Cel puțin unii dintre ei! Se știe că ungurii au ajuns în Pannonia, chiar la sfârșitul secolului 9 d.H., mai precis în anul 896. Acolo au găsit români și slavi care locuiau aici de mai multă vreme. Românii și strămoșii lor daco-iliri trăiau acolo de mii de ani, de prin mileniile 6-5 î.H., fiind urmașii direcți ai populației neolitice venită din Anatolia, cu aproape 9000 de ani în urmă. Dovezile arheologice, lingvistice, istorice și, mai nou, cele de arheogenetică (unii îi spun și paleogenetică) dovedesc din plin acest lucru.
Constantin C. Giurescu, în celebra sa lucrare Istoria românilor arată că maghiarii, după venirea lor din Asia Centrală, după un timp, se așează în Atelkuz (maghiar Etelköz) în Bugeacul de astăzi. Apoi Giurescu continuă: „[n]ici în Atelkuz Ungurii n’au putut rămâne multă vreme. În anul 894 izbucnind un războiu între țarul Simeon al Bulgarilor cu Bizantinii, aceștia din urmă, potrivit unei vechi tactice de a combate pe barbari, ridicând pe unii împotriva altora, se adresează Ungurilor, cerându-le ajutor. Într-adevăr, Ungurii atacă în același an pe Bulgari și-i birue în trei bătălii, ocupând chiar capitala, ceea ce face pe Simeon să încheie pace cu Bizantinii. Odată asigurat din partea aceasta, el hotărăște să se răzbune împotriva celor care nu numai că îl învinseseră, dar îi prădaseră și o parte din țară. Încheie deci o alianță cu Pecenegii, dușmanii Ungurilor și împreună cu ei atacă lagărul din Atelkuz. O parte din armata ungurească lipsea, tocmai fiind duși într-o expediție spre miazănoapte. Simeon împreună cu Pecenegii au putut deci birui ușor pe cei rămași și să devasteze cumplit lagărul. Când au văzut Ungurii dezastrul, pieriseră mulți dintre ai lor, alții fuseseră luați prizonieri, o mare parte din turme erau pierdute, s’au hotărât să plece din Atelkuz și să-și caute o nouă așezare”. (C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, pag. 290, București, Fundația regală, 1946). La rândul său, Roesler în lucrarea sa Romänische Studien (Leipzig, 1871), relatând același episod din istoria maghiarilor, arată că practic, aici în Atelkuz, atacatorii au ucis sau au luat în robie femeile și copiii care rămăseseră în lagărul respectiv. Acest detaliu trebuie coroborat cu rezultatele cercetărilor de arheogenetică făcute chiar de specialiști maghiari care arată că la scurt timp, încă de la prima generație, cel puțin pe linie maternă, maghiarii sânt deja amestecați cu localnicii, iar în ziua de azi nu au mai mult de 2%-3% gene maghiare.
Spunem toate acestea pentru că maghiarii, simțindu-se în criză de legitimitate, inventează tot felul de teorii pentru a se elibera de acest complex, crezând că așa îi pot convinge și pe alții. Numai că teoriile lor pot fi ușor demontate de cine cunoaște anumite detalii esențiale ale istoriei lor, anume despre locurile pe care le-au invadat la sfârșitul veacului al IX-lea și după aceea.
Invenții sânt și în teoria lui Roesler, teorie care susține că românii s-ar fi format în sudul Dunării și ar fi ajuns în Ardeal începând cu sfârșitul secolului al XII-lea. Incontestabile, dovezile arheologice, cele de arheogenetică, precum și cele lingvistice spun cu totul altceva. Amintesc, spre exemplu, simplul fapt că încă în cele mai vechi documente ungurești apar toponime și hidronime românești. Ilogic. Normal era ca apele, munții și localitățile pe care s-au așezat, dacă nu erau locuite dinainte, să poarte nume ungurești, dar ele deja aveau nume, și acestea erau românești. Oare de ce?
Alt argument greu de demolat: maghiara are foarte multe împrumuturi din limba română veche și mai nouă, cum are și din limbile slave, fondul lexical ugro-finic al limbii maghiare fiind destul de redus. Ca lingvist doresc să mai adaug că toate macro-hidronimele din Ungaria, cât și din Transilvania, de fapt și din toată România, precum și din zonele adiancente sânt vechi indo-europene. Acestea au fost atestate încă din antichitate, de la Herodot încoace. Etimologia acestora este discutată în Dicțonarul Etimologic al Limbii Române, apărut în toamna anului trecut, dicționar semnat de autorul acestor rânduri. Demonstrez acolo clar că fără nici o îndoială aceste macro-hidronime sânt moștenite din traco-dacă, fiind astfel o dovadă imbatabilă că Pannonia și Transilvania nu erau nepopulate atunci când au venit triburile lor, așa cum vor istoricii și politicienii maghiari să convingă o lume întreagă.
Recent a apărut un articol foarte interesant în revista Mediterraenean Archaelogy and Archaeometry, intitulat ‘Inscription on a Naxian-Style Sphinx Statue From Potaissa Deciphered as a Poem in Dactylic Meter’, semnat de Peter Z. Revesz, profesor la Nebraska University. Scopul articolului este acela de a descifra inscripția de pe statuia unui sfinx înaripat cu cap de femeie, similar cu cel de la Naxos. Statuia cu pricina se presupune că ar fi fost descoperită la Potaissa, oraș dacic din provincia romană Dacia. Azi orașul românesc Turda.
Legenda spune că ar fi fost descoperită în secoul al 19-lea, de Jόszef Kemény, dar nimeni nu a văzut vreodată această statuie, ci doar un desen al acesteia unde apare și inscripția respectivă. Toată istoria a început în februarie 1847, când ziarul Illustrierte Zeitung din Leipzig a publicat inscripția și un desen – doar un desen al statuii. Unde a dispărut statuia cu inscripție cu tot nu știe nimeni. Pentru a lămuri lucrurile, menționăm că Jόsef Kemény era cunoscut încă din secolul al XIX-lea ca fiind un falsificator notoriu. Tot el, mai târziu, a răspândit vestea că statuia a fost pierdută în timpul Războiului de Independență și că „artefactul” original nu a mai fost găsit niciodată.
Încă din secolul XIX cercetătorii au constatat că vreo 52 din documentele cunoscute ca fiind descoperite de el sânt de fapt falsuri. Cercetări mai recente arată că totuși cinci dintre ele ar fi autentice, 47 fiind considerate în continuare ca fiind falsuri. Falsurile baronului Kemény sânt analizate în detaliu de Martyn Rady în articolul “The Forgeries of Baron József Kemény” (Falsurile Baronului Jόsef Kemény) în revista The Slavonic and East European Review, Jan., 1993, Vol. 71, No. 1, pp. 102-125. Chiar așa! Cu toate acestea, unul din falsurile Baronului a ajuns obiect de studiu academic, „studiu” unde se acceptă cu titlu de „adevăr” că o inscripție inventată, de pe o statuie inexistentă „confirmă” existența ‘proto-maghiarilor’ la Potaissa, la anul 270. Nici mai mult, nici mai puțin! Și iată cum, dacă cineva care nu știe că baronul era un falsificator notoriu, poate lua în serios toată poltroneria. Și necunoscători ai adevărului adevărat sunt mulți. Foarte mulți. Între timp, toată povestea sfinxului fusese dată uitării, întrucât marea majoritate a cercetătorilor maghiari și străini au arătat că statuia era de fapt era o invenție.
În zilele noastre, Levente Nagy, profesor la Facultatea de Romanistică, la Universitatea ELTE (din Budapesta), arată că există o mare problemă cu această inscripție și afirmă că: „Aici este secretul, căci József Kemény a fost cel mai mare falsificator al secolului al XIX-lea. Dacă există o sursă pe care o știm doar de la el, care a supraviețuit doar în copia sa, este 99,9% sigur că este un fals”. Declarația a fost făcută într-un interviu, dat luna aceasta (Ianuarie, 2024), apărut pe site-ul în limba maghiară 24.hu., iar în continuare adaugă „Era un maestru al glumelor. Deși au existat unii cercetători foarte reputați care au crezut că statuia este autentică, aceștia nu au investigat suficient de mult statuia Kemény”. Tot aici, profesorul Nagy afirmă că „Nu cred că ar trebui să fetișizăm atât de mult revistele străine, pentru că devalorizăm revistele naționale. Nu sânt sigur că acest studiu ar fi fost publicat în această formă într-o revistă maghiară de istorie, arheologie sau lingvistică”. Apreciem probitatea științifică a profesorului Levente Nagy. Și ne întrebăm din nou: oare profesorul american de origine maghiară, nu cunoștea aceste detalii?
Să revenim cu detalii privitoare la inscripția respectivă. Este o inscripție formată din 19 litere aparținând, după spusele lui Revesz, alfabetului vechi grecesc, alfabet care nu se mai folosea în lumea greacă de atunci de mai multe sute de ani. Cu toate acestea, alfabetul cu pricina seamănă mult și cu cel etrusc sau cu alte alfabete vechi din regiunea mediteraneană. Dacă presupusa inscripție de la Potaissa datează de pe la 270 d.H. de ce nu a fost folosit alfabetul grecesc clasic în uz la acea vreme sau chiar cel latin fiind vorba de o inscripție dintr-o provincie romană? Autorul încearcă să ne deruteze cu tot felul de legături întortocheate pe care nu-mi propun să le discut aici, dar cititorul interesat poate găsi articolul pe net sau poate apela la autorul acestor rânduri și i-l pot trimite în format electronic. Merită citit pentru a înțelege ce este în mintea celor care vor cu orice preț să promoveze un fals sau o idee falsă, în general.
Citirea textului se face de la dreapta la stânga, pentru că numai așa are sens descifrarea profesorului Revesz. Inscripția arată în original astfel: Ν Α Λ Σ Ρ Α Σ Ε Ρ Ε Ι Θ Ι Τ Α Μ Ι Α Μ Ι, citit de la stânga la dreapta, cum apare pe statuie, dar citit de la dreapta la stânga arată așa: Ι Μ Α Ι Μ Α Τ Ι Θ Ι Ε Ρ Ε Σ Α Ρ Σ Λ Α Ν. Menționăm că aici literele sânt redate în alfabetul grecesc clasic, nu așa cum apar în „textul original” de pe statuie.
Autorul articolului împarte inscripția în 5 segmente, astfel: im[e] „iată”, imat „închină-te”, ith „aici”, hieres „sfânt” arslan „leu” care în maghiara actuală sună cam așa: „Íme imádd: itt híres oroszlán”. În românește se traduce astfel „Iată, închină-te: aici este leul sfânt” (eng. „Lo, behold, worship: here is the holy lion.”).
Revesz arată că presupusa formă proto-maghiară ΙΕΡΕΣ poate fi asociată cu grecescul ἱερός/ hierós „sfânt”, fără să spună deschis că ar fi un împrumutut din greaca veche, în „proto-maghiară”, deși asta se insinuează. De altfel nici nu ar putea fi altfel dacă cele două forme sânt aproape identice ca sens și formă. Din câte știu nu există în vreo limbă cunoscută o formă similară cu grecescul ἱερός și să aibă cam același sens de unde putea fi împrumutat în „proto-maghiară”. Tot el arată că forma maghiară actuală híres este considerată cu origine necunoscută, dar o asociază cu presupusa formă din „limba proto-maghiară”. La nivel subliminal, ni se induce ideea că forma așa-zis proto-maghiară are aceeași origine cu cea din maghiara acutală, chiar dacă în maghiara actuală acest cuvânt înseamnă „faimos”. Da, desigur că sensul a putut devia, dar cum a ajuns forma în maghiara actuală nu ni se spune, ci doar se insinuează că acei „proto- maghiari” ar fi putut dăinui pe la Potaissa până când ungurii au ajuns pe acolo, cred prin secolele 11-12, deși conform teoriei roesleriene dacii romanizați s-au refugiat la sud de Dunăre, odată cu retragerea aureliană, cam în același timp când „proto-maghiarii” se ocupau să facă faimoasa statuie.
Pe de altă parte, cuvântul respectiv nu prea avea cum să intre în maghiara actuală din greaca medievală, mai ales că are un sens destul de diferit. Termenul pentru „sfânt” în maghiara de azi, este szent, fiind considerat un împrumut din latinescul sanctus, dar este mai degrabă un împrumut din românescul sânt, la rândul său un împrumut din latină. Contactele ungurilor cu cultura greacă în Evul Mediu sânt aproape nule, deși la început au fost anumite încercări de a creștina pe unguri în rit bizantin. În mod evident, avem aici o fractură logică ce dă peste cap interpretarea lui Revesz. Prin urmare, este posibil ca maghiarii veniți la sfârșitul secolului 9 să fi luat acest cuvânt de la cei din secolul 3? Dar cum? Pare evident că falsificatorul a pierdut din vedere aceste detalii. Astfel chiar dacă nu știm că este vorba de un fals, acest detaliu dă de gândit.
Prin urmare, o șotie a unui renumit falsificator din secolul al 19-lea, dovedită încă de la acea vreme ca fiind o glumă proastă a baronului Kemeny, este încă luată drept adevăr de neconstestat de unii cerecetători, în acest caz din America, deși cei din Ungaria de astăzi, după cum spune profesorul Nagy, nu s-ar compromite să facă așa ceva. Departe însă de locul faptei, poate că un caraghioslâc ca acesta ar putea prinde(vor fi zis unii) dar iată că nu ține. Reacțiile au fost prompte.
Acest material a apărut și în revista internațională MediterraneanArchaeologyandArchaeometry 2024, 24(1)
