Valeriu Filimon: întemeietorul criticii arhetipale

Cu emoția specifică răscolirii amitirilor din tinerețe am citit cartea profesorului Valeriu Filimon (n. 12 brumărel 1931, Slănic Moldova – † cuptor 2004, București) Critica arhetipală și fenomenologia narativă[1], fiindcă domnia sa mi-a condus strălucit teza de licență despre Camil Petrescu și mi-a configurat mental efigia unui intelectual erudit și rafinat.

Sînt obligat să mărturisesc însă a nu-i fi apreciat mereu umorul bătînd uneori spre ironie și chiar frizînd causticitatea – ceea ce m-a făcut, spre regretul meu, a nu-i fi devenit prieten – dar aceasta nu e de natură a știrbi admirația pe care mi-au provocat-o scrierile sale.

Concret, de această dată ne reapropie romanele lui Mihail Diaconescu (n. 8 brumar 1937, Priboieni, Muscel, astăzi Argeș – † 25 mărțișor 2020, București); de aici și eseul critic de față.

Îmi amintesc că la una dintre întîlnirile mele cu profesorul Valeriu Filimon am discutat despre posibilitatea existenței unui domeniu restrîns dedicat criticii criticilor literari, adică despre un fel de metacritică, rar practicată la data convorbirii – domeniu aparținînd istoriei literaturii care ar trebui să-și găsească un loc special, dacă teoreticienii și criticii ar conlucra. Această veche discuție înregistrată subconștient mi-a fost adevăratul mobil al acestui demers, pe lîngă recunoștința purtată mereu pentru distinsul meu profesor de teorie literară. O aripă angelică s-a aflat la baza îndemnului călduros al lui Mihail-Nicolae Stanca, în urma căruia am descins într-o vară a lui 2022 la domiciliul din București al soției eruditului, prolificului și mult apreciatului scriitor Mihail Diaconescu și am achiziționat o parte dintre cărțile de critică inspirate de opera acestuia. Printre scrierile acelea s-a aflat și cartea – adevărată profesiune de credință –  publicată în chiar anul trecerii la cele rînduite de Sus a autorului. Îmi fac o datorie din a glosa despre această lucrare rarisimă în critica actuală, îndrumar în domeniu ilustrînd erudiție și remarcabilă capacitate de sinteză.

*

*   *

Abordarea critică aplicată în lucrarea Critica arhetipală și fenomenologia narativă grație creației romanești a lui Mihail Diaconescu este o nouă orientare în știința literară contemporană românească (cf. p. 176), fiind sistematică și bazată pe teoria „imaginarului“ anterior expusă de Valeriu Filimon în trei volume: Poetica Imaginarului, Imaginarul și Comparatismul, Imaginarul și Publicul literar. Modelul Imaginarului – explică teoreticianul – formează un crux interpretum prin conceperea unei relații osmotice între orizontala istorică și verticala ontologică (p. 159). În general, imaginarul are drept modalități de realizare anamnesisul, mimesisul, feericul, fabulosul și fantasticul (cf. p. 60).

La Mihail Diaconescu, intersectarea existentului istoric de către verticala valorizatoare ontologic se produce cu fiecare roman înscris ca moment al tragicului sublim fixat în urzeala epică (idem). Romanele abordate de critic sînt – în altă ordine decît cea a apariției editoriale! – Călătoria spre zei, Depărtarea și timpul, Adevărul retorului Lucaci, Marele cîntec, Culorile sîngelui, Speranța, Sacrificiul și Umbrele nopții.

Critica arhetipală propusă are drept constituenți arhetipali muntele, codrul, apa, noaptea, logosul, erosul și amorul, visul și reveria, drumul /destinul și popasurile, cercurile/centrele lumii, cartea, casa, doma (celestă, pămînteană/peștera, acvatică), templul și Biserica, jilțul, ritualul vrăjitoresc/comportamental, labirintul, calendarul.

Analizele consacrate acestor romane pornesc de la o „cheie“ – simbol arhetipal față de care se modelează toată dezvăluirea fenomenologică a narațiunii (cf. p. 9). Este vorba despre un punct anamnesic denumit estem, avînd funcția de model estetic originar.

Ca premise metodologice, autorul menționează didactic:

1. Înțelegerea relației osmotice dintre axa ontologică și cea istorică
2. distribuția cercurilor epistemologice: sinele, lumea și cosmosul
3. modurile ficționale: anamnesis, mimesis, feeric, fabulos, fantastic, vis și reverie ca emergențe ale Imaginarului
4. raportarea narațiunii la un arheu prototipal în raport cu care narațiunea își va defini distanțarea de timp și modificările de sens
5. o atenție specială la „abaterile“ scriitorului de la normele clasice, pentru a pune în valoare inovațiile ce intră în sfera conceptului estetic de originalitate
6. menținerea unui sistem de referințe la toate nivelele: tematică, motive, personaj, compoziție, limbaj (pp. 11-12).

Ilustrez, din motive lesne de intuit, doar la două dintre romanele datorate lui Mihail Diaconescu o parte dintre observațiile criticului; bunăoară pentru Culorile sîngelui:

Pârvu Mutu [i.e. Sfîntul Cuvios Pafnutie] este învestit de romancier nu numai cu „rațiuni pure“, ci și cu „rațiuni practice“, motiv pentru care Visul i se transformă în Coșmar. Visul e bumerangul conștiinței vinovăției. Totodată, Visul este o sancțiune a justiției lui interioare. Visul are caracter ahetipal: „în vis, chipul lui Ioan Vodă se amesteca acum cu chipul lui Irod și al Necuratului“, lîngă care își face apariția (ca în halucinația lui Sisinie din Adevărul retorului Lucaci) un ins cu priviri diavolești, Kir Panaiot Panaiotakis, neguțător de suflete. Acesta le spune celor doi, Pârvu și Radu ucenicul: «Cumpărîndu-i pe cei ce înfrumusețează lumea… eu vreau să cumpăr tot neamul vostru de țărani»[2]… Ochii șerpești ai negustorului îl țintuiau acolo, pe schele… Ochii lui galbeni aveau aceeași sclipire tăioasă. Scoase o hîrtie albă și un jungher de la brîu… Atingerea mănușii lui, sub care simți ascuțișul ghearelor, îl cutremură… Abia după cîteva clipe de luptă deznădăjduită începu să urle și atunci se trezi lac de sudori…“ 

Cînd visul ca fantasmă a somnului aduce în imagine personaje-simbol sau situații simbolice, el subliniază semnificații ce trebuie decriptate. Doar în acest caz visul devine un arhetip. Altfel, visul rămîne un atribut fiziologic al somnului. Cînd visul somnului este răvășit, el devine oniric și a fost preluat ca model de către poeții suprarealiști sau de către cei care s-au autointitulat la noi prin anii ᾽80 „poeți onirici“. Dar mai există și starea de vis a treziei și, în acest caz, avem reveria romantică și chiar peste marginile ei, motiv pentru care Gaston Bachelard a și scris o carte: La poétique de la rêverie.[3] (pp. 137-138).

Despre imaginarul testament verbal al genialului zugrav canonizat în 2017, cînd deja trecuseră trei ani de la trecerea la Ceruri a lui Valeriu Filimon însuși (Sfîntul Cuvios Pafnutie, e pomenit la 7 gustar, odată cu Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla[4]), testament conceput de romancier, criticul scrie:

Mihail Diaconescu găsește un final testamentar de o aleasă emoție artistică, plăsmuind mărturisirea lui Pârvu Mutu la ultima întîlnire cu fiul său Pârvuleț: „Ia seama, dragul meu!, îl rugă încet bătrînul. Cei din neamul nostru eu avut un fel de pornire sălbatecă în toate! Stăpînește-ți-o! Ca să poți rămîne drept, neîncovoiat! Mie unuia meșteșugul mi-a fost ca un chin neîntrerupt din care am ieșit sleit cu fiecare lucrare, pentru a începe același chin de la capăt. Am ars fără oprire. Meșteșugul înseamnă suferință. E ceva măreț și tainic în asta, dar și înfricoșător totodată. Niciodată nu am trăit liniștea. Sînt însetat după ea…“ (E aici o frumoasă apropiere de finalul monologului lui Hamlet). „La despărțirea de Pârvuleț, bătrînul avea o față senină și o privire limpede, de om împăcat cu sine (s.n.). Era o zi plină de soare, dumnezeiesc de frumoasă și toate în jur păreau că se petrec ca de obicei. […]  Pârvu Mutu a fost conceput și realizat de Mihail Diaconescu drept un erou al propriului katharsis rezultat din trăirea tragică a Logosului pictat în biserici (pp. 141-142).

Cum vedem, nu lipsesc trimiterile și analogiile savante – mărci ale înaltei intelectualități a lui Valeriu Filimon, rodul unor acumulări de excepție sugerate de el și poetic: De-o viață întreagă merg în genunchi / cu vârful peniței în spate. // Am prostul obicei să fac plajă / sub soarele din călimară.[5]

Analizînd Umbrele nopții, criticul inseră mai întîi o constatare generală:

Orice critic, atunci cînd se află în fața unui roman,[6] are la îndemînă două criterii opuse: ori[7] consideră cartea o scriere de divertisment, ori, așa cum socotește Maurice Blanchot, vede în roman o încercare de creație absolută, derutantă, insistentă, suverană, cum e o simfonie sau un poem dificil. Primele delectează, celelalte devin obiectul unei reluări de lectură sau al unei meditații îndelungate (p. 172).

Nu-i deloc dificil a intui poziția autorului lucrării critice pe care mi-am asumat riscul de a o prezenta sintetic cititorilor, lucrare de excepțională densitate elaborată, evident, după vaste lecturi și fructuoase exerciții didactice dinaintea studenților înscriși la cursurile sale de poetică ori dinaintea publicului larg (între 1980-1984 a susţinut cursuri anuale în cadrul Universităţii Populare „Dalles“ din capitală pe teme ca: Istoria ideilor estetice, Poetici şi manifeste literare, Amprente stilistice la scriitori români şi Poetica Imaginarului românesc, cu aplicaţii la Eminescu, Arghezi şi Blaga). De aceea, pentru mine are greutatea unui adevăr indiscutabil opinia: contrar crispărilor epocii, autorul [Mihail Diaconascu] creează[8] un roman european […], anamnesic, […] dramă, […] de artist, […] parabolă și […] „artă poetică“ (p. 172). Mai departe, e pusă în evidență erudiția scriitorului: Mihail Diaconescu are […] în sistemul său de referință pe Fichte, [pe] Hegel, [pe] Schleiermacher, [pe] Brentano și îndeosebi pe Dilthey, de la care a reținut teoria despre verstehen ca nacherleben, iar pe Nicolae Iorga – pentru ideea militantismului culturii române (p. 173). În fine, demonstrația atinge miezul metodei critice propuse: Imaginarul care generează opera romanescă a lui Mihail Diaconescu are drept funcție creatoare perspectiva estetică a anamnesisului întemeiat la rîndu-i pe constituenți arhetipali. Astfel, din perspectiva criticii arhetipale, arheurile ca simboluri structurante ale materiei narative în romanele anterioare […] își găsesc focalizarea și în […] Umbrele nopții (p. 171).

Nu mă pot apropia de finalul acestui eseu de metacritică fără a cita aprecierea generală a ilustrului critic:

Din perspectiva unei retrospecții a poeticii romancierului,[9] Eneida românească pe care el a creat-o este un adevărat Cosmopolis al vocațiilor spirituale dezvăluite ca esențe fenomenologice ale spiritualității românești.

Imaginarul autorului romanelor conferă o atît de pronunțată credibilitate în sensul aristotelicului și horațianului concept de verosimil, încît ecuația document-ficțiune[10] își pierde din importanța pe care a îngroșat-o critica literară de pînă acum, deoarece, după opinia noastră, ficțiunea, care este măsura forței artistice, sub pana lui Mihail Diaconescu devine mai reală decît realul, ficțiunea fiind aceea care dobîndește autenticitatea documentului.

Nu romanele lui Mihail Diaconescu trebuie confruntate cu documentul istoric ci istoricii au datoria să adauge la dosarul lor cu fișe romanele de ficțiune ale lui Mihail Diaconescu drept documente vii.

Romanul Umbrele nopții este o „aducere la zi“ a istoriei care,[11] odată cu romanul Sacrificiul[12] (intrat demult între coperțile cărților de istorie ca eveniment), par să fi încheiat epopeea romanescă. (p. 177).

Ca încheiere, în loc de a însăila două-trei fraze omagiale pentru excepționala personalitate didactică universitară, gînditor și critic literar, vreau să-i dezvălui și latura creatoare de poezie, prin cîteva fragmente avînd valoarea unei emoționante autobiografii spirituale:

 

În înverșunarea firii mele

plugăresc hatul până în zarea posacă.

Sărut apoi buza fierbinte a plugului

ca pe o inimă a ideii de Țară.

Ostenit, când adorm, adorm îndoit

ca într-un lan o seceră dacă.

*

*  *

Timpul călău și-a tras pe ceafă gluga

și cu o rotitură solară

a secerat holda de stele…

Vezi? Cruzimea Timpului

devine bunătatea luminii.

Iară tu, Poetule, seceri spice

de gând asudat în brazde de cuvinte.

*

*  *

Răbdării integrale eu datorescu-i totul!

Și dedesubt semnez ca Mâșkin: Idiotul!

                        *

Te-aștept de-o viață-ntreagă, Moarte,

din clipa-n care am fost născut;

când vei veni, vei fi necruțătoare

și mă vei conjuga la timp trecut.

*

*  *

Dacă sandala s-a rupt

de umbletul meu,

unde e chipul aceluiași greu?

*

Nu bată clopotarii zorii-n dungă.

În mine-i bronzul, iar calea mea

e lungă.

*

*  *

Citesc în Harta Țării ca-ntr-o palmă

cu linii-destin;

izvoarele-n horă murmură ieșirii la MARE

un crez originar…

*

Ca nimeni altul v-am iubit ființa

și în adâncul ei, frământul.

Trăit-am rotunjit de năzuința

de-a fi ecuator pe-ntreg pământul.

*

*  *

Luna și-a pus coarne de taur

iar umblarea din mine

sandale de aur.

*

*  *

În visul coșmar pe care l-am visat,

se făcea că o stea căzătoare

brațul drept mi l-a retezat

și mi-a căzut în călimară.

Coborând pe hârtie, Luna

i-a poruncit călimării să scrie.

*

*  *

Fac chiromanție din Imaginar:

citesc pe harta trupului Țării

ca într-o palmă

cu strune-izvoare psalmodiind

Apa-Vie din crezul de stâncă, originar.

*

Urmașilor mei

nu las Testament

decât un Viitor 

care-a fost Prezent.[13]

[1] București, Editura Viitorul românesc, 2004, 186 p.

[2] Una dintre cele circa șaptezeci de greșeli tehnoredacționale constatate la această ediție constă aici din omiterea în textul tipărit a acestor ghilimele finale destinate a marca vorbirea directă! Profit de ocazie spre a preciza că cifra menționată nu include și puzderia de erori răspîndite în toată cartea – deci generale, să mă exprim astfel! – de înlocuire a redării vocalei ă prin neromâneasca literă ã, a liniei de pauză – prin cratimă – și a primelor ghilimele situate supra ”, ca în scrisul anglosaxon, nu infra – realități ce mi se pare a descalifica editura!

[3] În text studiul apărut în 1960 al lui Gaston Bachelard a fost grafiat agramat „La poetique de la reverie“ (v. p. 138)!

[4] Despre el am scris și am publicat articolul Sfîntul Cuvios Pafnutie în nr. 25 răpciune 2020 al „Revistei de lingvistică și cultură românească“ (v. https://limbaromana.org/revista/sfintul-cuvios-pafnutie/ ).

[5] Din vol. Valeriu Filimon, Tărâmuri imaginare – Poezii, Bucureşti, Edit. Paco, 2001.

[6] Virgulă obligatorie, omisă în textul tipărit – de această dată e vorba despre o greșeală de scriere (v. p. 172), care se alătură altor peste șaizeci diseminate de-a lungul celor 183 pagini! Mi-e greu să cred că ele ar fi din cauza neglijenței autorului!…

[7] Cuvînt tipărit nejustificat cu majusculă!

[8] În text, la pagina 172, e tipărit greșit: „crează“! Crează cine ce-o vrea, dar într-o carte de o atît de înaltă ținută intelectuală, mie mi se pare că o atare lipsă de profesionalism e o impietate!

[9] Iarăși o virgulă obligatorie lipsă din textul tipărit, fapt de natură a deruta cititorul, oricum solicitat de limbajul de specialitate!

[10] Aici e pusă impardonabil o virgulă pe care Mihail Sadoveanu o considera o greșeală capitală, anume între subiect (ecuația) și predicat (își pierde)!

[11] Și această virgulă a fost uitată la tipar!…

[12] Un eseu critic am publicat în nr. 36 din cireșar 2023 al „Revistei de lingvistică și cultură românească“

(v. https://limbaromana.org/revista/mihail-diaconescu-despre-sacrificii-sau-martirajul-ca-solutie/ ).

[13] Valeriu Filimon, op. cit. Cf. Valeriu Filimon nedospSrto54h04095351 0i1 26i20f0t6mi74c3i136944cu03h31g3ah3  ·