Unde îl încadrăm pe Dorz?

Încercare de încadrare literară a poetului religios Traian Dorz

Încadrarea unui poet într-un curent literar, sau în mai multe, ţine de munca istoricilor şi criticilor literari – profesionişti în domeniu. Nădăjduim că se vor găsi pe viitor astfel de experţi dispuşi să se aplece şi asupra operei dorziene pentru că Traian Dorz nu apare în nicio istorie a literaturii române, cu excepţia celei a lui Alex Ştefănescu (sau cel puţin atât am găsit noi pe rafturile impresionantei Biblioteci Judeţene Octavian Goga, Cluj). Chiar şi în lucrarea menţionată, autorul îi dedică 12 cuvinte, atât!, „Traian Dorz (pedepsit cu închisoarea pentru că făcea parte din «Oastea Domnului»)[1], din cele 1176 de pagini cu un indice de nume de aproximativ 2000 de personalităţi. Noi vom încerca o încadrare în cele ce urmează.

Trebuie spus că poetul Traian Dorz nu a fost evitat totalmente de literaţi. Astfel domnul Puiu Ioniţă, lector universitar doctor la Catedra de Literatură Comparată din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, îi închină capitolul (Traian Dorz, poet al comuniunii) în cartea Poezie mistică românească[2]. De asemenea, d-na profesoară de limba şi literatură română Maria Daniela Pănăzan, îi oferă la rându-i spaţiul capitolului Traian Dorz – un poet profund creştin în lucrarea sa de doctorat[3]. În mod aparte dorim să o consemnăm aici pe doamna Florina Băcilă, lector universitar doctor la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest, Timişoara, care a produs studii notabile în presa ştiinţifică de la noi şi de peste hotare despre opera lui Traian Dorz. Dânsa a publicat mai multe cărți, printre care Dorziana – o (re)construcţie a textului prin limbaj la editura Excelsior Art, Timişoara. Iar aceştia nu sunt singurii.

Unde îl încadrăm pe Dorz?

Să începem prin unde nu îl încadrăm. Nicidecum într-o mişcare literară sau un curent singular. De ce? Pentru că aceasta presupune relaţii strânse cu un cerc de scriitori uniţi prin tematică şi motive literare specifice, care se circumscriu principiilor aceluiaşi program estetic exprimat, de obicei, într-un manifest literar.

În plus, poeţii aparţinând unei anumite tradiţii literare concură la schimbul de idei prin organizarea de cenacluri sau întâlniri specifice – toposuri ale creării programatice şi coordonate pentru atingerea unor formule expresive reprezentative. Ei se raportează la artă conform premiselor, deschiderilor şi limitărilor aceluiaşi unghi stilistic.

Să nu uităm că, în general, ei dispun şi de un organ de presă în care publicul cititor poate observa exponatele caracteristice. Iar la revista cu pricina există o voce avizată, un mentor al generaţiei respective, care se constituie în forul ideologic responsabil cu direcţia grupului: de pildă un Maiorescu la Convorbiri literare, un Crainic la Gândirea sau un Lovinescu la Sburătorul.

Aşadar, Traian Dorz nu a făcut parte din nicio mişcare literară, deşi, autodidact fiind, a avut informaţii precise despre toate. Mentorul lui nu i-a fost un literat, ci un teolog reformator în persoana preotului Iosif Trifa, care i-a imprimat o direcţie profund duhovnicească existenţei şi, deci, şi creaţiei. Tribuna lui au constituit-o, în perioada interbelică, reviste şi ziare religioase, iar în comunism, amvonul întâlnirilor ostăşeşti. Cât despre un cenaclu sau un cerc de poeţi pe care să îl frecventeze nici nu intră în discuţie, deoarece angajamentul lui era totalmente în ogorul Evangheliei lui Hristos (a se vedea poezia – declaraţie literară din finalul acestui capitol). În perioada maturităţii sale artistice nu a putut să adere la vreun cerc literar din pricina interzicerii totale de către autorităţile comuniste. Vederile sale şi orbirile comuniste erau incompatibile.

Singurul grup de intelectuali în preajma căruia a stat Traian Dorz a fost constituit din deţinuţii politici pe care i-a întâlnit în închisorile comuniste. Trebuie spus că a fost contemporan de patimi cu Nicoale Steinhardt, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Ion Caraion, Paul Goma, Iuliu Hossu, Adrian Marino, Ştefan Neniţescu, Constantin Noica, Vladimir Streinu, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Valeriu Anania, Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Gheorghe Calciu Dumitreasa ş.a.

De aceea, opera poetică a lui Dorz aparţine, în parte, poeziei carcerale. Create în condiţii inimaginabile, versurile care au străbătut zăbrelele spre oamenii cetăţii zugrăvesc universul temniţei în culori cenuşii. „Între cele scrise din închisoare, sînt unele ce dau fiori chiar dacă le rosteşti şi numai titlul. Au o mare încărcătură emoţională. Cum e poezia Noapte în gheenă, sau Strig de-o zi şi-o noapte-ntruna, sau Se cerne printre gratii. Iar altele, tot din închisoare, au o adîncă sensibilitate nostalgică. Amintim dintre acestea: Astăzi lîngă mine a căzut o frunză, sau Zbori dulce înger al nădejdii, sau O, strop de cer. Dintre cele de după închisoare, dar care respiră încă aerul de acolo, reţinem: Tîrziu, ca din legendă, sau Revin cum vine-un înger, sau N-am să uit Isuse Doamne niciodată. Sînt scrise după eliberare, dar cu amintirea gîndurilor şi stărilor sufleteşti de acolo.”[4]

Poezia dorziană nu este produsă într-un vacuum cultural. Opera sa are vădite influenţe stilistice caracteristice diferitelor curente literare. Astfel, unele poezii au trăsături romantice, altele simboliste, unele tradiţionaliste, ba chiar moderniste.

Nuanţele romantice sunt evidente în poeziile care fac referire la valorile trecutului istoric şi în cele inspirate din tradiţia folclorică a românilor precum Jertfa de la Vladimiri, Din preistorie coboară („Din Preistorie coboară / acest Străbun Păstor de oi / și-n fiecare loc din Țară / e pus ceva din El și-n noi. // Atîtea vitregiri de soartă / istoria ne-au chinuit, / dar cu Păstorul ce ne poartă / prin Moarte-am supraviețuit. // La orice strungă-ntre pîraie / mereu ne moare-acest Păstor / și-o dulce Mioriță-laie / și-o Turmă-L tînguie cu dor. // Din plai în plai, / din stînă-n stînă / și azi, cu-al vecurilor rînd, / Măicuța Lui cu brâu de lînă / mereu ni-L plânge întrebînd… // Dar moartea Lui devine Nuntă / cu-ntreg Cuprinsul fericit, / căci nedreptatea cea mai cruntă / Divin Triumf I-a-nveșnicit. // Iar El, Păstorul-fără-Moarte, / mulțindu-Și Turma Lui de oi, / prin veacuri trece mai departe / umplând Istoria cu noi.”[5]) – poezie inspirată de Ciobănaşul lui Grigorescu.

Exprimarea directă a sentimentelor de tristeţe, de melancolie, învăluite într-un patetism cuminte şi exprimate prin inserţie de diminutive dau poeziei Astăzi lîngă mine note preromantice: „Astăzi lîngă mine a căzut o frunză,  / cine ştie oare pe-unde-a străbătut / de-a putut prin ziduri biata să patrunză / pîn-aici la mine  în mormîntul mut! // – Sora mea iubită, sora mea de-afară / ruptă ca şi mine de pe-un ram iubit, / spune-mi ce anume vînturi te luară / oare ce haină mînă te-a răpit? // Te creşteau călduţe razele de soare, / te-adormeau în zîmbet legănări de vînt, / ţi-nsoţea iubirea cor de surioare / – şi-astăzi stai cu mine / doi într-un mormânt!”[6]

Unul din motivele specifice romantismului este visul. Poetul evadează din realitatea sumbră pentru a se refugia în vis – topos al trăirilor genuine. Iată ce exprimă Traian Dorz în poezia Vis: „Era aşa de răcoroasă / şi de frumoasă noapte-atunci, / îmi era somn, şi frig, şi teamă: / visam că sunt cu Tine-n lunci. // Să mă-ncălzesc, m-ai strîns la Sînu-Ţi, / în haina Ta m-ai învelit, / de-am adormit în iarba udă, / adînc, şi dus, şi fericit. // Era, Isuse, ceasu-acela / cînd toate mamele dormeau / îmbrăţişate cu copiii, / ce-n vis, prin somn, le surîdeau. // …O, cît doresc, Isuse, iară / s-adorm cu îngerii Tăi mici / şi, legănat pe-o luncă verde, / să nu mă mai trezesc aici, // Să mă trezesc Acolo unde / de mult iubirea mea s-a dus / şi unde să privesc aievea, / uimit, Frumseţea Ta, Isus. // Să Te-nsoţesc pe veci alături / pe-a’ Tale răcoroase lunci, / atît de fericit, Isuse, / precum eram în vis, atunci.”[7] Imaginile cadrului natural feeric desăvârşesc tabloul romantic, trăirile interioare se confundă cu peisajul nocturn, ocrotitor. Tehnica preferată a romanticilor, antiteza, se regăseşte în scrierile poetului (vezi poeziile Tu eşti dincolo – „Tu eşti dincolo de vreme / şi de veşnicie, / Începutul şi Sfârşitul / nimeni nu Ţi-l ştie, / Dumnezeul veşniciei, nimeni nu Ţi-l ştie // Tu eşti Dincolo de şoapte / ori de rugăciune, / Dincolo de Miazănoapte / ori de Soare-apune, / unde eşti, în Zi, ori Noapte, nimeni n-ar şti spune. […].”[8] şi Începutul şi Sfârşitul – „Începutul şi Sfîrşitul ce departe-s uneori! / Cît de tristă-i cîteodată seara unor veseli zori! / Ce urît se-ncheie anii deseori porniţi frumoşi! / Ce ajung la bătrîneţe mii de tineri credincioşi! // Cîţi copii ce-n rugăciune şi în lacrimi au crescut / au ajuns de parcă mamă niciodată n-ar fi-avut! / Cîte cîntece voioase au un dureros sfîrşit, / dar şi cîte zile negre au apusul strălucit! // […] // Bune-s zilele frumoase cînd frumoase şi apun, / bun-a fost atunci viaţa cînd sfîrşitul ei e bun.”[9]). Alte poezii romantice: Porumbel…, La nunta noastră, Zbori dulce înger al nădejdii, Se-mprăştie ’nnoptarea, Fecioară înţeleaptă, Şuierînd a jale, vîntul,

Influenţele de ordin simbolist se observă extrem de clar în poeziile carcerale. Universul temniţei este înţesat de imagini vizuale sumbre: mulţimi de viermi, schelete, miros cadaveric bacovian, monştri, decandenţă, fin de siècle. Imaginile auditive şi olfactive susţin aceeaşi impresie de spleen: urletul vântului, gălăgia infernală, umezeala îmbolnăvitoare, efectele halucinogene ale spectrului foamei. Regăsim în poezia Noapte în gheenă şi o anume muzicalitate a versurilor tipică poeziilor simboliste, dar şi cromatica utilizată cu rol de sugestie: „Ca umbra fioroasă a solului osîndei, / se lasă grea noptarea din zările pustii, / cu noi torturi să roadă scheletele flămîndei / mulţimi de viermi, ori oameni, înmormântaţi de vii. // S-a dus o zi… ce bine cînd înc-o zi se duce, / sfîrşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi / şi vine noaptea, noaptea / o, de-ar veni sub cruce, / să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi! // Baraca-i plină-plină… prin gropi şi prin noroaie, / pe jos n-au loc, grămadă-s, cu sutele trîntiţi, / zac unii peste alţii, murdari şi uzi – o claie / de putrede cadavre, de monştri-nvineţiţi! // De-ţi vine-n gînd o clipă, în pragul adormirii, / trecuta zi, – te zgudui şi-o izgoneşti avar! / Şi-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii: / vezi pîini, vezi mese-ntinse / şi, cînd să mînci… dispar! // Prin sîrme urlă vîntul cu ger şi cu zăpadă, / vecinul nu mai geme, nici tremură – ciudat! / Toţi sar cînd cade, lespezi, tavanul pe grămadă, / el nici tresare…, doarme adînc, s-a liberat! // Tîrziu, cînd se alină infernul gălăgiei, / abia atunci s-aude cîţi gem şi cum tuşesc, / te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei, / sînt oameni? Dar n-au parcă nimica omenesc! // Plantonul singur mişcă, tîrîndu-şi prin unghere / o umbră uriaşă de schélet străveziu… / Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere / cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu. // O, Doamne, azi de-aicea, vezi, nimeni nu mai poate / spre cer măcar să-şi nalţe nici gîndul cel mai mic! / Coboară-Te-n adîncul acesta Tu şi-i scoate, / fă totul doar Tu singur, ei nu mai pot nimic!”[10]

Finalul poeziei reflectă din nou principiile creştine adânc înrădăcinate în personalitatea poetului. Astfel, proporţiile simboliste ale angoasei poetice sunt diminuate de sâmburele de credinţă, care, în ciuda evidenţelor apocaliptice şi a apăsării sufleteşti generalizate, înalţă o rugăciune către Dumnezeu. Sentimentul morbid este atenuat prin limbajul poetic. Este exact cum spunea cineva: „fratele Traian a chemat la pocăinţă cuvintele limbii române.”[11] Acelaşi registru îl regăsim în poezia La capăt de milenii sîntem din care redăm câteva fragmente cu specificaţia că, aici, apar şi elemente clasiciste ale literaturii apocaliptice: „La capăt de milenii sîntem şi parcă la sfîrşit de lumi; / gîndind aceste adevăruri, / simţi cum te-neci şi te sugrumi / şi parc-un semn apocaliptic apare pe un negru nor, / cumplit şi crîncen, şi haotic, şi rece,              şi-nspăimântător. // Talazuri şi talazuri, – urlet şi rîset vin şi trec căzînd, / tirani, tiranizaţi – grămadă -, aplaudînd şi blestemînd, / minţiţi şi mincinoşi, de-a valma, ucişi şi ucigaşi se-adun’ / şi se împing către Infernul / cel mai cumplit şi mai nebun. / […].”[12]

Poeziile tradiţionaliste trimit către valorile ortodoxiei milenare de pe plaiurile româneşti. Cultivarea universului patriarhal al satului, exaltarea în faţa elementelor folclorice pure, accentul pus pe etic şi etnic, întoarcerea la mitul estetic al creaţiei regăsit în povestea meşterului Manole, fiinţele angelice care decorează atmosfera, consubstanţialitatea cu sfinţii, sacralitatea icoanei, a cerului şi a pământului sunt elemente destul de clare ca să îl apropie pe Dorz de poeţii tradiţionalişti precum Crainic, Voiculescu şi alţi gândirişti. Poezia Bisericuţă transilvană din volumul Locurile noastre sfinte este ilustrativă în acest sens: „Bisericuţă Transilvană, / tu pari un psalm sfios şi sfînt, / uitat de îngeri pe-o sprînceană / mai mult de cer ca de pămînt. // Ce sfinţi ţi-au măiestrit fiinţa, / din ce divini stejari şi brazi, / că tu                                ne-nveşniceşti credinţa / şi dragostea ne-o ţii şi azi! // Ce Soare ţi-a sfinţit aúra / din vîrful unghiului divin, / că şi-azi, lumina şi căldura, / întregi în noi, din El ne vin! // Ce taină-i orişice icoană, / ce jertfă-i orişicare dor, / că-n orice zid, cînd plînge-o Ană, / moare-un                          Manole-ntr-un izvor! // Ai numai lacrimi şi iubire / la orice-ncheieturi de trunchi; / spre sfînta ta alcătuire / nu pot să vin, numa-n genunchi. // …Bisericuţă Transilvană, / azi pari un grai tăcut şi frînt, / a-nştiinţare şi-a dojană / că noi uităm un legămînt…” Din acelaşi grupaj amintim poezii precum Clopotul de denii, Pămînt de cîntec, Aici vom rămînea mereu, Zi de toamnă dureroasă…, Lîngă crucea răsturnată, Mama.

Influenţele moderniste se decantează în creaţiile sale pe măsură ce poetul înaintează în vârstă. Astfel avem poezia fără rimă, versilibrismul, ingambamentul – tehnici pe care le-a folosit şi Traian Dorz în poeziile sale. Poetul a excelat în special în materie de arte poetice (vezi capitolul dedicat poeziilor ars poetica). Exemplificăm câteva nuanţe moderniste din lirica dorziană cu poeziile: Iubirea Ta („Iubirea Ta n-are / un ultim sărut / e fără de capăt / ca fără-nceput. // Cîntarea Ta n-are / un ultim cuvînt, / avîntul sfîrşeşte / în noul avînt. // […]”)[13], Şi iar se-ntoarce Taina… („Şi iar se-ntoarce Taina / Divinei Întrupări, / Se strînge-n Timp Cel Veşnic / şi-n Chip Cel-fără-Zări. // Plus-Infinit Se-ntoarce / spre Minus-Infinit, El însuşi cu El însuşi / în Sine S-a-ntîlnit.// […]”)[14], Rugăciuni („Ştiu că tu cunoşti prea bine rugăciunea din durere, / rugăciunea din dorinţă, / rugăciunea mulţumirii / – dar cunoşti tu oare bine rugăciunea bucuriei, / cea mai mare fericire: rugăciunea bucuriei? // […] // Asta-i taina de pe Munte, / locul cel mai nalt din lume; / următorul pas nu poate fi făcut decît / în Cer!“)[15], Mama („Cînd m-adîncesc în taina atîtor amintiri / nu ştiu din care vîrstă mă chemi mai bună, / mamă, / căci tot ce mai am aur în gînduri şi-n iubiri / spre tine / din toţi anii / şi zările / se cheamă. // Mi-ai luminat din viaţă întregul drum frumos / şi-ntreagă strălucirea din versurile mele / – căci duhul tău în toate e tot ce e duios / şi tot ce-i cald şi tainic e partea ta / în ele!“)[16]De hotarele luminii, Aş vrea, Castronul, Prosopul, Traista, Noaptea naşterii, Uşa ş.a.

Trebuie concluzionat prin faptul că poezia lui Traian Dorz a fost totalmente religioasă, dar nu doctrinar religioasă, nu doar intelectual mistică, poezia lui a fost mai mult decât atât, a fost hristică. Profund spirituală. Militantă. Centrată în Crist. Îndreptată spre oameni. El nu a acceptat nicio ofertă de alt ordin, nicio înrâurire neduhovnicească. De aceea este iubit şi urgisit, apreciat şi atacat, promovat şi izolat deopotrivă. Iată ce mărturisea el în poezia Psalmistului ispita lumii: „Psalmistului, ispita lumii / i-a zis: Frumos mai cînți, de-ai vrea, / al lumii aur tot ți-aș da, / doar mie dacă mi-ai cânta… / – El nici nu s-a uitat spre ea. // Atunci îi zise slava lumii: / Ce minunat ţi-e viersul, vreai / doar mie cîntul tău să-mi dai / și locul cel mai ‘nalt îl ai! / – El nici nu i-a răspuns un grai. // Atunci i-a zis iubirea lumii: / Ce dulce ți-e cîntarea, – eu, / de m-ai cînta, te-aș face-un zeu, / și toți ți s-ar pleca mereu. / – Dar el tăcu şi mai din greu. // Hristos i-a zis atuncea: Vino / și cîntă doar de Jertfa Mea; / vei plînge-acum, vei sîngera, / dar Ceru-n veci te va cînta. / – El I s-a dat cu tot ce-avea.”[17]

[1] ŞTEFĂNESCU, Alex, Istoria literaturii române contemporane 1941-2002, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2008, p.32

[2] IONIŢĂ, Puiu, Poezia mistică românească, Editura Institutul European, Iaşi, 2014

[3] PĂNĂZAN, Daniela, Maria, Poezia religioasă românească – eseu monografic, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p.202-204

[4] BEG, Ion, Traian Dorz – 100: închinare la împlinirea centenarului, Editura Traian Dorz, Simeria, 2014, p. 212, 213

[5] DORZ, Traian, Din preistorie coboară, din vol. Izvoarele Luminii, antologie postumă îngrijită de Ille Ionatan, Editura Traian Dorz, Simeria, 2014, p. 417

[6] Poezie nepublicată aparţinând Caietului 2 de poezii Cîntări îndepărtate

[7] DORZ, Traian, Vis, din vol. Spre lumile luminii, antologie postumă îngrijită de Maria Gabor, Editura Traian Dorz, Simeria, 2013, p. 129

[8] DORZ, Traian, Tu eşti Dincolo…, din vol. cit., p. 394

[9] Poezie nepublicată aparţinând Caietului 2 de poezii – Cîntări îndepărtate

[10] DORZ, Traian, idem, p. 160

[11] BEG, Ion, op.cit., p. 216

[12] DORZ, Traian, op. cit., p. 605

[13] DORZ, Traian, op. cit., p. 121

[14] Ibidem, p. 198

[15] Ibidem, p. 282

[16] Ibidem, p. 291

[17] Idem, p. 380