George Oprescu istoric şi critic de artă, cărturar şi colecţionar fervent, și-a câștigat o reputaţie bine stabilită în acest domeniu, în perioada interbelică.

Rămas orfan, a urmat studiile liceale în capitală, unde a fost găzduit de familia colegului său Constantin Ionescu-Mihăeşti, într-o atmosferă de rafinament și bun gust, înconjurat de cărți și obiecte de artă. Dintr-o mărturisire inedită^[1], aflăm că, pe parcursul liceului, profesorii săi preferaţi au fost jurnalistul şi istoricul Gheorghe Ionescu-Gion, care preda istoria şi limba franceză şi folcloristul istoric literar şi jurnalist G. Dem. Teodorescu care preda limba şi literatura română.

După absolvirea Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București, din anul 1905, a devenit profesor de limba şi literatura franceză la Giurgiu apoi, în 1907, s-a transferat la Liceul „Traian” din Turnu-Severin, ca profesor de limba franceză și istorie, unde a profesat până în 1919. Ulterior, a ocupat postul de conferenţiar la Universitatea din Cluj. În 1931, Nicolae Iorga l-a solicitat la Universitatea Bucureşti unde George Oprescu a ocupat catedra de istoria artei. Din 1949 până la sfârşitul vieţii s-a aflat la conducerea Institutului de Istoria Artei.

La vârsta maturității, pentru aproape două decenii, George Oprescu a activat în cadrul unor organisme ale Ligii Naţiunilor: între 1923 şi 1930, a fost secretar al Comisiei pentru Cooperare Intelectuală, (Paris), apoi secretar al Comisiei de Litere şi Arte (Geneva) până în 1939, când s-a întors definitiv în ţară.

În perioada în care G. Oprescu s-a specializat în Franţa, l-a cunoscut pe Henri Focillon^[2], între cei doi stabilindu-se o legătură durabilă.

O prietenie strânsă pentru tot restul vieții a avut-o şi cu Constantin Ionescu-Mihăești, împărtăşind pasiuni comune, ambii avându-l îndrumător în artă pe colecționarului Ion Cantacuzino. Atenția lor s-a îndreptat îndeosebi spre grafică, gen al artei care cere un gust estetic dezvoltat și o mare înțelegere în aprecierea valorii artistice iar achiziționarea unor asemenea lucrări fiind mai puțin costisitoare decât a celor de pictură sau sculptură, depozitarea lor necesitând un spațiu mai restrâns.

În perioada 1932-1942, George Oprescu a condus Muzeul Toma Stelian, instituţie căreia i-a donat lucrări şi al cărei patrimoniu se află astăzi la M.N.A.R.

În anul 1962, aflat la conducerea Institutului de Istoria Artei, cu ocazia sărbătoririi sale de către Academia Română, prilejuită de împlinirea a 80 de ani, el însuși declara că „cea mai mare parte a celor aproape 10.000 de exemplare care alcătuiesc colecția mea de grafică au fost achiziționate mai ales la Paris și la Londra”^[3].

Lucrările cumpărate de la Paris, au fost luate din magazinele lui Paul Prouté și Maurice Le Garrec, foarte cunoscuți și pricepuți negustori de stampe, precum și de la buchiniștii de pe cheiurile Senei. Îi plăcea să caute în mapele de gravuri din magazinele de artă și avea mari satisfacții atunci când depista lucrări valoroase care, așa cum povestește și anticarul francez (specializat în comerțul de stampe, de altfel o tradiție familială) Paul Prouté, devenea prilej de prelungite conclavuri artistice cu Ion Cantacuzino și Henri Focillon. Inițial, George Oprescu și-a concentrat atenția asupra operelor artiștilor francezi și italieni, probabil și sub influența discuțiilor avute cu Ion Cantacuzino care, la rândul său, la începuturile pasiunii de a colecționa, s-a aplecat asupra gravurii europene de secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Același mod de a colecționa se poate observa şi în abordarea unui alt discipol al acestuia, Mihai Ciucă.

George Oprescu mărturisea, şi faptul că, „cel puțin trei sferturi din colecție am format-o la Londra”^[4]. Aici ajunsese să se împrietenească cu proprietarul unui magazin de cărți specializat în ediții originale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, domnul Spencer, care oferea clienților săi și multe stampe, pentru că el cumpăra biblioteci întregi cu tot ce găsea în ele alături de cărți. Cercetând zile de-a rândul mape cu lucrări, ori de câte ori poposea pe malurile Tamisei, Oprescu a devenit, cu timpul, posesorul unor desene și gravuri de mare valoare: „aproape toate gravurile lui Piranesi în prim tiraj, unele costituind grupe admirabil legate în legături de epocă, peste 1.000 de stampe japoneze în culori, unele provenind din colecția celebrului pictor englez Edouard Burn Jones…” iar altele „aparținuseră unor colecționari celebri, cum ar fi pictorul Reynolds, pictorul Lawrence, faimosul eseist Walpole” toate achiziționate la prețuri modice. La selecția unora se bucurase de consultul și expertiza conservatorilor de la British Museum.^[5]

Concomitent cu achizițiile de gravuri și desene de artiști străini, de câte ori venea în țară, făcea același lucru pentru artiștii români, slăbiciunea sa îndreptându-se spre grafica lui Nicolae Grigorescu, Jean Alexandru Steriadi, Camil Ressu și Ștefan Popescu. Pasiunea sa pentru grafică l-a determinat să pună bazele efemerei, dar deschizătoarei de drumuri, Societatea „Graphica”. De menţionat este faptul că, din bogata sa bibliografie, sunt de reţinut două lucrări de pionierat în domeniile respective, care confirmă ariile sale de interes și competență: Grafica românească în secolul al XIX-lea, în 2 volume (1941-1945) și Arta țărănească la români (1922).

Setea de frumos, împreună cu dorința și pasiunea de a achiziționa tablouri și sculpturi, ceramică, mobilier, vechi covoare orientale, erau manifestarea dorinței de a crea un muzeu, poate cât mai aproape de idealul muzeului său imaginar.

Spre deosebire de alți colecționari ai vremii care doreau să admire în tihnă și singuri, sau în cercurile intime, comorile adunate, George Oprescu a ținut, mai ales după anul 1930, când a devenit profesor de istoria artei la Universitatea din București și directorul Muzeului Toma Stelian, să le prezinte în diverse expoziții, pentru a crea un public adecvat și a mări interesul amatorilor de artă și al colecționarilor pentru gravură, cum a făcut-o de altfel în cadrul manifestărilor organizate de instituția muzeală pe care o conducea: „Desenul francez în secolele XIX și XX”, „Desenul italian din secolul XVI până în secolul XVIII”, „Desenul și gravura engleză”, „Gravura și cartea ilustrată germană”, „Portretul francez în desen și gravură”, „Cartea ilustrată romantică din colecția prof. dr. Ionescu Mihăești și prof. G. Oprescu”, „Litografii colorate de Bonnard și Vuillard”, etc.

De asemenea, Profesorul Oprescu, spre deosebire de alți colecționari, a donat deliberat, între anii 1932-1942, numeroase lucrări, Muzeului Toma Stelian, urmând din nou modelul Profesorului Cantacuzino, pentru a îndemna și alți colecționari să le urmeze exemplul.

În anul 1962, George Oprescu a donat Cabinetului de stampe al Acadmiei Române o preţioasă colecţie de grafică 1.400 de desene și 6.000 de gravuri, care stau și astăzi la baza expunerilor organizate de B.A.R.^[6]

Colecţia sa particulară, găzduită în locuinţa din Cotroceni (strada dr. Clunet), a funcţionat ca muzeu până în anul 1977, când lucrările de pictură, grafică, artă decorativă, artă populară au fost transferate la Muzeul Colecţiilor, iar fondul de carte la Institutul de Istoria Artei. Deosebit este faptul că acesta a donat colecția sa împreună cu imobilul în care era adapostită, cu întreaga sa documentație și cu o foarte valoroasă bibliotecă. De altfel, încă înainte de a fi donată, colecția era deschisă publicului (duminica pentru amatori sau, la cerere, pentru cercetătorii din domeniu, călăuza fiind însuși George Oprescu).^[7]

De menţionat că, cercetând actele sale de donație către Academia Română, am remarcat ordinea și meticulozitatea cu care acesta întocmise inventarul donației. Astfel el avea specificații aparte privitoare la atribuirea și proveniența lucrărilor (marcate cu o discretă siglă de colecționar) constituind un model unic în istoria donațiilor românești de grafică. Dat fiind că foarte puține dintre aceste lucrări pot fi văzute pe perioada unor rare și scurte expoziții temporare organizate de B.A.R. La Cabinetul de stampe am descoperit o lungă listă de donatori între ale căror obiecte de artă se găseau stampe japoneze, de foarte bună calitate, incluse de Gyuri Kazar în expozițiile și cataloagele sale. Deși necercetate încă, aceste donații ar merita studiate pentru a evidenția interesul față de arta extrem-orientală a colecționarilor și donatorilor români precum cea a lui Gheorghe Balș, la rândul său, membru în Consiliul Artistic al Muzeului. Cu titlu informativ enumerăm colecțiile donate Academiei Române în care am identificat stampe japoneze: Ioan Nădejde, Mihai Ciucă, Manea Mănescu, Nicolae N. Fratoștițeanu, Voinea Marinescu, Mihail Șeulescu, Israel Korn, Voinescu, Barbu Brezianu, Mendel Haimovici, Manos Paris, V. Molda, D. Azizian. Această enumerare sugerează un interes de o amploare semnificativă pentru astfel de tip de artă în rândul intelectualilor din România.

Un loc special în activitatea de donator, care ne edifică asupra concepției de muzeograf a lui George Oprescu l-a jucat activitatea sa în cadrul Muzeului Toma Stelian. De altfel, în economia generală a colecționismului interbelic de artă extrem-orientală acest muzeu a jucat un rol important, insuficient cunoscut astăzi.

Deși mai puțin cunoscut în prezent, Muzeul de artă „George Oprescuˮ a devenit încă din perioada interbelică o casă-muzeu, concept inovator pentru România acelor ani, unde curator era însuși Profesorul Oprescu. După război, deși acesta şi-a gândit donaţia, așa cum apare și în testament, ca un centru de studiu pentru specialiști, nu doar ca un muzeu, nu intrase încă în patrimoniul public, acesta netrecând-o pe lista muzeelor de interes public. El a donat-o Academiei Române, în 1962, continuând să locuiască în imobil până la decesul său. După un îndelungat proces de renovare, acesta s-a redeschis la sfârşitul anului 2019. Am reușit să vizităm muzeul și am avut astfel posibilitatea de a reconstiui profilul de colecționar avizat de artă extrem-orientală al Academicianului George Oprescu, o fațetă cunoscută în domeniu, dar prea puțin cercetată.

VI. Rolul Muzeului Toma Stelian în promovarea pasiunii pentru arta extrem-orientală în România interbelică

Muzeul Toma Stelian a reprezentat primul muzeu național dedicat artiștilor români, Muzeul Simu fiind consacrat mai ales artiștilor străine. Muzeul a fost creat pe baza unui legat al omului politic, avocatului și marelui iubitor și colecționar de artă Toma Stelian, în casa pe care acesta o comandase arhitectului I. D. Berindei, în Bucureşti, pe terenul din Șoseaua Kiseleff nr. 10.

Din păcate, la moartea sa, clădirea nu era terminată fiind finalizată prin intermediul Casei Școalelor^[8]. Iată ce scria, în anul 1939, Profesorul Oprescu, numit încă din 1931, director al Muzeului: „Regretatul Toma Stelian… lăsase ce e drept un local fastuos propria sa locuință, în mijlocul unei grădini frumoase. Clădirea era însă neterminată iar veniturile absolut insuficiente pentru scopul ce urmărea. Prin Casa Școalelor s-au luat măsurile necesare ca să se termine construcția și ca ea să devie cât mai proprie pentru noua sa destinație.”^[9] Preluat după exemplul european, muzeul avea în fruntea sa un consiliu științific condus inițial de Ion Cantacuzino. Ulterior, după moartea acestuia, în componența consiliului s-au regăsit multe nume deja amintite: Ștefan Popescu (președinte); Sabina Cantacuzino, Virgil Cioflec, Eugen Crăciun, Constantin Ionescu Mihăiești, Ion Jalea, Ion Minulescu, Jean Alexandru Steriadi, Eustațiu Stoenescu (membrii). Personalul administrativ era alcătuit din: George Oprescu (director), Mircea Nădejde (secretar), Teodora Voinescu (asistentă onorifică) și Iosefina Prisiceanu (bibliotecară).

Dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Cantacuzino, alături de fraţii Ciucă, de văduva lui Alexandru Slătineanu şi de Constantin Ionescu-Mihăieşti^[10] se număra şi George Oprescu. Ca o dovadă a intensei participări a lui Oprescu la activitatea și interesul deosebit ce l-a purtat sporiri patrimoniului Muzeului Toma Stelian, pe lista de donatori apăreau nume cunoscute ale unor istorici de artă precum Henri Focillon şi Stephen Gassele (bibliotecar la Foreign Ofiice) precum și ale unor anticari parizieni ca Paul Prouté și Maurice Le Garrec.

O dovadă a grijii deosebite purtată de George Oprescu acestei colecții, o reprezintă și febrila sa activitate din timpul celui de al Doilea Război Mondial, în vederea protejării patrimoniului acestui muzeu. Astfel, în februarie 1943, acesta a plecat împreună cu pictorul Marius Bunescu la Câmpulung Muscel, în calitate de emisari al Ministrului artelor, pentru a găsi un adăpost pentru lucrările provenind din Muzeul Toma Stelian și Muzeul Simu. Pentru evacuarea exponatelor și transportarea lor, s-a solicitat ajutorul Armatei Române. Ca urmare, Muzeul Toma Stelian a fost primul muzeu evacuat complet din București, chiar înaintea muzeelor naționale. George Oprescu a rămas la Câmpulung Muscel pe toată perioada acestui exil. În noiembrie 1944, curând după îndepărtarea pericolului ocupării naziste, Oprescu a făcut demersuri pentru redeschiderea Muzeului Toma Stelian. Timp de un an a făcut față doleanțelor Legației sovietice de a rechiziționa clădirea muzeului. Redeschis, cu o nouă expunere, muzeul aflat încă sub conducerea lui George Oprescu, a fost scos, la 1 aprilie 1948, de sub jurisdicția Casei Școalelor și a fost preluat de Ministerul Artelor. Acesta i-a sistat fondurile și l-a numit pe graficianul Eugen Stec, ca director al muzeului. Ulterior, la 4 octombrie 1948, Comisia pentru organizarea Muzeelor a hotărât ca Muzeul Toma Stelian să devină Cabinetul de stampe al R.P.R. în care urmau să fie expuse stampele și gravurile româneşti şi străine. Acest proiect nu s-a realizat.^[11]

În prefața catalogului muzeului din 1939 (care constituia o avanpremieră a unui program curatorial), George Oprescu arăta că hotărârea inițială a consiliului artistic de a se concentra pe crearea unui fond de arta românească, „cu precădere, artiști consacrați și încetați din viață”^[12] deși meritorie și de înțeles pentru stimularea dezvoltării picturii românești, nu a adus cu sine succesul muzeului. Fără a se gândi să restrângă fondurile dedicate alcătuirii unei biblioteci de artă dar observând puținătatea fondurilor, directorul hotăra să deschidă porțile instițutiei și pentru arta decorativă, stimulând totodată donarea de lucrări din partea colecționarilor privați sau din împrumuturi pe termen lung (care, în general, s-au transformat în donații). Pentru a atrage însă aceste fonduri, trebuia crescut prestigiul muzeului, încrederea și deschiderea sa către public.

Bazându-se pe autoritatea sa la nivel european, a organizat, pentru început, câteva expoziții cu lucrări din patrimoniul altor muzee faimoase din lume precum, intitulate Desenul francez în secolele al XIX-lea și al XX-lea 8 noiembrie-15 decembrie 1931/Musées du Louvre et du Luxembourg, Paris^[13] și Desenul italian în secolele al XVI-lea – XIX-lea cu lucrări din cele patru mari colecţii de desene: Corsiniana, Uffizi, Accademia di Venezia şi Galleria di Bolgnia.^[14] La acestea s-au adăugat și 100 de lucrări din colecția lui Ion Cantacuzino.

Odată atrasă atenția publicului asupra acestui muzeu și urmând exemplul donatorilor săi de frunte, directorii și conducătorii consiliului artistic și ulterior mulți colecționari s-au grăbit să le fie expuse lucrările sub această serioasă egidă. Pentru a le oferi acestora șansa unei vizibilități crescute și pentru a menține viu interesul publicului, George Oprescu a conceput un program de expoziții temporare, axate tocmai pe astfel de colecții private, dar care răspundeau unor temeinice criterii artistice. Deși nu s-au întocmit cataloage pentru aceste expoziții, aflăm din catalogul Muzeului Toma Stelian că, în perioada anilor 1932-1939, au existat câteva expoziții dedicate artei extrem-orientale, având astfel confirmarea existenței unor colecții bine închegate din acea perioadă. Ca urmare, putem menționa următoarele expoziții: „Estampe japoneze din colecția Ion I. C. Brătianu”, „Jaduri și broderii chinezești din colecția M.S. Regina Maria”, „Obiecte orientale, lăsate muzeului de Maria dr. Stănculeanu”, „Gravura japoneză în lemn de prof. George Oprescu”, „Obiecte de artă orientală din colecția Emil Petrescu”, „Pictura chineză și japoneză, din colecția E.S. Ministrului Statelor-Unite, Franklin Mott Gunther”^[15].

Tot în catalogul din 1939 al Muzeului Toma Stelian, alături de Ion Cantacuzino, figura soţia sa, Elena Cantacuzino, precum și fii lor, Alex. Cantacuzino şi Jean I. Cantacuzino. Familia a donat Bibliotecii Institutului Cantacuzino un exemplar din tratatul lui Vesalius, De Humanis Corporis Fabrica și Muzeului Louvre, gravuri, înscriind astfel numele savantului printre donatori.

VII. Ecouri târzii

 În primăvara anului 1948, Profesorul Ștefan S. Nicolau ^[16] (în calitate de deputat de Romanaţi) a vizitat o mică colecție de artă a Liceului „Ioniță Asan” din Caracal. Un an mai târziu, la 17 ianuarie 1949, Ştefan Nicolau a vizitat din nou Pinacoteca ce se forma (purtându-i numele Marius Bunescu) aducând personal, cu acea ocazie, două tablouri de Dumitru Ghiaţă și 18 stampe japoneze colorate, precum şi două frumoase kakemono japoneze. Era cea mai mare donaţie de artă primită până la acea dată. Stampele erau opere ale unor artişti renumiţi din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, ca Utamaro Kitagawa, Kunisada Utagawa, Hirosige Itchiyusai.^[17] Actualmente, aceste stampe sunt expuse în Pinacoteca Marius Bunescu, care funcționează în cadrul Liceului „Ioniță Asan” din Caracal. Acestea apar și în albumul muzeului publicat în anul 2016.

În perioada 1949-1950, Profesorul Ştefan Nicolau a vândut M.N.A.R. un număr de 74 de kakemono, între care se găsesc şi câteva exemplare chinezeşti. Se poate afirma că piesele din colecţia Nicolau reprezintă o primă contribuţie la alcătuirea unui mic fond de pictură, inexistent până la acea dată. În perioada în care a activat în cadrul Institutului Louis Pasteur, Profesorul Nicolau, pasionat şi de artele orientale, a cumpărat majoritatea lucrărilor de la Paris, ele reflectând gustul și preferinţele personale ale colecţionarului. Ulterior, revenit în România, acesta şi-a completat colecţia prin cumpărarea unor valoroase exemplare din colecţia Băgulescu, aflată în posesia familiei rămasă în ţară.

De asemenea și alte persoane apropiate de „cercul cantacuzinist” au făcut, la rândul lor, donații care se află în patrimoniul M.N.A.R. Reamintim donația medicului Maria Stănculeanu care, așa cum reiese din catalogul Muzeului Toma Stelian și din lista expozițiilor temporare, a constat, cu precădere, din obiecte de artă extrem-orientală. Trecute în patrimoniul M.N.A.R acestea figurează printre cele mai valoroase exponate ale Secției de artă extrem-orientală.

Mai puțin cunoscută este partea de început a istoriei colecției de gravuriale lui Ion Cantacuzino, și anume cea de obiecte de artă extrem-orientală.^[18] Stau dovadă, din fericire, cele câteva fotografii de epocă din interiorul Muzeului Toma Stelian, când donația sa, apreciindu-i-se valoarea, a fost prezentată în holul de onoare amenajându-se o întreagă sală de expunere a artei sino-japoneze. A fost creată astfel prima expunere, inițial temporară, apoi permanentă, de artă extrem-orientală din București. Ulterior, intrând în patrimonial M.N.A.R., această colecție a constituit nucleul patrimoniului Galeriei de artă extrem-orientală din cadrul M.N.A.R.

Colecționarul și umanistul Ion Cantacuzino rămâne deopotrivă în mentalul colectiv românesc ca Profesor de medicină experimentală, ca Director general al Serviciului Sanitar Român, ca Director al Institutului de Seruri şi Vaccinuri, ca Ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, aşadar, ca savant şi om al cetăţii. Această imagine a fost întotdeauna însoţită de cea a omului de cultură cu o activitate neobosită, promotor de reviste științifice și culturale, meloman, susținător al artei românești, colecționar de artă avizat, inițiator al unei instituții muzeale de referință din România interbelică (Muzeul Toma Stelian), donator generos, descoperitor şi susținător al unor tineri talentați care au dat strălucire artei românești, de la laborantul său (viitorul pictor) Dimitrie Ghiață și până la criticul de artă George Oprescu. Acesta din urmă mărturiseşte, în testamentul său, că modelul care l-a inspirat în donarea colecției sale către Academia Română l-a reprezentat chiar Ion Cantacuzino: „Am considerat totdeauna că o asemenea colecţie nu poate şi nu trebuie să rămână străină de lumea cercetătorilor de artă. Aşa am învăţat de la regretatul Profesor Ion Cantacuzino, căruia îi datoresc mare parte din formaţia mea ca istoric de artă, ca și de la bunul meu prieten, Prof. Henri Focillon, marele şi încercatul nostru amic”^[19].

Dar cel mai important rol al Profesorului Cantacuzino pentru știința și cultura română rămâne cel de creator de școală, „Şcoala cantacuziniștilor” născută în laboratorul de la Institutul care-i poartă numele. Importante și uneori surprinzătoare, au fost legăturile dintre cantacuziniști, care au avut la bază multiple afinități intelectuale și o comuniune de gusturi, una dintre ele fiind pasiunea pentru obiectele de artă extrem orientală. Cantacuziniștii, mândri să calce pe urmele mentorului lor, au devenit, la rândul lor, figuri de seamă care și-au dedicat întreaga existență atât științei cât și culturii naționale.

Istoria colecţionismului românesc interbelic prezintă încă zone greu de clarificat. Multe piese care o compun, lipsesc. Lipsesc, de asemenea, în unele situaţii, materialele documentare, istoria orală și lucrările de memorialistică nereușind să suplinească parte din aceste lacune. Totuși, pentru cei interesați, trebuie spus că, printre puținele colecții donate fără nicio clauză, fără indicații referitoare la modul în care să fie expuse și, cu atât mai puțin, la constituirea unui fond care să îi poarte numele, se află și colecția Cantacuzino pusă la dispoziția publicului și a specialiștilor. Impresionanatele sale colecţii s-au împrăştiat de-a lungul timpului. Desenele, gravurile și tablourile donate de Profesor în cursul vieţii sale Muzeului Toma Stelian se află, actualmente, în patrimoniul M.N.A.R. Doar câteva dintre aceste stampe de bună calitate au ajuns în patrimoniul secţiei de artă extrem-orientală a M.N.A.R., fiind preluate tot de la Muzeul Toma Stelian. Sporadic, în unele expoziții temporare^[20] mai pot fi văzute gravuri din colecția Profesorului Cantacuzino, ajunse în patrimoniul M.N.A.R. prin preluarea fondului Muzeului Toma Stelian.

Pe parcursul cercetării noastre nu am putut identifica decât câteva dintre stampele din colecția Cantacuzino, aflate actualmente la M.N.A.R. la Secția de Grafică (în custodia Secției de artă extrem-orientală), care provenau de la Muzeul Toma Stelian. Cercetări de arhivă ridică posibilitatea existenței unui lot de 800 de gravuri japoneze aflate la Biblioteca Națională a României, ajunse aici prin preluarea patrimoniului așezămintelor Brătianu. Acestea purtau o monogramă simplă, pe revers, inițialele colecționarului fiind încadrate într-un mic cerc negru.^[21]

Deosebit este faptul că, deși cunoscută în mediul parizian al iubitorilor de artă, la cele două licitații care au avut loc la Paris după moartea Profesorului Cantacuzino, obiectele de artă japoneză din colecție nu au fost specificate în cataloagele de vânzare. Membrii familiei, la rândul lor nu mai au date despre colecția de gravuri japoneze în lemn despre care au convingerea că, o parte, a rămas în țară.^[22] La Hotel Drouot, prima licitație a avut loc în perioada 4-6 iunie 1969 și a conținut colecția de gravură și desen european de secol XIX-XX, expertul fiind chiar prietenul profesorului, anticarul Paul Prouté, și cea de- a doua licitație din 5 decembrie 1969 a cuprins colecția de gravură și desen european de secol XVII-XVIII. În niciuna dintre aceste două licitații nu au apărut stampele extrem-orientale. O posibilă explicație ar putea fi eventuala vânzare, în 1948, a unei părți semnificative a colecției de grafică, de către văduva Profesorului, tot prin intermediul Casei Prouté. Dispariția acestei mari colecții de gravură japoneză în lemn ar însemna și o pierdere a unei părți de istorie a artei și culturii românești.

La începutul anului 1947, când își dona colecția puterii populare, Krikor Zambaccian^[23] formula, în discursul său de la Ministerul Artelor, explicația înaltă a colecționismului de opere de artă: „E, în dragostea aceasta a formelor și a culorilor, ceva care depășește pe cea a simțurilor singure, ceva care purifică și ne poartă spre seninătate”^[24]. Este și una dintre explicațiile de subtilă compensare a solicitărilor profesiunii de medic prin apropierea de artă. Vocația umanistă a acestei meserii explică gestul donației publice, foarte frecvent la colecționarii medici.

Colecția Artemiza și Mircea Petrescu (1902-1988) a fost donată Muzeului Colecțiilor de Artă, în 1989, de către soție.^[25] Dr. Mircea Petrescu a început să colecționeze stampe de interes documentar referitoare la Țările Române încă din perioada studiilor la Paris (1932-1934), împreună cu prietenul său Adrian Corbu. După revenirea în țară a celor doi, George Oprescu a organizat, în anul 1935, o expoziție de stampe la Muzeul Toma Stelian^[26].

Cei doi soți, medicul Mircea Petrescu și profesoara Artemiza Petrescu, au împărtășit pasiunea pentru istoria Țărilor Române, colecționând veșminte de influență orientală din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și mobilier european și oriental. În cadrul colecției, printre cele 121 de lucrări, se găsesc și câteva platouri și vase ornamentale din porțelan japonez de tip Imari^[27], între care se remarcă un vas semnat Zoshuntei Sampo, datând de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Deosebită este reconstituirea aerului unei locuințe și a atmosferei specifice a colecționarilor. De altfel, Muzeul conține mai multe donații făcute, de-a lungul timpului, și de medici^[28], iubitori ai artei.

O dovadă a perpetuării spiritului cantacuzinist a fost și Marcel Vainfeld^[29] reputat medic bârlădean, împătimit iubitor al artei orientale și extrem-orientale, care și-a donat, în 1981, valoroasa colecție, Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad.^[30] Acesta s-a format în mediul artistic frecventat de tatăl său, medicul Isac Vainfeld.^[31] Printre apropiații acestuia se număra și pictorul Nicolae Tonitza.^[32] Din perioada studenţiei, Marcel Vainfeld păstra o amintire preţioasă generată de timpul petrecut în atelierul pictorului din Iaşi. El mărturisea că a fost inițiat în arta extrem-orientală de către tatăl său^[33]. Putem presupune însă că, în anii studenției ieșene, s-a întâlnit cu Profesorul Alexandru Slătineanu, în acea vreme rector al Facultății de Medicină din Iași, precum și cu alți cantacuziniști, cu ocazia specializărilor sale în epidemiologie, din perioada 1950-1970. Îi legau multiple afinități profesionale și pasiuni comune, precum bibliofilia, pasiunea pentru muzică și pentru arta extrem-orientală. S-ar putea explica astfel modul similar în care și-au constituit colecțiile și donațiile. Din patrimoniul donat de Marcel Vainfeld, muzeul bârladean posedă valoroase piese precum: o kamidana (altar de cult japonez de la sfârşitul secolului al XVIII-lea); paravane japoneze din secolele XVIII-XIX; ceramică japoneză şi chinezească din secolele XVIII-XIX.^[34]

În concluzie, putem spune că, la începutul secolului al XX-lea, cultura română prin reprezentanţii ei (artişti, intelectuali, aristocraţi) şcoliţi la Paris, a avut capacitatea de a absorbi, chiar dacă cu oarecare întârziere, modelul cultural francez, cu unele caracteristici specifice. Astfel, în România, literatura și mai ales poezia au asimilat în mai mare măsură japonismul, dând naştere unei noi forme literare, cea a poemului într-un vers. În domeniul artelor plastice influenţele s-au făcut simţite doar în pictură fără însă a fi vorba despre o modificare profundă a stilului pictural, ci doar de o preluare superficială a temelor orientale. Modelul pictorului-colecţionar impresionist îl regăsim, într-o bună măsură, la Grigorescu. Semnificativă pentru amploarea fenomenului este întinderea în timp și întrepătrunderea cu simbolismul literar, iar în cazul picturii, până spre 1930, coexistând cu celelalte mişcări artistice. Brâncuşi a realizat trecerea culturii române în cultura europeană prin aparent paradoxala îngemănare a filosofiilor orientale cu tradiţiile și folclorul românesc.

[1] Constantin Armașu, Dare de seamă a activității Liceului din Septembrie 1916 și până în prezent în Anuarul Liceului Traian, anii: 1916-1917, 1917-1918, 1918-1919.

[2] Radu Ionesco, Lettres de Henri Focillon à Georges Opresco, în „Revue Roumaine dʼHistoire de lʼArt”, Série Beaux Arts, 1994.

[3] George Oprescu, Cum mi-am făcut colecția de grafică, în „Contemporanul”, 18 mai 1962.

[4] Ibidem.

[5] Remus Niculescu, Un mare donator al Cabinetului de Stampe, în Omagiu lui G. Oprescu. Expoziție de gravuri, desene, documente, Biblioteca Academiei Române, București, 1971, p. 7.

[6] Expoziția „Hiroshige” de la sfârșitul anilor 1990, a prilejuit colaborarea celor trei instituții majore care dețin colecții de stampe japoneze (B.A.R., M.N.A.R. și B.N.R.). În catalogul comparativ întocmit de regretatul expert în arta extrem-orientală Gyuri Kazar, se punea de multe ori accentul asupra calităţii excepționle a tirajelor (atunci când este cazul raritatea tirajelor sau a edițiilor) exemplarelor provenind din colecția B.A.R., unde majoritatea este alcătuită din cele donate de Profesorul Oprescu. În anii din urmă B.A.R. a mai organizat expoziții temporare, precum: „Stampe japoneze din perioada Edo”, 1-30 noiembrie 2016. În anul 1999 a mai existat o expoziție organizată de Cabinetul de stampe al B.A.R., cu același titlu, al cărui catalog i-a aparţinut tot lui Gyuri Kazar.

[7] Aceasta, proaspăt renovată, a fost redeschisă de curând, de către Departamentul Case Memoriale al Academiei Române. Adresez mulțumiri deosebite Luminiței Gliga pentru excelenta, prompta și competenta colaborare în privința documentării.

[8] Administrația Casa Școalelor și a Culturii Poporului a fost înființată prin legea din anul 1896 (cu modificări ulterioare), pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice, cu menirea de a administra fondurile create în folosul învățământului și al culturii românești.

[9] Catalog (pictură, sculptură și desen), introducere de George Oprescu, Muzeul Toma Stelian, Editura Casa Școalelor, București, 1939, pp. 12-13.

[10] Constantin Ionescu-Mihăiești este, de altfel, și autorul unei importante donații de manuscrise bibliofile și carte rară către Academia Română, aflate actualmente la Secţia de manuscrise și carte rară a B.A.R.

[11] Apud Mihai Pelin, Deceniul prăbuşirilor (1940-1950). Vieţile pictorilor, sculptorilor și arhitecţilor români între legionari şi stalinişti, Editura Compania, București, 2005.

[12] Catalog (pictură, sculptură și desen), introducere de George Oprescu, Muzeul Toma Stelian, Editura Casa Școalelor, București, 1939, pp. 12-13.

[13] Cu catalogul, Desenul francez în secolele al XIX-lea și al XX-lea, Muzeul Toma Stelian, București, 8 noiembrie-15 decembrie 1931/Musées du Louvre et du Luxembourg, Paris, Editeur: București, Muzeul Toma Stelian, 1931.

[14] Expoziția a avut loc în perioada 5 noiembrie-25 decembrie 1932, cu catalogul Desenul italian în secolele al XVI-lea – XIX-lea, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, București, 1932.

[15] F. G. Mott (1885-1941) – ambasador în România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial (decedat la București) și președinte al Institutului American pentru Studierea Artei și Arheologiei Persane. Se știe că avea o colecție însemnată de artă, atât el cât și soția sa fiind mari amatori de artă, inclusiv românească. Colecționar avid de obiecte de artă provenind din diferite culturi, a deținut, printre altele, o valoroasă lucrare renascentistă atribuită de criticul de artă Bernard Berenson, Maestrului de la San Miniato.

[16] Ștefan S. Nicolau (1896–1967) – medic virusolog și academician, cu studii la București (1913-1919), la Cluj (1919-1920), cu doctoratul în științe medicale la Universitatea din Paris, în 1925, a fost profesor de bacteriologie la Facultatea de Medicină din Iași în perioada 1939-1942 apoi, până în anul 1967, profesor de Inframicrobiologie la Institutul de Medicină și Farmacie din București. Din inițiativa sa a fost înființat, în anul 1949, Institutul de Inframicrobiologie (al doilea de acest fel din lume) din București, pe care l-a condus până la sfârșitul vieții.

[17] Eveniment menționat în Cartea de Aur a Liceului „Ioniță Asan”; Sursa: http://www.cniptcaracal.ro/index.php?page=pinacoteca-marius-bunescu (accesat în mai 2020).

[18] Este vorba despre existența, în Institutul „Cantacuzino”, a uneia dintre primele litografii colecționate de Ion Cantacuzino, în perioada studiilor sale pariziene. Valoarea acesteia dovedește cunoștințele și gustul artistic al viitorului colecționar. Litografia s-a aflat, pentru mult timp, în biroul Profesorului de la Institutul de Seruri și Vaccinuri. Este vorba despre portretul lui Alphonse Daudet de Eugène Carrière, datând din 1893 și imprimat chiar de către artist, care a scos un tiraj de 50 de exemplare, suplimentat câțiva ani mai târziu, cu încă un tiraj similar. Ținând cont de caracteristicile lucrării, exemplarul deținut de Profesorul Cantacuzino, făcea parte din primul tiraj. Autoarea a identificat litografia, pe parcursul cercetării doctorale.

[19] Alin Ciupală, Testamentul Academicianului George Oprescu, întemeietorul Institutului de istoria artei al Academiei Române, în Studii şi cercetări de istoria artei, (serie nouă), tom. 4 (48), Bucureşti, 2014, pp. 153-158.

[20] De exemplu, Expoziția „Gravura italiană din secolele XV-XVI & Școala de la Fontainbleau în colecția Muzeului Național de Artă al României, București”, 2016; Expoziția „Invensit/sculpsit. Gravură italiană din secolele XV-XV”, 18 aprilie-24 iunie 2018; Expoziția „Piranesi. Arhitecturi și fantasme”, 2020.

[21] Sursa: http://www.marquesdecollections.fr/detail.cfm/marque/11543/total/1 (accesat în noiembrie 2017).

[22] Informații furnizate de Alexandre J. Cantacuzène, nepot care locuiește la Paris (discuție telefonică, iunie 2020).

[23] Krikor H. Zambaccian (1889-1962) – colecționar și critic de artă, (cu studii comerciale la Anvers), a scris monografiile unor importanți pictori români. Prin donarea colecției sale de artă s-a creat Muzeul Zambaccian, care cuprinde tablouri, atât ale pictorilor români cât și ale celor francezi. A inventat conceptul de consignație de artă, după cel de-al Doilea Război Mondial, deschizând, în București, magazinul „Arta Românească” („Romarta”) de pe calea Victoriei

[24] K. H. Zambaccian, Însemnările unui amator de artă, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1957, p. 167.

[25] Ibidem, pp. 72-74.

[26] Catalogul expoziției Țările Române văzute de artiști străini – Stampe din colecțiile DD. Adrian C. Corbu și Dr. Mircea Petrescu, ianuarie-aprilie, 1935, Institutul de Arte Grafice „Ed. Marvan”, București.

[27] A se vedea Anexa 11.

[28] Este vorba de medicii: Iosif Dona, Emanoil Anca, Șerban Andornescu Ghika, Florian Ulmeanu, Gheorghe Dumitrescu și Sandu Lieblich.

[29] Marcel Vainfeld (1917-1990) – medic epidemiolog, colecționar avizat de artă extrem-orientală, donator.

[30] Mircea Oancă, Gânduri la ceas aniversar un muzeu centenar, Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad scurt istoric, în „Acta Musei Tutovensis”, IX-X, Casa Editorială Demiurg, Bârlad, 2014, pp. 9-17.

[31] Isac Vainfeld, medic, scriitor ale cărui creaţii literare au fost publicate în revistele literare cu pseudonimul Ion Paloda, meloman și violinist, promotor al artei.

[32] Nicoleta Arnăutu, Colecţionarul Marcel Veinfeld, Un model cultural din spaţiul memoriei româneşti, în „Acta Musei Tutovensis Memorialistică”, vol. V, Casa de Editură Demiurg, Bârlad, 2020, pp. 41-50.

[33] Eadem, O pagină din existenţa muzeului bârlădean, semnată de colecţionarii Ion Chiricuţă şi Marcel Vainfeld, în „Acta Musei Tutovensis Memorialistică”, vol. I, Casa de Editură Demiurg, Bârlad, 2015, pp.11-27.

[34] Eadem, Secţia de artă la a 90-a aniversare a muzeului bârlădean, în „Acta Musei Tutovensis”, vol. I, Editura Sfera, Bârlad, 2006, p. 9.

Fig.1 Criticul de artă George Oprescu și pictorul Jean Al. Steriadi

Fig. 2 pliant 1974 Casa muzeu George Oprescu

Fig. 3 pliant 1974 Casa muzeu George Oprescu

Fig. 4 pliant 1974 Casa muzeu George Oprescu

Fig. 6 pliant 1974 Casa muzeu George Oprescu

Fig. 5 pliant 1974 Casa muzeu George Oprescu

Fig.7 Imagine de epocă a Muzeului Toma Stelian

Fig.8 Intrarea principală a Muzeului Toma Stelian cu obiecte de artă extrem-orientală provenind din colecția Maria Stănculeanu

Fig.9 Vestibulul/holul muzeului cu colecția de artă extrem-orientală

Fig.10 Vedere din sălile muzeului- Secția de artă-extrem-orientală

Fig.12 Imagini dintr-una din expozițiile de prezentare a donațiilor noi de grafică și desen