Victor Ravini – Miorița, izvorul nemuririi

Imediat după ce a fost publicată, Miorița a stârnit un val de discuții aprinse, vrajbă, certuri, controverse, strigăte și lamentații din partea intelectualilor noștri, a specialiștilor din varii domenii. S-a ajuns până acolo, încât să se ceară scoaterea ei din cărți, uitarea. Prin anii cincizeci, în perioada implementării comunismului ”luminos”, chiar a fost interzisă, alături de numeroase alte opere literare valoroase, fundamentale pentru cultura națională.

Intelectuali români de notorietate, nu pot admite că țăranii noștri ar fi creat ceva atât de luminos, de sublim, reducând compoziția lirică de excepție a Mioriței, ce are o tematică religioasă de o subtilitate incredibilă, la simpla relatare în versuri a unui omor ordinar, săvârșit din invidie, pentru însușirea bunurilor celui omorât. Doar atât să însemne Miorița?

Miorița nu relatează o simplă crimă. Totul în Miorița este simbol și alegorie. De fapt, unii cercetători români plasează astăzi Miorița printre cele patru mituri fundamentale ale poporului român, alături de Traian și Dochia (de formare a poporului român), al Meșterului Manole (mit al creației) și al Zburătorului (erotic). Miorița este mitul care ne vorbește despre existența noastră pastorală de milenii în jurul arcului carpatic.

Mircea Eliade spune despre mit că povestește o istorie sacră, un eveniment care a avut loc în illo tempore, un timp fabulos al începuturilor omenirii. Mitul este și ”una dintre cele mai vechi stări culturale ale minții omenești.”

Așadar, dacă acceptăm faptul că Miorița este unul dintre miturile fundamentale ale poporului român, atunci și analiza pe care o facem versurilor sale trebuie să fie adecvată mitului, și nu analiza seacă a unei întâmplări petrecută cândva la una dintre stânele din Carpați.

Acest lucru îl face, cu o competență și o documentație de excepție, Victor Ravini, membru al Uniunii Scriitorilor din Suedia.

Radu-Victor Nițu s-a născut la Caracal. A absolvit Facultatea de Filologie din Timișoara. Pleacă din țară în anul 1985, în Suedia. Aici absolvă liceul suedez și apoi Facultatea de Știința Religiilor la Universitatea din Goteborg și Management la Scandinavian International University. Devenind cetățean suedez, își legalizează numele Victor Ravini, format din primele silabe ale numelui său complet Ra… Vi… Ni…

Victor Ravini, autorul lucrării monografice ”Miorița-izvorul nemuririi”, la care vom face referire în rândurile de mai jos, a fost contrariat, revoltat de faptul că mitul nostru național, Miorița, este prezentat de specialiștii noștri ca un poem închinat unor criminali. Cercetarea sa amplă, documentarea și analiza pe care o face în cursul lucrării sale monografice, vine să modifice, cu argumentele de rigoare, această înțelegere asupra Mioriței.

De la început el acordă tot girul său culturii noastre populare, valorii de excepție pe care aceasta a avut-o pentru cultura noastră modernă, pentru deșteptarea noastră ca neam, pentru constituirea României Mari, alăturându-se astfel, lui Constantin Brăiloiu, pe care îl și citează în motto-ul cărții: ”Numai prin cultura noastră țărănească vom însemna și noi ceva în lumea asta mare.” Valorile spirituale țărănești au o valoare decisivă, spune Ravini, în istoria României și în succesul cultural al țării în lume, amintindu-i pe G. Enescu, C. Brâncuși, C. Porumbescu, Marcel Iancu, E. Ionescu și alții, ca personalități care au făcut să triumfe cultura română în lume.

Miorița definește după Ernest H. Latham jr. mentalitatea și cultura română, fiind la fel de importantă pentru conștiința de sine a românilor, precum Iliada și Odiseea pentru greci,  El Cid pentru spanioli, Beowulf  pentru anglo-saxoni sau Nibelungenlied pentru germani.

În anul 2001 existau 123 de traduceri ale Mioriței în limbi străine. Lexicon der Weltliteratur afirmă că Miorița este ”un punct culminant  în cultura română”, iar testamentul ciobanului are un bogat conținut metafizic. Kindlers Neues Literatur Lexicon apreciază Miorița ca fiind una dintre ”marile creații clasice din literatura universală”.

Atunci când Miorița a fost descoperită și tradusă în America și Europa, ea a șocat omenirea, trezind interesul și simpatia Occidentului pentru cioban, pe care îl identificau cu poporul român. Acest val de simpatie îndreptat către poporul român, spune autorul, a facilitat crearea statului național în anul 1859.

În prezent, primele versuri din Miorița sunt tipărite pe toate bancnotele din Republica Moldova, ca semn al identității naționale. ”Încă o dată, Miorița este o problemă în politica românească și europeană,” spune Ravini.

Pentru început, în demersul său analitic, Ravini trece în revistă cercetătorii români care s-au aplecat asupra versurilor din Miorița,  fiecare dintre aceștia având propriile păreri.

Cel mai amplu studiu dedicat Mioriței este cel al folcloristului Adrian Fochi. Din păcate, aceasta nu este și cea mai obiectivă lucrare, deoarece în paginile sale interpretarea este făcută în spiritul politicii de moment a partidului comunist, iar scriitorii neagreați de regim sunt denigrați și respinși, pentru că au ajuns la concluzii ”neștiințifice și dușmănoase poporului”. Așadar, în primul rând A. Fochi urmărește în lucrarea sa, o înțelegere ”politic corectă” a Mioriței. El consideră de asemenea, că deține adevărul absolut, dezvoltând orientarea anti-mistică și anti-metafizică a lui Brăiloiu, afirmând că Miorița nu poate fi înțeleasă altfel, decât din ”perspectivă folcloristică și etnografică”. Orice alte abordări spune el, „sunt dușmănoase poporului” , iar cei care au o altă părere sunt etichetați ca ”dușmani ai poporului”, demonstrându-și astfel, solida orientare marxist-leninistă.

Concluzia lui Fochi  este clară și de necontestat din punctul său de vedere: Miorița s-a născut în perioada feudală, având ca punct de plecare omorârea unui cioban, ca pedeapsă pentru nerespectarea ”legii” păstorești sau pentru a i se ”lua” turma de oi. Mai sunt aduse în discuție cauze sociale, economice, amoroase.

Eliade descoperă un paralelism între situația ciobanului și situația politică a României. El ajunge la concluzia că Miorița oglindește victoria românilor asupra sorții tragice a țării. Dar resemnării și fatalismului românilor aflați sub ”teroarea istoriei” cum afirmă  Eliade, i se opune teoria lui Blaga, conform căreia românii au ”boicotat istoria”, o istorie pe care au făcut-o străinii în țara noastră.

Astfel, Blaga descrie atitudinea dârză și activă a românilor, atitudine îndreptată împotriva puterilor străine care au încercat milenii la rând să ne ”înghită” și nu au reușit. Prin renunțare, fatalism și pasivitate, nu pot să cred nici eu că astăzi ar mai fi existat o țară cu numele de România, că s-ar mai fi vorbit limba română pe acest teritoriu dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Poate că am deținut arta de a ne ”pleca” sau ”ridica”, exact în momentele cheie ale istoriei noastre. Dacă am fi fost mereu niște ”resemnați și fataliști”, n-ar mai fi avut  sens nici măcar să ne încălțăm opincile pentru a ajunge la Călugăreni, Rovine, Oituz, Vidin, sau Mărășești. Am fi rămas lângă vatra focului, lângă nevastă și copii, și am fi acceptat să fim supușii unui strălucitor Baiazid, Mehmed sau cum s-or mai fi numit toți cei care au vrut ”pământ” din țara noastră, și au venit însoțiți de oști fără număr care întunecau zarea. Am fi putut accepta să fim astăzi maghiari, ruși sau germani. Am fi putut să acceptăm ”lumina de la răsărit” împreună cu tot cortegiul său de binefaceri, fără să opunem o rezistență acerbă în munți timp de zece ani, conștienți fiind, că este fără sorți de izbândă lupta. Trebuia să ne resemnăm și să ne acceptăm soarta de popor ”mic”  asuprit mereu de popoare ”mari”, dacă Miorița acest lucru ni-l spune. Eu cred că nu am făcut-o.

Revenind la interpretări ale Mioriței, O. Densușianu vede în aceasta  ”o concepție de misticism cu largi orizonturi poetice, iar Călinescu o consideră ”un mit fundamental”. Kernbach spune că  Miorița este ”expresia unui mit”, cu un text din categoria ”parabolelor ezoterice”. Din punctul de vedere al cercetătorilor amintiți mai sus, Miorița ar avea o dimensiune mistică, mitologică, ezoterică și metafizică. Tocmai această dimensiune ”sacră” a Mioriței dorește Ravini să o aprofundeze.

Deoarece Miorița are o vechime de mii de ani, înțelesurile sale profunde s-au pierdut. Astfel, de la înțelegerea sa ”sacră” , s-a trecut la cea ”profană”, interpretare care a dus la adăugarea în timp a unor versuri mai noi și mai puțin reușite, pe care le găsim în unele variante.

Pentru rezultate cât mai veridice în analiza interpretării, Ravini utilizează 973 de variante ale Mioriței, realizând astfel, cea mai amplă analiză de până acum.

În cercetarea sa autorul pornește la studiul Mioriței  din perspectiva de mit a acesteia, considerând-o o relatare istorică cu profunde semnificații religioase, iar limba, ca o exprimare figurativă fabuloasă.

Kernbach spune despre mit că este ” una dintre cele mai vechi stări culturale ale minții omenești, ”[1] o stare care a hrănit de-a lungul secolelor creațiile literare precum și alte forme de artă, situându-se ”înăuntrul evoluției spirituale a omenirii”, după cum susține J.G. Frazer, tot el distingând trei etape fundamentale ale mitului ca: magie, religie, știință.[2]

Feuerbach susține că spiritualitatea unui popor se reflectă îndeosebi în poezia sa populară și în religia sa: ”prima și cea mai nobilă înfățișarea spiritualității unei națiuni e arta și îndeosebi poezia populară.”[3]

Pornind de la mit și religie ca una dintre etapele ”evoluției spirituale a omenirii”, așa cum susține Frazer, Ravini demonstrează în monografia sa, că în Miorița este vorba de un ritual religios, un ritual în care ciobanul ”ortoman” este supus unui sacrificiu.

Pentru că într-o societate primitivă toate activitățile se fac într-un mod ritual, având la bază ceremonii complexe care întăresc și susțin valorile deja existente în societatea respectivă. Ceremoniile sunt importante pentru ca valorile grupului să fie continuate.

Astfel, în un ele cazuri, în aceste comunități, pentru perpetuarea valorilor era necesar sacrificiul celui mai bun, mai pur, din colectivitatea respectivă. Posibil ca în Miorița să se povestească tocmai un astfel de ritual.

Pentru a demonstra acest lucru, Ravini citează mulți antropologi, sociologi, filozofi, istorici, etc. Astfel, Durkheim arată că ”sinuciderea religioasă este expresia unei solidarități locale”, iar modul în care un om suportă durerea relevă măreție acestuia. Acest fapt rezidă în balada noastră tocmai din seninătatea cu care ciobanul acceptă moartea, seninătate care pe unii cercetători i-a impresionat, i-a entuziasmat, iar pe alții i-a revoltat.

Tot referitor la sacrificiu, Nugent spune că ”sacrificiul este cea mai veche instituție religioasă din lume. (…) Sacrificiul de sine este ceva universal, în toate culturile religioase.”[4] Prin sacrificiu, cel jertfit intră în eternitate, reușind totodată o contopire, o unire metafizică cu divinitatea supremă.

După ce dedică un capitol amplu și foarte documentat, referitor la sacrificiul ritual, misticism, totemism, experiențe ezoterice, topirea sinelui, trecerea de la o lume la alta, etc., autorul începe o analiză concretă a versurilor din Miorița, argumentând de ce nu poate fi vorba de un simplu omor, în celebra creașie populară.

Densușianu, Amzulescu, Fochi, Chițimia, Eliade și Vrabie sunt câțiva dintre cercetătorii români citați de autor, care susțin că în versurile Mioriței se vorbește despre o reglare de conturi între ciobani și aplicarea unor legi păcurărești pentru sancționarea ciobanului vinovat.

Caracostea și Bârlea sunt împotriva acestei interpretări. Chiar dacă orientarea juridică a cercetării susține că Miorița ”consemnează pur și simplu…un fapt divers”, Vulcănescu, susținătorul acestei idei, spune că nu găsește în versurile Mioriței nici măcar o faptă pentru care acesta să fie condamnat la moarte.

Interpretarea juridică nu poate fi justă, pentru că, în nici o variantă ciobanul nu este interogat și acuzat, nici o variantă nu ne arată infracțiunea ți cauza condamnării, iar pedeapsa este comunicată de mioară și nu de judecători. Totul este lipsit de logică. Pe lângă toate aceste ”dezacorduri”, ni se spune despre cioban că este ”cel mai bun” dintre cei trei.

Dacă interpretarea din punct de vedere juridic a Mioriței pare lipsită de logică, prilejuind nedumeriri, Ravini ne demonstrează că din cele mai vechi timpuri cuvântul ”lege”, ”legiuire”, este folosit în sens religios.

În cele mai multe variante ale Mioriței ni se vorbește despre ”lege”, în expresii mai greu de înțeles: ”legea i-o face”, ”pă lege i-o făcut”, ”gre lege i-o gătat”, ”lui pre lege”, ”îl legiuia”, ”ei se legiuiau”, etc.

În Miorița, cuvintele ”lege” și ”legiui” au legătură cu o ceremonie sau acțiune bine pusă la punct de ciobani. De aceea poate fi vorba de o ceremonie sacră. Ravini îl citează pe Durkheim, care susține că în unele ceremonii se folosește un limbaj special, neutilizat în activitățile profane, un limbaj ce ține de o limbă veche, o limbă sacră. Limba sacră sau sfântă folosește un limbaj special, limbaj prin care încearcă să transmită o informație, dar și să o ascundă, aceste trăsături fiind caracteristice limbajului ezoteric.

Tot aici este menționată părerea lingvistului M. Vinereanu care spune că ”leg- cu sens de lege a putut exista într-o traco-dacă având în vedere forma Belagine-s  codul de legi ale dacilor instituit de Zamolxe (cf. Iordanes), care pare să fie compus din doi radicali bel-alb, frumos (bălan) posibil cu sens de frumos în traco-dacă și lag cu sens de lege.” [5]

Cuvântul  ”lege” apare încă din primele scrieri ale secolului al XVI-lea, dar și la cronicari. În toate aceste scrieri cuvântul ”lege” este utilizat cu sens religios, niciodată juridic.

La fel în dicționarul lui Tiktin, înțelesul religios este mai vechi decât cel juridic, dar și în toate celelalte dicționare este explicată folosirea cuvântului ”lege” în textele vechi și cultura orală, numai cu sens religios.

Concluzia ar fi, că în Miorița, ”lege” și ”legiuire” se referă strict la o cutumă religioasă și nicidecum la o regulă juridică, fiind vorba de un ritual și nu de o crimă.

Astfel, Ravini  susține că ”legea” și moartea ciobanului din Miorița sunt metafore poetice care pot fi comparate cu spusele apostolului Pavel din Biblie, referitor  la legea divină și la propria sa moarte simbolică:  ”Căci eu prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.”[6]

În Transilvania, găsim Miorița mai ales sub formă de colind. Acesta se colindă în cor, de aceea este mult mai mică posibilitatea să apară modificări în timp ale textului. Acest fapt ne face să credem că versurile colindului sunt mai aproape de original, mai bine păstrate.

Dar de ce se colindă Miorița în preajma Crăciunului? Pentru că atunci este o perioadă de înnoire a timpului cosmic. De la nașterea Universului, Ordinea tinde să se transforme în Haos. Prin moartea Anului Vechi, destabilizat de Haos și îmbătrânit, și nașterea Anului Nou, pur și tânăr, împrospătat cu noi energii, ne întoarcem la Ordine, la perfecțiunea Lumii de la începutul Creației. Iar moartea ciobanului din Miorița ar fi realizată, tocmai pentru reinstaurarea Ordinii în Univers.

Blaga consideră colinda un ”ritual religios provenit dintr-un cult precreștin”, iar Oișteanu, ca ”un ritual obligatoriu prin care Cosmosul este menținut pe spirala ontologică ad infinitum”[7]

Revenind la versurile Mioriței, Ravini susține că expresia  ”străinel” se referă la faptul că ciobanul nostru, cel mai bogat dintre cei trei, cel mai frumos, ar fi un inițiat, o persoană care a trecut printr-un ritual sacru de inițiere, având astfel acces la cunoștințe pe care cei din jurul său nu le au, sau chiar la contacte cu lumea invizibilă. Altfel, versurile Mioriței ar fi lipsite de logică, pentru că în multe variante ni se spune că cei trei sunt ”verișori, ”frățiori”: ”Cei trei ciobănei/Tustrei verișori/Că-s din trei surori.”[8]

Ciobanul este descris ca un ideal de frumusețe, portretul lui fiind obținut prin comparații cu 4 elemente din natură. Acest portret poate fi o descriere indirectă a stării sau a statului său social și religios. Cele patru elemente (sămne în unele variante) pot garanta că el are o relație specială cu natura și cu sfera divină.

Despre cuvântul ”ortoman” utilizat în Miorița, Ravini concluzionează că ar avea ”un înțeles abstract și descrie o însușire lăuntrică manifestată ca o strălucire personală. (…) Ortoman poate fi printre cele mai vechi cuvinte păstrate în Miorița, cât a mai rămas din limba așa numitei Urballade”[9].

Iar cuvântul ”mândru”, căruia Vinereanu îi atribuie origine pre-latină, poate avea sensul de ”înțelept” sau ”nobilă încredere în meritul său”.

Puritatea ciobanului, spune Ravini că trebuie privită ca o metaforă pentru curățenia sa morală, spirituală, sufletească: ”Ciobanul are cele mai frumoase însușiri și e cel mai de seamă reprezentant al societății sale. În el se reflectă armonia naturii și se face văzută ființa divinității, altminteri invizibilă. El este cel mai potrivit să fie ales erou mitologic și să fie sacrificat, spre a restabili armonia naturii. El e un microcosmos a cărui armonie poate fi transmisă asupra macrocosmosului,”[10]  de aceea, aceste însușiri de excepție îl fac apt pentru un rol principal într-o ”liturghie precreștină”.

La indo-iranieni ca și la proto-indoeuropeni, spune B. Lincoln, exista credința într-un mit al creației. În acest mit se povestește  că lumea lua ființă în urma jertfirii unui om sau a unui taur. În Miorița este vorba de sacrificiul unui om, într-un ritual religios. Acest fapt nu era considerat un omor. Nu se considera că viața respectivă este distrusă, ci din contra, el, sacrificatul, se înălța în sfera sacră, unindu-se cu divinitatea, devenind astfel nemuritor.

Ciobanul dorește să fie îngropat în stână sau lângă vatră. Deoarece stâna este locul central al activității ciobanilor, poate să aibă și un caracter sacru, iar vatra poate fi echivalată cu un altar pe care se aprinde focul sacru al sacrificiilor ritualice, locul unde se aduc ofrandele pentru zei, dar și loc sacru sub forma Centrului Lumii, așa cum consideră Eliade vatra caselor.

Elementele naturii pe care ciobanul le enumeră, pot să descrie stările suprasenzoriale prin care trece sufletul său în timpul extazului mistic, extaz provocat tocmai de frumusețea naturii înconjurătoare pe care el o simte, o percepe altfel decât cei din jurul său.

Ravini afirmă că ”ciobanul este pe deplin solidar cu grupul și veghează asupra bunăstării oilor și intereselor colectivului. El se simte totuși atras spre o lume mai înaltă și mai luminoasă-o lume pe care el o descrie cu aceiași termeni poetici pe care îi folosesc și alți poeți sau oameni de seamă din diferite religii.”[11]

Mai departe, Ravini vorbește despre modul în care trebuie ”să moară” ciobănașul, concluzionând că poezia poate fi considerată o piesă de teatru cu caracter sacru, în care sunt prezentate ritualuri religioase teatrale și nicidecum o moarte adevărată.

Referindu-se la modul de ucidere  prezent în unele variante ale ”Mioriței”, care apare spre exemplu în versul: ”Ori să-l puie-n tri țăpușe”, Ravini face legătura cu vechiul ritual al dacilor consemnat de Herodot, ritual prin care dacii își trimiteau un sol la zeul lor Zamolxis, prin aruncarea lui în trei sulițe.

”Țăpușă” este diminutivul de la ”țeapă”, cuvânt de origine traco-iliră, cum susține Vinereanu, sau pre-indoeuropeană la Paliga. ”Țăpușă”, ”țepușe” sunt sinonime parțiale cu ”suliță”, iar în străvechime, susține Ravini, nu se deosebeau prea mult.

Dacă în relatarea sa Herodot vorbește despre un sacrificiu uman adevărat, în Miorița se vorbește despre planificarea unui sacrificiu, care de fapt, nu apucă să se întâmple. Că este vorba doar de un ritual și nu de un omor adevărat, reiese din versurile unei variante în care se spune că păcurarii trâmbițează: ”Tri păcurari trâmgițând.” Dacă ar fi vorba de o crimă, păcurarii nu ar anunța întreaga comunitate de omorul lor, prin intermediul trâmbițelor. Trâmbițele pot anunța însă, începerea ritualului religios.

Ciobanul alege cum să fie ucis și unde să fie îngropat, dar nu poate alege când să fie omorât. O simplă crimă se putea înfăptui oricând, dar pentru un ritual sacru era necesară alegerea unui timp sacru pentru înfăptuirea lui. Sacrificiul este planificat pentru: răsăritul soarelui, amiază, sau cel mai adesea ”apus de soare.”

În unele variante, ciobanul este omorât de trei ori, în trei momente diferite ale zilei. Uciderea în trei momente diferite ale zilei, nu poate fi decât ritualică.

Este posibil ca ritualul de sacrificiu din Miorița să fie legat de cultul Soarelui: ”Pornind de la Eliade, eu consider că omorârea ciobanului la apusul soarelui este legată de cultul soarelui și de credința că soarele îl va călăuzi în ritul de inițiere.”[12]

Marele nostru poet și filozof, Lucian Blaga, situa satul românesc în Centrul Universului, subliniind faptul că el, satul, ”se prelungește în mit”. Ce semnificație au afirmațiile respective? Țăranul nostru, în cazul de față ciobanul, era conștient că trăiește ”pe guri de rai”, în locuri în care lumea noastră se întâlnește cu ”cealaltă”, materialul cu spiritualul, Pământul cu Cerul, cele trecătoare cu cele veșnice. Trăia în mit.

Referitor la simbolismul Centrului, Eliade susține că acesta poate fi reprezentat de Muntele Sacru, Arborele Cosmic, Axul Lumii, Scara, etc. În cazul de față, muntele pe care-și duce existența ciobanul (ciobanii în general) este un Centru al Lumii, Muntele Sacru, simbol al Coloanei Cerului, al Axului Lumii (Axis Mundi), coloană care face legătura între Pământ și Cer, între materie și spirit, între trăirile chtonice și cele uraniene, locul de întâlnire dintre lumi.

În frumusețea peisajului exterior, ciobanul din Miorița percepe prin intermediul trăirilor extrasenzoriale, frumusețea lumii nevăzute. De asemenea, prin descrierea peisajului paradisiac din jurul său, el poate să explice trăirile interioare de extaz mistic, de accedere într-o altă dimensiune. Exemplu: ”gură de rai”, ”picior de plai”, ”frunză umbroasă”, ”iarbă pletoasă”, ”preoți munții mari”, ”paseri lăutari”, etc.

Că este vorba de un ritual, o demonstrează și faptul că îngroparea se va realiza ”cât mai sus pe munte”, în trei locuri diferite, în funcție de variante: ”strunga mieilor”, mijlocul stânii”, ”furca fântânii”, etc. Și aceste locuri de îngropare au o încărcătură simbolică, bine stabilită: strunga mieilor-naștere, renaștere, început, schimbare; mijlocul stânii – vatra, loc sacru, Centrul Lumii; furca fântânii – Coloana Cerului, Arborele Cosmic, Axul Lumii, cel care face legătura între pământ și cer, stâlpul sau scara pe care se urcă sufletele morților la cer (cf. Eliade). Vulcănescu spune că ”furca fântânii  reprezintă stâlpul soarelui și al lunii”.[13]

Într-o altă variantă a Mioriței se spune că ciobanul ar trebui îngropat ”La poteca sfântă/De vânt nebătută/De ochi nevăzută, ” ceea ce poate să reconfirme faptul că nu este vorba de un loc real, ci de ”o cale” metafizică, care este specifică unei călătorii în spirit și nu în trup fizic.

După ce a demonstrat în capitolele anterioare că în Miorița nu este vorba de un omor juridic, de o crimă banală, de o reglare de conturi între ciobani, ci de un sacrificiu ritualic, în capitolul 9, Ravini argumentează  că de fapt, sacrificiul a fost doar mimat și nu înfăptuit. Care ar fi argumentele autorului?

În primul rând, toți ”actorii” (mioara, ucigașii, ciobanul) vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea este părelnică și nu a avut loc. În alte variante, ciobanul cere imperativ să fie ucis, dar omorul nu se realizează niciodată.

Ravini identifică după modul verbului din variante, o a treia categorie, puțin reprezentată, în care verbul apare la indicativ trecut, deci omorul este îndeplinit.

Făcând referiri la Turner și la Vulcănescu, Ravini consideră ”că omorul din Miorița este o acțiune de teatru popular, un omor simbolic, o dramă religioasă cu temă mitologică despre tainele psihicului, cu funcție rituală, liturgică, ce se poate repeta. Scopul liturghiei este de a restabili echilibrul și armonia în natură, cât și dintre om și natură și totodată din sufletul omului, ca să fie împăcat cu sine însuși că a făcut tot ce trebuia făcut, conform legii divine, numită în Miorița lege.”[14]

Așadar, ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales al comunității un reprezentant de seamă al acesteia, pentru executarea ritualului sacru. El sacrifică materialul (corpul fizic)  pentru spiritual, pentru a atinge nemurirea, dar și pentru a readuce Ordinea Creației Primordiale în comunitatea din care face parte.

Mai departe, Ravini adaugă că Miorița poate oglindi perioada de trecere dintre mezolitic și neolitic, de la matriarhat la patriarhat, făcând referire la versurile din Miorița care vorbesc despre ”măicuța” ciobanului.

Astfel, mama este echivalată cu Zeița Mamă din paleolitic, cu autoritatea magică a femeii din perioada respectivă. Brâul său distinctiv, este posibil să simbolizeze o ierarhie economică și socială. Mama ciobanului toarce tot timpul. Rangul său social poate avea cauze economice și religioase. Ea are cunoștințe despre lumea supranaturală și poate comunica cu aceasta. Cunoaște de asemenea puterile magice ale plantelor și poate vindeca rănile fiului său, îl poate chiar readuce la viață. Ea deține, ceea ce Jung numește ”autoritatea magică a femeii.”[15]

Referitor la ”nunta cosmică” din Miorița, care până acum a fost interpretată ca o imagine alegorică a morții, Ravini susține că acest pasaj poate fi o transcriere metaforică a unor trăiri spirituale copleșitoare, de o mare frumusețe, trăiri pe care le experimentează misticii din orice religie.

Politella spune despre mistici: ”Misticul este extrem de conștient de moștenirea sa dumnezeiască și că viața este o rătăcire prin labirintul materiei, iar strădaniile lui se orientează spre întoarcerea acasă. Întoarcerea în sfera divină este adeverirea Sinelui.”[16]

Nunta din Miorița este folosită ca o metaforă, pentru a ilustra o nuntă sfântă, o hierogamie. Această nuntă sfântă poate avea loc între două divinități, sau între divinitate și om. Ciobanul nostru are sentimentul unirii cu ”mândra crăiasă”, o zeitate ce stăpânește întreg universul, chtonică și uraniană în același timp. Astfel, prin această unire în spirit cu divinitatea, ciobanul din  Miorița are acces la frumusețile și bucuriile nepământene ale lumii suprasenzoriale, scăpând, chiar dacă doar pentru un timp de limitările lumii materiale și contopindu-se în spirit cu divinitatea, gustând din nemurire.

Geels afirmă că: ”nunta spirituală este cel mai înalt stadiu de experiență mistică. Iubirea dintre suflet și divinitate duce la aceea că misticul simte cum divinitatea îl umple și îl ridică afară din sine și în divinitate, printr-o logodnă sau nuntă spirituală.”[17]

Specific misticului este și faptul că acesta e tentat să preamărească mai mult moartea decât viața. De aceea, ”clipa în Miorița se oprește și devine eternitate”.

Ravini susține și argumentează faptul că alegoriile și conținutul Mioriței au asemănări fundamentale cu unele dintre cele mai cunoscute opere literare și religioase din lume: Cântarea Cântărilor, rubaiatele lui Omar Khayam, Divina Comedie, Cartea morților tibetană, Epopeea lui Ghilgameș, Biblia (sacrificiul lui Iisus). Însă, concepția despre viața de după moarte a ciobanului nostru este diferită, încărcată de mult optimism, seninătate, frumusețe. Concepția lui despre viața de după moarte este mult mai optimistă decât în alte religii sau opere literare, și poate fi o moștenire din credința precreștină a geților, credință care îi făcea să cânte și să joace la moartea unui confrate, să plângă la venirea pruncilor în lume.

Ravini face o paralelă între sacrificiul lui Iisus și sacrificiul ciobanului din Miorița, citându-l pe Eliade. Astfel, Eliade susține că Miorița ar fi fost unul dintre factorii importanți care au dus la acceptarea creștinismului în Dacia de timpuriu, fără frământări sociale și fără vărsare de sânge, așa cum s-a petrecut în alte părți ale Europei. Dacii noștri au făcut analogia între ”sacrificiul lui Iisus și sacrificiul ciobanului din Miorița, ambele săvârșite în vârful unui munte, ambii eroi fiind păstori. Miorița a putut ușura răspândirea și integrarea creștinismului înainte de formarea limbii și poporului român.”[18]

În concluzie, lucrarea monografică de excepție a lui Ravini,  dedicată Mioriței, demolează, demontează cuvânt cu cuvânt, întreaga construcție monstruoasă a modului în care a fost privită, înțeleasă Miorița, iar prin prisma ei, a întregului popor român, a mentalității noastre, a existenței noastre ca neam printre alte neamuri.

Am fost acuzați mereu de pesimism, fatalism și lipsă de acțiune. Ravini, prin lucrarea sa, schimbă fundamental acest mod de a privi Miorița, citând-o printre mulți alții pe scriitoarea franceză Adelaide Filleul, care întrebată care este optimismul absolut, a răspuns: ”A-și începe testamentul astfel: dac-o fi să mor.” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs).[19]  Nu mai trebuie să adaug faptul că ciobanul nostru își începe la fel testamentul, pentru acest mod de exprimare fiind hulit de mulți.

Chiar făcând abstracție de spusele de mai sus, Ravini demonstrează cu asupra de măsură faptul că ”Miorița poate fi una dintre cele mai importante relatări din literatura universală despre principala problemă existențială a omului, despre cunoașterea eternității universului și rolul omului în lume. Ciobanul din poem nu poate fi o persoană concretă, el este un personaj literar și reprezintă simbolic omul în general, de oriunde din lume.”[20] De aceea, ”Miorița este și va rămâne pentru toți oamenii, din toată lumea, ca un ghid spre izvorul nemuririi. Nemurirea nu este pentru mai târziu, e pentru clipa de față, s-o trăim acum, aici. Ciobanul se impune literaturii universale ca o metaforă, ca o alegorie emblematică, un model de urmat, cu care să se identifice oricine caută fericirea și nemurirea aici, măcar și pentru o clipă în viață (…) Acest lucru poate speria pe cei slabi de inimă. Miorița ne învață că fericirea și nemurirea nu sunt un scop în sine, ci un mod de viață.”[21]

 

Bibliografie:

Kernbach, Victor- Miturile esențiale, București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1978

Ravini, Victor –  Miorița-Izvorul nemuririi, București, Ed. Alcor Edimpex, 2016

– Miorița-Balade păstorești, București, Ed. Minerva, 1974

[1] Victor Kernbach, Miturile esențiale, București, Ed. Științifică și enciclopedică, 1978, p.5

[2] Ibidem, p.6-7

[3] Victor Ravini, Miorița-izvorul nemuririi, București, Ed. Alcor Edimpex, 2016, p. 44

[4] Ibidem, p. 50

[5] Ibidem, p.83

[6] Ibidem, p. 94

[7] Ibidem, p. 97

[8] Miorița-Balade păstorești, București, Ed. Minerva, 1974, p.6

[9] Victor Ravini, Miorița-Izvorul nemuririi, București, Ed. Alcor Edimpex, 2016, p. 106

[10] Ibidem, p.109

[11] Ibidem, p.135

[12] Ibidem, p. 153

[13] Ibidem, p. 156.

[14] Ibidem, p.167

[15] Ibidem, p. 201

[16] Ibidem, p.257

[17] Ibidem, p. 284

[18] Ibidem, p. 190

[19] Ibidem, p.165

[20] Ibidem, p. 302

[21] Ibidem, p. 303