Vandalizarea monumentelor istorice din ruralul României – Palatul Pleșa din Obârșia de Câmp, Mehedinți
Palatul neoclasic „Gheorghe Pleșa” este monument istoric grupa A, având codul MH-II-m-A-10367. Primul său proprietar, Gheorghe Pleșa(Ghiță Plessia cum mai este identificat în unele documente), l-a ridicat în centrul satului Obârșia de Câmp, comuna Obârșia de Câmp, din județul Mehedinți. Există puține informații verificabile despre durata edificării sau despre materialele folosite. De asemenea, nu se cunoaște arhitectul și nici numele vreunui furnizor anume. De altfel, întreaga istorie a monumentului este învăluită în mister și legendă.
Ce se cunoaște sigur este că, la terminare, construcția avea încălzire centralizată, probabil energie electrică și avea interioarele decorate opulent, cu oglinzi venețiene, șeminee din marmură translucidă, mobilier somptuos și o bibliotecă impozantă.
Oamenii din sat istorisesc că la originea construirii palatului, stă o poveste de dragoste dintre tânărul boier Ghiță Plessia, student la drept, în Paris, și o frumoasă curtezană de viță nobilă. Pentru a-i intra în grații, boierul a promis frumoasei franțuzoaice că va ridica, pentru ea, un palat ca în zona ei natală. Construcția ar fi durat 10 ani și se va fi realizat cu materiale aduse din Franța și Italia, chiar și meșterii fiind aduși din acele țări. Din păcate, atunci când palatul a fost gata, franțuzoaica s-a răzgândit și a refuzat cererea în căsătorie a boierului oltean. Acesta și-a trăit restul vieții mai mult la Paris, unde a murit, celibatar, pe la 1963. La Obârșia de Câmp venea de două-trei ori pe an, pentru a rezolva treburile moșiei de aproape 500 de hectare și locuia doar câteva zile în palat. Informații verbale spun despre existența unui act de donație, prin care, în anul 1948, boierul Pleșa ar fi lăsat „castelul sătenilor din Obârșia”.
După venirea comuniștilor, palatul a fost naționalizat și folosit ca sediu pentru SMA-ul local, mai târziu asigurând cazarea pentru militarii în termen aduși pentru muncile câmpului. După 1989 și desființarea entităților economice socialiste, clădirea nu a avut o folosință certă, devenind mai mult o problemă pentru autoritățile locale. Deși aflat în administrarea Ministerului Culturii, monumentul istoric a fost ignorat, existând unele demersuri, în 1999, (nefinalizate) pentru realizarea unor lucrări de punere în siguranță. Ulterior, prin 2007-2008, bunul a trecut în proprietatea autorității locale, care a încercat, de două ori, să îl concesioneze pentru a-l pune în valoare. Din păcate, acești concesionari au realizat intervenții cu final distrugător asupra palatului. Deteriorările existente nu au fost îndepărtate și nici nu s-a reușit prevenirea producerii altora, fiind operate mai multe intervenții nefericite. Contractele au fost reziliate, iar în urma lor a rămas un monument istoric mutilat: șemineele au fost dărâmate, centrala termică și caloriferele au dispărut, oglinzile au dispărut, mare parte din picturile murale care acopereau fiecare suprafață a interiorului au fost distruse în mod deliberat, învelitoarea originală a acoperișului a fost îndepărtată și înlocuită cu un material de proastă calitate care s-a desprins în timp. Astăzi, deși mai păstrează mare parte din măreția originală, construcția poartă urmele unui deceniu în care apa a curs prin plafoane, pereții au devenit suport pentru texte scrijelite iar interioarele s-au transformat în adăpost pentru ciori și animale sălbatice.
Din punct de vedere al stilului arhitectural, Palatul Pleșa se înscrie în categoria edificiilor care provoacă. Oficial, construcția este considerată a fi un edificiu neoclasic, cu această caracterizare fiind înscris în Lista Monumentelor Istorice. Totuși, există numeroase elemente pentru o încadrare în stilul Neo-Louis XIII. La fel de bine, există argumente pentru o expresie a romantismului târziu, deși sunt certe și intervenții care se potrivesc mai mult cu un stil oriental, cumva asemănător cu cel al culelor oltenești cu cerdac. Poate că cel mai bine s-ar potrivi o încadrare într-un stil eclectic, care îmbină elemente de certă factură occidentală cu adăugiri locale, care-i conferă, o dată în plus, o notă de prețiozitate.
Foarte pe scurt, aceasta este povestea unui conac boieresc prea puțin asemănător cu alte conace din Oltenia rurală.
În vara anului 2017, la inițiativa Asociației SINAPTICA, din București, au fost realizate primele lucrări din istoria mai veche sau mai nouă a Palatului, lucrări menite să îl igienizeze, să-l protejeze și, fie chiar limitat, să-l pună în valoare.
În legislație sau în literatura dedicată patrimoniului cultural, se menționează că acest patrimoniu este o resursă:
– educaţională,
– economică,
– pentru timpul liber,
– tehnologică.
Privit ca resursă educațională, patrimoniul ar trebui inclus în inițiativele educaționale ale furnizorilor de instruire locali, fie ca destinație de vizitare, fie ca prilej pentru dezbatere sau ca sursă de informare. Un edificiu cum este Palatul Pleșa ar putea fi o resursă educațională de excepție, tocmai datorită caracteristicilor care îl fac unicat. Un astfel de edificiu se poate constitui într-un exemplu „viu” pentru lecții de istoria artei, pentru geometrie, fizică sau chiar geografie. Explicarea forțelor din fizică poate fi demonstrată cu ajutorul grinzilor și bolțișoarelor care formează plafoanele, geometria poate fi demonstrată cu ajutorul formelor care definesc palatul în întregime sau componente ale acestuia. Chiar și geografia poate fi abordată, încercându-se reconstituirea traseelor folosite pentru aducerea materialelor din Italia ori Franța până în câmpia Olteniei.
De fapt, ceea ce ar trebui înțeles din sintagma „resursă educațională” este o semnificație mai largă a conceptului de „educație”. Sau, mai bine, eliminarea confuziei dintre „educație” și „învățătură”. Cei doi termeni sunt sinonimi, dar nu în totalitate. Prin educație înțelegem o experiență complexă prin care trece cineva, înțelegem învățare la care adăugăm multe altele. Asocierea educație-monument istoric ar trebui să ne conducă la mult mai multe decât simpla învățare a unor informații. Prin această asociere ar trebui să ajungem la context geografic, istoric, economic și social, la context tehnologic. În cazul Palatului Pleșa, avem aceste contexte într-o manieră absolută, deoarece geografia, de pildă, înseamnă o geografie europeană, nu doar locală, cu trimiteri pe spații largi, la nivel continental. La fel, contextul tehnologic înseamnă aflarea și explicarea, în fața vizitatorului, a inovațiilor tehnologice înglobate în clădire și, de ce nu, a interacțiunilor dintre tehnologia de tip urban și adaptările aduse tehnologiei rurale, care își găsește, și ea, exprimarea în procesul de edificare a construcției.
Valoarea unui monument istoric nu este dată doar de valoarea care poate fi exprimată într-un preț, ci, mult mai important, de valoarea reprezentată de cunoașterea cuprinsă în acesta. Această cunoaștere este cea care poate fi transformată în lecții și experiențe educaționale, care să permită înțelegerea trecutului și evoluția către viitor.
Din păcate, în această comunitate, istoria recentă cunoaște monumentul istoric doar ca pe o ruină în care copiii și tinerii se jucau și, dacă nu spărgeau un geam, își scrijeleau numele pe pereți. Deși monumentul se află de o bună bucată de timp în proprietatea autorității locale, aceasta nu a reușit să îl abordeze ca pe o parte integrantă a comunității. Nici chiar faptul că distanța dintre școală și palat este de circa 20 de metri nu a reușit să conducă la conștientizarea valorii educaționale intrinseci a monumentului istoric.
Este un monument istoric o resursă economică? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv. Un proprietar privat (din păcate, nu doar acesta) poate înțelege, frecvent, valoarea economică a unui monument istoric doar din perspectiva prețului pe care îl poate obține în urma vânzării clădirii sau a terenului pe care îl ocupă aceasta. Alteori, la fel de frecvent, valoarea economică a unui monument istoric este percepută ca o valoare negativă, respectiv ca pierdere pe care o aduce dificultatea valorificării monetare a clădirii și terenului asociat cu aceasta sau, de ce nu, ca o pierdere rezultată din cheltuielile necesare întreținerii monumentului istoric, în conformitate cu prevederile legale.
Totuși, semnificația economică a unui monument istoric înseamnă mai mult decât banii obținuți din tranzacționarea acestuia, pe piața imobiliară. Un monument istoric este sau ar trebui să fie în centrul unui peisaj economic, care să includă, de ce nu, o mică industrie locală a suvenirului. Pentru a ajunge la o astfel de finalitate este necesar să privim resursa culturală într-un context mai larg. Monumentul istoric nu este singur, ca o insulă pietroasă în ocean. Înainte de a deveni monument istoric, o clădire făcea parte dintr-o țesătură socială și economică. Transformarea în monument istoric nu înseamnă excluderea din această țesătură, dimpotrivă. Schimbarea rangului, de la un imobil oarecare, la o valoare culturală ar trebui să dea valoare nu doar imobilului, ci și țesăturii din care face parte acesta. Pe de altă parte, este imposibil, dar și greșit sau absurd să desprindem un monument istoric de spațiul natural sau antropic în care există acesta. Construcția cu valoare culturală și spațiul în care există ar trebui să se potențeze reciproc, fie că vorbim de piramide, de un castru sau de Palatul Peleș. Păstrând proporțiile, Palatul Pleșa este parte dintr-un spațiu care se întinde în tot județul Mehedinți sau în tot sudul Olteniei. Această contextualizare adaugă valoare suplimentară resursei economice reprezentată de monumentul istoric.
Fără îndoială, doar faptul că o clădire semnificativă cultural există, nu este suficient. Existența trebuie clamată și protejată. Corolarul este schimbarea percepției asupra costurilor necesare protecției și promovării. Acestea ar trebui privite ca investiții și nu ca simple cheltuieli. Orice resursă economică, pentru a produce rezultate economice, are nevoie să primească atenție financiară înainte de a oferi rezultate. Zăcământ de aur sau pădure, dacă se dorește ca acestea să ofere beneficii sau profituri, atunci trebuie investit, în prealabil, în căi de acces, în utilaje, în organizarea exploatării, în resurse umane.La fel trebuie privit și monumentul istoric din perspectivă economică: înainte de exploatare, sunt necesare investiții. Restaurarea, conservarea, refuncționalizarea, construirea căilor de acces sau marketingul sunt investiții în viitorul economic al resursei. La aceste conexiuni trebuie să adăugăm relația dintre un monument istoric, funcțional din punct de vedere economic, și comunitatea umană în care se află acesta. Valorificarea monetară a resursei reprezentate de monumentul istoric se extinde dincolo de zidurile sau de gardul acestuia. Practic, nu sunt cunoscute monumente istorice sau alte valori economice similare care să aducă beneficii ori profituri doar proprietarului. Voit sau nu, direct sau indirect, la câștigurile proprietarului trebuie adăugate câștigurile obținute de cei care lucrează pentru monumentul istoric, la câștigurile unor transportatori, la încasările vânzătorilor de produse alimentare aflați pe o rază de zeci de kilometri în jurul monumentului istoric etc. Nu este evident, dar un monument istoric care poate fi privit doar de la distanță (Palatul Buckingham, de exemplu) atrage turiști, cel puțin la fel de mult ca un obiectiv vizitabil. Înainte sau după vizita de vizionare, vizitatorii (sau o parte dintre ei) vor dori să ia o masă. Aceasta înseamnă că vizitatorul va cheltui o sumă de bani, pe care nu ar fi cheltuit-o sau ar fi cheltuit-o altfel decât în prezența monumentului respectiv.
Cazul Palatului Pleșa este exemplificativ pentru situația majorității monumentelor istorice din ruralul României. Dacă nu se confruntă cu impedimente juridice (cel mai frecvent, litigii asupra dreptului de proprietate), autoritățile publice locale invocă lipsa banilor pentru a justifica starea deplorabilă a patrimoniului cultural de pe teritoriul de competență. De multe ori, aceste autorități (se) așteaptă ca „cineva” să le ajute sau să facă ceva pentru patrimoniul local care le este în proprietate, iar aproape întotdeauna acest „cineva” este Ministerul Culturii. Trecând peste ușorul anacronism al unei astfel de dorințe (implicarea Ministerului Culturii în soarta întregului patrimoniu cultural național era posibilă în vremea economiei centralizate, când totul aparținea statului), aceste autorități locale ignoră că și autoritatea centrală are propriile dificultăți financiare, pentru susținerea patrimoniului cultural aflat în administrarea sa ori a instituțiilor subordonate.
„Legarea” patrimoniului cultural de comunitățile și autoritățile publice locale este consecință firească a autonomiei autorităților locale în relația cu statul și autoritățile centrale. Autonomia financiară și administrativă a autorităților publice locale înseamnă drepturi și obligații. În plus, această autonomie privește și comunitățile locale în relațiile dintre ele sau cu statul. Ceea ce lipsește, de fapt, este conexiunea dintre autoritatea locală și comunitatea locală, cele două concepte fiind înțelese și abordate distinct. Această conexiune lipsă este cea care împiedică, în cazul patrimoniului cultural, protejarea și punerea în valoare a acestuia. Pe durata celor două tabere au putut fi observate, în mod direct toate aceste lucruri. Autoritatea publică locală a justificat starea deplorabilă a monumentului istoric prin lipsa banilor. O justificare cel puțin fragilă, atâta timp cât costurile necesare pentru punerea în siguranță a Palatului Pleșa nu au depășit, cel puțin după distrugerile provocate de concesionarii din 2008-2009, valoarea de 5000 de euro. Indiferența distrugătoare a autorității publice s-a reflectat și în vandalizările provocate de localnici. Relația de cauzalitate dintre cele două este foarte directă. Desigur, lipsa pazei sau a unor minime piedici în calea accesului nu justifică spargerea de ferestre, furtul de metal sau scrijelirea picturilor murale, în schimb, le facilitează.
Atitudinea de indiferență a autorității a devenit o realitate chiar în timpul taberelor. După momentul inițial, în care primarul a fost de acord cu realizarea proiectului și oficializarea parteneriatului, colaborarea a devenit dificilă. Timp de două săptămâni, primarul a vizitat lucrările doar de două ori, în urma unor invitații exprese. Acest comportament a fost copiat și de săteni, care au privit de la distanță cele întâmplate. De altfel, nu suntem siguri că sătenii (chiar și primarul) au înțeles că există interes pentru implicare voluntară (fără plată) în acțiunile de salvare a patrimoniului cultural. Unii dintre sătenii mai în vârstă cu care am discutat în cele două săptămâni știau că ar exista un act prin care boierul a lăsat „castelul” oamenilor din sat, dar nu s-a putut identifica o legătură între acest fapt și o atitudine favorabilă față de moștenirea culturală. Atunci când în discuții apărea subiectul economic, singura soluție cunoscută de săteni era „o fabrică, ceva; măcar cu 10 locuri de muncă”. Ipoteza unei soluții economice concentrate în jurul moștenirii culturale părea a fi inexistentă sau absurdă.
Înțelegerea economică a moștenirii culturale ar trebui facilitată prin explicarea locului acesteia în peisajul economic al unei comunități rurale. Moștenirea culturală poate deveni o completare a oportunităților economice posibile, iar nu singura soluție. În plus, comparată cu o investiție clasică (fabrică, atelier etc.), moștenirea culturală este factor de creștere economică în context. Desprinderea de context elimină potențialul economic implicit al moștenirii culturale. Fie că ne aflăm în fața unui conac boieresc, a unei mori interbelice, a unei biserici de secol XVII sau a unei cule, acestea capătă semnificație economică în primul rând în urma aprecierii și recunoașterii acordate de membrii comunităților locale în care există. Pentru moștenirea culturală aflată în proprietate publică locală, potențialul economic trebuie validat prima dată de autoritatea publică locale și, în timp, de membrii comunității locale. Uneori poate fi dificil pentru o autoritate publică să aloce fonduri pentru monumentele istorice, mai ales când comunitatea este săracă: oamenii doresc drumuri, facilități de tip urban (apă, canalizare), dispensar și altele asemenea. Investiția în cultură aduce foarte rar câștiguri pe termen scurt și nici nu poate fi „consumată” pe loc. Finanțarea unui festival local aduce satisfacție pe termen scurt, oferă un rezultat coerent și explicit, ușor de înțeles de oricine. Finanțarea unui monument istoric oferă rezultate într-un orizont de timp care depășește capacitatea de așteptare a indivizilor și comunităților. În plus, finanțarea moștenirii culturale mai înseamnă, pentru autoritatea locală, asumarea unui demers decizional care poate trece dincolo de bariera temporală a unui mandat electoral. Aceasta înseamnă că investiția făcută astăzi va produce efecte peste 5 sau 8 ani. Aici este, probabil, cauza principală a ignorării moștenirii culturale: aceasta nu oferă câștiguri pe termen scurt, valorificabile electoral.
La factorul timp se mai adaugă înțelegerea profitabilității moștenirii culturale. Foarte rar putem găsi resurse culturale care să fie profitabile în termeni strict economici (cum este, de exemplu, Castelul Corvinilor de Hunedoara). Covârșitoarea majoritate a monumentelor istorice aduc beneficii și, pe căi indirecte, profituri și bani la bugetele locale. În cazul nostru, profitabilitatea strict economică a Palatului Pleșa este negativă, indiferent de soluția aleasă pentru punerea în valoare. În schimb, dacă privim acest monument istoric ca parte a unui circuit cultural-turistic sau ca element central al unor manifestări culturale de altă factură, lucrurile se schimbă. De această dată, vorbim de beneficii care pot fi regăsite, ulterior, în profituri indirecte. Posibilele beneficii ale abordării economice pentru un monument istorice sunt:
– o imagine îmbunătățită a comunităților proximă și a celor mai îndepărtate. Atunci când moștenirea culturală este îngrijită, se transmite și un mesaj de siguranță către potențialii vizitatori. Este dificil, dacă nu imposibil, ca o autoritate publică să poată proteja patrimoniul cultural în timpul unui război sau al unei stări de conflict în societate.
– creșterea atractivității pentru investiții private. Un monument istoric vizitabil și vizitat coagulează inițiativele de afaceri: restaurante, facilități de cazare, suveniruri. Acestea, la rândul lor, prin intermediul furnizorilor, radiază pe spații largi oportunități pentru afaceri noi sau pentru dezvoltarea unor afaceri existente.
– îmbunătățirea situației economice a membrilor comunităților locale. Această finalitate capătă relevanță, cu adevărat, atunci când moștenirea culturală este privită și înțeleasă ca o moștenire comună și nu ca o proprietate exclusivă a unei entități private sau a unei autorități publice izolată de cetățeni. (contribuția economică a moștenirii culturale din Italia și Sudan poate fi, în termeni absoluți, asemănătoare. Regăsirea acestei contribuții în bunăstarea socială este dată de raportarea autorităților publice la proprii cetățeni.)
– creșterea coeziunii sociale și sentimentului de apartenență. Gestionarea adecvată a moștenirii culturale de către proprietarul de drept public generează, la nivel social, un comportament pozitiv și proactiv din partea membrilor comunității. Pentru o obține un set de astfel de manifestări, este important ca autoritatea să identifice și să pună în aplicare metode de implicare benevolă a cetățenilor în viața resursei culturale. În cazul Palatului Pleșa, implicarea a fost de două feluri: una impusă, a beneficiarilor de ajutor social, care au privit munca realizată ca pe o corvoadă neplăcută și inutilă și una voluntară, din proprie inițiativă a unor adolescente (și a unui număr foarte mic de săteni, câțiva funcționari din cadrul autorității locale), care au participat și la igienizare și la realizarea operelor de artă. Rezultatele muncii în cele două situații pot fi la fel, dar finalitatea la nivel individual și colectiv va fi diferită. Cei implicați benevol stabilesc o anumită legătură cu monumentul istoric. Acesta devine parte dintr-o experiență pozitivă și este apropriat la nivel emoțional: „este al nostru; noi l-am curățat; noi am pictat la tabloul acela”. Finalmente, cetățenii implicați sunt principala pavăză a moștenirii culturale în fața agresiunilor de tot felul. Participarea activă elimină indiferența.
Abordarea moștenirii culturale ca resursă pentru timpul liber face parte dintr-o zonă de mainstream a comportamentului urban sau a cetățeanului care depășește un anumit nivel al educației sau veniturilor. O astfel de realitate statistică trebuie înțeleasă contextual. Faptul că nivelul de educație sau de bunăstare materială influențează pozitiv dorința și disponibilitatea de a petrece timpul liber în afara gospodăriei sau în proximitatea imediată, nu înseamnă că, automat, vor crește încasările din bilete pentru un anumit monument istoric.
Apetența pentru turism cultural crește în paralel cu interesul pentru informare și pentru satisfacerea unor curiozități importante. În alte cuvinte, în paralel cu interesul pentru vizitarea patrimoniului cultural, se intensifică bătălia pentru acest interes pe care o poartă ofertanții de patrimoniu. Ipotetic, orice monument istoric este un potențial punct de interes pentru turiști. Practic, monumentul istoric este o resursă pentru timpul liber atunci când este cunoscut. Lipsa de informare despre o resursă culturală o transformă într-o resursă invizibilă, practic inexistentă. În societatea contemporană, de tip european, individul este asaltat continuu de un număr extraordinar de mare de oferte care să-l convingă să acorde timpul unui produs sau serviciu oarecare. Petrecerea timpului liber este asociată cu distracția, cu amuzamentul și relaxarea. Miza este singura resursă inconvertibilă a omului: timpul. Fiecare secundă petrecută într-un centrul comercial este o secundă care nu a fost cheltuită în fața televizorului, cu telefonul în mână, la picnic, la teatru sau într-o excursie cu mașina.
Foarte frecvent ofertanții de cultură invocă, în justificarea propriului insucces, lipsa banilor în societate ca motiv pentru lipsa de vizitatori sau spectatori. Există un model european care a scos din ecuație acest argument: Marea Britanie. În Marea Britanie, vizitele la muzeu sunt total gratuite. Ce anume mai diferențiază muzeele între ele, în afară de colecții? Capacitatea de o oferi modalități atractive pentru petrecerea timpului liber. Și în cazul unui monument istoric situația este identică: nu lipsa banilor condiționează vizitarea, ci alte circumstanțe: gradul de informare al publicului potențial, accesibilitatea fizică, conținutul ofertei în schimbul timpului petrecut de vizitator în interiorul sau în jurul monumentului istoric.
Din nou, Palatul Pleșa oferă un bun studiu de caz. Notorietatea acestuia este, încă, extrem de redusă, apropiată de zero. Oameni din localități vecine Obârșiei de Câmp nu cunosc existența acestuia. La fel, în centrele urbane importante mai apropiate (Drobeta Turnu-Severin și Craiova), existența palatului este necunoscută, în condițiile în care televiziuni cu acoperire națională au acordat timpi de emisie, cel puțin în ultimii 5 ani, pentru a-l prezenta și a atrage atenția asupra precarității stării sale de conservare. Deși construcția are valoare de unicat în sudul rural al Olteniei, ea rămâne necunoscută. Proprietarul, autoritate locală, nu a realizat niciun demers pentru a o promova. Autoritatea județeană nu a manifestat niciun interes, contrar acțiunilor de promovare ca destinație turistică a județului Mehedinți. Potențialul unei resurse zonale ca destinație turistică rămâne nevalorificat, iar trecerea timpului reduce rapid și dramatic acest potențial.
Pentru ca o astfel de resursă să intre în lista de interes a turiștilor este necesar ca aceasta să capete viață. În Mehedinți există o resursă care atrage interesul turiștilor prin simpla existență. Este vorba despre Capul lui Decebal, operă de artă monumentală contemporană, aflată în Clisura Dunării. Atractivitatea acestei resurse culturale a fost facilitată de asocierea cu o resursă naturală deja cunoscută și exploatată (Cazanele Dunării) și de mediatizare. În ce privește mediatizarea, aceasta a fost necesară până când subiectul mediatizării a ajuns în mainstream. Din acel moment, Capul lui Decebal se bucură de o promovare virală, realizată chiar de turiști.
Spre deosebire de acel obiectiv turistic (probabil cel mai cunoscut din întregul județ Mehedinți), un obiectiv cum este Palatul Pleșa nu are, în sine, elementul de extraordinar sau anecdotic care să îl facă atractiv prin simpla existență. Un monument istoric de această factură, chiar dacă este unic prin multe caracteristici, nu este un unic absolut. Unicitatea sa este relativizată de faptul că este o construcție, aparținând unei categorii cu mai multe elemente: conacele boierești din Oltenia.
Validarea ca resursă pentru petrecerea timpului a acestei moșteniri culturale trebuie asociată cu produse sau servicii culturale suplimentare: evenimente de tip spectacular, evenimente țintite asupra unor publicuri specializate, asocierea cu alte resurse din apropiere (naturale sau antropice), includerea într-un traseu diversificat. În paralel, alături de o promovare agresivă, creată în jurul poveștii care însoțește palatul, comunitatea trebuie să depună eforturi pentru îmbunătățirea aspectului general al localității. Chiar dacă ne aflăm în fața unei comunități sărace, aceasta nu înseamnă că ea trebuie să păstreze un aspect respingător și dezordonat. Așa cum spuneam, moștenirea culturală face parte dintr-un context, iar contradicția dintre valoarea promovată a acesteia și aspectul spațiului înconjurător provoacă o reducere a eficienței promovării.
Atunci când vizitatorul decide să aloce o parte din bugetul său de timp vizitării unui anumit loc, acesta trebuie să primească, în schimb, un beneficiu, fie el estetic sau senzorial. Timpul petrecut pentru vizitare trebuie să fie perceput ca un timp petrecut în mod plăcut și nu ca un rezultat al unei decizii greșite. Până la urmă, dacă cei care locuiesc în jurul monumentului istoric îl ignoră, de ce ar trebui să fie interesați cei aflați departe?
Înțelegerea patrimoniului cultural ca resursă tehnologică poate să pară un demers exagerat, atâta timp cât acest patrimoniu, foarte frecvent, este format din obiecte deteriorate de trecerea timpului sau de acțiunea oamenilor. Totuși, înțelegerea tehnologiilor folosite, în cazul unui monument istoric, oferă răspunsuri relevante nu doar pentru cercetători. Aplicabilitatea practică, în societatea contemporană, a unor tehnologii sau materiale folosite în trecut este dată de ceea ce se numește fiabilitate. Dacă soluții tehnice folosite pentru edificarea unei construcții au condus la existența unor edificii care au trecut testul timpului, atunci acele soluții tehnice sunt suficient de fiabile pentru a fi utilizate și în prezent. Cimentul, instalațiile și canalizarea, încălzirea prin podea sunt câteva dintre tehnologiile trecutului a căror înțelegere a permis utilizarea în prezent, folosind, eventual, materiale și unelte moderne.
Chiar și o construcție mai recentă, cum este Palatul Pleșa, poate fi o resursă tehnologică. Cercetarea și înțelegerea modului de realizare al îmbinărilor, a sistemului de încălzire centralizată sau al unor părți constructive poate oferi soluții cu aplicabilitate economică în zilele de astăzi. Nu în cele din urmă, procesul de restaurare al clădirii poate fi abordat ca o școală pentru restauratori, în care aceștia să (re)descopere și să exerseze tehnici constructive și de restaurare utile în viitor.
Dincolo de aceste considerente, pentru Palatul Pleșa și pentru multe alte monumente istorice de o anvergură similară aflate în satele din Oltenia, cea mai bună șansă, dacă nu singura, este adoptarea lor de către comunitățile locale în care există. Pentru monumentele istorice aflate în proprietate privată situația este puțin diferită, deoarece interesul comunitar este limitat, prin forța împrejurărilor, la deschiderea pe care o au proprietarii față de interacțiunea cu comunitatea.
Supraviețuirea monumentelor istorice aflate în proprietate publică este condiționată de modul în care se raportează membrii comunităților locale la acestea. Relația dintre monument și comunitate devine critică mai ales în mediul rural, unde mijloacele financiare disponibile sunt, întotdeauna, mult mai puține decât cele din orașe (desigur, respectând proporțiile). Primul pas pe care îl pot face proprietarii de drept public este să dovedească interes față de moștenirea culturală pe care o dețin:
– asigurarea unui aspect îngrijit al spațiului înconjurător. Îndepărtarea vegetației parazitare ori a eventualelor fragmente dislocate din monumente arată și localnicilor și vizitatorilor că cineva are grijă de construcție;
– efectuarea lucrărilor minime necesare pentru păstrarea în siguranță a vestigiilor trecutului. Există numeroase exemple de vestigii ale trecutului care și-au pierdut decorațiunile, dar rămân interesante fiindcă distrugerea a fost oprită;
– organizarea de evenimente centrate pe monumentele istorice. Un festival sau un concert care se desfășoară în interiorul sau în apropierea unui monument istoric, fără a-l integra central, este un eveniment paralel sau dăunător pentru imaginea monumentului. Un exemplu pozitiv este Electric Castle. Există și alte evenimente interesante, organizate în monumente istorice, dar Electric Castle este evenimentul monumentului, nu un parazit cultural.
– încurajarea unităților de învățământ pentru a realiza unele activități educaționale folosind ca resursă patrimoniul cultural. Fie și numai dacă este folosit prilejul programului „Școala altfel”, corelarea acestuia cu monumentele istorice din vecinătatea imediată, oferă beneficii importante pe termen lung. În cazul monumentelor din aceleași localități cu unitățile școlare, acestea ar trebui să fie vizitate și „învățate” în nenumărate ocazii didactice (geografie, istorie, educație civică, religie etc.)
Astfel de inițiative și de acțiuni sunt ieftine și oferă beneficii importante, cu efecte pe termen lung.
În ceea ce privește Palatul Pleșa, acesta trebuie protejat, în regim de urgență de intemperii, astfel încât să fie „cumpărat” timp până la găsirea unei soluții de finanțare pentru o restaurare completă. Eventual, la nivel local, monumentul ar trebui desprins de frământarea politică, mai ales că, pentru multe considerente, importanța monumentului este mult mai mare decât controversele dintre politicienii ai căror votanți discută politica la birtul din sat. Punerea lui în valoare este posibilă fie într-un mod comercial, fie în context comercial (turistic). Desigur, este posibilă și o destinație eminamente culturală, dar o astfel de finalitate este permisă unui proprietar mai bogat decât din prezent (eventual Consiliul județean Mehedinți, care se pare că ar dori, cel puțin declarativ și informal, preluarea în proprietate și administrare a monumentului istoric). Indiferent de abordarea aleasă, viitorul monumentului este ca parte a unui concept mai larg, care să integreze toate resursele turistice din județul Mehedinți. Apropierea de podul de la Calafat-Vidin este o extraordinară oportunitate pentru a-l transforma într-un pol de interes regional. În cele ce urmează sunt identificate unele soluții viitoare, pornind de la ceea ce înseamnă această moștenire culturală și întregul său context.
Fără a epuiza cele care pot fi spuse despre Palatul Pleșa, voi insista asupra unei întrebări fundamentale și asupra răspunsului la aceasta: DE CE să păstrăm un vestigiu al trecutului? Răspunsul scurt poate fi acesta: fiindcă trecutul este cel a contribuit la caracterizarea noastră într-un anumit spațiu geografic. Trecutul, bun sau rău, spune despre noi cine suntem, ne arată de unde am venit și ne poate indica încotro ne îndreptăm. Paradoxal, fără trecut, viitorul este incert. Fără trecut, un neam este condamnat la dispariție. Să fie atât de important acest lucru? Unii ar putea să spună, cu o doză de cinism, că istoria lumii este formată din nenumărate dispariții de neamuri, de limbi și de culturi, că până la urmă, așa cum mor oamenii, mor și neamurile. Într-o astfel de afirmație există o doză de adevăr, doar că ascunde o parte a acestuia: dispariția neamurilor s-a făcut prin actul Divinității sau al Naturii, oricare ar fi acel act (cutremur, potop, explozie vulcanică, război nimicitor ori boală cumplită). România și românii nu se află într-o astfel de situație decât dacă nu mai merită să fie ascultată și ajutată de Divinitate. Dacă-i așa, vom ajunge pe bună dreptate să ne distrugem singuri trecutul, limba și istoria. Eu nu știu ce-și vor dori copiii mei. În schimb, sunt sigur că pentru ei va fi mai bine să aibă de unde să aleagă. Națiile cele puternice s-au ridicat pe moștenirile lăsate de la o generație la alta, cei de astăzi îngrijindu-se să le lase celor de mâine moștenirea primită de la cei de ieri. Cei care, precum vremelnicii diriguitori ai unei comune sau ai țării, se gândesc că va conta doar ce lasă ei, direct, copiilor lor, se înșeală: singuri, copii lor vor dispărea în necunoscutul viitorului.