesta.

Până şi mătuşa lui Cristian Panait, femeia sub ochii căreia se aruncase în gol bărbatul, a fost presată să nu dea niciun fel de relaţii despre cele petrecute în acea după-amiază. Cu greu am aflat câte ceva de la Eleni Dumitru în primele zile.

Procurorul Panait s-a sinucis sub ochii mamei și mătușii sale. Mărturii cutremurătoare

Unul dintre primii oameni ajunşi la căpătâiul procurorului întins pe caldarâm a fost preotul Iacob Ormenişeanu, de la Biserica „Popa Chiţu”, aflată în apropiere. La el fusese să se spovedească procurorul Panait cu câteva zile înainte de a se arunca de la etaj. N-a mai făcut-o când preotul i-a spus că trebuia să fi ținut post înainte. Era agitat, a spus preotul, dar a promis că revine la împărtăşanie. L-a regăsit însă căzut în stradă.

„Nu i-am făcut slujbă pentru că am crezut că poate fi salvat; el încă respira când am venit eu. Mă miră că nu a putut fi salvat, pentru că nu avea fractură la cap. Avea fracturi doar la mâini şi picioare şi din ele îi curgea sânge. Doamna Dumitru, mătuşa, îl acoperise cu o haină. Între timp a fost chemată Salvarea. A venit și un tânăr cu un Audi, a tot vorbit la telefon și a mai chemat pe cineva… E o tragedie. Nu puteam să-mi imaginez că va face aşa un gest”, a spus preotul Ormenişeanu.

Sus, în apartamentul mătuşii Eleni Dumitru se afla şi mama lui Cristian Panait, aflată sub stare de şoc. Fusese chemată de urgenţă de la Târgovişte, fiindcă fiul ei se afla de multe zile într-o stare de nervozitate extremă, se comporta şi vorbea ciudat, îi povestea mătuşii că se află în pericol de moarte, că este urmărit şi că se încearcă lichidarea lui. Totul se declanşase după sosirea lui de la Oradea şi după discuţii aprinse cu şefii săi, Ilie Picioruş şi Ovidius Păun, cărora nu le-a convenit că propusese neînceperea urmăririi penale împotriva procurorului Alexandru Lele. Despre toate aceste lucruri aveau să povestească mai târziu atât mătuşa Eleni Dumitru cât şi câţiva colegi ai procurorului Panait.

În acea după-amiază de 10 aprilie 2002, sub ochii mătușii și ai mamei sale, procurorul Panait s-a aruncat de pe terasa apartamentului în care locuia. Scena, descrisă de Eleni Dumitru, unor reporteri din presa centrală, după mult timp de la tragedie, nu a mai lăsat niciun dubiu asupra faptului că tânărul s-a sinucis. Ea a povestit (declaraţiile au fost publicate) că, după 27 martie, nepotul ei intrase într-o stare de surescitare din cauza presiunilor pe care le făceau șefii cu privire la cazul Lele, se plimba agitat prin cameră şi spune că îl doare cumplit capul în partea dreaptă. Mâinile şi picioarele i se înroşeau şi deveneau reci ca gheaţa. Logodnica lui i-a spus că îşi punea repetat o întrebare ciudată: „Ce se întâmplă cu mine?”. Părea să conştientizeze că în psihicul său s-a petrecut ceva. Eleni Dumitru a mărturisit că i-a cerut ajutorul şefului, lui Ilie Picioruş, iar acesta a recomandat internarea la Spitalul Militar. Însă Cristian Panait nu a vrut să se ducă acolo, se simţea urmărit, ascultat în propria casă şi începuse să se teamă că va fi lichidat.

Toată această stare psihotică a debutat în 2 aprilie 2002, când Panait a fost chemat la Parchetul General de Picioruş. Cu o zi în urmă, îşi luase concediu de odihnă. Am aflat însă că pe 2 aprilie a fost chemat la Bucureşti şi audiat procurorul Lele. Şi în acea zi, procurorul Panait a refuzat să schimbe rezoluţia dată pe dosar. Continua să creadă că magistratul de la Oradea nu se facea vinovat de abuz când l-a arestat pe Adrian Tarău sau de sustragere de documente. Dosarul a fost preluat de procuroarea Elena Rădescu. Împotriva ei, a procurorului general Tănase Joiţa, a lui Ilie Picioruş şi a lui Ovidus Păun, procurorul Lele avea să depună plângere penală.

În ziua de 10 aprilie, Cristian Panait a ieşit în parc ca să dea mâncare la porumbei. S-a întors agitat, a spus mătuşa. A străbătut sufrageria de la un capăt la altul. Mătuşa şi mama sa nu ştiau cum să-l liniştească. S-a dus de mai multe ori pe marginea terasei, se uita în sus, în jos. L-au tras disperate înpoi. Tânărul se dezbracă. Pielea îi este roşie. Femeile încearcă să-l liniştească şi reuşesc să-l bage în cameră. Deodată tânărul pleacă spre terasă, se urcă pe balustradă, întinde braţele lateral şi sare. „Ca un Icar”, a descris Eleni Dumitru.

DOSARUL PANAIT, episodul III. Tânărul misterios cu care s-a văzut Panait nu era Victor Ponta

Autor: Simona Ionescu | marţi, 22 aprilie 2014 | 79 Comentarii | 25423 Vizualizari

Pe bărbatul pe care l-a pomenit preotul, reporterii Libertăţii l-au întâlnit în strada Luca Stroici şi a doua zi de la tragedie, pe 11 aprilie, dar şi la înmormântarea procurorului. El era prietenul care l-a vizitat pe Cristian Panait în ziua în care s-a aruncat de la etaj. Se numeşte Traian M., este tot procuror, coleg cu Panait.

Fusese în vizită la prietenul său şi în ziua în care acesta s-a aruncat de la etaj, apoi revenise imediat după producerea tragediei. Lui îi împărtăşise Cristian Panait cele mai multe gânduri şi frământări, după eşecul percheziţiei de la Oradea, după ameninţările şefului său, Ilie Picioruş. Mai târziu, mătuşa lui Cristian Panait a povestit ce rol a avut acest prieten al nepotului său, care a încercat să-l liniştească în momentele în care psihicul lui începuse să cedeze.

Legăturile dintre Panait și Ponta

Oameni din anturajul procurorului Panait, surse extrem de credibile din Parchet, mi-au spus în acele zile că acesta ar fi fost presat să ia o anume decizie în unul din dosarele pe care le instrumenta, el fiind implicat în anchetarea senatorului PSD Viorel Gheorghiu și a procurorului Alexandru Lele. Panait era caracterizat ca un tip calm şi echilibrat, bun profesionist şi care visa să facă o carieră frumoasă în magistratură. Era orfan de tată şi singur a muncit mult să se întreţină în facultate şi să intre în magistratură. Şi-a început activitatea ca procuror la Parchetul Buftea. A urmat apoi Judecătoria Sectorului 1, unde a fost coleg cu Victor Ponta. Amândoi erau lectori la Facultatea de Drept a Universităţii Româno-Americane şi făceau parte din echipa profesorului Adrian Năstase. Îi lega o anume prietenie, aşa cum era normal cu doi oameni din aceeaşi generaţie de magistraţi. În anul 2002, Panait era procuror la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din Parchetul General, iar fostul lui coleg Victor Ponta devenise şeful Corpului de Control al Primului-Ministru.

Vecinii au ieșit din case când s-a pornit alarma mașinii lui Gică Hagi

Un lucru de care puțini își amintesc e legat de vecinii procurorului Panait. În imobilul din str. Luca Stroici locuise cândva și Nicu Ceaușescu cu soția sa, Poliana Cristescu. Atunci, în aprilie 2002, două etaje erau ocupate de familia lui Gică Hagi. Un martor a declarat reporterului de la Libertatea: „Am ieșit când mașinii lui Hagi, atinsă, probabil, de corpul în cădere, a început să-i sune alarma. La doar câteva minute după ce el căzuse, a venit un domn (n.r. prietenul Traian), care vorbea la telefon și a spus „Stai liniștită. Du-te acasă, nu s-a întâmplat nimic. Apoi a început să alunge oamenii care se adunaseră acolo”

O legendă urbană: „Câinele de Ponta mi-a făcut-o!”

Această afirmaţie, care-l incrimina direct pe Victor Ponta, nu a fost făcută niciodată de mătuşa lui Cristian Panait în faţa unui ziarist care a investigat cazul morţii procurorului în lunile care au urmat. Aşa-zisa declaraţie a apărut la aproape un an de la tragedie pe un site anchete.ro, care ulterior a fost şters definitiv. Un ziarist de la Evenimentul zilei a preluat acel text atribuit mătuşii procurorului şi l-a întrebat, în 2003, pe Ponta despre acuzaţiile care i se aduc. Iată ce a declarat atunci fostul coleg şi prieten al procurorului Cristian Panait într-un material semnat de Ondine Gherguț și Christian Levant: „Eu n-am cunoscut-o pe mătuşa lui Cristi. N-am vorbit niciodată cu ea, nici la înmormântare şi nici de atunci încoace. Cu Cristi nu mai vorbisem de prin octombrie 2001. Nu-mi dau seama exact ce se întîmplă, dar probabil că, între timp, pentru că eu n-am tăcut din gură şi m-am trezit să vorbesc că ar trebui făcut mai mult – eu n-am putut să spun mai mult, dar voi ştiți mai mult decât mine – , probabil că acei băieţi au căutat-o pe mătuşa lui Cristi şi o femeie în starea respectivă e dispusă să asculte şi să i se spună orice. Probabil că asta păţesc eu că nu am tăcut din gură. Aşa îmi trebuie!(…)

Am fost cu Cristi în multe locuri. Ieşeam seara, împreună cu mulţi prieteni. Nu văd ce era rău în chestia asta. Inclusiv la nunta mea a fost Cristi Panait. Cât despre faptul că l-aş fi tăiat de pe lista de sport… Din contră, eu tocmai am jucat cu el fotbal şi atunci, la fotbal, în octombrie,  m-am întâlnit cu el ultima dată. După ce eu am vorbit la Tucă (n.r. emisiunea Marius Tucă Show) că trebuie redeschis dosarul, probabil că aşa mi se răspunde la chestia asta, aşa e jocul. Probabil că ăsta este atacul celorlalţi, ştii al cui, aşa lucrează ei. Eu n-am putut să spun, în discuţia cu prietenii mei, ceea ce cred eu despre moartea lui Cristi. Dar, prin faptul că am spus şi public că nu trebuie lăsat aşa, că omul ăla n-a înnebunit deodată, nu că nu l-a împins nimeni. Nu l-a împins nimeni la propriu, dar la figurat…

Dacă mie îmi spunea cineva că îmi distruge cariera, eu îmi dădeam demisia. El n-a facut asta, el a luat-o altfel. (…) Marea pierdere este nu că sunt eu lovit, ci că se scot ei, cei care ar trebui să răspundă. Adică cei care i-au dat dosarele, cei care l-au pus să schimbe hotărârile din dosare. Pentru mine este foarte simplu. O să spun: am înţeles, trebuie să tac din gură, nu trebuie să mai vorbesc, nu mai redeschideţi nici un dosar, v-aţi atins scopul, dormiţi toţi liniştiţi. Înseamnă că a avut dreptate Cristi. Pentru că aşa se rezolvă problemele in Romania”, a declarat Victor Ponta pentru EVZ, în ianuarie 2003.

El este prietenul lui Cristian Panait care l-a vizitat în ziua fatidică. Procurorul Traian M. a fost surprins de reporterii Libertății a doua zi după tragedie

ULTIMELE 18 ZILE DIN VIAȚA PROCURORULUI PANAIT

Cronologia aceasta a fost publicată de ziarul Adevărul la aproape o lună de la tragedie și se bazează pe mărturia mătușii procurorului Panait, Eleni Dumitru.

23 martie 2002, sâmbătă: Cristian Panait pleacă, însoțit de prietena lui, Mina, să facă niște cumpărături pentru a-și aniversa, amândoi, ziua de naștere. Plănuiau să facă petrecerea sâmbata următoare, după ce el se va fi întors din Bihor. În jurul orei 20, pleacă la Parchet, ca să-și ia delegația pentru Oradea, unde urma să plece a doua zi. După două ore se întoarce și, pe un ton grav, îi spune mătușii sale: „Habar nu aveți prin ce trec. Când mă voi întoarce de la Oradea, voi fi ori jos, ori sus”.

27 martie, miercuri: Sună acasă și spune că nu știe cât mai stă la Oradea, să nu pregătească nimic de ziua lui pentru colegii din Parchet. În aceeași seară are loc percheziția ratată de la domiciliul procurorului Lele.

28 martie, joi: Își sună din nou mătușa și, cu aceeași voce gravă, de nerecunoscut, o anunță că sosește la București în acea seară.

29 martie, vineri: E ziua lui și ia totuși, pentru colegii din Parchet, câteva plăcinte și o sticlă de whisky. Înainte de a pleca, îi spune mătușii că se va duce la procurorul general cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui Lele, întrucât „probele de la dosar sunt contradictorii, se bat cap în cap, astea nu sunt probe”. Ajunge acasă în jurul prânzului, extrem de trist. Povestește că nimeni nu a venit să-l felicite de ziua lui, ba unii colegi chiar     i-au pus întrebări „ciudate, stupide”. O colegă i-a dat telefon și i-a urat „să ajungi mare, mare de tot” – iar el, după episodul Oradea, a luat-o drept o cruntă ironie.

30 martie, sâmbătă: Se odihnește și spre seară pleacă la Mina, la petrecere.

31 martie, duminică: Vine acasă în jurul orei 11, abătut. Își cheamă mătușa în baie, dă drumul la apă și îi spune șoptit: „Deplasarea la Oradea nu a fost pentru Lele, ci pentru mine. Mi s-a întins o capcană. Vor să mă scoată nebun. Mi s-a umblat în viața personală, știu totul despre mine până la clasa a patra”. Mătușa încearcă să-l liniștească. Cristi Panait se decide să meargă la Rodica Stănoiu, ministrul Justiției, și cea cu care și-a dat licența, ca să-i relateze concluziile sale în cazul Lele.

1 aprilie, luni: Stă la serviciu până în jurul prânzului.

2 aprilie, marți: Ultima sa zi la Parchetul General. Își ia trei săptămâni de concediu. Revenit acasă, îi spune disperat mătușii: „Nu mai sunt magistrat. La ce au scris ei acolo, nu mai pot fi nici avocat, nici jurisconsult. Nu mai sunt nimic, trebuie să o iau de la zero”. După-amiază, procurorul Ilie Picioruș o sună pe Eleni Dumitru și o întreabă dacă nu i se pare ciudat comportamentul lui Cristi. O invită la Parchetul General.

4 aprilie, joi: Eleni Dumitru se duce la Parchetul General, la Ilie Picioruș. Acesta îi induce ideea că, în seara percheziției de la Oradea, Cristi s-ar fi debusolat din cauza presei prezente acolo. Mătușa sa exclude așa ceva: câtă vreme nepotul ei lucrase patru ani în televiziune, nu avea cum să se lase intimidat de o cameră de luat vederi. Procurorul Picioruș îi propune să vină a doua zi cu un psihiatru, care să-l consulte pe Cristi.

5 aprilie, vineri: Ilie Picioruș se duce la locuința din Luca Stroici. Cristi Panait era o umbră, nu mâncase de câteva zile, bea doar ceaiuri. Își roagă insistent superiorul: „Fac tot ce-mi cereți, dar mai dați-mi o șansă”. Ilie Picioruș propune internarea. După plecarea șefului, Cristi se plimbă agitat prin cameră și spune că îl doare cumplit capul. Mâinile și picioarele i se înroșesc și devin reci ca gheața. Spre după-amiază, Cristi își revine brusc la normal și pleacă la Mina, unde rămâne peste noapte.

6 aprilie, sâmbătă: Revine acasă pe la ora 11, îi era rău. Eleni Dumitru se duce la logodnica procurorului, ca să afle cum s-a comportat. Află că s-a purtat normal, dar că își punea repetat o întrebare ciudată: „Ce se întâmplă cu mine?”

7 aprilie, duminică: Cristi Panait se duce la biserică, la duhovnicul său, spre a se împărtăși. Preotul avea să declare apoi că l-a găsit „debusolat”, că „nu era el”.

8 aprilie, luni: Era ziua în care se punea problema internării, însă Cristi Panait pare din nou  a-și reveni. Își roagă mătușa să aștepte cu internarea până joi. Nu spune de ce, dar Eleni Dumitru bănuiește că el spera ca până atunci să se ia o decizie în cazul Lele, care să confirme rezoluția lui. Speranță, de altminteri, iluzorie: Ilie Picioruș îi spusese deja Elenei Dumitru că NUP-ul propus de Cristi nu fusese luat în seamă și că cercetările au fost continuate, pentru că oricum Lele „e un pungaș”.

10 aprilie, miercuri: Cristi Panait străbate sufrageria de la un capăt la altul. Mătușa și mama sa, chemată între timp de la Târgoviște, nu știu cum să-l mai liniștească. Femeile îl trag disperate înapoi de pe marginea terasei, îi scot hainele de pe el și încearcă să-l calmeze. Totuși, Cristian Panait sare în gol.

Profesorul de psihologie si psihiatrie Florin Tudose declara, în mai 2002: „Este limpede că acest tânăr a avut nevoie, la un moment dat, de un sprijin de specialitate. Șefii lui n-au conștientizat la timp această stare particulară prin care trece, declanșata probabil de dificultățile cazului la care lucra. Nici măcar nu era nevoie să i se fi dat știu eu ce substanțe, era suficientă presiunea psihică. Și asta se întâmplă mai ales la caracterele tari, cum era și Cristian Panait, pentru că oamenii slabi sunt mult mai flexibili, ei se adaptează mai ușor”.

Sursa 1: http://evz.ro/adevarul-despre-moartea-procurorului-cristian-panait.html?&page=2
Sursa2: http://evz.ro/dosarul-panait-ziua-in-care-procurorul-panait-a-plonjat-in-gol-.html?&page=2
Sursa 3: http://evz.ro/dosarul-panait-tanarul-misterios-cu-care-s-a-vazut-panait-nu-era-victor-ponta.html?&page=2

[Studiu critic publicat parțial pe blog la
http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Un-scriitor-acuza-b1-p102.htm (șters de ne-prieteni) și republicat pe  https://www.blogger.com/blogger.g?blogID=90366500287060364#editor/target=post;postID=230531298611988680].