Utilizări, imagini şi simboluri ale Arborelui Vieţii în arealul zărăndean

M-am născut la sat şi în sat trăiesc. M-am lăsat de nenumărate ori sedusă de exuberanţa naturii cu întregul ei cortegiu de plante, animale şi fenomene. M-au încântat sărbătorile şi ritualurile religioase, iar alte ori am rămas nedumerită în faţa unor gesturi, ziceri şi obiceiuri obligatorii în anumite situaţii, pentru că „ aşa s-au pomenit din moşi-strămoşi”.

Da, simt cum satul trăieşte în mine, şi toate ale lui, pulsează ca o inimă mare în fiinţa mea.

Nu mă pot dezice de sat. Nu ne putem  şi nici nu avem voie să ne dezicem de el, pentru că, spunea Ernest Bernea, „Satul reprezintă civilizaţia românească”, iar Petre Ţuţea, când vorbea despre ţăranul român, afirma că  acesta este „omul total”, iar împreună, aceşti Oameni, „această căruţă de ţărani”, cum îi numea tot Ţuţea, au ţinut la respect milenii de-a rândul, câteva imperii…

Nu avem dreptul să ne dezicem de sat, de ţăranul adevărat. Pentru că satul ne-a fost matrice şi temelie, iar „mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc.”[1]

Şi întreagă această cultură populară produsă de sat în milenii de dănuire pe aceeaşi vatră, să-i zicem treimică, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească, stă astăzi ca fundament pentru cultura modernă a acestei ţări, căci spune Blaga: O cultură majoră mai are nevoie şi de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare.”[2]

Ce am fi noi astăzi fără Brâncuşi, fără Eminescu? Ca să amintesc doar două dintre geniile acestui popor care au trăit şi au creat alimentându-se în permanenţă din fabulosul tezaur al culturii populare româneşti. Nu s-au dezis niciodată de lumea satului, ba mai mult, i-au aparţinut cu toată fiinţa, chiar dacă au trăit în mari oraşe.

De aceea, consider utilă aplecarea cu dragoste şi competenţă asupra fenomenelor cu caracter străvechi ce încă mai dăinuie în cultura noastră populară, pentru că: „Civilizaţia română sătească are un gen propriu, pornit dintr-un fond străvechi, pierdut în negura veacurilor, şi pe care încă îl poate arăta strălucit mitologia precreştină aflătoare azi în satele noastre de o parte şi alta a Carpaţilor, şi are o perfecţiune, o experienţă vie, de continuă îmbogăţire către forme pure, aşa cum ne-o arată mai ales arta populară. În acest fel, civilizaţia română sătească, prezentă azi sub ochii noştri, ne poartă în adâncimi de milenii şi, prin observaţie directă, ne dezleagă probleme de istorie acolo unde documentul scris lipseşte cu desăvârşire.”[3]

Civilizaţia română sătească are identitate proprie şi o valoare, o bogăţie care-i uimeşte pe cercetătorii străini. Bogăţia şi valoarea culturii noastre populare vine din genialitatea acestui popor, dar şi din vechimea dăinuirii noastre. Adâncindu-ne în studiul diverselor „fenomene” ale culturii populare,  realizăm că putem străbate mileniile în sens invers, spre „începuturile” civilizaţiei umane, pentru a descoperi aici lucruri inedite, pentru a dezlega probleme de istorie acolo unde documentele lipsesc în totalitate. Pentru că, aşa cum spune şi E. Bernea, “satul românesc este cel mai expresiv şi mai bogat document.”[4]

În satul traditional românesc viaţa se desfăşoară jalonată fiind, de sărbătorile religioase şi muncile agricole. La rândul lor, acestea se derulează şi ele conform unor ritualuri şi obiceiuri venite de departe în timp, multe dintre aceste ritualuri având o simbolistică şi o semnificaţie clară, menită să sacralizeze momentul respectiv, să readucă ordinea în Univers, să reaconstituie timpul mitic al „începuturilor lumii”, momentul de perfecţiune al întregii creaţii.

Unul dintre simbolurile tutelare ale civilizaţiei româneşti este Arborele Vieţii, la care voi face referire în cele ce urmează, prezentând simbolistica şi utilizările lui în spaţiul zărăndean.

Cercetările sistematice din ultimul timp asupra mentalităţii primitive, „au scos în evidenţă importanţa simbolismului pentru gândirea arhaică şi, totodată, rolul lui fundamental în viaţa oricărei societăţi tradiţionale.”[5] Mircea Eliade afirmă de asemenea, că: „(…) simbolul, mitul, imaginea ţin de substanţa vieţii spirituale, că le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa.”[6]

După cele afirmate de Eliade, se observă că noi suntem dependenţi de simboluri şi imagini, pentru că prin intermediul lor ajungem să descifrăm aspectele subtile ale realităţii, chiar cele mai profunde, cele mai sensibile aspecte ale acestei ultime realităţi, care fără simboluri ne-ar rămâne ascunse. Simbolul ne provoacă, ne activează cele mai intime resorturi ale gândirii, ne ajută să străbatem veacurile, să ne regăsim strămoşii, rădăcinile. Astfel, „simbolul revelează anumite aspecte ale realităţii-cele mai profunde-care resping alt mijloc de cunoaştere.”[7]

Prin intermediul simbolurilor omul modern accede în acel illo tempore, timpul mitic al începuturilor, al  omului primordial trăitor în paradis. Să vedem în continuare care este utilizarea şi simbolistica Arborelui Vieţii în spaţiul cultural românesc, cu referire concretă la Ţara Zarandului.

Mircea Eliade demonstrează că în gândirea arhaică „nivelul vegetal este considerat izvor nesecat de viaţă, iar oamenii simple proiecţii ale matricii vegetale.”[8] Din totalitatea proiecţiilor vegetal-umane din cultura populară românească, se pare că se impun două simboluri ce tind să devină supreme: cel al Arborelui Vieţii, întruchipat de brad sau alt copac, la care vom şi face referire în rândurile de mai jos, şi altul cerealier, reprezentat de grâu şi produsele sale: pâine, colaci, cozonaci, colivă, etc.

Arborele Vieţii, Arborele Lumii sau Arborele Cosmic, ca simbol tutelar al culturii populare româneşti, a ajuns până până la noi, străbătând aproape nemodificat, atât ca aspect, cât şi ca semnificaţie, numeroase milenii din istoria umanităţii, fiind astăzi pentru cercetători o valoroasă „arhivă” care furnizează informaţii de o excepţională valoare despre modul de gândire arhaic al înaintaşilor, despre concepţii, mentalităţi, arhetipuri. Toate au ajuns până la noi, cei de astăzi, purtate de ramurile Arborelui Cosmic, chiar dacă, pentru mulţi, multitudinea de simboluri a acestui arbore nu mai este evidentă. Căci, spune Mircea Eliade, „un simbolism este independent de faptul că este sau nu înţeles, şi îşi păstrează  consistenţa în ciuda oricărei degradări şi o păstrează chiar şi atunci când este uitat.”[9]

De aceea, multe dintre obiceiurile şi ritualurile în care astăzi apare „bradul” sau „pomul” se realizează pentru că „aşa am apucat din bătrâni”, dar de cele mai multe ori, fără să se cunoască adevărata semnificaţie a „bradului”.

În arealul zărăndean utilizarea „bradului”, a „pomului”, a „crengilor” ca simboluri ale Arborelui Vieţii, încă se face în cadrul unor obiceiuri calendaristice: Crăciun, Anul Nou, Sf. Gheorghe, Florii, precum şi în cadrul obiceiurilor legate de ciclul vieţii: Naştere, Nuntă, Moarte.

Anul Nou, sărbătorit de-a lungul istoriei la date diferite, a avut mereu  semnificaţii majore  de abolire a timpului istoric, de moarte, distrucţie a timpului şi a creaţiei dar şi aceea de regenerare, recreare a lumii. Aşa cum ne spune şi numele lui, Anul Nou aduce un timp sacru „al începuturilor”, al „paradisului primordial”, al perfecţiunii din momentul prim al creaţiei.

Pentru a susţine acest moment de înnoire a timpului, de accedere la perfecţiunea „începuturilor”, la beatitudinea „vârstei de aur”, oamenii au recurs la diverse practici. Ne vom referi aici doar la utilizarea crengilor de brad şi a toiagului în obiceiurile legate de Anul Nou.

În Zarand persistă obiceiul ca în dimineaţa de Anul Nou, copiii (băieţii) cu vârste sub 12 ani, să umble din casă în casă cu uratul. În mână poartă o creangă de brad împodobită cu panglici şi flori colorate din hârtie creponată (un obicei mai nou) sau un toiag, o bâtă împodobită cu ciucuri din lână colorată, un clopoţel şi mlădiţe verzi de iederă sau fonfiu (saschiu-vincea minor).

Verdeaţa, verdele care însoţeşte urările de sănătate, belşug şi viaţă lungă, semnifică tocmai perenitatea, tinereţea veşnică, sănătatea pe care trebuie să le aibă cei uraţi în Noul An, iar podoabele colorate probabil că au rolul de a chema bogăţia, fertilitatea asupra gospodăriei urate.

Clopoţelul şi bâta (toiagul) au menirea de a alunga spiritele rele. I. Ghinoiu vede în beţele de lemn utilizate în noaptea de Anul Nou în alte zone ale ţării pentru diverse ritualuri, „un substitut al divinităţii” [10], un simbol al timpului vechi care moare şi se naşte din nou.

De asemenea, uratul cu ramuri verzi o regăsim şi la romani, cu ocazia începutului de an, care se dorea a fi norocos pentru fiecare. În această primă zi din an, la darurile pe care şi le făceau unul altuia, se adăugau şi strenele, adică ramurile de laur. „Această datină cu ramuri era veche, şi în legătură cu zâna Strenia, zâna de binecuvântare şi de fericire a sabinilor.”[11]

Aşadar, ramurile verzi, toiagul sau beţele utilizate la înnoirea timpului aveau menirea de a aduce sănătatea, prosperitatea, belşugul asupra celor uraţi. Ele, aşa cum spuneam, pot fi „un substitut al divinităţii”, dar şi un simbol al Arborelui Vieţii, al perfecţiunii, al Arborelui Cosmic care reface legătura dintre pământ şi Cer, dintre muritor şi Divinitate, dintre creatură şi Creatorul său.

O altă sărbătoare în care se utilizează ramurile verzi, de data aceasta de salcie, este sărbătoarea Floriilor, dedicată înainte de Hristos, renaşterii naturii, abundenţei vegetaţiei şi florilor, fertilităţii semănăturilor şi zeiţei Flora.

Astăzi, ramurile de salcie sfinţite de preot în biserică se aduc acasă, se pun la icoane, la grajd, la stupină, în grădina de legume. Ele au rolul de a feri de necazuri şi boli familia, de a aduce prosperitatea în întreaga gospodărie. „Ramurile de salcie, simboluri ale vegetaţiei de primăvară, erau la loc de cinste: se duceau la biserică pentru a fi sfinţite, se foloseau la farmece şi descântece, căpătau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se păstrau pentru a opri prin mijloace magice grindinile şi furtunile distrugătoare, pentru a fertiliza cu ele stupii şi vitele, etc.”[12]

Tot ramuri verzi, de data aceasta de fag, se folosesc şi la sărbătoarea Sfântului Gheorghe. În satele din Zarand încă se păstrează obiceiul de a aduce din pădure, în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, ramuri verzi de fag. Ele se pun în porţi, pe garduri, la grajd, la streşina casei. Simion Fl. Marian spune despre aceste crengi că sunt „simbolul descuierii pământului de către Dumnezeu, acesta rămânând astfel, până la Sâ-Medru”.

J.G. Frazer, referindu-se la aceste crengi, susţine că ar întruchipa „spiritul roditor al vegetaţiei. Aşezarea la 1 mai sau 23 aprilie a unei crengi verzi în faţa casei, se trage din credinţa în puterea fertilizatoare a spiritului arborelui.” [13]

Se poate astfel deduce că odată cu aducerea acestei crengi din pădure, se transferau în sat toate binefacerile pe care spiritul arborelui are puterea să le acorde.

Ramurile verzi puse la grajduri au rolul de a feri vitele de atacul strigoilor, care astfel, nu le mai pot fura laptele, nici nu le mai pot poci (îmbolnăvi). Păstrate cu grijă peste an, ramurile respective se foloseau la aprinderea cuptorului în vară, când se va coace  prima pâine din grâul nou. (inf. Iusco Ileana, Ribiţa)

Aşa cum aminteam anterior, atât utilizarea ramurilor de salcie sau fag, precum şi a spicelor de grâu împletite la recoltare nu numai sub forma cununii ci şi sub forma unui arbore cu şapte sau trei braţe, ne duce la aceeaşi simbolistică, la acelaşi arhetip ancestral al Arborelui Vieţii, furnizor al energiilor vitale, al regenerării, al fertilităţii, al vieţii fără sfârşit.

În 14 septembrie în ortodoxie se sărbătoreşte Ziua Crucii, ca simbol al Mântuirii neamului omenesc prin jertfa pe cruce a lui Iisus, izbăvitorul omenirii, Cel care ne-a scos de sub incidenţa păcatului adamic.

În ortodoxie, crucea nu este numai un simbol al durerii, al umilinţei, al jertfei şi al morţii, ci şi un simbol al biruinţei Vieţii asupra Morţii, al luminii asupra întunericului, al biruirii iadului cu tot cortegiul său de păcate şi dureri. Crucea aduce în lume bucuria nemăsurată a Învierii lui Iisus şi a izbăvirii noastre.

Însă, crucea nu este numai un simbol creştin. Ea apare ca unul dintre simbolurile majore ale strămoşilor noştri daci, pelasgi şi chiar mai departe la civilizaţia cucuteniană dezvoltată pe teritoriul ţării noastre  în urmă cu şapte mii de ani. Crucea, sub diverse variante (svastică, tetrascel, triscel, crucea gamată, etc) era în trecut un simbol al zeului suprem, al timpului, al soarelui, al norocului, al fertilităţii, etc. Dar ea era văzută de multe ori şi ca un simbol al Arborelui Vieţii, al Arborelui Cosmic. Mircea Eliade referindu-se la simbolismul acesteia, spune: „Creştinismul l-a folosit, l-a interpretat şi l-a extins. Crucea, lucrată din lemnul Binelui şi Răului, se substituie Arborelui Cosmic.”[14] Totodată, „mântuirea relevată prin Cruce nu anulează valorile precreştine ale Arborelui Lumii, simbol prin excelenţă al unei renovatio integrale; dimpotrivă, Crucea vine să încoroneze toate celelalte valenţe şi semnificaţii.”[15]

Sub o formă mult mai explicită se foloseşte POMUL în obiceiul de colindat al cetelor de feciori, în câteva sate din Zarand; Dumbrava de Jos, Sălătruc, Reţ, etc. Astfel, de Crăciun, conducătorul cetei de colindători, care se numeşte „primar mare”, pe toată durata colindatului  poartă în mâna dreaptă un „Pom”. Acesta este confecţionat dintr-un schelet de lemn şi sârmă care imită un copac în miniatură, pe care se leagă flori şi „primuri” din hârtie creponată de culoare albă. „Pomul” este decorat în fiecare an de câteva fete, prietene cu feciorul care conduce ceata colindătorilor(inf. Josan Ioan, Dumbrava de Jos).

În timpul colindatului „pomul” are rolul de a marca anumite momente mai importante din ceremonialul colindei. Prin ridicarea sau coborârea lui, feciorul „primar mare” comandă începerea sau încetarea colindei. Tot prin ridicarea pomului sunt îndemnaţi muzicanţii să înceapă cântecul de joc. Prin coborârea lui este oprită muzica. De asemenea, pomul este „jucat” şi „săltat” în timpul jocului, probabil el fiind şi un atribut al fecioriei, al masculinităţii, al vigorii. Prin intermediul său, feciorii care merg să colinde fetele de măritat, anunţă că sunt buni de însurătoare. De altfel, „pomul” utilizat în ceremonialul nunţii este asemănător ca aspect cu „pomul” cetei de colindători.

Crăciunul, ca şi Anul Nou, face parte din sărbătorile legate în străvechime de ritualurile de înnoire a timpului, de moarte a „timpului vechi” şi intrarea într-un timp „nou”, sacru, un timp al începuturilor. Timpul se reînnoieşte odată cu „moartea” şi „naşterea” Soarelui, la solstiţiul de iarnă. „În schema generală a riturilor de renovare a timpului, zeul cel mai adorat trebuia să moară şi să renască în mod spectaculos în perioada crizei cosmice (înălţimea minimă atinsă de soare pe cer, ziua cea mai mică din an). Orice cumpănă a anului putea fi depăşită numai dacă se plătea tributul mitic al morţii şi învierii zeului sau a substitutului său (plantă, animal, om).”[16]

Pentru a ajuta sorele să prindă puteri, să-şi mărească lumina, căldura, radiaţia erau aprinse focuri în case, pe dealuri. Referitor la acest vechi obicei putem exemplifica cu obiceiul cetelor de „pizăraşi”, din satele comunei Ribița, copii sub 8 ani, care mergeau la colindat cu un toiag în mână, în Ajunul Crăciunului. În timp ce colindau, scormoneau şi  băteau jarul din vatră cu aceste toiege împodobite la fel ca cele de Anul Nou. Aceste practici erau menite să ajute Soarele, să-i sporească puterile, forţa şi căldura, să-l ajute să „renască”.

Iată ce povesteşte Clej Antiţa din satul Ribicioara despre acest obicei: „Mergeam la toate casele şi ne sloboza gazda în casă şi nu ne dădea pizărăii până nu punea o lopată de jar în mijlocu’ căsii şi trâbuia să jucăm, să ne prindem copiii de mâini roată, să jucăm pă jar, aclo, să dăm cu bâtele, până îl stânjem.”[17] Aici avem o referire  la „moartea soarelui”, moartea Anului Vechi, a Timpului Vechi cu tot ceea ce a fost rău, negativ, imperfect în anul care a trecut.

Revenind la cetele de feciori colindători, se poate spune că utilizarea „pomului” printre altele, şi  ca simbol al Arborelui Cosmic, avea rolul de a da sacralitate momentului, de a ajuta să sporească lumina solară, de a întreţine viaţa, dar şi de a sublinia că respectivul moment al Crăciunului, al solstiţiului de iarnă, al reînnoirii timpului, dar şi al lumii (metacosmesis) este un timp sacru al „paradisului primordial”, al începuturilor, al creaţiei perfecte neatinsă de trecerea timpului.

Se poate concluziona din exemplele de mai sus, că aşa cum susţine şi Mircea Eliade, „simbolistica Arborelui Cosmic se articulează în jurul ideii de Cosmos viu în continuă regenerare. Simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul verticalităţii şi slujeşte drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluţiei cosmice: moarte şi regenerare.”[18]

Mai pregnantă, simbolistica Arborelui Vieţii precum şi rolul său ritualic, o descoperim în cadrul obiceiurilor legate de naştere, nuntă şi moarte.

Naşterea, ca de altfel şi celelalte momente majore din viaţa omului – căsătoria, moartea – semnifică „o trecere”, de această dată din lumea necunoscută, în lumea aceasta, cunoscută. De aceea, în riturile destinate naşterii domină grija pentru integrarea noului-născut în această lume, într-un destin optim.

Pe lângă multele rituri care se practicau în trecut la venirea unui copil pe lume, vom face aici referire doar la obiceiul de a planta un pom în livada sau curtea casei. Copacul respectiv era simbolul noului-născut, o garanţie sigură a bunei integrări a acestuia în lumea pământeană. Aşa cum copacul îşi fixează rădăcinile în pământ şi copilul se va integra uşor şi cu noroc în destinul său pământean. Tulpina, coroana copacului sunt simboluri ale existenţei şi evoluţiei respectivului în această viaţă. Vârful copacului sugerează ascensiunea sa spirituală, legătura cu Cerul, cu Divinitatea, dar şi viitoarea „trecere” în lumea cealaltă, atunci când firul vieţii i se va sfârşi.

Sunt multe cazuri în care s-a observat o anume similitudine între existenţa copacului şi cea a persoanei în numele căreia a fost plantat: când persoana respectivă traversa o perioadă mai grea sau era bolnav, parcă şi copacul tânjea, nu-i mergea bine. Tot astfel s-a întâmplat ca după moartea omului să se usuce şi copacul său.

De asemenea, „Pomul” se mai utilizează şi în cadrul ceremonialului de nuntă, tot un rit de „trecere” şi apoi „de integrare” într-un „nou destin” al mirelui şi miresei.

Nici un ceremonial de nuntă nu se desfăşura în urmă cu circa 40 de ani, fără „Pomul de nuntă”, care era un simbol al mirelui şi al virilităţii acestuia. Din păcate, în satele din Zarand ale judeţului Hunedoara, acest obicei a dispărut. În alte zone ale ţării, rolul ritualic al „Pomului de nuntă” este jucat de „Steagul de nuntă”, steagul mirelui.

„Pomul de nuntă” sau „Pomul Mirelui” era construit dintr-un cadru de lemn, întărit cu fire de sârmă, sau în trecut, dintr-un vârf de brad curăţat de cetină şi coajă. Acest „cadru” se păstra şi se transmitea de la mire la mire, fiecare împodobindu-l după propria fantezie. (inf. Trifa Sabina-Ribiţa)

Cu o zi înainte de nuntă, la casa mirelui, avea loc împodobirea „Pomului”. El era împodobit de fete, rude apropiate ale mirelui, cu flori din hârtie creponată, de culoare albă şi cu „primuri”, adică fâşii din pânză sau hârtie. Acest pom avea o înălţime de aproximativ 50 cm, şi un aspect falic.

În timpul nunţii un fecior, cel mai bun prieten al mirelui, purta „pomul”, jucându-l continuu în ritmul muzicii, şi mai ales, săltându-l. Feciorul respectiv trebuia să ştie „să joace” Pomul şi să fie meşter în „uituri” (strigături).

„Pomul” mirelui era un simbol important al căsătoriei. Am amintit mai sus că el avea un aspect falic şi aceasta tocmai pentru că el este un simbol al virilităţii mirelui. De aceea el este săltat pe tot parcursul nunţii.

Despre „pom” sau „steag” în alte părţi, G. Kligman spune că: „el este un simbol masculin de vitalitate şi putere în care relaţiile dintre bărbat şi femeie, viaţă şi moarte precum şi valorile patriarhatului sunt codificate cultural.”[19]

Pomul mirelui era probabil şi o garanţie a fecundităţii  şi sănătăţii noului cuplu, pentru că, în trecut, o gospodărie fără mulţi urmaşi nu era bine văzută în comunitate. Prin intermediul căsătoriei omul se supune şi se integrează legilor naturii, prin rodnicie, continuându-şi existenţa în planul fizic şi după moarte, prin urmaşi.

Feciorul care poartă „Pomul” subliniază prin intermediul acestuia că mirele este matur, capabil să-şi întemeieze o familie, să devină bărbat cu multe responsabilităţi.

Tot în cadrul ceremonialului de nuntă mai intervine un moment în care „pomul”, de data aceasta un pom adevărat, un pom tânăr, „o ultoaie” are rol ritualic.

După ce mirele şi mireasa se întorc de la biserică, înainte de a intra în camera sau şoprul pregătit pentru masa festivă, pentru ospăţ, toţi nuntaşii trebuie să treacă prin faţa mirilor, pentru ca mireasa să le toarne apă în mâini pentru a se spăla. Pentru aceasta mireasa dispunea de un ciubăr nu foarte mare, din lemn, împodobit cu flori şi verdeaţă. După ce nuntaşii treceau prin faţa mirilor, cei doi luau ciubărul, fiecare de o toartă, şi împreună cu naşii, înconjurau de trei ori un pom tânăr, din apropiere. După înconjurarea pomului, apa din ciubăr era golită la rădăcina lui.

Şi acest ritual avea semnificaţii legate de rodnicia tânărului cuplu, prin analogie cu tinereţea şi roada pe care urma să o dea în viitor, pomul respectiv. Posibil ca ritualul să vizeze şi bunăstarea materială a tinerei familii, dar nu este exclus de asemenea, ca ritualul să fie şi un rit „de integrare” în noul statut al mirelui şi miresei, care de acum au alte responsabilităţi şi vor evolua într-un alt cadru social, diferit de cel al copilăriei şi adolescenţei.

Tot în ceremonialul nunţii, „pomul” mai intervine într-o anumită situaţie, de data aceasta, hilară. A doua zi, spre finalul nunţii, jocul se încingea de cele mai multe ori, în grădina casei, în livadă. Atunci, nuntaşii obligau muzicanţii să se urce într-un pom mai mare din livadă şi să le cânte de acolo. Scara era luată, muzicanţii fiind astfel  „sechestraţi”. Acest fapt ridica de obicei multe discuţii, controverse, dar şi multă veselie. Muzicanţii nu aveau încotro, trebuiau să cânte din pom, până când li se dădea voie să coboare…

Ce rost avea această „urcare”? Nimeni nu ştie. „Aşa am pomenit,”spun cei mai mulţi. Probabil ca obiceiul să aibă legătură tot cu rolul „pomului” de Coloană a Cerului, cu rolul său de a face legătura între Pământ şi Cer, dar şi cu rolul de Arbore al Vieţii care poate să aducă viaţă lungă şi cu sănătate atât mirilor, cât şi nuntaşilor participanţi la acest moment. De asemenea, urcarea muzicanţilor în copac, putea să sacralizeze momentul, să facă legătura cu Divinitatea. Ba, mai mult, muzica părea să vină direct din cer.

Un alt obicei, de data aceasta de înmormântare, prezent în toată Ţara Zarandului, cu anumite particularităţi în satul Crişan, comuna Ribiţa, obicei ce poartă denumirea de „Cântecul bradului”, are ca simbol central BRADUL, în jurul acestuia desfăşurându-se întregul ritual. Acest obicei vine până în zilele noastre din străvechi timpuri precreştine, când bradul avea rolul de stâlp funerar, stâlp care apoi, în creştinism, a fost înlocuit de cruce. Bradul se folosea în aceste situaţii, ca simbol al perenităţii, un simbol care certifică nemurirea sufletului, continuarea vieţii celui mort, într-o altă lume. Voi aprofunda semnificaţia bradului funerar, a „stâlpului” sau a „suliţei” cum se numeşte în Zarand, după o descriere sumară a ritualului.

În prezent, bradul se mai pune doar la capul tinerilor care au murit înainte de căsătorie. Până în urmă cu cinzeci de ani, în satul Crişan, acest brad se punea la căpătâiul fiecărui mort, indiferent de vârstă sau sex. Bradul era identificat cu cel mort. În cazul tinerilor, bradul trebuie să aibă înălţimea în metri egală cu numărul de ani a celui decedat.

Ritualul „Cântecul bradului” are următorul tipic: 5-7 bărbaţi pleacă să aducă bradul din pădure. La hotarul satului îi aşteaptă femeile, care îi întâmpină cu „bocetul de aducere” a bradului, în care se plânge soarta celui decedat, dar şi tăierea bradului.

În curtea mortului, în timp ce bărbaţii curăţă de crengi şi coajă bradul lăsând doar puţină cetină în vârful lui, femeile cântă „bocetul mortului”, în care se prezintă viaţa celui decedat şi modul în care a murit. Versurile sunt compuse pe loc, în funcţie de situaţie.

Apoi, femeile ies în curte şi încep împodobirea bradului. Tulpina lui este îmbrăcată în alb, iar un brâu de flori şi fonfiu verde, înconjoară în spirală tulpina, până sus la cetină. În cetina bradului sunt puse „primuri” colorate, batiste, baticuri, flori, etc. În tot acest timp, ele, femeile, cântă „bocetul bradului, plângând soarta acestuia: „Şi pe mini m-or pus/ Cu cetina-n sus/ Să-i fiu pom de-ajuns/Cu cloambe lăsate/ A jale de moarte./ Ş-apoi mă-nflorară/ Tăt cu peticele/ Că le-am făcut jăle/ Cu flori din izlaz/ Plâns şi mult năcaz. (….)” (inf. Niţă Ileana, Crişan)

După ce bradul este împodobit, femeile pun în faţa lui o cană cu apă, un colac şi mere în care sunt înfipte crenguţe de brad. Mai târziu, ele vor fi împărţite tinerilor, băieţi şi fete, când se va porni cu mortul la cimitir.[20]

Colacul şi merele se dau ca pomană pentru sufletul mortului. Merele sunt simboluri ale dragostei, rodirea mărului reproduce ciclul regenerativ viaţă-moarte şi „neagă simbolic moartea celui pe care îl comemorează.”[21] Moartea respectivei persoane nu este privită la modul absolut, în sensul că decedatul va continua să trăiască în planul fizic prin copiii lui, iar în cealaltă lume îşi va continua existenţa ca „suflet”.

Pe drumul spre cimitir, femeile cântă „bocetul de plecare”, bocet prin intermediul căruia mortul îşi ia rămas bun de la familie, gospodărie, de la vecini şi cunoscuţi, de la locurile dragi. Apoi, la intrarea în cimitir, femeile cântă „bradul de mort”: „Bradule, brăduţu/ Cin’ ţi-a poruncitu/ De te-ai coborâtu/ De la loc pietros/ La Loc mlăştinos/ De la loc de piatră/Aicea la apă (…) „ (inf. Niţă Ileana, Crişan)

Bradul este înfipt lângă cruce, la capul mortului. El îi va veghe mormântul un an de zile. După aceea ele este înlăturat de familie.

Acest brad utilizat la ceremonialul de înmormântare, este numit în zonă „suliţă” sau „suliţa mortului”. De unde provine această denumire? De la forma care i se dă bradului, sau este posibil să existe o legătură între această denumire şi obiceiul dacilor de a trimite sol la zei, o dată la cinci ani, aruncându-l în suliţe? Oricum obiceiul de a utiliza bradul în cadrul ceremonialului de înmormântare, este foarte vechi. Astăzi, acest obicei se mai practică, aşa cum am spus, doar în cazul tinerilor care mor necăsătoriţi.

Atunci are loc o căsătorie simbolică a mortului care este îmbrăcat în haine de nuntă. Nunta simbolică trebuie să se realizeze pentru a se urma ciclul firesc al vieţii: naştere, căsătorie, moarte. Există în popor credinţa că ar fi periculos să se sară peste unul dintre aceste cicluri, de aceea înmormântarea acestor tineri este realizată sub forma unei nunţi simbolice. Mortul trebuie să fie căsătorit simbolic, pentru a nu se mai întoarce pe pământ în căutarea perechii, dar şi pentru a-şi îndeplini destinul social şi dorinţele sexuale frustrate.

Se crede de asemenea, că toţi morţii care îşi lasă pe pământ treburi importante nerezolvate, un duşman de moarte sau o dragoste neîmplinită, se vor întoarce ca strigoi. Dacă sufletul mortului nu este satisfăcut, el nu-şi găseşte liniştea în lumea în care a plecat şi rămâne o ameninţare pentru cei vii. De aceea, „nunta mortului”, cum o numeşte Kligman, are rolul de a tempera „tensiunea produsă de împerecherea paradoxală a sexualităţii  cu moartea. Sexualitatea şi moartea sunt dimensiuni fizice şi sociale fundamentale ale ciclului vieţii şi ale crizelor existenţiale asociate acesteia. Ele fac continuu obiectul religiei, politicii, medicinii, filozofiei, jurisprudenţei, literaturii şi culturii populare.

Acest duo între moarte şi sexualitate, atestă capacitatea acestora de a se atrage şi respinge reciproc, dorinţa şi teama fiind doi factori puternic stimulatori ai acţiunilor umane.”[22]

„Nunta mortului” şi bineînţeles credinţa ilustrată mai sus, este prezentată într-o formă unică, desăvârşită în balada Mioriţa. ”Nunta” ciobanului din Mioriţa, confirmă această regulă.

Ciobănaşul, un tânăr nelumit, este căsătorit simbolic cu a lumii mireasă. El nu trebuie să se întoarcă din cealaltă lume pentru a-şi căuta mireasa aici, pe pământ.

Ritualul căsătoriei şi al morţii reprezintă constituirea şi dizolvarea relaţiilor sociale, deoarece căsătoria duce la perpetuarea vieţii şi la constituirea relaţiilor sociale, pe când moartea duce la distrugere biologică şi ruperea relaţiilor sociale. De aceea, riturile vieţii şi ale morţii sunt înrudite atât ca structură cât şi în conţinut. Asemănările dintre nuntă şi moarte sunt subliniate prin contraste şi inversiune simbolică (albul strălucitor al nunţii contrastează cu negrul întunecat al morţii. În cazul morţilor necăsătoriţi cele două ceremonialuri se juxtapun, se înmănunchează într-o singură manifestare ceremonială. Atunci, „suliţa” sau „bradul mortului” înlocuieşte „pomul de nuntă”.[23]

Aşa cu am mai spus, obiceiul de a utiliza bradul sau alt copac la moartea unui om, vine de foarte departe în timp şi este comun multor popoare, depărtate mult în spaţiu.

La majoritatea popoarelor există credinţa că omul a fost creat în Centrul Lumii. Chiar Adam se spune că a fost creat în acest Centru, loc în care mai apoi, soldaţii romani au  înfipt crucea pe care a fost răstignit Iisus. Dar nu numai că a fost creat aici, dar el a şi fost înmormântat chiar în locul creării sale, iar sângele Domnului Iisus i-a răscumpărat păcatul.

Însă, referitor la acest Centru, Mircea Eliade afirmă că: „Varianta cea mai răspândită a simbolismului Centrului este Arborele Cosmic, care se găseşte în mijlocul Universului şi care susţine ca o axă cele trei lumi.”[24]

Aşadar, în concepţiile străvechi se credea că fiecare persoană se naşte într-un Centru, într-un loc sacru, iar la moarte, trebuie să se reîntoarcă în acest loc. Sau, alt fel spus, la fiecare naştere se repetă actul cosmogonic care are loc în Centru. Acest Centru, aşa cum am văzut, este marcat şi simbolizat printr-un Arbore, şi nu oricare, ci Arborele Lumii: „ În general, putem afirma că majoritatea arborilor rituali şi sacri pe care-i întâlnim în istoria religiilor nu sunt decât replici, copii imperfecte ale acestui arhetip exemplar: Arborele Lumii. Cu alte cuvinte, toţi arborii sacri se consideră că se află în Centrul Lumii, iar toţi arborii rituali sau stâlpii, consacraţi înaintea sau în timpul unei ceremonii religioase oarecare, sunt socotiţi ca proiectaţi magic în Centrul Lumii.”[25]

Despre Arborele Lumii în India vedică se spune: „Cu vârful tău nu sfâşia Cerul, cu mijlocul tău nu vătăma aerul…”[26] Dar Arborele Lumii nu are doar rolul de a sacraliza un anume loc, de a-l scoate din haos, de sub influenţa maleficului şi de a marca Centrul Lumii. Utilizat în cadrul ritualurilor de înmormântare, el are şi acel rol de a media trecerea sufletului de la pământ la cer.

El apare astfel sub diverse denumiri şi aspecte, la popoare felurite: la indienii vedici  arborele ia forma stâlpului sacrificial, care devine „un fel de pivot cosmic”, care propulsează, conduce sufletul spre cer. Stâlpul sacrificial este echivalent în acest caz cu o scară care duce spre cer.

În cadrul şamanismului central şi nord-asiatic, la tătari şi siberieni, găsim „Arborele ritual” cu şapte crestături, pe care şamanul se urcă până la cer. „Arborele şamanic nu e decât o replică a Arborelui Lumii, care se înalţă în mijlocul Universului şi pe al cărui vârf se află Zeul suprem sau zeul solarizat. Cele şapte sau nouă crestături ale arborelui şamanic simbolizează cele şapte sau nouă ramuri ale Arborelui Cosmic, adică cele şapte sau nouă ceruri.”[27]

La traci, spune M. Eliade că preotul-rege poate urca până la zei pe o scară rituală. Aceeaşi scară se regăseşte şi în misterele Mithraice. Ea are şapte trepte, corespunzând celor şapte Ceruri. Babilonienii urcau până la cer parcurgând cele şapte etaje ale ziguratului.

De asemenea, afirmă tot Mircea Eliade, credinţa  că sufletul decedatului urcă până la cer pe ramurile Arborelui Cosmic este prezentă „mai peste tot în lume, din Egiptul antic până în Australia.” [28]  Atât în asiriană cât şi în egipteană, expresia obişnuită pentru verbul „a muri” este aceea de „a se agăţa”. Condiţia de a atinge nemurirea, spune tot Mircea Eliade, era aceea ca sufletul mortului să urce la cer pe ramurile Arborelui Cosmic aflat în Centrul Lumii.

Din cele arătate mai sus, se observă că simbolul Arborelui Lumii este arhaic, comun tuturor civilizaţiilor, din Nordul Americii până în Asia şi Australia, până la pigmeii din Insula Malacca.[29] Acest Arbore al Lumii poate fi prezent sub diferite forme: Arborele Vieţii, Arborele Cosmic, Stâlpul Cerului, Axul Cerului, Coloana Cerului, scară, funie, stâlp, suliţă, copac, coloană, munte sau cruce creştină. Pentru că în creştinism, întreaga simbolistică a Arborelui Lumii a fost asimilată Crucii: „…noţiunile de reînnoire continuă şi regenerare cosmică, de fecunditate universală şi sacralitate, de realitate absolută şi, până la urmă, de nemurire-toate noţiuni care coexistă în simbolismul Arborelui Lumii.”[30]

Însă, această imagine a Arborelui Lumii o putem găsi chiar în universul domestic al ţăranului român, mai exact, în imaginea furcii pe care se pune caierul de lână pentru a fi tors. El ne apare în imaginea furcii sub forma a şapte romburi frumos ornamentate, care se termină cu un vârf de brad stilizat. Cele şapte romburi simbolizează, aşa cum am văzut anterior, cele şapte ceruri pe care le-am amintit evidenţiate în vechile culturi şamanice. Această simbolistică prezentă pe furca de tors este impresionantă şi extrem de bogată, deoarece pe aceste furci mai apar trasate Calea Lactee, simboluri solare, vămile văzduhului, etc., suficiente pentru o analiză particulară a lor, într-un alt articol.

De asemenea, Arborele Vieţii sau al Lumii îl descoperim pe covoarele ţărăncilor noastre, pe ii, pe ştergare, pe feţe de masă, pe farfuriile şi olurile de lut, pe ulcioare, în crestăturile decorative în lemn. Îl regăsim totodată reprezentat pe porţile maramureşene sub forma funiei, ca Ax al Lumii, dar şi sub forma romburilor înlănţuite. Aceste romburi puse cap la cap, care apar peste tot în arta populară românească sub forma unor coloane, sunt denumite de unii specialişti „ţâţânile lumii”. Această succesiune de romburi are poate cea mai mare frecvenţă în arta populară românească, regăsindu-se aproape pe orice obiect ieşit din mâinile ţăranilor noştri.

Marele respect pe care îl aveau ţăranii români pentru acest „Arbore” se relevă şi din obiceiul ciobanilor care rămâneau câteva luni pe munte, departe de sat, obişnuind ca în lipsa unui preot să-şi aleagă un brad căruia să i se spovedească. Bradul ales, avea menirea să-i poarte păcatele mărturisite la Dumnezeu, la Cer, şi să-l cureţe pe cel care se spovedea.

De asemenea, sculptorul Vida Gheza spunea că ţăranii maramureşeni înainte de a tăia un copac îi aduceau ofrande horincă şi colaci, jucând şi cântând în jurul lui. Astfel, ei îşi cereau iertare copacului pentru că urmau să îl taie, să-i producă suferinţă, dar şi să întrerupă legătura pe care acesta o realiza cu Cerul, cu Divinul.

În cele de mai sus am făcut referire la multiplele prezenţe ale Arborelui Cosmic în cultura şi arta populară românească, cu exemplificări din arealul zărăndean. Se observă astfel, că imaginea „Arborelui” este o permanenţă a spiritualităţii româneşti cu o simbolistică plurivalentă.

Romulus Vulcănescu, vorbind despre Arborele Cosmic, spune că acesta „este imaginea globală a vieţii redate în formă vegetală.”[31]

Noi, cei de astăzi, încă avem nevoie de „imagini”, pentru că „spiritul recurge la Imagini pentru a sesiza realitatea ultimă a lucrurilor (…) În existenţa cea mai ştearsă mişună simbolurile, omul cel mai realist trăieşte din imagini.”[32]

La omul modern imaginaţia este secătuită din lipsa lecturii, a comunicării cu mediul şi cu semenii. Din această sincopă de imaginaţie, spun specialiştii, rezultă dramele lumii moderne, dezechilibrele profunde care apar în psihicul individual şi colectiv. Pentru că psihicul se hrăneşte cu imagini, cu simboluri şi mituri, acestea toate aducându-i bogăţie şi vioiciune.

Aşadar, ar fi păcat ca în mileniul trei să ne dezicem de imaginile, simbolurile şi miturile care au străbătut până la noi, întreaga istorie a umanităţii. Fără ele vom deveni mult mai trişti, mai săraci, mai bolnavi, mai pustii…

Purtăm în noi fiecare, un veritabil tezaur de imagini şi simboluri. Ţine de voinţa fiecăruia de a redeştepta aceste imagini pentru a le contempla în toată măreţia lor şi pentru a le descifra mesajul.

Bibliografie:

Lucian Blaga – Izvoade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011

Ernest Bernea –Civilizaţia română sătească, Ed. Vremea, Bucureşti, 2006

Livia Coroi – Copilăria de altădată, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2012

Monica Duşan –  La fântână la izvor-Monografia etnofolclorică a comunei Ribiţa, Ed. „Astra”, Deva, 2008

Mircea Eliade – Imagini şi simboluri,  Ed. Humanitas,  Bucureşti, 2013

Mircea Eliade – Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992

J.G.Frazer – Creanga de aur, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, vol. I

Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Eliot, Bucureşti, 2004

Gail Kligman – Nunta mortului-Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

Marcel Lapteş – Eseuri de etnografie şi folclor, Ed. Corvin, Deva, 2004

Atanasie Marian Marienescu – Cultul păgân şi creştin (1)-Sărbătorile şi datinile romane vechi, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 2008

  • Mioriţa, 4-5, Deva, 1998
  • Mioriţa, 14-15, Deva, 2009

Informatori:

Iusco Ileana, 72 ani, Ribiţa, jud. Hunedoara

Josan Ioan, 61 ani,Dumbrava de Jos, com Ribiţa, jud. Hunedoara

Clej Antiţa, 80 ani, Ribicioara, com. Ribiţa, jud. Hunedoara

Trifa Sabina, 78 ani, com Ribiţa, jud. Hunedoara

Niţă Ileana, 67 ani, Crişan, comuna Ribiţa, jud. Hunedoara

Fotografii: Dușan Bujor

[1] Lucian Blaga, Izvoade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, pag.24

[2] Ibidem, pag. 25

[3] Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, pag.11

[4] Ibidem, pag.12

[5] Mircea Eliade, Imagini şi simboluri-Eseu despre simbolismul magico-religios, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, pag. 1

[6] Ibidem. pag. 11

[7] Ibidem, pag. 13

[8] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 221

[9] Ibidem, p.410

[10] Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti, 2004, pag. 164

[11] Atanasie Marian Marienescu, Cultul păgân şi creştin (1)-Sărbătorile şi datinile romane vechi, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 2008, pag.57

[12] Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti, 2004, pag. 201

[13] J.G.Frazer,Creanga de aur, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, vol. I, pag. 252

[14] Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, pag. 178

[15] Ibidem, pag. 181

[16] Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Eliot, Bucureşti, 2004, pag. 166,167

[17] Livia Coroi, Copilăria de altădată,Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2012, pag.  101

[18] Mircea Eliade,Tratat de istorie a religiilor,  în   Mioriţa, Nr. 14-15, Deva, 2009, pag.68

[19] Gail Kligman, Nunta mortului-Ritual,  poetică şi cultură populară în Transilvania, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p.63

[20] Marcel Lapteş, Eseuri de etnografie şi folclor, Ed. Corvin, Deva, 2004, pag. 66

[21] Gail Kligman, Nunta mortului-Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pag.138

[22] Ibidem, pag. 164

[23] Monica Duşan, La fântână la izvor-Monografia etnofolclorică a comunei Ribiţa, Ed. „Astra”, Deva, 2008, pag. 121

[24] Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, pag. 47

[25] Ibidem, pag. 48

[26] Ibidem, pag. 48

[27] Ibidem, pag.50

[28] Ibidem, pag. 53

[29] Ibidem, pag.51

[30] Ibidem, pag. 180

[31] Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, în Mioriţa, nr. 4-5, Deva, 1998, pag. 74

[32] Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, pag. 16-17