Cu un cuvînt înainte rostit de Răzvan Codrescu, alias Adolf Crivăț Vasile, premiera spectacolului Mărturisitorii, susținut miercuri 24 florar 2017, cu începere de la ora 19,15 în sala „Nichita Stănescu“ a Centrului Cultural al M.A.I., vine pentru mine în prelungirea altor două importante manifestări culturale la care am fost prezent în acest an declarat „Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și anul comemorativ Justinian patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului“; mă refer la spectacolul Mislea camera 4. Femei în închisorile comuniste în regia lui Petru Ionescu și Simpozionul Național Interdisciplinar „Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste“, aflat la VI-a ediție, desfășurat la Liceul Tehnologic „Dimitrie Gusti“ din București la 13 florar 2017.
Accesul pe bază de invitații a purtat ca un fel de motto înscrisul: Cu smerenie, vă chemăm să ne pregătim sufletele pentru prăznuirea Înălțării Domnului – Ziua Eroilor, urmînd învățătura desprinsă din dramatizarea „Mărturisitorii“ dedicată martirilor închisorilor comuniste.
În regia artistică a lui Marian Ciripan (avînd și rolul profesorului), au evoluat Denis Gagiu (Maria), Cristina Moldoveanu (mama), Dan Apăvăloaie (fiul, pictor de icoane), Larisa Enache (soția pictorului, mamă a unui prunc) și Adrian Anghel (securistul) (ordinea enumerării mi-a fost impusă de apariția pe scenă a actorilor după finalul piesei, pentru a saluta publicul – v. fotografia alăturată).
Într-o discuție cu actrița și profesoara Cristina Moldoveanu, de care familia mea este legată prietenește, am aflat că scenariul a fost inspirat de scrierile lui Ioan Ianolide despre familia lui Valeriu Gafencu – „sfîntul închisorilor“, cum a fost numit, inspirat de Sus, de către Nicolae Steinhardt, un alt mărturisitor, evreu convertit la creștinism în timpul detenției la Jilava, de preotul Mina Dobzeu, și devenit după eliberare monahul Nicolae dela Rohia.
În contextul unei introduceri cam festiviste, primele cincisprezece-douăzeci de minute ale reprezentației teatrale mi-au părut șovăielnic-discursive: replicile-rugăciuni de slavă și de mulțumire către Dumnezeu, oricît de justificate creștinește, sînt departe de a mai convinge / mișca pe spectatorul modern. Nici surprinzătoarea execuție la nai a talentatei tinere Denis Gagiu și nici duioasa doină interpretată vocal de Larisa Enache n-au reușit să mă emoționeze prea mult…
Din fericire, apariția locotenentului securist (Adrian Anghel – felicitări speciale pentru prestația d-sale!) a dinamizat piesa. Schimbul de replici a devenit în următoarele minute mai rapid, cu schimbări de ritm și de registru, solicitînd o evoluție teatrală în adevăratul sens al cuvîntului. Prins în jocul actoricesc, spectatorul uită demersul discursiv pastișînd predicile duminicale din prima parte a spectacolului, astfel încît poate conchide că a asistat la o reușită.
Desigur, meditînd retrospectiv la pledoariile creștinești ale profesorului (Marian Ciripan), secondate de replicile în aceeași notă ale mamei (Cristina Moldoveanu), ajungi să rezonezi la mărturisiri de credință precum: „Nimic fără Dumnezeu nu-i durabil, nu viază“. Dar spectacolul capătă nerv abia cînd izbucnesc intervențiile bășcălios-blasfemiatoare dar credibile ale locotenentului-securist: „Băăăă!… Băgați-vă mințile-n cap, bă!“ Mimica înspăimîntată, îndurerată, contrariată a Cristinei Moldoveanu convinge mai mult decît replicile sfătoase ale profesorului: „Iisus Hristos… De la El vine salvarea, El e Calea, Adevărul și Viața…“, retezate marxist, în tonul epocii, de reprezentantul autorităților: „Ia mai lăsați-mă cu Hristosul vostru!…“ Puseul de violență fizică însoțit de apelativul specific brutelor comuniste „banditule!…“ înfioară spectatorii. De la acest comportament verosimil schițat de temperamentalul Adrian Anghel în rolul securistului-politruc pînă la torturile binecunoscute cititorilor de memorialistică mai e însă drum lung (pe care, totuși, echipa regizorului Petru Ionescu în frunte cu Silvia Codreanu l-a străbătut!).
Meritele ansamblului condus de Marian Ciripan sînt pentru mine evidente, chiar dacă Mărturisitorii nu se ridică la nivelul celorlalte montări scenice de pînă acum. Acest tip de demers artistic creștin continui să cred că este necesar în peisajul dramaturgiei contemporane. Noutatea interludiilor melodice (nai – Maria interpretată de Denis Gagiu, voce – Ana, interpretată de Larisa Enache) și preocuparea artistică de iconar (Dan Apăvăloaie) ilustrată în scena finală, în care șevaletul va fi întors către spectatori reprezintă momente estetice luminoase în pasta grea, cumplită, evocată verosimil a imensei pușcării care a fost România strivită sub bocancul scîlciat al bolșevismului.
Cristina Moldoveanu, în rolul mamei, întruchipează durerea zecilor de mii de femei-mame, soții, surori, logodnice rămase în așteptarea fiilor, soților, fraților, logodnicilor întemnițați, torturați, deportați care, în dezacord cu ideologia marxist-leninistă impusă de URSS, formaseră elita României interbelice. Nicu, fiul ei care piere fizic în temniță, supraviețuiește spiritual prin amintirea luminoasă pe care a lăsat-o celor care l-au cunoscut și prin scrisoarea adusă de profesor – un veritabil testament creștin.
Spectatorul rămîne cu puternica impresie că neamul românesc merită, prin chinurile îndurate în perioada 1946-1990, dacă nu un omagiu întîrziat, măcar respectul celorlalte națiuni ferite de experimentul satanic pe care l-au conceput pentru estul Europei mințile bolnave ale conducătorilor vremelnici ai statelor învingătoare în cea de-a doua conflagrație mondială. Chiar dacă ideologii totalitarismului roșu dar mai ales urmașii lor s-au străduit și se străduiesc din răsputeri să împiedice un veritabil proces al comunismului, memorialistica viguroasă și poezia răscolitoare a închisorilor, cu timiditate chiar și cinematografia, cărora li se adaugă, de-acum, cu forțe din ce în ce mai sporite, dramaturgia vin să contureze subiectiv adevărul. Este rostul istoricilor de a-și continua cercetările valorificînd mărturile existente și documentele care au mai rămas pentru a împlini din perspectivă obiectivă, științifică, menirea Istoriei – clarificarea responsabilităților celor aflați la putere în acele decenii, a concluziilor și învățămintelor necesare generațiilor următoare.