1. Observaţii de natură fonetică, etimologică şi semantică

După cum am arătat, portul popular din zona Văii Siretului, cu specificul său românesc, s-a păstrat până astăzi, în rândul populaţiei rurale, la bătrâni şi chiar la tineri şi la copii, care evoluează adeseori pe scenă, reînviind tradiţiile şi obiceiurile străbunilor. Alături de obiectele de port specifice, vie s-a păstrat şi zestrea onomasiologică: majoritatea celor 295 de termeni identificaţi pe teren constituie o dovadă concludentă a faptului că populaţia – atât cea tânără, cât şi cea vârstnică – îi foloseşte încă frecvent în procesul comunicării.

Privită din perspectiva vitalităţii,[1] terminologia analizată în lucrarea de faţă nu este nici fictivă (i.e. înregistrată doar în dicţionare), nici individuală (i.e. consemnată doar de scriitori). Dimpotrivă, ea se înscrie în categoriile „reală” şi „locală / regională”, întrucât se împarte în:

• 141 de termeni atestaţi în graiul de toate zilele şi în limbajul standard, majoritatea făcând parte din fondul principal lexical; şi
• 154 de termeni dialectali, care circulă pe o arie mai întinsă sau mai restrânsă. Ei denumesc piese de port care indică, în general, un anumit statut social, sau obiecte şi caracteristici ce ţin de tehnica meseriei de confecţioner al portului popular.

Tabelul referitor la vitalitatea terminologiei portului popular de pe Valea Siretului este grăitor în acest sens:

Observăm aşadar că lexicul cu vitalitate „reală” se situează foarte aproape de jumătatea procentajului (47,8%), fiind cunoscut de toţi vorbitorii de limbă română din Regiunea Cernăuţi. Este vorba despre cuvinte cum ar fi: îmbrăcăminte, haine, port, costum, cămaşă, mânecă, broboadă, poale, pantaloni, catrinţă, rochie, fustă, şorţ, cojoc, bundiţă, pieptar, vestă, jachetă, căciulă, pălărie, şapcă, batic, basma ş.a.

Câmpul semantic dezvoltat de termenii ce se înscriu în sfera portului popular, aşa cum se prezintă el astăzi, este destul de vast, ceea ce stă mărturie privind varietatea obiectelor vestimentare şi a accesoriilor tradiţionale, care nu numai că nu au fost date uitării, ci continuă să fie în uz, ca pe vremuri: căciulă, pălărie, şapcă, broboadă, cizme, papuci, bocanci etc. Sunt obiecte şi, implicit, termeni care nu s-au „demodat”, ci, dimpotrivă, aparţin fondului principal lexical, denumind obiecte de strictă necesitate.

Desigur că, dacă astfel de cuvinte au o circulaţie generală stabilă, atât în zona Văii Siretului (Ucraina), cât şi în România, există şi o serie de termeni cu caracter regional sau local, care permit o diferenţiere – uneori chiar de la o comunitate la alta. Amintim, în acest context, substantive cum ar fi: ciupac, cioareci, bufanţi, şalvari, pregitoare, împrejurătoare, fâstâc, sucnă, spiniţă, şfartuh, caftan, ştaif, caţaveică, cheptar, brăcinar, frâmbie, ambrejâţă etc.

Unii dintre termeni suscită un interes deosebit datorită particularităţilor lor. De exemplu:

• termenul ciupac, cu varianta ciupag, denumeşte, după Zamfira Mihail, în Oltenia şi în Banat, o cămaşă femeiască scurtă,[2] în vreme ce în satele de pe Valea Siretului el se referă la gulerul cămăşii bărbăteşti (vezi mai sus). Apoi: termenul nu este cunoscut deloc în satul Ropcea, fiind însă întâlnit în satele Ciudei, Crasna, Pătrăuţii de Sus şi de Jos şi Cireş, unde africatele č şi ğ sunt redate prin consoana constrictivă surdă ş, tipică subdialectelor moldoveneşti, rezultând variante precum şupag, şiupag, şiupăgel;
• termenul cioareci, a cărui etimologie este necunoscută (fiind, probabil, autohton), denumeşte, în România, ciorapii ţărăneşti de dimie, iar în satul Ciudei, pantalonii de lână strânşi pe picior, eventual împodobiţi cu găitane.

Termeni cum ar fi bufaţi (bufanţi), ştaif sau ţundră sunt specifici localităţii Ropcea.

Alţi termeni, precum spiniţă, caţaveică şi sucnă sunt de origine ucraineană.

Cuvântul şalvari provine din limba turcă, el denumind însă şi un element de port naţional ucrainean, respectiv o piesă a costumului căzăcesc, cunoscută nu numai în Bucovina, ci în întreaga Ucraină.

Termeni cum ar fi: pregitoare, împrejurătoare, cheptar, brăcinar, frânghie sunt de origine latină şi circulă în mai toate localităţile de pe Valea Siretului, fiind cunoscuţi, totodată, şi în Bucovina de Sud şi în Moldova. În ceea ce priveşte termenul frânghie, acesta cunoaşte aici şi formele arhaice frânbie sau frâmbie, care nu reprezintă altceva decât metateza latinescului fimbria.

Interesanţi sunt, din punct morfologic şi semantic, termenii împrejurătoare (Pătrăuţi, Cireş, Crasna, Ciudei) şi pregitoare, acesta din urmă cunoscând şi formele prigitoare (Pătrăuţi), preşitoare (Cireş, Ciudei), prişitoare (Crăsnişoara, Crasna şi Pătrăuţii de Sus). Cele două denumiri ale aceluiaşi obiect se explică una pe cealaltă, cea de a doua reprezentând o formă populară moldovenească, mai veche (conservatoare).

Termenul cheptar vine de la pieptar, fiind o formă palatalizată tipic moldovenească. Scurta de blană specific românească pe care o denumeşte a fost împrumutată ucrainenilor cu denumirea kiptar (кептар, pentru adulţi) respectiv, în formă diminutivală, kiptarek (кептарик, pentru copii).

Remarcăm că atât regionalismele, cât şi termenii-standard întâlniţi în satele româneşti de pe Valea Siretului au diferite origini, ei provenind din cuvinte latineşti, slave, franţuzeşti, turceşti, maghiare, germane, greceşti. Timp de sute de ani, în Bucovina au convieţuit o multitudine de etnii, ceea ce a făcut ca toate aceste influenţe să fie mai pronunţate decât în alte părţi. Foarte interesant este că întâlnim, printre aceşti termeni, şi formaţii lexicale originale, care nu sunt atestate în principalele dicţionare ale limbii române (DEX, NDULR): ambrejâţă, ţapene, rasadzăl, jărăbdje, rădzâcă, dupăceală, doloji etc. Poate fi vorba atât despre cuvinte împrumutate din alte limbi şi adaptate graiului moldovenesc, cât şi despre cuvinte formate pe terenul limbii române, cum s-a întâmplat cu miniştergură, care perpetuează forma iniţială a denumirii „prosopului” („şterge-gură”), termen regional, sinonim cu cel literar, „ştergar”.

Termenul regional norjâţî (nojiţe) a apărut în urma unui „accident” fonetic, prin apariţia consoanei epentetice r, respectiv dispariţia vocalei semideschise e. Într-adevăr, specific graiului moldovenesc este că, în loc de vocalele i şi e precedate de j, t, ţ, v şi z, se pronunţă o vocală velară închisă, î, rezultând: no(r)jâţî, ţâgaie, şervât, zâmţ ş.a. În acelaşi timp, este vorba şi despre o restrângere a sensului, termenul norjâţî denumind doar găurile de şnuroace de la opinci.

Din cele arătate până aici rezultă că, în zona Văii Siretului, ca şi în restul Bucovinei şi în Moldova, avem de-a face cu coexistenţa dialectelor moldovenesc şi ardelenesc, rezultând un aşa-numit dialect-mozaic, după cum sublinia cercetătorul dialectolog Ion-Horia Bîrleanu, referindu-se la observaţiile savantului german Gustav Weigand: „Deja Weigand a susţinut că graiurile din Bucovina au aspect de mozaic […] şi trebuie să-i dăm dreptate.”[3] Mai rar, întâlnim chiar un amestec de dialecte, după cum putem constata studiind frecvenţa, în paralel, a anumitor cuvinte articulate, în acelaşi timp, palatalizat şi africatizat: pieptar / cheptar / chieptar / chiaptar / ciaptar sau tălpici / tălchici / tălpcigi / tălşiji / talşigi ş.a.

Ideea de „vitalitate” se bazează pe argumente deosebit de interesante, de natură etimologică, întrucât originea latină a cuvintelor – fie ele provenite direct din limba-mamă sau din limbile romanice surori – devine, în cazul nostru, definitorie. Ea trebuie studiată în paralel cu influenţele lingvistice mai mult sau mai puţin pronunţate exercitate de celelalte limbi cu care au intrat în contact românii din Bucovina de Nord.

Oferim, în continuare, o privire de ansamblu asupra structurii etimologice a terminologiei portului popular din Raionul Storojineţ.

2. Etimologia termenilor portului popular

2.1. Privire de ansamblu[4]

1. Termeni de origine latină:

acoperământ < lat. acco(o)perire + suf. -ământ

arceşte < lat. arcus + suf. -eşte

baieră < lat. bajulus, bajula

balţ < lat. balteus, „cingătoare”

bată < lat. bitta, „legătură”

băteală < lat. batt(u)ere + suf. -eală

brăcinar < lat. bracile + suf. -ar

burşi < lat. bissus

caier < lat. *caiulus

camizâlc < lat. camisia + suf. slav -elka

canură < lat. cannula

caşciamare < lat. casa + mas, maris

căluş < lat. caballus + suf. -uş

cămaşă < lat. camisia

cămeşoi < lat. camisia + suf. augm. -oi

căpăstreală < lat. capistrum + suf. -eală

cheotoare < lat. clautoria

chilug < lat. *pilla

chingă < lat. *clinga (cingula)

cingătoare < lat. incingere + suf. -toare

ciurel < lat. cibrum (cribrum) + suf. -el

coadă < lat. coda (cauda)

corn < lat. cornu

costişat < lat. costa + suf. -işă + suf. -at

cot < lat. cubitus

cruciuliţă < lat. crux, -cis + suf. -uliţă

curcubeu < lat. curcus (circus) + bibit

curea < lat. corrigia

dos < lat. dossum (dorsum)

faur < lat. faber, -bri

fir < lat. filum

frânghie < lat. fimbria

ghem < lat. *ghemus (glomus)

gurgui < lat. gurgulio, „beregată”

guşă < lat. geusiae, „gâtlej”

ie < lat. (vestis) linea

iţari < lat. licium, licia + suf. -ar

iţă < lat. licium, licia

îmbrăcăminte < lat. *imbracare (< braca, „pantaloni”) + suf. -ăminte

împrejurătoare < lat. in + per + gyrus + suf. -toare

încălţăminte < lat. *incalciamentum

îngruzit < lat. in + *gurgeus (gurges)

lăţitor < lat. latus + suf. -tor

legătoare < lat. ligare + suf. -toare

mânecă < lat. manica

mânecar < lat. manica + suf. -ar

mărgea < lat. margella

miniştergură < lat. manus + extergere + suf. -ură

miţă < lat. *agnicius, „de miel”

noaten < lat. annotinus, „în vârstă de un an”

pălărie < lat. pilus + suf. -ărie

păr < lat. pilus

păretar < lat. paries, -tis + suf. -ar

piept < lat. pectus

pieptar < lat. pectus + suf. -ar

pieptene < lat. pecten, -inis

pilug < lat. *pilla

piuă < lat. *pilla

port <lat. portare

pregitoare < lat. per + gyrus + suf. -toare

pui < lat. *pulleus (pullus)

râu < lat. rivus

rază < lat. radia

romb < lat. rhombus, neogr. rómbos, fr. rhombe, germ. Rhombus

rost < lat. rostrum, „cioc”

rugină < lat. *aerugina (< aerugo, -inis)

salbă < lat. subalba

sandale < lat. sandalium, fr. sandale

scamă < lat. squama, „solz de peşte sau de crustaceu”

scoarţă < lat. scortea

spetează < lat. spatha, „omoplat; pieptenele stativelor; sabie lată” + suf. -ează

stârchişori < lat. *extirp(u)s + suf. -işor

stea < lat. stella

strai < lat. stragulum, „covor, pătură, giulgiu”

strâmţari < lat. strinctus + suf. -ar

sul < lat. *sub(u)lum (insubulum), „sulul stativelor”

şchiop < lat. *excloppus

şir < lat. *sira

ştergar < lat. extergere + suf. -ar

teacă < lat. théca

teară < lat. tela

tort < lat. tortus

uniformă < lat. uniformis, fr. uniforme

urzeală< lat. ordire (ordiri) + suf. -eală

vestă < lat. vestis, fr. veste, germ. Weste

vestmânt < lat. vestimentum

TOTAL TERMENI: 86 (optzecişişase), respectiv 29,1%

2. Termeni de origine franceză:

ajur < fr. ajour

batic < fr. batik

batistă < fr. batiste

beretă < fr. béret

bertă < fr. berthe, „pelerină”

box < fr. box(-calf)

bufa(n)ţi < fr. bouffant

cadril < fr. quadrille

caşmir < fr. cachemire

centură < fr. ceinture

coc < fr. coque

colier < fr. collier

cordon < fr. cordon

costum < fr. costume

fişiu < fr. fichu

frezură < fr. frisure

galoşi < fr. galoche

gofrat < fr. gaufrer

jachetă < fr. jaquette

maşă < fr. macha, germ. Masche, „ochi, buclă, fundă”

şervet < fr. serviette, poln. serweta

şosete < fr. chaussette

şoşoni < fr. chausson

tricolor < fr. tricolore

volan < fr. volant

TOTAL TERMENI: 25 (douăzecişicinci), respectiv 8,4%

3. Termeni de origine slavă:

altiţă < sb. latica

berneveci < bulg. vernevici

bortă < ucr. bort

borteancă < ucr. bort + suf. -eancă

broboadă < bulg. podbradka

câlţi < sl. klǔkǔ, klǔci

cârlig < bulg. kărlik

cârligeşte < bulg. kărlik + suf. -eşte

cârpă < bulg. kărpa, sb. krpa

cartuz < ucr. kartuz

caţaveică < ucr. kacavejka

chică < sl. kyka

ciubotă < ucr. čoboty

ciupac < sl. čipagǔ

cojoc < sl. kožuhǔ

contaş < pol. kontusz

cosâncă < rus. kasynka

cosiţă < bulg. kosica

coşărcuţă < bulg., sb. košara + suf. -uţă

covor < ucr. kovior, rus. kover

cruşală < ucr. krušyty + suf. -eală

cuşmă < sl. kučma

cuşmiţă < sl. kučma + suf. dim. -iţă

desagă < bulg. disagi, neogr. disákki(on)

fald < ucr. fald

gaci < ucr. haci

hacluială < ucr. hak, „cârlig” + suf. -eală

haină < sb. háljina, bulg. halina

hobât < sl. hobotŭ

holiţă < ucr. holetja

horsită < ucr. horistka, „mănunchi de cânepă care se bătea în meliţă”

huludeţ < rus. holodeţǔ, „cotor”

igliţă < bulg., sb. iglica

izmene < bulg. izmeni

lacră < bulg. rakla, „cutie, ladă”

lăicer < bulg. lavica + suf. -ar

leancă < ucr. ljanka

manta < poln., ucr. manta, germ. Mantel, „manta, palton”

meliţă < bulg. melica

mirej < ucr. merejiti

mreajă < sl. mrĕža

nădragi < sl. nadragy, magh. nadrág

nivideală < sl. navoditi + suf. -eală

nojiţă < bulg. nojiţa

obială < bulg. obijalo

opincă < bulg. opinka, opinăk

pachioaşte < rus. podteajki

paci < ucr. paci

pajură < ucr. pažera, „fiinţă lacomă, nesăţioasă”

pâslari < sl. plǔstǐ + suf. -ar

poală < sl. pola

pod < sl. podǔ

prag < sl. pragǔ

pranic < ucr. pranik

prisnă < ucr. prisno, „curat”

puzderie < sl. pozderije

raclă < bulg. rakla, „cutie, ladă”

rochie < bulg., sb. roklja

rufă < sl. ruho

rufoi < sl. ruho +suf. augm. -oi

slobozitor < sl. slobodǐ, svobodǔ + suf. -tor

spelcă < ucr. špyl’ka

spiniţă < ucr. spiniţa

stan < ucr., bulg., sb. stan

stative < ucr., sb. stativa, „ceea ce stă în picioare”

sucală < bulg., sb. sukalo

sucitură < sl. sučon, sukati + suf. -tură

sucnă < sb., ucr. suknja

suman < ucr., rus., bulg. sukman

şfartuc < ucr. fartuh

şlecuri < ucr. şleiki

şubă < ucr., sb. šuba, magh. suba

ţapene < sl. cěpěnǔ

vârstă < sb. vrsta

vatalie < bulg. vatala

vălătuc < sl. *valǔ

veacă < sl. věko, „pleoapă”

zăbun < bulg. zabun

zdreanţă < sl. sǔdranǔ

TOTAL TERMENI: 79 (şaptezecişinouă), respectiv 26,7%

4. Termeni de origine Turcă:

basma < turc. basma, „tipăritură”

borangic < turc. bürüncük

caftan < turc. kaftan

cergă < turc. çerge

chilim < turc. kilim

chimir < turc. kemer

ciorapi < turc. çorap

ciubuc < turc. çubuk

dimie < turc. dimi

fes < turc. fes

fotă < turc. fota

găitan < turc. gaytan

gherdan < turc. gerdanlick

hurmuz < turc. hurmuz

malotea < turc. mallota

maramă < turc. mahrama

năframă < turc. mahrama

papuci < turc. papuç, magh. papucs

peşteman < turc. peştimal

pingea < turc. pençe

sacâz < turc. sakiz

şal < turc. şal

şalvari < turc. şalvar

şatrânşi < turc. satranç

şiac < turc. şayak

tasma < turc. tasma

tăbănuială < turc. taben + suf. -eală

zambalic < turc. zumbilik

TOTAL TERMENI: 28 (douăzecişiopt), respectiv 9,4%

5. Termeni de origine maghiară:

bocanci < magh. bakancs

bonduşcă < magh. bunda + suf. -uşcă

bundă < magh. bunda

canaf < magh. kanaf

catrinţă < magh. katrinka

chepcă < magh. sapka, rus. šapka

ciuciulete < magh. csücsülni, „a şedea” + suf. -eţ

cizmă < magh. csizma

clop < magh. kalap

conci < magh. konty

fodor < magh. fodor

gig < magh. vég

panglică < magh. pántlika

pavă < magh. pálha

prim < magh. prim

şapcă < magh. sapka, rus. šapka

tălpici < magh. talp + suf. -ig

TOTAL TERMENI: 17 (şaptesprezece), respectiv 5,7%

6. Termeni de origine germană:

canafas < germ. Kanevas

fedâr < germ. Feder, „pană”

harmonică < germ. (Zieh)harmonika, „armonică, acordeon”

laibăr < germ. Leibe, „trup”

ragilă < germ. Raffel, „darac, răzătoare”

rok < germ. Rock, „veston, surtuc, sacou”

şnur < germ. Schnur, „şnur, şiret, găitan”

şorţ < germ. Schurz, Schürze

şpiţ < germ. Spitze, „vârf, ascuţiş”

ştaif < germ. steif, „ţeapăn, rigid”

ştapel < germ. Stapel, „smoc de lână; lungimea fibrei”

ţigarnicică < germ. Zigarre, „trabuc” + suf. -icică

zigzag < germ. Zickzack

TOTAL TERMENI: 13 (treisprezece), respectiv 4,4%

7. Termeni de origine neogreacă:

colţuni < neogr. kaltsúni

fustă < neogr. fústa

pantaloni < neogr. pantalóni, fr. pantalon

punguţă < neogr. púnghi, lat. punga, sl. pongva + suf. dim. -uţă

tulpan < neogr. tulpáni

ţol < neogr. tsóli

TOTAL TERMENI: 6 (şase), respectiv 2%

8. Termeni autohtoni:

brâu – cuv. autoht., cf. alb. bres, brezi

buci – cuv. autoht., cf. alb. byk

căciulă – cuv. autoht., cf. alb. kësul’ë

ciot – cuv. autoht., cf. ital. ciotto

contoman – cuv. autoht., contaminare între contoş şi suman

curpen – cuv. autoht., cf. alb. kurpen

foşalău – cuv. autoht., formaţie onomatopeică

mânz – cuv. autoht., cf. alb. mës

strungă – cuv. autoht., cf. alb. shtrungë

traistă – cuv. autoht., cf. alb. trastë, trajstë

zgardă – cuv. autoht., cf. alb. shkardhё

zimţ – cuv. autoht., cf. bulg. zăbec, sb. zubac

TOTAL TERMENI: 12 (doisprezece), respectiv 4%

9. Termeni cu etimologie necunoscută:

ambrejâţă – et. nec.

beldie – et. nec.

brezărău – et. nec.

brizară – et. nec.

calap – et. nec.

canatcă – et. nec.

cioareci – et. nec.

clupcă – et. nec.

comănac – et. nec.

dupăceală – et. nec.

fâstâc – et. nec.

fuior – et. nec.

gâţî – et. nec.

gâţar – et. nec.

haldan – et. nec.

hoţ – et. nec.

îngâţi – et. nec.

jerebdje – et. nec.

jerghiuţă – et. nec.

moţ – et. nec.

pânzătură – et. nec.

radzâcă – et. nec.

rasadzăl – et. nec.

tăpălăgi – et. nec.

tivitură – et. nec.

tureatcă – et. nec.

ţâgaie – et. nec.

ţundră – et. nec.

zorzoane – et. nec.

TOTAL TERMENI: 29 (douăzecişinouă), respectiv 9,8%

*

Aşadar, din punct de vedere etimologic, lista celor 295 de termeni se împarte după cum urmează:

• termeni de origine latină: 86 (optzecişişase), respectiv 29,1%;
• termeni de origine slavă: 79 (şaptezecişinouă), respectiv 26,7%;
• termeni cu etimologie necunoscută: 29 (douăzecişinouă), respectiv 9,8%;
• termeni de origine turcă: 28 (douăzecişiopt), respectiv 9,4%;
• termeni de origine franceză: 25 (douăzecişicinci), respectiv 8,4%;
• termeni de origine maghiară: 17 (şaptesprezece), respectiv 5,7%;
• termeni de origine germană: 13 (treisprezece), respectiv 4,4%;
• termeni autohtoni: 12 (doisprezece), respectiv 4%;
• termeni de origine neogreacă: 6 (şase), respectiv 2%.

2.2. Constatări şi observaţii

Un studiu comparativ al elementelor etimologice componente ale terminologiei portului popular este deosebit de util, întrucât ne poate oferi argumente privind specificul limbii române vorbite pe teritoriul raionului ucrainean Storojineţ – limbă care, deşi în esenţa ei este profund romanică şi conservatoare, a dobândit, de-a lungul timpului, o configuraţie specifică, pe care o vom analiza în continuare.

Prezenţa masivă a lexicului slav în limba română vorbită pe Valea Siretului nu este câtuşi de puţin surprinzătoare, dată fiind coexistenţa, de-a lungul istoriei, a elementului slav cu cel latin, în condiţiile convieţuirii românilor de aici cu ucrainenii. Această influenţă se resimte asupra limbajului de toate zilele, fie prin utilizarea unui lexic comun, fie printr-o pronunţie contaminată de accentul de tip slav.

Iată câteva exemple de termeni ce ţin de lexicul comun:

• borteancă < ucr. bort + suf. -eancă
• cartuz < ucr. kartuz
• caţaveică < ucr. kacavejka
• ciubotă < ucr. čoboty
• cruşală < ucr. krušyty + suf. -eală
• gaci < ucr. haci
• hacluială < ucr. hak, „cârlig” + suf. -eală
• mirej < ucr. merejiti
• pajură < ucr. pažera, „fiinţă lacomă, nesăţioasă”
• prisnă < ucr. prisno, „curat”
• şfartuc < ucr. fartuh

Observăm că aceste cuvinte ucrainene fie au primit desinenţe româneşti, fie şi-au păstrat forma originală; în ceea ce priveşte accentul, acesta fie s-a mutat de pe ultima silabă pe penultima, fie s-a păstrat ca în originalul ucrainean.

Pe de altă parte, şi elementele de origine latină sau romanică au oferit limbii ucrainene o serie de neologisme. Spre exemplu:

• pectus + suf. –ar a dat în româneşte pieptar (dialectal: chieptar), apoi în ucraineană kiptar (кептар);
• bajulus, bajula a dat în româneşte baier (baieră), apoi în ucraineană bajer (баер);
• camisia + suf. slav –elka a dat în româneşte camizâlc, apoi în ucraineană kamizel’ka (камєзелька);
• costume a dat în româneşte costum şi în ucraineană kostium (костюм);
• jaquette a dat în româneşte jachetă şi în ucraineană jaket (жакет).

Desigur că în vocabularul românilor trăitori pe Valea Siretului există, ca mai peste tot în România, şi termeni de origine sud-slavă, cum ar fi: altiţă < sb. latica, berneveci < bulg. vernevici, broboadă < bulg. podbradka, cârpă < bulg. kărpa, sb. krpa etc. Acest fenomen se produce în urma schimburilor comerciale dintre oameni, a convieţuirii paşnice dintre etnii diferite.

*

Din totalul de optzeci şi şase de cuvinte de origine latină discutate mai sus, treizeci şi unu, respectiv 36%, sunt formate prin derivare pe terenul limbii române, dovadă că elementul latin moştenit este deosebit de productiv. Dacă adăugăm la acestea şi cele douăzeci şi cinci de cuvinte de origine franceză, constatăm că majoritatea acestor cuvinte fac parte din fondul principal lexical, având o circulaţie mai largă decât ceilalţi termeni, care, în parte, s-au pierdut în masa vocabularului o dată cu demodarea pieselor de port şi a accesoriilor pe care le denumeau.

Este foarte interesant că termenii neologici de origine latină:

• s-au format semantic în jurul unui nucleu tot latin: îmbrăcăminte < lat. *imbracare (< braca, „pantaloni”) + suf. –ăminte; sau
• au intrat în limbă indirect, cel mai adesea prin filieră franceză:
  • romb < lat. rhombus, fr. rhombe
  • sandale < lat. sandalium, fr. sandale
  • uniformă < lat. uniformis, fr. uniforme
  • vestă < lat. vestis, fr. veste,

îmbogăţind astfel zestrea lingvistică a limbii române.

Sufixe cum ar fi –ar, –eală, –eşte, –oi/-oaie şi –tor/-toare sunt productive atât în cadrul lexicului latin, cât şi a celui slav, vocabularul devenind astfel un tot unitar, format din cuvinte, familii de cuvinte şi câmpuri semantice:

• –ar: brăcinar < lat. bracile + suf. -ar, iţar < lat. licium, licia + suf. -ar, mânecar < lat. manica + suf. -ar, păretar < lat. paries, -tis + suf. -ar, pieptar < lat. pectus + suf. -ar, strâmţar < lat. strinctus + suf. -ar, ştergar < lat. extergere + suf. -ar vs. lăicer < bulg. lavica + suf. -ar, pâslar < sl. plǔstǐ + suf. -ar;
• –eală: băteală < lat. batt(u)ere + suf. -eală, căpăstreală < lat. capistrum + suf. -eală, urzeală< lat. ordire (ordiri) + suf. -eală vs. cruşală < ucr. krušyty + suf. -eală, hacluială < ucr. hak + suf. -eală, nivideală < sl. navoditi + suf. -eală;
• –eşte: arceşte < lat. arcus + suf. -eşte vs. cârligeşte < bulg. kărlik + suf. -eşte;
• –oi/-oaie: cămeşoi < lat. camisia + suf. -oi vs. rufoi < sl. ruho +suf. -oi;
• –tor/-toare: cingătoare < lat. incingere + suf. -toare, împrejurătoare < lat. in + per + gyrus + suf. -toare, lăţitor < lat. latus + suf. -tor, legătoare < lat. ligare + suf. -toare, pregitoare < lat. per + gyrus + suf. -toare vs. slobozitor < sl. slobodǐ, svobodǔ + suf. -tor.

*

Există, în afara derivării cu sufixe, la nivel lexical, combinaţii de tip sintagmatic între elementele latine, slave sau oricare altele, ce demonstrează viabilitatea limbii române nu numai la nivel morfologic şi sintagmatic, ci şi la nivel simbolic-figurativ. Este cazul următoarelor construcţii, care denumesc ornamente ale portului popular sau ale casei tradiţionale ţărăneşti, ornamente ce îmbină o varietate de motive artistice: Pomul vieţii, Păstorul sau Ciobanul cu oile, Calea robilor, căciula românească, costumul alb, scoarţa cu alesături, frânghia cu stremţe, zâmţii şchiopi etc.

„Pomul vieţii”, simbol al vieţii veşnice întru Domnul, este pomul biblic din Grădina Raiului, aflat nu departe de pomul cunoaşterii binelui şi răului, de care nu aveau voie să se atingă primii oameni. Ispitită de şarpe, Eva l-a provocat pe Adam să încalce porunca Domnului, comiţând „păcatul originar”, pentru care au fost izgoniţi din Rai, fiind sortiţi astfel vremelniciei, adică morţii. Preluarea acestui simbol biblic de către ţesătorii ortodocşi de covoare şi de scoarţe se explică prin credinţa acestora în mântuire şi în dobândirea vieţii veşnice de dincolo de viaţa pământească.

„Păstorul” sau „Ciobanul cu oile” este un alt element simbolic, ce aminteşte de străvechea ocupaţie a poporului român, păstoritul, punându-ne în faţa mitului mioritic al vieţii şi al morţii şi sugerând credinţa omului din popor în veşnicia elementelor naturii, fie ele cosmice ori terestre. Tabloul conţine elemente fitomorfe (ierburi şi brazi) şi zoomorfe (oi şi lebede), ce semnifică gingăşia lumii terestre trecătoare – prin contrast cu apa şi cu cerul, elemente ale lumii veşnice.

Ambele reprezentări sunt desfăşurate pe tot câmpul ţesăturii. Prin motivele lor, stil şi tehnică a culorilor, ele demonstrează nu numai marea măiestrie artistică a ţesătorilor, ci, cu siguranţă, şi un anumit mod de gândire, specific bunului creştin preocupat de ideea mântuirii şi a vieţii veşnice.

Ca elemente de decor nelipsite din casele ţăranilor, covoarele, scoarţele şi chilimurile[5] fac parte din viaţa de zi cu zi, căci ele stau şi astăzi pe peretele central din camera de oaspeţi (caşciamare) a fiecărei gospodării. Culorile sunt vii, predominând verde, roşu, galben, maro, alb, portocaliu şi, mai rar, negru. Cel mai frecvent întâlnim ţesături cu o singură faţă, cu motive florale – uneori şi geometrice – în mijlocul cărora se află crucea, ca însemn al creştinismului şi al mântuirii.

După cum observă Victoria şi Ştefan Costinean,[6] scoarţele diferă de covoare, de obicei, prin lipsa chenarelor, obligatorii pentru acestea din urmă. Este semnificativ faptul că în Valea Siretului sunt arhicunoscute şi răspândite covoarele cu chenar tricolor, care prin ornamenul lor roşu, galben şi albastru le amintesc românilor din Ucraina că sunt români.

Iată cum simbolurile biblice şi mitice, naţionale şi creştine se împletesc aici, în afara hotarelor României, definind identitatea creştin-ortodoxă şi românească a unei populaţii ce nu-şi va uita niciodată originile – atâta timp cât scoarţele, covoarele şi păretarele sunt expuse în odăi luminoase, pentru a fi admirate.

Păretarele sau lăicerele sunt mai înguste decât covoarele, având o lăţime de până la un metru. Sunt, de obicei, vărgate (în dungi), dar pot fi şi „alese” cu variate motive florale sau geometrice. Au fie o faţă, fie două feţe, asemenea covoarelor şi chilimurilor. La Crasna întâlnim păretarul „Calea robilor”, realizat în tehnica „alesăturii” şi deosebindu-se de alte păretare prin fundalul său cafeniu, pe care se înşiruie, în plan central, stele portocalii, încadrate de un chenar tot de stele, mai puţin luminoase, ce sugerează imensitatea cerului nocturn.

În cazul sintagmelor prezentate mai sus descoperim limbajul simbolic în care se unesc, într-un tot, semnificatul şi semnificantul, din punct de vedere lingvistic şi onomasiologic. Obiectul denumit dobândeşte o triplă valoare, el nefiind doar util şi frumos, conform dictonului latin utile et dulce, ci şi înălţător-cathartic, dând naştere la asociaţii de natură spirituală, creştin-ortodoxă şi subliniind devotamentul în faţa Dumnezeirii şi devotamentul faţă de patria-mamă.

O încărcătură similară au şi piesele de port expuse, de obicei, în camera de oaspeţi. Astfel, bătrânii din satele româneşti din apropierea Cernăuţiului poartă aşa-numitele „costume albe”, iar pentru moarte ei îşi confecţionează, de asemenea, costume albe, în care îşi fac trecerea în lumea de dincolo, asiguraţi fiind, formal şi spiritual, de toată curăţia necesară mântuirii. Costumul alb, ca îndeobşte toate costumele româneşti, este însoţit de „căciula românească”, definind astfel identitatea locuitorilor de aici. După cum observă aceiaşi Victoria şi Ştefan Costinean, „Toate căciulile confecţionate din blană de miel, indiferent de forma pe care o au, sunt numite, în nordul României, căciuli româneşti.”[7]

Trebuie să remarcăm şi faptul că pe Valea Siretului românii păstrează, ca nicăieri în altă parte, unele forme lexicale vechi, care în rest s-au depreciat semantic, însă acolo şi-au păstrat sensurile „nobile” de pe vremuri. De pildă, sintagma „frânghie cu zdrenţe” (pronunţată şi: „frâmbie” sau „fimbrie cu stremţe”) are, în general, un sens depreciativ, ducând cu gândul la o frânghie roasă, zdrenţuită – pe când la Crasna, Cireş, Budineţ, Ciudei şi Ropcea ea denumeşte frânghia (bata) de încins, multicoloră, cu franjuri, făcută din benzi decorate cu năvădituri (nivideală). Foarte răspândite sunt „frânghiile” cu tricolor, întâlnite în tot arealul românesc din Raionul Storojineţ.

*

O altă constatare este aceea că terminologia portului popular din zona Văii Siretului e, din punct de vedere etimologic, eterogenă, deoarece fiecare popor împrumută câte ceva de la celelalte popoare cu care vine în contact de-a lungul istoriei; dar, în acelaşi timp, ea este şi unitară, întrucât denumirile pieselor de bază ale portului, în calitatea lor de cuvinte din fondul principal lexical, sunt indispensabile pentru comunicarea de zi cu zi.

De o reprezentare bună (9,4%) se bucură încă, spre exemplu, lexicul de origine turcească, fapt datorat influenţei exercitate timp de secole de către stăpânirea otomană în Moldova. Nu sunt de neglijat nici elementele maghiare (5,7%), contribuţie a românilor refugiaţi din Transilvania şi a coloniştilor maghiari aduşi în Bucovina de stăpânitorii austro-ungari, precum şi cele germane (4,4%), acestea din urmă fiind specifice, în primul rând, satului Ropcea, unde românii au convieţuit cel mai mult cu coloniştii germani. Este însă important de remarcat faptul că majoritatea lexicului latin şi slav aparţine fondului principal de cuvinte, în vreme ce restul elementelor lexicale aparţin fondului principal doar în proporţie de 50-60%. Excepţie fac lexicul considerat autohton şi cel de origine neogreacă, aparţinătoare aproape în întregime fondului principal de cuvinte.

Printre aceşti termeni se numără şi numeroase neologisme, de diverse origini, care au pătruns din limba literară spre graiurile populare şi dinspre oraş spre sat, devenind, treptat, un bun comun al tuturor vorbitorilor. Amintim, spre exemplificare:

• beretă < fr. béret
• bocanci < magh. bakancs
• canafas < germ. Kanevas
• caşmir < fr. cachemire
• ciorapi < turc. çorap
• coc < fr. coque
• colier < fr. collier
• cordon < fr. cordon
• costum < fr. costume
• manta < poln., ucr. manta, germ. Mantel, „manta, palton”
• pantaloni < neogr. pantalóni, fr. pantalon
• rochie < bulg., sb. roklja
• sandale < lat. sandalium, fr. sandale
• şapcă < magh. sapka, rus. šapka
• şosete < fr. chaussette
• uniformă < lat. uniformis, fr. uniforme
• vestă < lat. vestis, fr. veste, germ. Weste
• zigzag < germ. Zickzack

Pe de altă parte, cuvinte precum cele de mai jos au intrat, între timp, în rândul arhaismelor, după cum şi piesele de port pe care le denumesc au ajuns să fie depăşite de vreme:

• berneveci < bulg. vernevici
• brăcinar < lat. bracile + suf. -ar
• buci – cuv. autoht., cf. alb. byk
• caftan < turc. kaftan
• caţaveică < ucr. kacavejka
• chingă < lat. *clinga (cingula)
• contaş < pol. kontusz
• cosâncă < rus. kasynka
• găitan < turc. gaytan
• gig < magh. vég
• lacră < bulg. rakla, „cutie, ladă”
• malotea < turc. mallota
• nădragi < sl. nadragy, magh. nadrág
• pregitoare < lat. per + gyrus + suf. -toare
• strâmţari < lat. strinctus + suf. -ar
• suman < ucr., rus., bulg. sukman
• zambalic < turc. zumbilik

La orice popor, evoluţia culturii materiale este normală, după cum normală este şi înlocuirea unor obiecte de port din vechime cu altele noi, fapt ce duce la îmbogăţirea sferei semantice a portului popular.

Totodată, au luat naştere cele trei tipuri de îmbrăcăminte:

• costumul popular tradiţional (străbun);
• costumul „obişnuit”, din stofă, fără motive populare („nemţesc”);
• costumul naţional festiv, de scenă, care reprezintă un hibrid între oraş şi sat şi care s-a îndepărtat de adevăratul specific naţional românesc. În Valea Siretului, de pildă, el este numit „costum naţional de Cernăuţi”.

*

Pe de altă parte, revenind pe tărâmul lingvisticii, observăm că, din punct de vedere semantic, asistăm fie la extinderi, respectiv la restrângeri de sens, fie la înnobilări, respectiv la deprecieri, fie, pur şi simplu, la deplasări către sensuri care nu mai au nimic în comun cu sensul iniţial.

Câteva exemple de înnobilare semantică ne oferă denumirile ornamentelor pieselor de port, piese realizate cu atâta măiestrie de meşterii populari, încât înnobilarea de sens se realizează de la simplu la complex şi de la concret la abstract:

• hacluiala (< ucr. hak, „cârlig”) denumeşte un ornament croşetat;
• puişorii (< lat. *pulleus) reprezintă broderia realizată în cruciuliţe;
• vârstele sau vrâstele (< sb. vrsta), adică dungile verticale de pe catrinţe, dau naştere unor adevărate curcubeie de culori.

Cuvântul autohton ciot, împreună cu diminutivul său, ciotuşor (şiotuşor), atât de des folosit, se înnobilează şi el, ajungând să denumească nodurile de la batic sau canafii prinşi la cămaşa bărbătească ori femeiască, drept ornament.

De asemenea, cuvântul zgardă (zgărdiţă) se foloseşte ocazional, în Crasna şi Ropcea, şi cu sensul său „nobil”, de salbă sau şirag de „pietre scumpe”.

Privind lista celor 295 de cuvinte, constatăm imediat bogăţia ei semantică, întrucât un termen poate avea mai multe sinonime, provenite – sau nu – din aceeaşi sursă etimologică:

• îmbrăcăminte, port, veşminte, straie (lat.), haine (sb.);
• cămaşă, cămeşoi, camezâlcă, ie (lat.);
• bretele (fr.), şlecuri (ucr.), pachioaşte (rus.);
• scoarţă (lat.), covor (ucr.), chilim (tc.);
• colier (fr.), salbă, lăţitor (lat.), zgardă, zgărdiţă (autohton);
• acoperământ, legătoare (lat.), broboadă (bulg.), batic (fr.), basma (turc.), tulpan (neogr.);
• bată, cingătoare, brăcinar, frânghie / fimbrie / frâmbie, curea, baier (lat.), cordon, centură (fr.), chimir (tc.).

Conservatorismul limbii române vorbite în zona Văii Siretului este uneori uimitor; în acest ultim caz, de pildă, descoperim o multitudine de forme vechi latineşti, păstrate aproape intact, toate denumind cingătoarea – cărora li s-au adăugat termeni pe care limba latină nu-i cunoştea: cordon, care denumeşte cingătoarea purtată la rochie sau la bluză; centură, care denumeşte cingătoarea militară, cu pafta; şi chimir, care se referă la o cingătoare bărbătească lată, cu buzunare, brodată sau împodobită cu ţinte metalice.

Cuvântul latinesc pectus a dat naştere substantivului derivat pieptar, cu variantele piptar, chiptar, cheptar, pieptăraş, ciaptar (Ropcea), care circulă în paralel cu varianta de influenţă slavă cheptarek, precum şi cu termenii de origine maghiară bundă, bundiţă, bonghiţă, bondiţă, bonduşcă etc., ce cunosc o largă circulaţie în zonă. De asemenea, relativ recent s-a introdus, în toată Valea Siretului, termenul vestă. În satele Ropcea, Crasna, Cireş şi Ciudei se mai foloseşte şi cuvântul german laibăr (sau: laibel, laibăl), care denumeşte un pieptar ţărănesc sărăcăcios, de postav.

Astfel de exemple demonstrează vitalitatea vocabularului românesc de pe Valea Siretului, care se învecheşte şi se înnoieşte, se depreciază şi se înnobilează semantic, este viu, conservator şi receptiv la nou în acelaşi timp, are o mare capacitate de derivare şi îşi păstrează culoarea specific moldovenească şi bucovineană – aidoma limbii vorbite în patria-mamă, România. Într-adevăr, deşi zona Văii Siretului se află la nordul actualei graniţe cu România, izolarea politică din ultimele decenii nu a întrerupt legăturile lingvistice cu patria-mamă, întrucât românii de aici sunt conservatori şi continuă tradiţia portului şi a graiului românesc, deşi sunt şi receptivi la noutăţi, după cum o demonstrează neologismele de mai sus.

Deşi, structural, lexicul analizat este eterogen, fiind marcat de elemente componente multietnice, constatăm totuşi că avem de-a face, indiscutabil, cu un port românesc tradiţional, unitar, ce se caracterizează prin continuitate: atât a obiectelor de port în sine, cât şi terminologică, în care elementul latin este determinant, fiind cel mai activ, datorită capacităţii sale de înnoire lexicală, manifestată în ciuda influenţelor atât de diverse pe care le suferă.

În concluzie, se poate afirma că terminologia portului popular poartă în sine o evidentă semnificaţie cultural-istorică, întrucât ea ţine de evoluţia unei civilizaţii, de înnoirea ei din Antichitate – de la traco-iliri şi daco-romani – şi până astăzi. Întreaga terminologie a portului românesc utilizată pe Valea Siretului ţine de obârşia vorbitorilor. Cultura materială a unui popor este expresia creativităţii spirituale a acestuia; în cazul de faţă, ea demonstrează, în acelaşi timp, o continuitate incontestabilă, atât la nivel motivic, cât şi pe plan lingvistic, datorită terminologiei majoritar latineşti.

3. Integrarea terminologiei portului popular

în locuţiuni şi expresii

Pentru a demonstra vitalitatea terminologiei portului popular, în primul rând a termenilor întâlniţi în zona Văii Siretului, ne-am propus să analizăm o serie de locuţiuni şi expresii din această arie semantică, extrase din Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, apărut la Bucureşti, în anul 2006. În cadrul acestei analize, vom arăta în ce măsură ele sunt cunoscute şi utilizate de vorbitorii de limbă română din Raionul Storojineţ şi dacă îşi mai păstrează sensul originar sau au dobândit sensuri noi, secundare şi figurate, devenind un bun naţional şi universal al tuturor românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Chiar şi simpla prezenţă a acestor locuţiuni şi expresii în limba vorbită de românii de pe Valea Siretului atestă viabilitatea vocabularului românesc: circulând din gură în gură, cuvintele şi contextele lor specifice nu „ruginesc”, ci, dimpotrivă, se încarcă de sensuri noi, devin proaspete în ciuda parfumului vechimii, plăcute prin plasticitatea lor şi atotcuprinzătoare prin semnificaţia lor.

Gradul de abstracţie a expresiilor se dezvoltă în trepte, pornind de la simple comparaţii (a merge ca sucala) şi ajungând la metafore (a rămâne gol teacă) şi la o simbolistică profundă: „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai…” (Mioriţa).

Ştim că, în orice limbă, expresiile au o dublă funcţie: una de comunicare directă, simplificată, laconică, a gândurilor şi a simţămintelor umane şi una de comunicare asociată, simbolică, evocând sensurile profunde ale unei îndelungate experienţe de viaţă şi de gândire, asociată de multe ori cu sensuri nebănuite, figurate ori simbolice. Frumuseţea şi expresivitatea cuvintelor şi a sintagmelor, aşa cum sunt ele întâlnite atât în folclor, cât şi în literatura cultă, ne duc cu gândul la sufletul ţăranului român şi la modul său de gândire. Pe parcursul cercetărilor întreprinse am constatat, de la bun început, că şi terminologia portului popular se asociază, ca şi portul în sine, tuturor momentelor importante ale vieţii, fiind nelipsită de la marile evenimente tradiţionale – fapt ce a contribuit la apariţia unor expresii plastice în vorbirea de toate zilele, expresii care pot reda cele mai variate stări sufleteşti, atitudini şi comportamente, definind complexitatea vieţii şi a relaţiilor interumane.

Pe lângă multitudinea de cuvinte şi de expresii comune tuturor românilor, există şi o serie de expresii care circulă numai printre românii de aici, precum şi expresii comune românilor şi ucrainenilor din Valea Siretului. Componentele acestor ultime două categorii nu pot fi considerate, cu certitudine, ca aparţinând strict Bucovinei ori zonei de care ne ocupăm, însă sigur este că ele au particularităţi care ne duc cu gândul la bilingvismul româno-ucrainean specific zonei.

Este vorba despre locuţiuni şi expresii – dacă nu cunoscute, atunci cel puţin – inteligibile tuturor românilor, dar care se pare că aici, în nordul Bucovinei, sunt utilizate mai frecvent decât în altă parte:

• a asculta (pe cineva) teacă la / de pământ = a asculta (pe cineva) într-o tăcere desăvârşită;
• a avea cârlig la cineva = 1. a se simţi atras de cineva; 2. a fi simpatizat de cineva;
• a avea casă / casa sub cuşmă = a fi foarte sărac;
• a bate la pingea = 1. a întări pingeaua; 2. a umbla mult; 3. a cheltui multă energie într-un anumit scop;
• a căuta / a căta în coarne pe cineva = a-i face cuiva pe plac, a-i face toate mofturile;[8]
• a vorbi fără acoperământ = a vorbi fără perdea, pe faţă, deschis;
• cu poala = în cantitate mare;
• cu un sul de vorbe = cu abilitate, cu viclenie;[9]
• de-a vălătucul = 1. de-a rostogolul; 2. în mare grabă;
• în sucală = în spirală, în cercuri, în arcuri;
• în zigzag / în zigzaguri = în linie frântă;
• într-un buc = într-o clipă, foarte repede.

Cuvintele-nucleu ale unor astfel de locuţiuni şi expresii au deseori un sens figurat, care mai păstrează doar parţial ceva din sensul lor de bază. Într-adevăr, toţi termenii portului popular ce intră în structura expresiilor dobândesc o încărcătură semantică nouă, concretizată fie direct, fie la modul figurat, sugerând experienţe deosebite. Asemenea expresii sunt uneori de neînţeles pentru tineri – ceea ce demonstrează că ele se arhaizează concomitent cu vocabularul care iese din uz.

Din punct de vedere etimologic, cuvintele-nucleu sunt fie de origine slavă (cârlig, cuşmă, poală, vălătuc, sucală), fie latină (teacă, acoperământ, corn, sul), fie de altă origine (pingea, zigzag, buc) – fapt care însă nu ne îndreptăţeşte neapărat să vorbim de anumite preferinţe ale vorbitorilor, mai ales în situaţiile când termenul respectiv există în mai multe limbi. Pe de altă parte, este important de evidenţiat faptul că în marea majoritate a expresiilor intră verbe care fac parte din vocabularul fundamental: a fi, a avea, a pune, a bate, a face, a merge, a rămâne, a spune, a ţine, a lua, a da, a asculta, a strânge, a sta etc.

Lista de locuţiuni şi expresii din Anexa 1 conţine atât structuri idiomatice, aşadar cu înţeles figurat, intraductibil, care aparţine întregului grup frazeologic, cât şi neidiomatice, în care cuvintele îşi păstrează sensul propriu. Lingvistul Theodor Hristea consideră că şi unele, şi celelalte sunt „unităţi frazeologice” sau „frazeologisme” şi că „indiscutabil […] orice expresie (ca grup lexical stabil şi unitar) este, prin definiţie, mai mult sau mai puţin expresivă, adică generatoare de efecte stilistice”.[10]

Vom analiza aşadar un număr de expresii din listă, deosebit de interesante şi chiar de neaşteptate în simplitatea lor, însoţindu-le cu succinte comentarii privind sensul şi expresivitatea lor şi evidenţiind frumuseţea şi bogăţia lor semantică în vorbirea de zi cu zi a românilor din Valea Siretului, care, deşi trăiesc izolaţi de patria-mamă, continuă să „grăiască” româneşte, ca pe vremea bunicilor şi a străbunicilor lor.

*

• (în) costumul lui Adam – (în) pielea goală

În mod evident, această expresie a intrat relativ recent în limbajul vorbitorilor din Valea Siretului, întrucât însuşi neologismul costum, de origine franceză, a pătruns în limba română prin secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, pentru a însuma, ca denumire, combinaţiile vestimentare formate din haină, vestă şi pantaloni, respectiv jachetă şi fustă sau pantaloni. În zilele noastre, când e la modă turismul şi chiar nudismul, vestimentaţia oamenilor aflaţi la plajă nu e numai sumară, ci şi, deseori, redusă la „pielea goală”, aidoma primului cuplu uman trăitor în Rai, care încă nu ştia ce e ruşinea – concept pe care l-a dobândit apoi datorită fructului oprit din Pomul Cunoaşterii.

Expresia are, din punct de vedere semantic, cel puţin două semnificaţii: una directă, care descrie starea omului aflat în costumul lui Adam, adică în pielea goală, aşa cum l-a dat Dumnezeu pe Pământ, şi una ce ascunde un sens peiorativ, exprimând ironia vorbitorului, care exclamă, spre exemplu: „Iartă-i Doamne, că umblă în costumul lui Adam!” – adică, goi şi fără ruşine. Există în Valea Siretului şi o expresie similară, a fi sau a rămâne (gol) pilug / chilug, cu sensul de „a fi sau a rămâne gol puşcă”.

• (la) aşa cap, aşa căciulă – cum este omul, aşa este şi purtarea lui

Spre deosebire de cea de mai sus, această expresie conţine o învăţătură ce datează, probabil, din timpurile străvechi, geto-dacice, întrucât obiectul denumit prin termenul căciulă, considerat a fi autohton, este redat şi pe Columna lui Traian. Expresia este construită pe o analogie simplă şi edificatoare, între obiectul de port ca atare şi capul posesorului său, în ideea că unui cap bun şi inteligent i se potriveşte o căciulă bună, în vreme ce un cap mai sărac valoric, adică mai puţin inteligent, îşi arată şi prin căciulă valoarea sau nonvaloarea. Căciula reprezenta şi reprezintă încă, în mai toate satele româneşti, un însemn al bărbăţiei; astfel, a purta căciula degeaba înseamnă ori „a nu fi un bărbat adevărat”, ori „a fi prost sau netrebnic”.

Mai târziu, la apariţia pălăriei, expresia de mai sus a ajuns să aibă şi varianta (la) aşa cap, aşa pălărie.

• niciun păr (mai mult) – 1. cât de puţin; 2. nimic

Sintagma aceasta ne trimite cu gândul la spiritul negustoresc al românului, care ştie să aprecieze valoarea oricărui obiect şi mai ales a obiectelor de port, lucrate în casă, cum ar fi hainele şi covoarele, confecţionate fără nicio risipă. Atunci când i se cere să facă o evaluare contra cost sau un schimb de obiecte, ţăranul român va oferi, categoric, exact atât cât trebuie şi nimic în plus, niciun păr mai mult.

Multe expresii conţinând substantivul păr sunt comune românilor şi ucrainenilor. Spre exemplu: cât păr în palmă sau ca păru-n palmă sau ca părul pe broască, cu sens de negare absolută („nimic”, „niciodată”): „Ţi-oi da cât păr în palmă la bănet!”, sau: „Ţi-oi înapoia datoria când mi-o creşte păru-n palmă!”. Uneori se spune: „N-am păr în cap” sau „în barbă cât…”, ceea ce dă sensul de „multitudine”. Despre un rezultat obţinut cu greu, prin intervenţii, se zice că e tras de păr. În schimb, locuţiunea adverbială în păr, însemnând „cu toţii”, aparţine numai vorbitorilor români.

• a (i se) rupe cuiva băierile inimii – a simţi / a produce cuiva o mare durere sufletească

Această expresie porneşte de la termenul baieră (< lat. bajulus, bajula), care denumeşte cureaua, sfoara sau aţa cusută sau legată la un obiect (pungă, traistă, ploscă etc.),[11] pentru a-l pune astfel fie după grumaz, fie pe umăr. Întrucât inima este considerată a fi sălaşul sufletului, verbul a rupe ne duce cu gândul la o mare tensiune sufletească – a omului aflat într-o situaţie-limită, spre exemplu la moartea cuiva drag. Expresia are şi varianta a (i se) rupe cuiva inima.

Sintagma „băierile inimii” apare şi în expresii de tipul a ofta sau a striga sau a râde din băierile inimii.

Pentru că, de obicei, „băieri” are punga, există şi expresii de tip restrictiv, cum ar fi a strânge băierile pungii, cu două sensuri: „a răbda (de foame)” şi „a face economii”, sau exagerări: a avea nouă băiere la pungă, cu sensul de „a fi foarte zgârcit”.

• a (se) face puzderie – a (se) sfărâma, a (se) distruge

Termenul puzderie (< sl. pozderije) denumeşte resturile lemnoase ce cad din tulpina cânepii sau a inului la meliţare şi la scărmănare, atunci când se face pânza necesară confecţionării diverselor piese de port popular. Deşi astăzi se foloseşte pânza „de fabrică”, puţini fiind cei care mai prelucrează cânepa sau inul şi care mai cunosc sensul primar al cuvântului puzderie, acesta a rămas în limba vorbită, semnificând o mulţime fără număr de obiecte mici, identice sau asemănătoare. Putem auzi aşadar oamenii spunând că: „Păpădia zbura puzderie” sau că: „Geamul se lovi de perete, făcându-se puzderie” etc.

• a (se) găti spelcă – a (se) dichisi

Această expresie provine, cu siguranţă, din zona Bucovinei, întrucât nucleul ei îl constituie cuvântul de origine ucraineană spelcă, adică „ac de păr, agrafă strălucitoare” sau, în Ropcea, „cercel metalic în formă de potcoavă”. Acţiunea de a se găti spelcă sugerează aşadar o vestimentaţie elegantă, rafinată. Pe terenul limbii române, substantivul spelcă (pronunţat şi: spilcă, şpelcă sau şpercă) şi-a creat o familie de cuvinte care cuprinde verbul a spilcui, adjectivul spilcuit, substantivele spilcuială, spilcuire şi spilcuţă sau spelcuţă.

• a arde cămaşa pe cineva – a fi foarte grăbit

Observăm, în această expresie, prezenţa termenului cămaşă (< lat. camisia), respectiv a denumirii acelui obiect vestimentar care a fost, secole de-a rândul (până la apariţia maioului) cel mai apropiat de corp, „înregistrând” astfel toate reacţiile purtătorului şi dând naştere la o serie de expresii deosebit de sugestive: a lăsa în cămaşă pe cineva sau a-i lua cuiva şi cămaşa de pe el („a-i lua cuiva tot”), a nu avea / a nu şti pe unde să scoată cămaşa („a nu găsi ieşire dintr-o încurcătură”), a nu avea (nici) cămaşă pe el („a fi foarte sărac”), a rămâne în cămaşă („a sărăci, a pierde tot”), a-şi bea (şi) cămaşa („a da totul pe băutură”) a-şi da şi cămaşa (de pe el) („a fi foarte darnic, milos, binevoitor”) etc. Aceste expresii sunt utilizate, în Valea Siretului, nu numai de către români, ci şi de către ucraineni – ceea ce nu implică neapărat o traducere dintr-o limbă în cealaltă, ci faptul că ele exprimă aceleaşi stări şi reacţii umane în faţa realităţii.

• a atârna de un fir de păr – a depinde de foarte puţin

Expresia e cunoscută în toate comunităţile zonei Văii Siretului. Ea ne duce cu gândul la o ameninţare inerentă, la un fapt cu consecinţe neplăcute care este pe cale de a se produce. De pildă, despre oamenii grav bolnavi se spune adesea că viaţa le atârnă de un fir de păr.

• a avea / a găsi / a afla ac de / pentru cojocul cuiva – a avea / a găsi mijlocul de a înfrânge / de a înfrâna pe cineva

Această expresie circulă în zona Storojineţului, în limbile română şi ucraineană, exprimând posibilitatea cuiva de a se descurca în orice situaţie, asemenea cojocarului care are ace potrivite, indiferent de grosimea pielii din care trebuie să confecţioneze cojocul. Expresia conţine şi o notă de optimism ameninţător: cu sau fără acordul celuilalt, „problema” se va rezolva.

Ca peste tot, circulă şi printre românii trăitori în Valea Siretului expresia iarnă cu şapte cojoace, în vreme ce ucrainenii spun iarnă cu nouă cojoace. Altă expresie românească, a-şi teme sau a-şi păzi cojocul, cu sensul de a fi precaut, are corespondentul ucrainean, mai direct, Păzeşte-ţi cojocul! Tot o adresare directă, un îndemn, este şi: Hai să văd cât îţi poate cojocul! – adică, „ce şi cum şi cât poţi face”.

Alte expresii ce conţin substantivul cojoc sunt: a scutura cojocul cuiva sau a-i face cuiva pielea cojoc, cu sensul de „a bate zdravăn pe cineva”, precum şi a-şi întoarce cojocul pe cealaltă parte sau pe dos, cu dublu sens: „a-şi schimba (brusc) atitudinea sau părerea” ori „a se supăra”.

• a avea / a ţine pe cineva / ceva în buzunarul de la vestă – a avea în puterea sa pe cineva / ceva

Dacă expresia analizată anterior conţinea o ameninţare, cea de faţă implică o atitudine minimalizatoare faţă de o altă persoană, căci buzunarul de la vestă este, dacă nu fals, atunci foarte mic – devenind evidentă aroganţa celui ce îşi permite atitudinea de a-şi reduce aproapele la dimensiunile unui astfel de buzunar. Ucrainenii au, la rândul lor, o expresie similară, traductibilă prin: Vezi că te bag sau te ţin în buzunărelul meu!

• a avea la chimir – a fi bogat

Chimirul (< turc. kemer), element al portului popular mai ales de la munte, este un brâu lat de piele, prevăzut cu buzunare pentru bani, acte etc., deseori ornamentat şi deosebit de practic de purtat în timpul efectuării muncilor grele, solicitante. Atât obiectul, cât şi denumirea acestuia se folosesc şi astăzi, astfel încât şi expresia de mai sus este actuală, după cum actuale sunt şi expresiile a fi om cu chimir mare („a fi bogat”) sau a strânge la chimir („a fi zgârcit”).

• a avea păr pe limbă – 1. a fi prost; 2. a fi needucat

Dincolo de metaforă: oricine are un fir de păr pe limbă nu poate vorbi, se bâlbâie şi se pierde, asemeni unui om prost. Expresia vizează aşadar fie prostia, fie lipsa de educaţie, care îl pot face pe vorbitor să iasă în evidenţă într-o lumină nefavorabilă.

• a bate apa în piuă = a vorbi mult şi fără rost

Expresia este, probabil, la fel de veche ca şi ocupaţia ţăranului care prelucra, în piuă, lâna ca materie primă pentru confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte groase. „Piuă” se mai numeşte vasul de lemn sau de metal în care ţăranii pisau grâul, la sărbători, însă a bate apă în piuă este o absurditate. Expresia se aplică aşadar persoanelor care vorbesc mult şi fără rost, ea circulând, cu acest înţeles, peste tot unde trăiesc români, inclusiv în zona Storojineţului.

• a curge obielele / zdrenţele / cârpele de pe / după cineva – a fi îmbrăcat sărăcăcios

În mod evident, expresia datează din vremuri îndepărtate, când opincile şi obielele erau nelipsite din portul zilnic al ţăranilor români, care le purtau până ajungeau zdrenţe; altfel spus, sărăcia făcea să curgă obielele de pe ei.

Astăzi, expresia mai circulă în Valea Siretului doar în forma a curge zdrenţele sau cârpele de pe cineva, vorbitorii referindu-se, de obicei, la cerşetorii, vagabonzii sau beţivii care nu sunt în stare să-şi depăşească propria condiţie de sărăcie sau neputinţă.

• a da cu căciula în câini – 1. a fi cu chef; 2. a-şi face de cap; 3. a fi foarte supărat

După cum am arătat, atât termenul autohton căciulă, cât şi obiectul de port pe care acesta îl denumeşte se pierd în negura vremurilor, ca şi ocupaţia străveche a păstoritului, deoarece căciulile tradiţionale se confecţionează din piei de miel şi de oaie. Veche trebuie să fie şi expresia de mai sus, expresie a unei libertăţi prost înţelese sau, dimpotrivă, a supărării sau a unui gest de apărare.

Expresia ca atare are o circulaţie restrânsă în zona Storojineţului, unde se spune, în schimb: Asta-i altă căciulă! („Asta-i altă socoteală, altă treabă.”), Bună ziua, căciulă (că stăpânul n-are gură)! (ironie adresată celui care nu salută, mai ales copiilor, pentru a-i corecta), a-şi lua căciula din cap în faţa cuiva („a-şi descoperi capul, în semn de respect”) şi a fi cu musca pe căciulă („a se simţi vinovat”).

• a da cu meliţa / din meliţă – a flecări

Această locuţiune verbală, care conţine un termen astăzi aproape dispărut din vorbire, întrucât tinerii şi copii nu au văzut niciodată o „meliţă”, se foloseşte în special de către vârstnici, singurii care mai pot înţelege sensul peiorativ, figurat, de a vorbi vrute şi nevrute, al locuţiunii.

• a da cuiva papucii – 1. a da pe cineva afară; 2. a părăsi pe cineva

Papucul (< turc. papuç, magh. papucs) e un obiect de port uşor, extrem de practic şi aproape indispensabil, ceea ce se vede şi din faptul că denumirea sa face parte din vocabularul fundamental şi dintr-un mare număr de expresii.

Expresia de mai sus înseamnă „a părăsi pe cineva apropiat” (cum e papucul de picior) şi se foloseşte, ironic, atunci când se desface o căsătorie din vina unuia dintre soţi. În acelaşi context se mai poate spune că unul dintre soţi şi-a luat papucii, adică a părăsit domiciliul conjugal.

La fel de actuale sunt şi expresiile: a o lua la papuc („a fugi”), a ţine sub papuc pe cineva („a ţine sub ascultare pe cineva”, cel mai adesea pe soţ sau pe soţie) sau a lăsa pe cineva în papuci („a lăsa sărac pe cineva”).

Este cunoscut şi sensul secundar al cuvântului, provenit din sintagma Dacia papuc, extins asupra vehiculelor asemănătoare din Ucraina, numite de către românii din Valea Siretului, simplu, papuc.

• a descurca iţele – 1. a lămuri o chestiune; 2. a rezolva un conflict
• a încurca iţele – 1. a complica lucrurile; 2. a strica un plan

Cele două expresii circulă în toate comunităţile româneşti ale Văii Siretului. Ambele pornesc de la substantivul iţă (< lat. licium, licia), care denumeşte un dispozitiv de la războiul de ţesut, format din rame care susţin firele aşezate vertical. Practic, acest dispozitiv ajută la realizarea ţesăturii – cu condiţia să nu se încurce iţele, firele cu ochiuri care fac parte din respectivul dispozitiv. Cele două expresii au, desigur, şi sensuri proprii, dar şi sensurile figurate menţionate mai sus.

• a despica / a tăia firul (de păr) în patru – a analiza foarte minuţios (şi inutil)

Această expresie rezumă, ironic, tendinţa de exagerare a unor oameni, care se pierd în analize interminabile şi, în ultima instanţă, inutile. De obicei, ea se foloseşte în formă negativă („Hai să nu despicăm firul în patru!”), cu intenţie preventivă, căci gestul oricum nu are rost. Expresia, eficientă prin însuşi absurdul ei, este des folosită în vorbirea curentă, ca şi alte expresii care conţin substantivele fir şi sau păr: din / de-a fir în / a păr – de la un capăt la altul, foarte amănunţit; a fi în doi peri – 1. a avea părul din fire amestecate, de două culori, sur, cărunt; 2. a fi între două vârste; 3. a fi beat; 4. a fi nehotărât, neclar, confuz; a se lua / a se apuca / a se prinde de păr cu cineva – 1. a se împotrivi cuiva; 2. a se certa violent; 3. a se bate cu cineva; a i se ridica / a i se face părul măciucă sau a i se ridica părul în cap – a se îngrozi.

• a fi (mai) cu moţ (în frunte) – a fi (mai) deosebit, iscusit, grozav

Aşa-numitul „moţ”, o şuviţă de păr lungă din frunte sau din creştetul capului, era considerat la japonezi, chinezi, cazaci, ucraineni ş.a. un semn distinctiv, un semn al bărbăţiei. În limba română, termenul moţ apare în diverse expresii, referindu-se la comportamentul diferit, uşor deviant, al unor indivizi.

De cele mai multe ori, respectivele expresii au o notă peiorativă, ironică: a fi (mai) cu moţ (în frunte), a se crede cu moţ (în cap), a spune lucrurile (mai) cu moţ. Există însă şi expresia a lua pe cineva de moţ, care înseamnă, la modul concret, „a trage de păr”.

Astăzi, mai mult ca oricând, libertatea prost înţeleasă duce la devieri de comportament, atât la oraş, cât şi la ţară, iar aceste devieri sunt sancţionate, prin limbajul tradiţional, mai mult ca altădată. Spre exemplu, când cineva prezintă faptele mai cu moţ, atrage atenţia prin lăudăroşenie, iar această atitudine naşte, în rândul auditoriului, impresia că respectivul e un încrezut fără margini şi că vrea să pară mai mult decât este în fapt.

Un alt fenomen des întâlnit în zilele noastre îl reprezintă extravaganţa vestimentară, atât de îndepărtată de tradiţia populară, care se caracteriza prin frumuseţe şi echilibru. Cine umblă înzorzonat de iese din pene strică echilibrul stradal al bunului-simţ şi este privit cu ostilitate pentru fudulia lui, asemenea celor ce sunt mai cu moţ în frunte sau umblă cu cuţitul la brâu, fiind gata de ceartă cu oricine şi oricând. Dintotdeauna, în popor au fost şi sunt condamnate prostia, fudulia, violenţa, lenea, răutatea etc., întrucât s-a dorit şi se doreşte ca relaţiile dintre oameni să fie clădite pe principiile biblice de dragoste, modestie, cinste, bună-cuviinţă, hărnicie etc.

• a fi / a intra la vătale – a îndeplini / a începe să îndeplinească munca cea mai grea

Bătrânii din Valea Siretului spun uneori, despre câte cineva, că a intrat la vătale, adică „a primit un post de răspundere”. Expresia porneşte de la substantivul vătală, care denumeşte partea de sus a dispozitivului de la războiul de ţesut, în care se fixează spata.

• a fi / a merge cu traista-n băţ – 1. a nu avea o locuinţă stabilă; 2. a fi foarte sărac

La prima vedere expresia pare a fi hazlie, însă ea descrie o situaţie socială critică, a unor oameni atât de săraci, încât nici nu au ce pune în traistă şi o duc, fiind foarte uşoară, „în băţ”, nu în spinare. Bineînţeles că asemenea oameni nu pot avea nici locuinţă. Alături de această expresie mai circulă şi altele, asemănătoare: a-i bate cuiva vântul în traistă, adică „a fi foarte sărac”, a umbla cu traista, „a cerşi” etc.

De asemenea, Crivăţul, un vânt rece şi puternic ce bate şi în nordul Bucovinei, e numit în popor Traistă-goală, ceea ce sugerează golirea de bogăţii a câmpului, care ajunge a fi ca o traistă goală.

• a fi / a sta la poala / la poalele cuiva – 1. a sta la picioarele cuiva; 2. a fi la voia, la bunul plac al cuiva

„Poala” sau „poalele” sunt partea de jos a unui veşmânt bisericesc sau laic, de obicei femeiesc. Atunci când se ţine de poala mamei, copilul se plasează sub directa ocrotire a acesteia; în schimb, dacă cineva ţine pe altcineva de poală, înseamnă că îl ţine sub control. Când cineva, de obicei o femeie, îşi dă poalele peste cap sau îşi pune poalele în cap, înseamnă că depăşeşte limita bunului-simţ, adoptând un comportament josnic. La polul opus faţă de astfel de devieri de comportament se situează acţiunea de a săruta poala mamei, a unei feţe bisericeşti, a unui suveran etc., ceea ce denotă un mare respect sau chiar evlavie faţă de acea persoană.

• a fi prost ca o cizmă / ciubotă – a fi foarte prost

O astfel de comparaţie de echivalare a unui grad scăzut de inteligenţă umană cu inteligenţa inexistentă a unui obiect de încălţăminte nu poate decât să definească prostia supremă. Interesant este că atât românii, cât şi ucrainenii din Raionul Storojineţ şi din întreaga Vale a Siretului folosesc exact aceeaşi expresie (prost ca o ciubotă / дурний як чобіт), deosebit de sugestivă, deşi pare, la prima vedere, absurdă.

• a i se încurca pânza – a nu-i reuşi planurile

Termenul pânză denumeşte ţesătura de bumbac, in, cânepă etc., care se producea aproape în fiecare casă ţărănească; a încurca pânza cuiva echivala cu a-i strica planurile. Cum astăzi metrajele se cumpără, expresia, ca atare, a dispărut, dar mai circulă, în schimb, alte expresii cu nucleul semantic pânză: a i se ridica / a-i cădea / a i se lua cuiva pânza de pe ochi (1. „a începe să înţeleagă lucrurile”; 2. „a-şi reveni dintr-o eroare, a se lumina la minte”); (a merge) până-n pânzele albe (1. „a continua până la moarte”; 2. „a merge până la capăt”); a curge pânză („a curge neîncetat”). Interesantă este expresia a ţese pânză, care se foloseşte cu o dublă semnificaţie: „a ţese pânză”, dar şi „a ţese intrigi”, ceea ce echivalează cu expresia a încurca iţele, analizată mai sus.

• a îmbrăca caftan – a se ridica la rangul de domn sau de boier sau
• a îmbrăca în / cu caftan pe cineva – a ridica pe cineva la rangul de domn sau de boier

Precum se vede, ambele expresii au luat naştere în acelaşi context. Cuvântul caftan, de origine turcă, definea o manta orientală albă, lungă şi largă, brodată cu fir de aur sau de mătase, pe care o purtau, la un moment dat, şi domnitorii şi marii boieri din Ţările Române. Aceste expresii nu mai circulă astăzi cu sensul pe care îl aveau în Evul Mediu, deşi termenul caftan continuă să existe atât la românii, cât şi la ucrainenii din Bucovina de Nord, denumind însă fie o haină scurtă, de tip sacou, fie una de lungime intermediară, între sacou şi manta, denumită în popor şi, simplu, „scurtă” şi purtată în special toamna.

• a împleti coadă / cosiţă albă – a rămâne nemăritată

Expresia aceasta este încă foarte frecvent folosită la ţară, atât de către români, cât şi de către ucraineni: când o femeie trece de 30 de ani, se spune despre ea că va împleti coadă sau cosiţă albă sau că „o vor mărita babele”.

• a întoarce ceva pe faţă şi pe dos – a analiza amănunţit dar
• a întoarce pe cineva pe dos – 1. a-l impresiona foarte tare; 2. a-l face să-şi schimbe radical opinia

Prima expresie se foloseşte în situaţia în care o soluţie se caută din greu, cu insistenţă, şi poate fi găsită doar în urma unei analize amănunţite a situaţiei. În schimb, atunci când întoarcem pe dos pe cineva, înseamnă fie că îl impresionăm pe cel în cauză foarte puternic, fie că îl facem să-şi schimbe radical părerea.

• a lovi / a plesni pe cineva în pălărie – 1. a atinge un punct sensibil; 2. a ironiza pe cineva

Această expresie, auzită adesea în satele româneşti din Ucraina, atrage atenţia, la modul figurat, asupra unei fapte sau a unei vorbe supărătoare, care lezează sensibilitatea unui semen. La fel de frecvent se foloseşte şi expresia antonimică, ironică, a-l durea în pălărie, care denotă nepăsarea. Limbajul acesta, aparent vulgar, are însă şi o remarcabilă doză de expresivitate.

• a lovi sub centură pe cineva – a-i aplica o lovitură neaşteptată sau fatală

Această expresie este cunoscută de românii de pretutindeni. Ea descrie o reacţie brutală, neaşteptată, a cuiva care fie îşi atacă fizic semenul, fie îi aduce un prejudiciu moral.

• a lua / a apuca / a înhăţa pe cineva de piept – 1. a cere cuiva socoteală; 2. a sări la bătaie

Această expresie este înrudită semantic, prin nota agresivităţii, cu cea anterioară, fiind cunoscută, la rândul ei, de către toţi vorbitorii de limbă română, oriunde s-ar afla ei, căci, din păcate, agresiunea verbală şi fizică a devenit o prezenţă de nedorit în vieţile tuturor oamenilor.

• a merge găitan / şnur – a evolua, a se desfăşura foarte bine

Termenul găitan (< turc. gaytan) denumeşte un ornament din metal, lână, mătase etc. Se foloseşte din ce în ce mai rar, având deja iz arhaic şi cedând tot mai mult locul termenului mai nou şnur (< germ. Schnur). De aceea, de obicei se spune că treaba merge şnur, adică „merge ca pe roate”.

• a pune cuiva căluşul în gură – a împiedica pe cineva să vorbească

Cuvântul căluş denumeşte o bucată de lemn sau de metal care se pune în gura unui animal, ca să stea întredeschisă. Sensul expresiei a pune cuiva căluş în gură este, desigur, figurat, însemnând că o persoană o împiedică pe alta să vorbească, ameninţând-o, iar aceasta, de frică, tace.

Expresia este cunoscută în Valea Siretului, după cum sunt cunoscute şi alte expresii ce au în componenţă verbul a pune: a pune cuiva opinca în obraz, cu sensul de „a trage pe sfoară, a amăgi” sau „a face de ruşine”; a pune talpa în obrazul cuiva, adică „a dovedi o neobrăzare ieşită din comun”, a-şi pune pânza în stative cu cineva, adică „a se asocia” etc.

• a scutura nădragii / cojocul cuiva – a bate zdravăn pe cineva

În această expresie, verbul a scutura, asociat substantivelor nădragi sau cojoc, evocă o atitudine dură a unui individ faţă de altul sau, mai concret, o bătaie „soră cu moartea”. Exista şi expresia Te bat de sar peticele de pe tine!, cu sens asemănător, folosită astăzi foarte rar, căci mai nimeni nu mai poartă haine peticite.

• a se face cârlig – a se încovoia, a se ghemui

Această expresie ascunde, de fapt, o comparaţie cu valoare metaforică: a se face cârlig înseamnă „a se încovoia” (de durere, de frig etc.). Ea există în vorbirea de toate zilele, ca şi expresia a se face ghem; cândva circula, cu acelaşi sens, şi expresia a se face vălătuc.

Verbul a (se) face este prezent în numeroase expresii şi locuţiuni, fiind adeseori asociat şi cu denumirile obiectelor de port sau ale altor obiecte din universul casnic: a(-şi) face pantofii („a-i lustrui”), a face rost („a spaţia firele de urzeală”, dar şi „a procura”), a(-şi) face patul („a-l aşterne”), a(-şi) face părul („a şi-l aranja”) etc.

Alături de aceste expresii, utilizate în vorbirea de zi cu zi, mai există şi altele, mai plastice, de tipul: a se face teacă de / la pământ („a se face nevăzut, a se ascunde”), a se face galben ca ceara („a se speria de moarte”), a face trei lulele, trei surcele („a face treaba de mântuială”) etc.

• a strânge cureaua – 1. a răbda (de foame); 2. a face economii

Expresia aceasta este înrudită semantic cu a strânge băierile pungii, dezvăluind, la rândul ei, aceeaşi tendinţă a omului către economie, chiar şi cu preţul foamei. Nu este exclusă nici ideea zgârceniei, aproape la fel de încetăţenită în mentalul colectiv românesc. Într-adevăr, atât pe vremuri, cât şi astăzi, oamenii erau nevoiţi să strângă cureaua, adică să rabde, din cauza sărăciei, chiar şi de foame şi să facă încontinuu economii, pentru a trăi de la o zi la alta.

• a strânge în chingă / în chingi – a lua din scurt, a constrânge pe cineva

Termenul chingă denumeşte, printre altele, cureaua cu care se strânge şaua calului; expresia de mai sus duce aşadar cu gândul la atitudinea de constrângere a cuiva pentru a-l supune voinţei celui mai puternic, pentru a-l face să mărturisească ceva etc. Varianta cu substantivul la plural, a strânge în chingi, sugerează repetarea acţiunii şi deci lipsa oricărei căi de ieşire. Se cunoaşte, în comunităţile din Valea Siretului, şi expresia antonimică a slăbi chinga / din chingă pe cineva, cu sensul de „a-l elibera” sau de „a-i uşura suferinţa”. De fapt, persoana care strânge chinga este puternică şi, de aceea, în popor, a apărut şi expresia a-l ţine chingile pe cineva, cu sensul de „a fi” sau „a se simţi în putere”.

• a zări ca printr-o pânză – a desluşi greu, a vedea ca prin sită

Se spune astfel despre un om a cărui vedere este redusă, din anumite motive, aşa încât vede în jur doar ca prin pânză sau ca prin ceaţă, adică neclar. Desigur că expresia poate avea şi sens figurat, când se referă, de pildă, la viitorul cuiva, la o situaţie încă neclarificată.

• a-şi da şi cămaşa (de pe el) – a fi foarte darnic, milos, binevoitor sau
• a(-şi) da şi haina de pe el – a face orice sacrificiu (pentru a obţine ceva)

Astfel de expresii ne duc cu gândul la un devotament nemărginit faţă de semeni. Întrucât haina şi cămaşa, ca obiecte de port, sunt foarte apropiate omului, renunţarea la ele în favoarea altcuiva sau pentru a obţine ceva în schimb reprezintă un sacrificiu. Deseori auzim: „Îmi dau şi haina de pe mine ca să-l văd om pe acest copil!”, sau: „Mi-aş da şi cămaşa de pe mine numai să-mi port copilul prin facultate!” – după cum un cu totul alt gen de om nu zice nimic ci, pur şi simplu, îşi bea şi cămaşa, dând totul pe băutură, în defavoarea familiei întregi.

• a-i mirosi cuiva a catrinţă – a fi atras de fete sau de femei

Această expresie face referire la adolescenţii sau la afemeiaţii care „aleargă” după sexul opus. Despre un adolescent mai dezvoltat se spune, ironic, că îi miroase deja a cătrinţă, după cum se spune şi despre bărbaţii afemeiaţi că aleargă după catrinţe sau după fuste.

• a-şi lăsa / lepăda opincile (la barieră) – 1. a ieşi din rândurile ţărănimii; 2. a se emancipa

În toate colţurile lumii are loc, de vreme îndelungată, un exod al populaţiei de la ţară la oraş. Adeseori se spune despre câte cineva: „Ăsta şi-a lăsat opincile la barieră!”, adică a devenit, recent, din ţăran, „orăşean”. Într-adevăr, opinca îl definea pe ţăran, după cum se vede şi din expresia de la vlădică până la opincă: poruncile domneşti, spre exemplu, vizau toate clasele sociale, de la cler până la ţărănime.

Termenul opincă intră, printre altele, în componenţa expresiilor a da cuiva cu opinca în obraz sau a pune cuiva opinca în obraz, expresii cu multiple sensuri, în funcţie de context („a păcăli”, „a face de ruşine”, „a jigni”), întrucât riposta „opincarului” la nedreptăţi era ori o păcăleală (vezi Păcală), ori o demonstraţie directă a superiorităţii inteligenţei ţărăneşti (vezi Moş Ion Roată).

Depărtările inimaginabile unde au ajuns purtătorii de opinci (vezi Badea Cârţan, care a uimit lumea mergând pe jos, în opinci, până la Roma, pentru a-şi privi strămoşii portretizaţi pe Columna lui Traian) au dat naştere, în popor, expresiei pe unde şi-a spart dracul opincile („foarte departe”), expresie ce ne duce cu gândul la nevoinţele zilnice ale ţăranilor, care, încălţaţi cu opincile lor, nu numai că făceau drumuri foarte lungi, ci şi lucrau în condiţii uneori inumane. Lupta aceasta dusă de „opincari” pentru supravieţuire stârnea admiraţia şi respectul celor din jur – fapt de care ne convinge o altă expresie: a călca pe cineva pe opinci înseamnă „a-l jigni”.

• a-şi pune capul sub comănac – a se călugări

Despre fetele şi băieţii care aleg viaţa la mănăstire, în călugărie, se spune că şi-au pus capul sub comănac; în schimb, despre fetele care se mărită se spune că şi-au pus marama sau baticul (în cap) – observaţie explicabilă prin faptul că fetele de la ţară obişnuiau să umble, până la măritiş, cu părul împletit în cosiţe şi cu capul descoperit. De aceea, după cum am amintit anterior, la nunţile româneşti există şi astăzi momentele speciale ale „înhobotării” şi „dezhobotării” miresei, pentru a marca intrarea fetei în viaţă, ca femeie şi ca nevastă.

• a împovăra pe cineva cu mai mulţi desagi – a da cuiva mai multe sarcini

Această expresie îşi trădează făţiş conţinutul semantic: „desaga” este, din start, o traistă dublă, ce se poartă, peste umăr, pe piept şi pe spate – or, supraîncărcarea cuiva cu mai mulţi desagi, de orice natură ar fi ei, poate crea o situaţie insuportabilă pentru o persoană care nu îşi poate depăşi limitele.

• a strânge banii la ciorap – a face economii

În cazul acestei bine cunoscute expresii avem de a face cu o realitate veche, născută pe vremea când oamenii îşi strângeau banii, literalmente, în ciorapi, transformându-i în punguţe potrivite pentru micile lor economii. În timp, expresia şi-a extins sensul asupra tuturor oamenilor, inclusiv a zgârciţilor care adună, pe ascuns, adevărate averi.

• a ţine fuior cu cineva – a nu se lăsa intimidat de cineva

„Fuiorul” era mănunchiul de fire de cânepă, de in, de lână etc. pregătit pentru tors. Sensul expresiei de mai sus devine clar dacă ştim că fuiorul mai trebuia meliţat, periat de buci şi scărmănat puternic, aşa încât ne putem imagina că o anume persoană nu s-ar lăsa intimidată, precum nu se teme fuiorul de meliţă sau de pieptene. Chiar dacă astăzi puţini oameni mai ştiu ce este un fuior, expresia este folosită încă de ţăranii bătrâni din Ciudei, Crasna şi Pătrăuţi.

Tot pe vârstnici îi mai poţi auzi spunând, despre câte o femeie care îşi părăseşte soţul, că şi-a luat ale trei fuioare şi s-a oprit drept la mamă-sa, adică, de supărare, „şi-a luat catrafusele”, puţinul pe care îl avea, şi s-a întors la părinţi.

• a asculta (pe cineva) teacă la / de pământ – a asculta (pe cineva) într-o tăcere desăvârşită

Această expresie datează din vremurile în care ţăranii obişnuiau să asculte „glasul gliei”, punând urechea la pământ ca să afle dacă nu se simţea vreun cutremur, dacă nu venea vreo furtună, dacă nu se apropia vreo turmă de animale etc.

Nu la fel de frumoasă este expresia a rămâne (gol) teacă („a rămâne gol puşcă”).

• a-şi băga minţile în traistă / în cap – a-i veni mintea la cap
• a nu-şi băga minţile în traistă / în cap – a nu-i veni mintea la cap

Revenirea omului la normal, după câte o perioadă mai tulbure, a fost şi este privită ca fiind deosebit de importantă, numai că ea depinde de voinţa şi de credinţa individului însuşi în posibilităţile sale. Cele două variante ale expresiei de mai sus, construite în raport disjunctiv, se utilizează după caz: cine a făcut o alegere bună, dând dovadă de înţelepciune măcar la nivelul minimal al unei traiste, va trăi bine; cine a făcut, în schimb, o alegere proastă, dând dovadă de nepăsare faţă de propria persoană, va avea de suferit o viaţă întreagă.

• a nu avea (de-a face) nici în clin, nici în mânecă cu ceva / cineva – a nu avea nimic de-a face cu ceva / cineva

Delăsarea, incapacitatea sau dezinteresul au fost sintetizate în această zicală plină de învăţăminte, aplicabilă celor ce sunt complet pe dinafară într-o problemă, neputându-se face utili cu niciun chip în găsirea unei soluţii.

*

Iată cum, privindu-le cu atenţie, constatăm că expresiile populare au de oferit, de cele mai multe ori, pe lângă frumuseţea lor, şi un cod de valori morale, de care ar trebui să ţinem seama dacă vrem să trăim în mod onorabil.

Scurtele comentarii făcute mai sus pe marginea locuţiunilor şi expresiilor care pornesc de la terminologia portului popular evidenţiază, în primul rând, devierile de sens proprii limbajului figurat, abstractizat, uneori simbolic şi, de aceea, imposibil de tradus în alte limbi. De multe ori, chiar şi în limba română, ele se sustrag interpretărilor imediate, datorită unor abstractizări neprevăzute: a bate apa în piuă, a-l ţine chingile pe cineva, a-i face cuiva chica topor, a scăpa basma curată, a-şi dezlega băierile inimii, a nu avea nici în clin, nici în mânecă cu cineva etc.

Acest subcapitol demonstrează clar că terminologia portului popular românesc, ca parte componentă a zeci de locuţiuni şi de expresii, îşi păstrează viabilitatea şi stabilitatea în cele zece comunităţi româneşti din Valea Siretului. Ea constituie o expresie a bogăţiei limbii române vorbite într-un teritoriu izolat de patria-mamă, dar care, din punct de vedere lingvistic şi spiritual, a rămas profund românesc.

Concluzii

Portul popular românesc din Valea Siretului – şi de pretutindeni unde trăiesc comunităţi compacte româneşti – reprezintă, din punct de vedere artistic, o valoare materială şi estetică deseori inegalabilă, întrucât este vorba despre adevărate opere de artă care fac parte din patrimoniul naţional, atestat, după cum am arătat, prin dovezi istorice de netăgăduit: monumente, documente şi mărturii ale unor oameni de cultură din ţară sau de peste hotare, transmise de-a lungul vremii.

Cel mai preţios document este însă, în contextul dat, limba română însăşi, care a păstrat, de sute sau mii de ani, denumirea specifică fiecărei piese de port în parte – şi aici avem în vedere argumente etimologice care ne trimit la trecutul îndepărtat, la limba latină şi chiar la limba geto-dacilor, înrudiţi prin limbă cu albanezii, după cum o demonstrează prezenţa unor termeni „autohtoni”, cum ar fi: brâu, buci, căciulă, curpen, strungă, traistă, zgardă etc. Întâlnim, de aceea, termeni autohtoni care au rămas aproape neschimbaţi de-a lungul timpului şi constatăm că populaţia din zona investigată manifestă o mare putere şi dorinţă de conservare a specificului său românesc, atât la nivel concret, material, cât şi pe plan terminologic – astfel încât, alături de termenii mai noi, sunt încă în circulaţie şi alţii mai vechi, iar alături de termenii care au pătruns în limba literară se folosesc şi alţii, cu caracter pur regional.

În orice caz, majoritatea termenilor din sfera portului popular fac parte din fondul principal lexical – situaţie care va rămâne neschimbată atâta timp cât oamenii mai îmbracă sau, cel puţin, păstrează vestimentaţia tradiţională, iar costumul naţional este încă purtat cu mândrie, de tineri şi de copii, la ocazii festive, amintind atât purtătorilor, cât şi privitorilor de identitatea lor românească.

Din acest punct de vedere, constatăm că importanţa pieselor portului popular este dublă, căci alături de valoarea lor artistică, estetică şi simbolică, interesează şi valoarea lingvistică, valoare ce înglobează o întreagă istorie, nu numai a obiectului respectiv, ci şi a denumirii acestuia, care a cunoscut o evoluţie paralelă cu cea obiectului. De pildă, aici, în Valea Siretului, descoperim termeni de origine latină specifici întregii Românii, cum ar fi bată, cămaşă, curea, ghem, ie, iţari, îmbrăcăminte, legătoare, mânecă, pieptar, pregitoare, ştergar, veşmânt etc. – ceea ce constituie o dovadă a continuităţii comunităţilor româneşti, întrucât acest lexic a făcut şi mai face încă parte din vocabularul fundamental al limbii române.

Unele cuvinte s-au păstrat într-o formă apropiată de forma etimonului latinesc:

• balţ < lat. balteus, „cingătoare”;
• bată < lat. bitta, „legătură”;
• canură < lat. cannula;
• cămaşă < lat. camisia;
• cheotoare < lat. clautoria etc.,

în timp ce altele au fost supuse procesului de derivare:

• acoperământ < lat. acco(o)perire + suf. -ământ;
• arceşte < lat. arcus + suf. -eşte;
• brăcinar < lat. bracile + suf. -ar;
• camizâlc < lat. camisia + suf. slav -elka;
• costişat < lat. costa + suf. -işă + suf. -at;
• cruciuliţă < lat. crux, -cis + suf. -uliţă;
• îmbrăcăminte < lat. *imbracare (< braca, „pantaloni”) + suf. -ăminte;
• împrejurătoare < lat. in + per + gyrus + suf. -toare;
• miniştergură < lat. manus + extergere + suf. -ură etc.

Se observă aşadar că, în general, termenii moşteniţi din latină s-au conservat foarte bine şi că au rămas productivi, păstrându-şi capacitatea de derivare.

Pe de altă parte, după cum era şi firesc, multitudinii de termeni moşteniţi i s-au adăugat, în aria lingvistică studiată, termeni de origine slavă, respectiv ucraineană, cum ar fi: bortă, cartuz, caţaveică, ciubotă, fald, gaci, paci, prisnă, spelcă, şlecuri etc. Unii dintre aceşti termeni au însă o arie de răspândire foarte redusă.

Statistica etimologică a terminologiei portului popular alcătuită mai sus ne-a arătat că, din 295 de termeni:

• 86 sunt de origine latină, reprezentând 29,1%;
• 25 sunt de origine franceză, reprezentând 8,4%;
• 79 sunt de origine slavă, reprezentând 26,7%.

Prin urmare, ponderea elementului latin (37,6%) e considerabil mai mare faţă de cea a elementului slav (26,7%), reprezentat mai intens aici, pe teritoriul Ucrainei – ceea ce considerăm a fi normal în condiţiile convieţuirii celor două etnii şi a manifestării bilingvismului româno-ucrainean.

*

Dacă în primele două capitole ale lucrării noastre am demonstrat că spaţiul uman şi geografic, cu antroponimele, toponimele şi hidronimele sale specifice, aduce la tot pasul mărturii ale românismului, viu încă în zona Văii Siretului, ultimele două capitole şi-au propus analiza terminologiei portului popular din cele zece comunităţi româneşti din zona Storojineţului. Am selectat astfel un total de 295 de termeni şi am alcătuit un prim glosar, în cadrul căruia am întreprins un demers descriptiv pentru fiecare cuvânt, discutând aspecte legate de pronunţie, sens, răspândire, atestări şi contexte.

Am constatat cu uşurinţă coexistenţa termenilor neologici, populari (dialectali) şi arhaici, precum şi existenţa a numeroase serii sinonimice alcătuite din cuvinte care denumesc, practic, aceeaşi piesă de port (vezi căciulă şi cuşmă, legătoare, broboadă, batic, basma şi tulpan, frânghie şi baier, curea şi chimir etc.). Alteori, seriile sinonimice sunt şi mai mari: cămaşă, cămeşoi sau cămeşoaie, cămezâlc, ie (cuvinte de origine latină), rufă, rufoi (cuvinte de origine slavă). Privite mai îndeaproape, astfel de sinonime sunt, desigur, de cele mai multe ori, parţiale. Astfel:

• cămaşă reprezintă termenul obişnuit, care denumeşte o piesă vestimentară purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei;
• termenii cămeşoi şi cămeşoaie denumesc cămăşile caracterizate printr-un croi drept, de tip tunică, purtate în zilele de lucru de bătrânii din Crasna, Pătrăuţi, Ciudei şi Cireş. Sensul de cămaşă „simplă”, „de toate zilele” sau „de-a doua”, este dat şi de sufixele augmentative –oi / –oaie, excluzându-se însă orice nuanţă peiorativă;
• termenul camezâlc, întâlnit la Crasna şi Cireş, rezultat în urma unei sufixări diminutivale, denumeşte o piesă de lenjerie uşoară, de tip maiou, ce se poartă, ca şi acesta, pe sub cămaşă. Sufixul diminutival sugerează tocmai dimensiunea mică a unei astfel de piese vestimentare fără mâneci;
• latinescul ie denumeşte o cămaşă femeiască scurtă, fără poale, făcută din bumbac sau borangic şi ornamentată cu broderii. Este de remarcat faptul că termenul camieşă tinde să înlocuiască, mai peste tot, cuvântul ie;
• termenii de origine slavă rufă şi rufoi sunt întâlniţi, ca regionalisme, la Crasna, cu sensul de „cămaşă simplă, de toate zilele” (vezi cămeşoi). În celelalte localităţi, ei au sens depreciativ, denumind cârpele cu care se şterg podelele.

Seria sinonimică din câmpul semantic al denumirilor de podoabe cuprinde:

• colierele (< fr. collier), podoabe moderne, de care azi nu se lipseşte nicio fată;
• gherdanele (< turc. gerdanlick), coliere cu motive geometrice purtate „la ocazii”;
• hurmuzurile (< turc. hurmuz), coliere din perle (artificiale), purtate de fetele din Ropcea;
• mărgelele (sg.: mărgea sau mărgică < lat. margella), şiraguri de pietre semi-preţioase, biluţe de sticlă, lemn, os, plastic etc.;
• salbele (< lat. subalba), podoabe metalice purtate în mod curent în timpul dominaţiei turco-fanariote. Astăzi, ele sunt purtate aproape exclusiv de către femeile de etnie romă;
• zgardele sau zgărdiţele (cuv. autoht., cf. alb. shkardhё), şiraguri de „pietre scumpe”.

*

Ca în orice arie lingvistică, întâlnim şi aici o serie de particularităţi specifice ale terminologiei studiate, particularităţi pe care le-am putea analiza cel puţin din următoarele puncte de vedere: fonetic, lexical, etimologic, semantic, morfologic şi simbolic.

După cum remarca savantul german Gustav Weigand şi după cum evidenţiază şi astăzi dialectologul Ion-Horia Bîrleanu,[12] din punct de vedere fonetic, în Valea Siretului, ca şi în întreaga Bucovină, avem de a face cu un dialect de tip „mozaic”, apărut prin contopirea graiului moldovenesc cu cel ardelenesc. Putem aşadar consemna o dublă articulare:

• palatalizată (moldovenească): k’eptar, k’aptar, ok’inci, tălk’ici, k’ičor; şi
• africatizată (ardelenească): čaptar, talčiči, očinci.

Interesant este că în satele Ciudei, Crasna, Cireş şi Pătrăuţi africatele č şi ğ se redau prin consoana constrictivă surdă ş, tipică subdialectelor moldoveneşti; astfel, ciupag se pronunţă şupag, ciupăgel – şupăgel, pregitoare – prişitoare sau preşitoare etc. Fenomenul nu se manifestă, în schimb, în satul Ropcea.

O altă particularitate a pronunţiei specifice Văii Siretului o constituie prezenţa vocalelor închise, ca la moldoveni: i şi e precedate de d, t, ţ, v, z se pronunţă î: no(r)jâţî, ţâgaie, zâmţ, şervât etc.

După cum am arătat, lexicul analizat este eterogen din punct de vedere al etimologiei, majoritar fiind cel de origine latină (29,1 %), urmat îndeaproape, în arealul luat în discuţie, de cel de origine slavă (26,7%). Aproximativ jumătate din acest lexic face parte din fondul principal de cuvinte, restul compunându-se din neologisme, regionalisme şi arhaisme – ceea ce atestă, în plan lingvistic, transformările suferite de portul popular de-a lungul timpului: evoluând cultura materială, ca la orice popor, au pătruns şi în zona rurală termeni neologici, cum ar fi, spre exemplu, franţuzescul costume, care a cunoscut o mare extensie semantică, ajungând să denumească trei tipuri de îmbrăcăminte:

• costumul popular tradiţional (străbun);
• costumul „de toate zilele”, din stofă, fără motive populare („nemţesc”);
• costumul „naţional” festiv, de scenă, numit, în Valea Siretului, „costum naţional de Cernăuţi”.

Pe de altă parte, unele cuvinte, precum caftan, berneveci, strâmţari, fâstâc, obială, gaci etc. au intrat în rândul arhaismelor, după cum nici obiectele pe care le denumesc nu se mai poartă, ci au făcut loc „noului”. Portul popular păstrează însă întotdeauna piesele de bază şi, bineînţeles, terminologia de bază – în cazul nostru, specific româneşti, ca efigie a fondului principal de cuvinte, semn al stabilităţii, unităţii şi continuităţii.

Trebuie precizat însă şi că acest lexic eterogen, provenit din componente multietnice (întrucât fiecare etnie împrumută altora sau ia de la alţii), face totuşi dovada continuităţii obiectelor, respectiv a elementelor de port specifice, precum şi a continuităţii terminologiei, în care elementul latin rămâne, prin capacitatea sa de înnoire lexicală, cel mai activ. Astfel, din totalul de optzeci şi şase de cuvinte de origine latină discutate mai sus, treizeci şi unu, respectiv 36%, sunt formate prin derivare pe terenul limbii române (mânecar, cămeşoi, pieptar etc.), ceea ce constituie o dovadă a productivităţii elementului latin moştenit. La acestea se adaugă, desigur, şi cele douăzeci şi cinci de cuvinte de origine franceză.

Interesant este că şi elementele slave au, la rândul lor, capacitatea de a se deriva nu doar cu afixe de aceeaşi origine, ci şi cu afixe latineşti:

• hainuţă, hainişoară, hainicică < sb. háljina, bulg. halina;
• cojocel, cojocuţ, cojocică, cojocar, cojocărie < sl. kožuhǔ;
• rufuşoară, rufişoară, rufoi, rufărie < sl. ruho;
• a îmbrobodi, îmbrobodeală < bg. podbradka.

Atât din punct de vedere morfologic, cât şi lexical sau fonetic, în terminologia portului popular din Valea Siretului descoperim forme vechi, conservatoare, care suscită un interes ştiinţific deosebit, întrucât o arie lingvistică păstrează întotdeauna, cu cât este mai îndepărtată de centru şi mai izolată, lexeme vechi – în cazul de faţă, forme vechi româneşti sau chiar atât de apropiate de etimonul latinesc, cum în altă parte nu s-au mai păstrat. Este, de exemplu, cazul substantivului frânghie (< lat. fimbria), care circulă în tot spaţiul lingvistic românesc, însă numai românii de pe Valea Siretului au păstrat formele arhaice frâmbie şi frânbie, apărute în urma unui accident fonetic, prin metateză.

Ca particularitate semantică: după cum am amintit deja, cuvântul frânghie denumeşte nu numai o sfoară groasă, ci are şi sensul vechi, de şnur pentru legat iţarii, izmenele, cioarecii sau nădragii, precum şi sensul înnobilat, din sintagma frâmbie cu stremţe („fir cu franjuri”), care descrie o podoabă pentru ştergare, feţe de masă etc. Frânghiile şi cingătorile sunt piese de port foarte vechi, reprezentate şi pe monumentul de la Adamclisi. Culoarea cingătorilor şi a frânghiilor este diferenţiată pe vârste: copiii au cingători verzi sau albastre, flăcăii şi fetele – roşii (simbolizând dragostea), iar bătrânii – de culoare închisă.

O evoluţie asemănătoare, de data aceasta din punct de vedere morfologic, a cunoscut-o substantivul împrejurătoare (< lat. in + per + gyrus + toare), care are sensul de „învelitoare” pentru partea inferioară a corpului. Cuvântul, format în popor prin dublă prefixare şi sufixare (sau poate moştenit direct din latină în forma derivată) cunoaşte următoarele variante fonetice:

• împrejurătoare (Pătrăuţi, Cireş, Crasna, Ciudei);
• preşitoare (Cireş, Ciudei);
• prişitoare (Crăsnişoara, Crasna).

În evoluţia sensului lexical al terminologiei portului popular, precum şi al unităţilor frazeologice în care intră diverşii termeni, întâlnim cazuri de lărgire sau de restrângere, de degradare sau de înnobilare a sensurilor. Amintim doar trei exemple:

• zgardă, zgărdiţă – podoabă, salbă, dar şi curea sau lanţ de purtat câinii;
• cârpă – accesoriu utilizat la realizarea pieptănăturii femeilor măritate, dar şi rest de material vechi, fără valoare;
• ciot, ciotuşor – canaf, nod, dar şi parte rămasă dintr-un întreg ciuntit.

Este foarte interesant că astfel de sensuri coexistă aici, în Valea Siretului.

Ornamentele portului popular ţin de zona artei adevărate, indiferent dacă este vorba de forme şi culori apropiate peisajului terestru ori celest, de figuri geometrice care impresionează prin dispoziţia formală, prin simbolismul lor şi prin jocurile de culori ce au dat naştere la aşa-numitele curcubeie, râuri, vârste sau vrâste, pui sau puişori, sau de peisajele de pe covoarele ţărăneşti, care reflectă concepţia românilor de aici despre viaţă şi moarte, concepţie înrâurită de credinţa lor creştin-ortodoxă. Astfel, prezenţa motivelor Ciobănaşul cu oile, Pomul cunoaşterii, Calea robilor ş.a. demonstrează că ţesăturile realizate în Valea Siretului reprezintă mai mult decât nişte simple obiecte utile, fiind expresia unui mod artistic şi lingvistic de a gândi şi a trăi, care defineşte etnia românească de dincolo de hotarele patriei-mamă, cu atributele sale specific româneşti, conservate adânc în port şi în limbă, stabile şi unitare cu ale tuturor românilor.

Un alt semn al vitalităţii limbii române în Valea Siretului îl constituie prezenţa masivă a frazeologismelor formate pornind de la terminologia portului popular. În acest spaţiu există sute de locuţiuni şi expresii,[13] care constituie o dovadă în plus că limba română este la ea acasă aici – atâta timp cât oamenii o stăpânesc nu doar la nivelul limbajului propriu-zis, direct şi concret, ci şi la nivel figurat, expresiv, ceea ce denotă existenţa unei exprimări alese în baza stabilităţii şi a continuităţii limbii române pe aceste meleaguri. Aşadar, românii de la nord de graniţă nu comunică numai de dragul comunicării, ci includ întotdeauna, în aceste unităţi frazeologice, experienţa lor de viaţă şi convingerile lor culturale, religioase şi morale cele mai sănătoase, cu scopul cultivării şi educării aproapelui lor. Ca atare, aceste locuţiuni şi expresii dezvăluie existenţa unui cod moral sănătos în relaţiile interumane şi, mai mult, dorinţa cunoscătorilor acestuia de a-l transmite, din generaţie în generaţie, urmaşilor.

*

Lucrarea de faţă demonstrează, pornind de la descrierea cadrului antropogeografic inerent pieselor de port popular din Valea Siretului şi continuând cu analizarea terminologiei specifice acestei zone etnografice, că elementul lingvistic de origine latină este caracterizat printr-o vitalitate reală, în vreme ce elementul uman, ca entitate socială, reprezintă un promotor al culturii etnografice şi etnolingvistice pe care a făurit-o şi o făureşte în continuare, definindu-şi cu demnitate, prin specificul său românesc, identitatea istorică, lingvistică şi culturală.

Cu toate că zona Văii Siretului din nordul Moldovei lui Ştefan cel Mare se află acum în Ucraina şi, ca atare, a suferit şi suferă influenţe slave, putem spune că acestea nu sunt semnificative, întrucât specificul ei românesc a rămas neştirbit. Românii de aici, separaţi prin frontieră de patria-mamă, dar uniţi cu fraţii lor prin limba maternă, prin tradiţiile culturale româneşti, prin obiceiurile de suflet pe care le cultivă neîncetat şi prin portul lor popular moştenit din moşi-strămoşi, rămân ceea ce au fost dintotdeauna: români.

[1] Cf. Zamfira Mihail, Terminologia, p. 37.

[2] Zamfira Mihail, Terminologia, p. 54.

[3] Ion-Horia Bîrleanu, Graiurile din Valea Şomuzului Mare, vol. II, Fonetica, p. 238.

[4] Am inventariat termenii în formele lor „clasice”, excluzând diminutivele (ex. chingă în loc de chinguţă) şi formele populare (ex. pieptar, nu cheptar). Forme de plural nu apar decât în situaţiile în care sunt indiscutabil mai frecvent utilizate decât formele de singular (ex. pantaloni, nu pantalon).

[5] În limba ucraineană, khelim înseamnă, ca şi în turceşte, „scoarţă cu două feţe”.

[6] Victoria şi Ştefan Costinean, Valea Siretului, p. 52.

[7] Victoria şi Ştefan Costinean, Valea Siretului, p. 82.

[8] Am arătat că termenul corn sau coarne denumeşte şi o podoabă feminină a capului, dar expresia se pare că nu porneşte de la denumirea acesteia ci, mai degrabă, pur şi simplu de la plăcerea cornutelor domestice de a fi „cătate”, adică mângâiate sau scărpinate, între coarne.

[9] Această expresie am auzit-o la Budineţ, de la un ţăran care îi acuza pe doi cărturari că „au darul să amăgească c-un sul subţire de vorbe”.

[10] Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română, p. 142.

[11] Termenul există şi în limba ucraineană, unde înseamnă „cingătoare”.

[12] Vezi IV.1.

[13] Noi am ales circa 200, cu extinderi. Vezi IV.3 şi Anexa 1.

Bibliografie

1. Volume

A.1. În limba română

Apolzan, Lucia, Portul şi industria casnică textilă în Munţii Apuseni, Bucureşti, 1944.

Avram, Andrei (coord.), Antologia fonetică a limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988.

Bălan, Teodor, Documente bucovinene. Vol. VI, Institutul de arte grafice şi editură „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1942.

Bălan, Teodor, Sate dispărute din Bucovina, Institutul de arte grafice şi editură „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1937.

Bănăţeanu, T., Arta populară bucovineană, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1975.

Bănăţeanu, Tancred, Focşa, Gh., Ionescu, Em., Arta populară în R.P.R. Port. Ţesături-cusături, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957.

Bîrleanu, Ion-Horia, Graiurile din Valea Şomuzului Mare. Vol. I. Formarea numelor de sate, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.

Bîrleanu, Ion-Horia, Graiurile din Valea Şomuzului Mare. Vol. II. Fonetica, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2000.

Bîrleanu, Ion-Horia, Jernovei, Gheorghe, Dialectologia limbii române. Partea I, Editura Ruta, Cernăuţi, 2005.

Bîrleanu, Ion-Horia, Tradiţie şi tranziţie la est de Carpaţi, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001.

Blaga, Lucian, Spaţiul mioritic, în: Trilogia culturii, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1969.

Brătianu, Elisa, Cusături româneşti, Editura Maravan, Bucureşti, 1943.

Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1973.

Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud- dunăreană), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

Căruntu, Mihai-Aurelian, Bucovina în cel de al doilea război mondial, Editura Junimea, Iaşi, 2004.

Ciobanu, Petru, Slănină, Vasile, Prelipcean, Reveca, Cupca, un sat din Bucovina. Partea I (anii 1429-1944), Editura Amadoros, Câmpulung Moldovenesc, 2004.

Cocuz, Ioan, Bucovina – file de istorie, Grupul editorial Muşatinii – Bucovina Viitoare, Suceava, 2000.

Cocuz, Ioan, Hulubei, Matei, Presa românească în Bucovina (1809 – 1944), Institutul poligrafic, Bacău, 1991.

Cocuz, Ioan, Partidele politice româneşti din Bucovina (1862-1914), Editura Cuvântul Nostru, Suceava, 2003.

Cocuz, Ioan, Unirea Bucovinei cu România (aspecte militare), Editura Suceava, Suceava, 1997.

Comşa, Dimitrie, Din ornamentica românească. Album artistic reprezentând 284 broderii şi ţesături după originale ţărăneşti, întocmit din încredinţarea Comitetului reuniunii agricole din Sibiu, Ed. şi proprietatea Reuniunii, Sibiu, 1904.

Cornescu, Elena, Cusături româneşti, Editura Socec, Bucureşti, 1906.

Costinean, Victoria şi Ştefan, Valea Siretului – repere etnografice din zona Storojineţ, Editura Artpress, Timişoara, 2007.

Covalciuc, Dumitru, Folclor românesc din nordul Bucovinei, Editura Augusta, Timişoara, 2001.

Covalciuc, Dumitru, Oprişeni, un sat la răspântiile istoriei, Editura Zelena Bukovyna, Cernăuţi, 2008.

Dimitriev, P. G., Moldova în epoca feudalizmului. Vol. VII, partea I. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1975.

Documenta Romaniae Historica. A. Moldova. Vol. III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980.

Dr. Morariu, Aurel, Bucovina (1774-1918), Bucureşti, 1915.

Dragomir, Laurenţiu, Crasna, un colţ de eternitate românească din Bucovina, Editura Coralia, Bucureşti, 2004.

Drăganu, Nicolae, Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi onomasticei, Bucureşti, 1933.

Drăghicescu, D., Din psihologia poporului român. Îngrijire ediţie, note Elisabeta Simion. Studiu introductiv Virgil Constantinescu-Găliceni, Editura Historia, Bucureşti, 2006.

Dumistrăcel, Stelian, Hreapcă, Doina, Bîrleanu, Ion-Horia, Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Editura Academiei Române, Iaşi, 1997.

Dumistrăcel, Stelian, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica neologismului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978.

Dumitriu, V. M., Zelenciuc, V. C., Costumul naţional moldovenesc. Moldovschii naţionalinâi costium, Chişineav, 1975.

Dunăre, Nicolae, Textilele populare româneşti, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1959.

Florescu-Florea, Bobu, Portul popular din Moldova de Nord, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956.

Focşa, Gheorghe, Evoluţia portului popular în zona Jiului de Sus. Studii de artă, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957.

Formagiu, Hedvig-Maria, Portul popular din România, Muzeul de Artă al R.S.R., Bucureşti, 1974.

Gonţa, Alexandru I., Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV – XVII. Indicele numelor de locuri, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990.

Gorovei, Artur, Meşteşugul vopsitului cu buruieni, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1943.

Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei. Vol. I, Editura Anima, Iaşi, 1996.

Grigoraş, N., Instituţii feudale din Moldova, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971.

Grigorenko, A., Bucovina – ieri şi azi, Editura pentru literatură politică a Ucrainei, Kiev, 1969.

Grigorovitza, Emanuil, Dicţionarul geografic al Bucovinei, Societatea Geografică Română, Bucureşti, 1908.

Grigoroviţă, Mircea, Din istoria culturii în Bucovina (1775 – 1944), Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti, 1994.

Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română. Ediţia a treia, revăzută şi nou îmbogăţită, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.

Iacobescu, Mihai, Din istoria Bucovinei. Vol. I (1774-1862), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.

Ieremiciuc, Radu, Bahrineşti, sat trecut prin vremi de cumpănă, Editura Bukrek, Cernăuţi, 2004.

Ilica, Vasile, Fântâna Albă – o mărturie de sânge, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1999.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române. Ediţie definitivă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.

Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1963.

Ivănescu, Gheorghe, Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1980.

Lobiuc, Ioan, Contactele lingvistice ucraino-române, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2004.

Luchian, Dragoş, Un sat de pe Valea Siretului: Frătăuţii Vechi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.

1. Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare, Iaşi, 1931.

Marian, Doina Silvia, Cusături artizanale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980.

Marian, Simion Florea, Legende istorice din Bucovina, Editura Junimea, Iaşi 1981.

Marinescu, Marcela, Arta populară românească. Ţesături decorative, Editura Tehnică, Bucureşti, 1975.

Mihail, Zamfira, Terminologia portului popular românesc în perspectivă etnolingvistică comparată sud-est europeană, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1978.

Monteoru, N., Bucovina. Pagini de enciclopedie. Vol. 1-3, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2004.

Motrescu, Nicolae, Crasna Bucovinei. Vol. I, Folclor, Editura Bukovyna, Storojineţ, 2006.

Neumann, Victor, Neam, popor sau naţiune? Despre identităţile politice europene, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2005.

Niculică, Alis, Ion G. Sbiera. Viaţa şi opera, Grup Muşatinii, Suceava, 2005.

Niculiţă-Voronca, Elena, Datinile şi credinţele poporului Român adunate şi aşezate în ordine cronologică. Vol. I, Tipografia Isidor Wiegler, Cernăuţi, 1903.

Nimigeanu, Dumitru, Însemnările unui ţăran deportat din Bucovina, Fundaţia regală Universitară „Carol I”, Paris, 1958.

Nistor, Ion I., Problema ucraineană în lumina istoriei, Editura Septentrion, Rădăuţi, 1997.

Nistor, Ion, Bejenarii ardeleni în Bucovina, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1926.

A.2. În limbile ucraineană şi rusă

Ареальные исследования в языкознании и этнографии (Язык и этнос): [сб. науч. трудов / отв. ред. Н.И. Толстой]. — Л.: Наука, 1983

Бабич Н.Д. Фольклорні матеріали як змістовий елемент наукового тексту (за працею Р.-Ф. Кайндля „Гуцули”) / Н.Д. Бабич // Вісн. Прикарпат. ун-ту. — Івано-Франківськ, 2008

Байка В., М. Українські народні традиції в сучасному одязі. К., 1970

Бевзенко С.П. Діалектні та інтердіалектні з походження морфологічні явища в сучасній українській мові / С.П. Бевзенко // Питання взаємодії української літературної мови та територіальних діалектів. — К.: Наукова думка, 1972

Бирляну, Хоріямб Жерновей, Г.Я., Діалектологія румунської мови, Частина І, Чернівці, Чернівецькій Національний Університет імені «Юрія Федьковича», 2005

Бичко З. Назви одягу та взуття в наддністрянському говорі / З. Бичко // Діалектологічні студії. 1: Мова в часі і просторі / [відп. ред. П. Грищенко, Н. Хобзей]. — Львів: Ін-т українознавства ім. І. Крип’якевича НАНУ, 2003

Бігусяк М. Семантика обрядових символів у говірках Івано-Франківщини / Михайло Бігусяк // Семантика мови і тексту: Матеріали ІХ Міжнародної конференції. — Івано-Франківськ: ВДВ ЦІТ, 2006

Білецька В., Українські сорочки, їх типи, еволюція і орнаментація / Матеріали до етнології та антропології, Львов, 1929

Блинова О.И. Явление мотивации слов: Лексикологический аспект / О.И. Блинова. — Томск: Изд-во Томского ун-та, 1994

Бушіна, Т., І., Декоративно — прикладне мистецтво Радянської Буковини, Р., 1986

Вайнрайх У. Языковые контакты: Состояние и проблемы исследования / Уриэль Вайнрайх; [предисл. А. Мартине; пер. с англ. яз. и коммент. Ю.А. Жлуктенко; вступ. ст. В.Н. Ярцевой]. — К.: Вища школа, Изд-во при Киев. ун-те, 1979

Виноградова Л.Н. Вербальне компоненты обрядового комплекса (влияние фольклорного текста на структуру, семантику и терминологию обряда) / Л.Н. Виноградова // Язык культуры: семантика и граматика / [отв. ред. С.М.Толстая]. — М.: Индрик, 2004

Войтів Г. Назви жіночих шийних прикрас у гуцульському говорі / Г.Войтів // Гуцульські говірки: лінгвістичні та етнолінгвістичні дослідження / [відп. ред. Я.В. Закревська (НАН України. Ін-т українознавства ім. І. Крип’якевича)]. — Л., 2000

Воропай О. Звичаї нашого народу: етнографічний нарис / Олекса Воропай. — К.: Оберіг, 1993

Гнатюк, В., Ткацтво у східній Галичині. Матеріали до українсько-руської етнології, Львів, 1900

Горбач О. Зібрані статті 8. Історія мови. Діалектологія. Лексикологія / Олекса Горбач — Мюнхен, 1997

Грабовіч, О., І., Традиційні мотиви в українській вишиванці і тканинах, New York, 1977

Гримашевич Г. Етнолінгвістичний аспект дослідження номінації одягу та взуття у говірках Середнього Полісся / Г. Гримашевич // Етнолінгвістичні студії. 1. — Житомир: Полісся, 2007

Гримашевич Г. З ареалогії назв одягу та взуття середньополіського діалекту / Г. Гримашевич // Волинь — Житомирщина: [істор.-філол. зб. з регіональних проблем / відп. ред.: В. Єршов, В. Мойсієнко]. — № 11. — Житомир, 2003

Гримашевич Г. Лексичний атлас назв одягу та взуття середньополіського діалекту: спроба інтерпретації / Г. Гримашевич // Діалектологічні студії. 6: Лінгвістичний атлас – від створення до інтерпретації / [відп. ред. П. Грищенко, Н. Хобзей]. — Львів: Ін-т українознавства ім. І. Крип’якевича НАНУ, 2006

Гриценко П. Тексти як джерело дослідження українських говірок Румунії: [передм.] // Павлюк, М., Робчук, І. Українські говори Румунії: діялектні тексти / М. Павлюк, І. Робчук. — Канада, 2003

Гуйванюк Н. Архетипные предметы-символы в свадебных обрядах Северной Буковины / Н. Гуйванюк, Ю. Руснак // Тезисы Международного научного симпозиума „Актуальне тенденции в исследовании славянских языков, літератур и культур”. — Клуж-Напоказ, Румыния, 19-20 июня 2008 г.

Гуйванюк Н.В. Межъязыковые связи в диалектных текстах русских „островных” говоров на Буковине / Н.В. Гуйванюк, Н.О. Руснак // Веснік Брэсцкага універсітэта. — Серыя філалагічныя навукі. — №2. — Брэст, 2005

Гургула, І. Народне мистецтво західних областей України. — К., 1966

Гуслістий, К., Л., Вопросы истории Украина и отечество развития украинского народа, К., 1971

Дзендзелівсткий Й.О. Спостереження над народною етимологією в українській мові / Й.О. Дзендзелівський / Дослідження з української діалектології: зб. наук. пр. / АН України, Ін-т мовознавства ім. О.О. Потебні; [відп. ред. П.Ю. Гриценко]. — К.: Наукова думка, 1991

A.3. În alte limbi

Bally, Charles, Précis de stylistique. Esquisse d’une méthode fondée sur l’étude du français moderne, A. Eggiman, Genéve 1905.

Basch-Ritter, Renate, Österreich-Ungarn in Wort und Bild. Menschen und Länder, Verlag Styria, Graz, Wien, Köln, 1989.

Cojolenko, I., Traditional Dress of Bukovyne, Saskatoon, Chernivtsi 1994.

Hausleitner, Mariana, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen Anspruchs Grossrumäniens 1918 – 1944, R. Oldenbourg Verlag, München, 2001.

Wagner, Rudolf, Deutsches Kulturleben in der Bukowina, Verlag des Schutzvereines „Österr. Landsmannschaft“, Wien, 1981.

Werenka, Daniel, Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer Erwerbung durch Oesterreich 1774-1785. Akten, Czernowitz 1895.

1. Articole

Bîrleanu, Ion-Horia, Geografia lingvistică românească fără prejudecăţi, în: Academica, anul IV, nr. 12 (48), 1994.

Covalciuc, Dumitru, Atlas hlibocean, în: Zorile Bucovinei, Cernăuţi, 2 decembrie 1999.

Covalciuc, Dumitru, Boierii, mazilii, ruptaşii şi alţi proprietari de pământ în Bucovina la 1802, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. VIII, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1999.

Covalciuc, Dumitru, Comisia de delimitare şi… toponimia, în: „Codrul Cosminului”, publicaţie trimestrială a Cercului Cultural „Arboroasa” din Cernăuţi, anul III, nr. 7, iulie 1995.

Covalciuc, Dumitru, Limba română în şcolile din raionul Hliboca, în: „Codrul Cosminului”, publicaţie trimestrială a Cercului Cultural „Arboroasa” din Cernăuţi, anul IV, nr. 9, decembrie 1996.

Covalciuc, Dumitru, Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. XII, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2003.

Covalciuc, Dumitru, Şcoala română în Bucovina: istorie şi realitate, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. I, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1992.

Covalciuc, Victoria, Igeşti – străveche vatră răzeşească, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. VIII, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1999.

Covalciuc, Victoria, Ne-am împuţinat? S-au ne-au împuţinat?, în: „Codrul Cosminului”, publicaţie trimestrială a Cercului Cultural „Arboroasa” din Cernăuţi, anul II, nr. 5, decembrie 1994.

Dr. Ungureanu, Constantin, Românii din fostul judeţ Storojineţ deportaţi sau dispăruţi în perioada 1940-1941, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. IX, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2000.

Focşa, Marcela, Motive antropomorfe pe scoarţele populare româneşti, în: Revista muzeelor, nr. 3, Bucureşti, 1968.

Frunzetti, Ion, Motive originar naturaliste în geometrismul artei decorative, în: Revista fundaţiilor, nr. 8, Bucureşti, 1934.

Grămadă, Nicolai, Vechile peceţi săteşti bucovinene, în: Codrul Cosminului. Buletinul Institutului de Istorie şi Limbă, vol. X, Cernăuţi, 1940.

Grior, Petre, Dezmăţ, teroare şi moarte, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. X, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2001.

Hutu, Cătălin, Pagubele provocate de trupele sovietice Fondului Bisericesc Ortodox din Bucovina, în: Codrul Cosminului. Analele ştiinţifice de istorie, Serie nouă, nr. I (II), Fundaţia Culturală a Bucovinei, Suceava, 1996.

Iordan, Iorgu, Atlase sau glosare?, în: Fonetică şi Dialectologie, IX, Bucureşti, 1975.

Lista persoanelor din satul Stăneşti, fostul judeţ Rădăuţi, supuse represiunilor staliniste, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. V, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1996.

Lişcenko, N., Skorupski, A., O cotitură radicală în destinul istoric al Bucovinei, în: Zorile Bucovinei, Cernăuţi, 20 martie, 11 aprilie şi 12 aprilie 1990.

Marinescu, Marina, Ţesături româneşti de ceremonie. Funcţie şi tipologie, în: Studii şi cercetări de istoria artei, Seria Artă plastică, nr. 2, 17 (1970).

Morar, Magdalina, Deportaţi pe motive religioase, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. VI, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1997.

Nistor, Ion, Cehoslovacii şi românii, în: Codrul Cosminului, nr. 6, Cernăuţi, 1929-1930.

Opaiţ, Arcadie, Să nu-mi uit limba, vorbeam cu brazii româneşte, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. XVII, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2008.

Petrovici, Emil, Simbioza româno-slavă în Transilvania, în: Transilvania, nr. 2-3, 1942.

Popescu, I., Partea românofonă a regiunii Cernăuţi şi zonele ei sociolingvistice, în: „Glasul Bucovinei”, revistă trimestrială de istorie şi cultură, nr. 1, Cernăuţi – Bucureşti, 1994.

Popescu, Ilie, Din istoria luptei pentru revenirea la toponimia tradiţională, în: „Codrul Cosminului”, publicaţie trimestrială a Cercului Cultural „Arboroasa” din Cernăuţi, anul III, nr. 6, aprilie 1994.

Popescu, Ion, Lista localităţilor din regiunea Cernăuţi, în care românii (moldovenii) alcătuiesc un procent considerabil, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. II, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1993.

Rebuşapcă, Ioan, Modele poetice, simboluri şi interconexiuni culturale universale, în: Curierul ucrainean, nr. 169-170, Bucureşti, iunie 2010.

Statistică. Date selectate de Ion V. Popescu, în: Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Ţara Fagilor”, vol. II, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 1993.

Ungureanu, Constantin, Exodul populaţiei din Bucovina între anii 1814-1816, în: „Glasul Bucovinei”, revistă trimestrială de istorie şi cultură, nr. 4, Cernăuţi – Bucureşti, 1998.

*

Focşa, Marcela, Ţesăturile, în: Arta populară românească, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.

Jarcău, Gheorghe, Studiul geografic al oraşului şi zonei Siret, în: Ion Popescu-Sireteanu (coord.), Siret – vatră de istorie şi cultură românească, Editura Omnia, Iaşi, 1994.

Muşlea, Ion, Importanţa materialului folcloric din răspunsurile la Chestionarul Hasdeu şi problema valorificării lui, în: Ion Muşlea, Ovidiu Bоrlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui В. Р. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.

Ostafi-Ost, George, Etnic şi economic în Bucovina, în: Kazimierz Feleszko, Jerzy Molas, Vladislav Strutinschi (ed.): Bukowina. Blaski i cienie. „Europy w miniaturze“, Energeia, Warszawa 1995.

Popescu-Sireteanu, Ion, Tereblecea, în: Ion Popescu-Sireteanu (coord.), Siret – vatră de istorie şi cultură românească, Editura Omnia, Iaşi, 1994.

Rychlo, Peter, Zum Problem der Synthese der Bukowiner Multikultur, în: Andrei Corbea-Hoisie, Alexander Rubel (ed.), „Czernowitz bei Sadagora“. Identitäten und kulturelles Gedächtnis im mitteleuropäischen Raum, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi – Hartung-Gorre Verlag, Konstanz, 2006.

1. Dicţionare

Academia Română, Dicţionarul limbii române (serie nouă), Editura Academiei, Bucureşti, t. VI, litera M (1965-1968); t. VII/I, litera N (1971); t. VII/2, litera O (1969); t. VIII/1-5, litera P (1972-1984); t. IX, litera R (1975); t. X/1-5, litera S (1986-2004); t. XI, litera Ş (1978); t. XIII/1-3, litera V (1997-2005).

Bărbuţ, Dorina, Nijloveanu, Ion, Expresii populare româneşti şi locuţiuni. Dicţionar, Editura Suflet Românesc, Craiova, 1995.

Bidu-Vrânceanu, Angela & alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Ediţia a doua, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.

Breban, Vasile, Bulgăr, Gheorghe & alli, Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

Candrea, I. Aurel, Densusianu, Ovid, Dicţionarul etimologic al limbii române. Elemente latine, Fascicula I-IV, Atelierele grafice Socec, Bucureşti, 1907-1914.

Colţun, Gheorghe, Dicţionar frazeologic român-rus, Editura Arc, Chişinău, 1996.

Danilov, Ilie, Dicţionar de mitologie slavă, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

Dicţionar Enciclopedic, vol. I-IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.

Dicţionar român-ucrainean – Румунсько-український словник, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti – Editura Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 1963.

Dumistrăcel, Stelian, Dicţionar de expresii româneşti. „Până-n pânzele albe”. Expresii româneşti. Biografii-motivaţii. Ediţia a II-a, revăzută şi argumentată, Institutul European, Iaşi, 2001.

Grigorovitza, Emanuil, Dicţionarul geografic al Bucovinei, Societatea Geografică Română, Bucureşti, 1908.

Laurian, A. T., Massimu, J. C., Dicţionarul limbei române, vol. I (1944-1972), vol. II (1973-1986), Editura M.A.S.T., Bucureşti, 2003.

Mic dicţionar enciclopedic. Ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

Oprea, Ioan, Pamfil, Carmen-Gabriela, Radu, Rodica, Zăstroiu, Victoria, Noul dicţionar universal al limbii române. Ediţia a doua, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2006.

Papahagi, Tache, Mic dicţionar folkloric. Spicuri folklorice şi etnografice comparate. Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Valeriu Rusu, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.

Stoica, Georgeta, Petrescu, Paul, Dicţionar de Artă Populară, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

1. Atlase lingvistice

Atlasul lingvistic moldovenesc, redactat de R. Udler şi V. Comarniţchi cu participarea lui V. Melnic şi V. Pavel, vol. I, 1, 2, vol. II, 1, 2, Chişinău, 1968-1973.

Atlasul lingvistic român [II], serie nouă, vol. I-VII, Bucureşti, 1956-1972.

Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, de Ion-Horia Bîrleanu, Vasile Pavel, vol. I, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.

Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Basarabia. Nordul Bucovinei. Transnistria, de Vasile Pavel, Editura Ştiinţa, Chişinău, vol. I, 1993, vol. II, 1998.

Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Transilvania, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loşonţi, Editura Academiei Române, Bucureşti, vol. I, 1992, vol. II, 1998.

Atlasul lingvistic român, pe regiuni. Transilvania. Date despre localităţi şi informatori, de Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loşonţi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.

Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ, Editura Academiei Române, Bucureşti, vol. I, 1987, vol. II, 1997.

Noul Atlas lingvistic al României. Moldova şi Bucovina. Date despre localităţi şi informatori, de Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Banat, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, vol. I, 1980, vol. II, 1998.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Banat. Date despre localităţi şi informatori, sub conducerea lui Petru Neiescu, de Eugen Beltechi, Ioan Faiciuc, Nicolae Mocanu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, culese de Stelian Dumistrăcel şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bârleanu, vol. I, partea 1, Editura Academiei Române, Iaşi, 1993.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, culese de Stelian Dumistrăcel şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bârleanu, vol. I, partea 2, Editura Academiei Române, Iaşi, 1995.

Noul Atlas lingvistic român, pe regiuni. Moldova şi Bucovina. Texte dialectale, culese de Ion-Horia Bîrleanu şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, vol. II, partea 1, cu o prefaţă de Stelian Dumistrăcel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002.

1. Izvoare

Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuţi (ASRC), fond 1, inventar 1, dosar 656

ASRC, fond 1026, inventar 1, dosar 39

ASRC, fond 213, inventar 2, dosar 176, fila 6b

ASRC, fond 213, inventar 2, dosar 7, fila 30-32

ASRC, fond 3, inventar 1, dosar 68

1. Surse on-line

www.dexonline.ro

www.wikipedia.org