Cum pot să descriu satul în care m-am născut? Cum să încep? Ar fi simplu să caut pe internet date despre așezarea geografică, numărul de locuitori, despre ocupația celor din zonă, de parcă viața la câmpie ar avea alte șanse decât agricultura, munca grea a câmpului… Ar fi corect să scriu de parcă aș fi un istoric? Satul nu este numai al meu, satul este al tuturor acelora care au primit botezul soarelui acolo, departe, în Bărăganul aspru și fiecare are o istorie proprie. Așadar, voi scrie ce știu eu despre Sudiți, satul din Ialomița. Mai este unul în județul Buzău, de aceea fac precizarea.
Când m-am născut eu mai erau câteva case case până la marginea satului. Marginea aceea era începutul poveștilor, de acolo începea necunoscutul! Pământul era nisipos, plin de gropi, ici-colo creștea aliorul, pirul își împletea tulpinile sârmoase cu ciulinii țepoși, iar vălătucii păreau niște gheme din crenguțe rare, de un verde-gri. Toamna, după ce se uscau, îi rupeau vânturile din rădăcinile firave și îi dădeau de-a rostogolul până la marginea pădurii, unde se adunau ca un zid, ca o palisadă străveche! Și ce de movile erau pe câmpuri! Una era chiar lipită de sat, pe coasta de lut care mărginește lunca Ialomiței. Doamne, ce priveliște era din vârful ei! Vedeam silozurile de la Țăndărei și Bucu, vedeam Combinatul Chimic de la Slobozia, vedeam viile până la Ianache, departe, acolo, lângă poligonul de artilerie care începea de la calea ferată Ciulnița – Fetești și se termina în Lacul țiganului, cel de lângă satul Gura Văii! O imensitate, un voievodat!
Movila era făcută dintr-un pământ roșcat, nisipos, ridicată pe lutul coastei, cum spuneam. Toți sătenii luau din ea pământ pentru pămânstit casele, era bun sub dușumele pentru că era nisipos, nu ținea umezeală. Se căra pământul cu căruța, apoi cu remorca de la tractor, pentru că ritmul ridicării sau înnoirii caselor era mare! Așa s-a ajuns în miezul ei, unde s-a descoperit un schelet în poziția fetus, cu o sabie alături. A fost chemat directorul școlii care a telefonat la județ și relicvele au fost luate.
Așadar când a început existența satului?
În copilăria mea, auzeam că un cioban, Sudițeanu, „a bătut țărușul” undeva, sub coastă, într-un loc adăpostit de vântoase. Apoi am aflat că bunicii din partea tatălui au venit din zona Buzăului, dintr-un sat de munte, Viperești. Bunica purta fustă neagră și ie albă, consătenii îi ziceau „unguroaica”. Bunicii erau cunoscuți după porecla „Chipirișteanu”. O prelucrare fonetică a numelui Viperești? O trăsătură definitorie, iuțeala (care l-a caracterizat și pe tata), „iute ca piperul (chiperul)”? Tata așa semna, Chipereșteanu, eu am rostit toată viața Chipirișteanu…
Nimeni nu știa de-al cui sânt dacă spuneam „al lui nea Vasile”, dar toți știau de Chipirișteanu!
Ei bine, am crescut odată cu casa, care s-a transformat din „polăți”, niște camere scunde, cu pereții din grădele și în care tata mergea aplecat, în casă… normală, înaltă, de trebuia să mă urc pe scaun să schimb becul! Da, becul! În polăți aveam lampă, era la mijlocul peretelui, la lumina ei tata cosea căciuli, mama făcea mâncare la plita de lângă sobă și noi învățam, răspândiți prin paturi.
Am fost mulți, unsprezece copii. Doamne, ce viață frumoasă! Mâncam pe o masă rotundă și joasă, stăteam turcește în jurul ei, mama punea mămăliga în mijloc, o strachină mare cu lapte fiert și noi mâncam toți din ea, cu linguri de lemn, prea mari pentru gurile noastre de copil…
Crescând, am început să citesc. Aveam bibliotecă acasă, încropită din cărțile obținute ca premii de ceilalți frați și la care am contribuit și eu în același mod.
Cititul era aproape obligatoriu iarna. Aveam toți fișă la bibliotecă. Așa am citit că satul a fost întemeiat de către ciobanii care treceau în transhumanță spre Dobrogea. Erau ciobani din zona dintre Brașov și Sibiu, cu nume ca Șincan, Hogea, Bârsan… Asuprirea imperiului austro-ungar a provocat rămânerea acestor ciobani în regat. Au fost mulți ca ei, a fost un fenomen general, un fel de migrație a românilor din Ardeal în celelalte provincii românești, cu precădere în Oltenia! Imperiul a încercat să țină evidența ciobanilor care plecau, chiar au cerut Regatului să instituie un fel de „prefect pentru emigranți”, cu registru, cu date, dar demersul a eșuat, fenomenul fiind mult prea mare. De aici începe discuția despre numele satului, Sudiți însemnând fie „supus austriac”, fie „teritoriu scutit de dări, fiind sub jurisdicția imperiului”. Ambele explicații mi se par utopii, nu există așa ceva în istoria oficială, sunt atâtea sate cu „ungureni” sau „băjenari” că tot Regatul ar fi trebuit să fie… teritoriu austro-ungar! Eu cred că vameșii, oficialitățile imperiale care s-au ocupat de fenomen i-au denumit generic pe cei rămași în sud chiar așa, sudiți, sudițeni, „plecați în sud”.
Important este că în anul 1823 a apărut primul act oficial în care satul Sudiți este consemnat pe moșia mănăstirii din Slobozia! Așadar, două veacuri de existență documentară a unui sat format din români ardeleni care au vrut să-și păstreze limba, credința și avutul!
Îmi aduc aminte cum „curgeau” oile pe străzile satului, toamna târziu, în drumul lor spre Vadu Oii, locul de trecere cu bacul în Dobrogea!
Copil fiind, mi-am ajutat părinții la muncă, ba cu tata la arat și la prășit, ținând caii de dârlogi sau călărind, mai târziu, ba cu mama la legat via sau la culesul viei. Tata avea boi, apoi a primit cai de la CAP. Doamne, ce bucuros era! Erau întreceri între „atelaje”, cine ară mai mult într-o zi, erau întreceri între echipe, între brigăzi… O emulație care a adus câmpurile mai aproape de sat, mai ales după apariția tractoarelor. Mă urcam în parapetul militar de lângă pădure și părea că sunt în vârful catargului unei corăbii plutind pe o mare verde, cât vedeai cu ochii erau numai lanuri de porumb!
Apoi au apărut combinele, apoi gloriile, munca pământului rămânând mașinilor, câmpurile fiind împărțite pe ferme. Oamenii se ocupau doar de „locul de casă”, adică suprafața de pământ care revenea fiecărei familii și unde fiecare cultiva ce dorea, porumb, fasole sau pepeni. Adevărata uimire a venit odată cu revoluția, libertatea de decizie individuală ducând la fragmentarea pământurilor după vechile loturi, toată agoniseala colectivă fiind „prăduită” și tata a revenit la munca grea, chiar mai grea ca înainte, asemenea multora care nu au avut forța financiară să cumpere un tractor…
Ei bine, dintre acești oameni, căliți în arșița verilor și în frigul pătrunzător al viscolelor, s-au ridicat oameni de seamă, asemeni lui Apostol D. Culea, fost „ministru al școalelor” ori Ileana Hogea, profesor universitar doctor, scriitor.
Există în mintea noastră, a sudițenilor bătrâni, un „templu al școlii”, coloanele fiind învățătorii, adică doamna Olimpia, doamna Valentina, învățător emerit, doamna Sica, domnul Boteanu, domnul Ghiță, apoi profesorii, domnul Ion Ionescu, domnul Ionel Boteanu, doamna Anișoara Șincan și mulți, mulți alții, „templul” având drept statui centrale pe doamna Marina și domnul Bucur, directorii din vremea noastră…
La festivitatea organizată cu prilejul bicentenarului au venit oficialități de la județ, artiști din zonă sau de mai departe, dar pentru mine rămâne ca o efigie fotografia „primarilor”, tată și fiu, care au condus și conduc destinele comunei în buna orânduială a oamenilor gospodari, că doar nu degeaba sunt din neamul Șincanilor, adică dintre întemeietori!
La mulți ani, Sudiți! La mulți ani, sudițeni, oriunde v-au purtat vânturile Bărăganului!
