Vivandierele în Armata Română. Primul serviciu feminin în armată

Astăzi, o doamnă ofițer, subofițer sau soldat nu mai poate constitui un semn de mirare pentru niciun trecător pe stradă sau privitor la vreun ceremonial, fiind o prezență cât se poate de firească în peisajul militar sau social, în toate fațetele sale.

Totuși, trebuie să avem în vedere faptul că această situație este datată în perioada contemporană pe care o traversăm, în trecut lucrurile stând puțin altfel. Este un fapt bine-cunoscut că, pentru perioadele anterioare în care am putea diviza cursul istoric, meseria armelor, mai ales cea aparentă, era un apanaj aproape strict masculin. Ne permitem a spune aproape deoarece, după cum probabil arată și titlul, au existat și meserii militare care au fost date doamnelor, iar cel ce iese în evidență este cel de „vivandieră”.

Termenul vine din limba franceză și apare în cadrul armatei respective chiar înainte de Revoluția franceză, statutând serviciul unor soții de soldați care urmau armatele în campanie, în special cele ale „vivandierilor”, soldații care aveau ca atribuții vinderea de elemente de hrană, alcool sau elemente de echipament trupei din unitatea respectivă. Acestea vor primi și uniformă după războaiele napoleonice cât și o regularizare a serviciului prestat.

În cazul românesc, prima mențiune, descoperită până la acest moment, este redată ca un desen în cadrul lucrării Album al Oastei Moldovei, realizat de căpitanul Alexandru Asachi în anul 1858.[1] Aici, în planșa ce arată comandantul regimentului de infanterie, în planul secund, se observă un tambur major și o vivandieră. Aceasta poartă adopțiunea uniformei regimentului de infanterie moldovean dar cu elemente proprii modelului european al ținutei de damă, recte fustă în culorile uniformei militare cu șorț alb și pălărie în loc de coif cu țui, care restul regimentului. Până la acest moment nu s-a întâlnit documentul în care serviciul vivandierelor ar fi fost reglementat în oștirea moldoveană înainte de Unirea Principatelor, așa că problema rămâne încă deschisă aici.

Prima mențiune documentară apare în anul 1861 când, la 6 martie, este dată Ordonanța nr. 46 a Domnitorului Principatelor Unite Alexadru Ioan I.[2] Această ordonanță stipulează că vine „ca răsplată a sacrificiurilor impuse de legea recrutații tuturor familiilor, este drept a se întâmpina tuturor femeilor militarilor bunul trai și mai cu seamă educația copiilor lor”. Prin ea era limitat numărul de 4 copii și 2 femei pe fiecare companie, escadron sau baterie.

Dacă în cazul copiilor, astfel era instituită instituția copiilor de trupă, în cazul femeilor se ordona ca în acest serviciu, al femeilor de trupă, să fie admise numai cele care erau căsătorite legitim cu un militar din unitate, soldat, caporal sau subofițer. Soțiile de subofițer erau preferate pentru vivandiere, sub care atribuție erau permise a pregăti mesele subofițerilor, deci a fi întrebuințate pentru rolul logistic propice denumirii. Termenul de masă, la momentul respectiv, avea sensul mai larg de pregătire logistică. Soțiile de caporali și soldați se recomanda să fie folosite ca spălătorese ale companiei respective de unde erau încadrate. Plata pentru spălătorie se făcea din fondurile logistice ale unității.

Toate femeile de trupă erau plătite cu solda echivalentă de soldat din unitatea unde erau angajate și beneficiau de toate drepturile de hrană pentru poziția deținută. Pentru exercitarea funcției primeau un act eliberat de consiliul de administrație care constata toate drepturile de lucru și răsplată. Totodată aveau dreptul de a primi locuință într-un local special al cazărmii unde erau angajate, drept care se răsfrângea și asupra copiilor lor. Dreptul de locuință implica și dreptul de lemne afectat unei locuințe militare de familie pentru încălzire.

Din punct de vedere al uniformei, deși avem o mențiune amintită chiar mai devreme, regularizarea uniformelor vivandierelor este apărută de abia în 1865 când este dat Înaltul Ordin de Zi nr. 242.[1] Uniforma era bazată pe cea a unității unde făceau serviciul dar cu câteva elemente distinctive. Acestea erau constituite din pălărie în loc de chipiu, cu bandă tricoloră, fustă în culorile uniformei respective, peste care se punea un șorțuleț alb. Ca echipament aveau portbutoiaș și centură, de centură fiind purtat un pumnal ca cel al ofițerilor de pompieri sau sabie dacă erau din cavalerie.

Instituția vivandierelor și a angajatelor în armată însă dispare relativ repede, nemaifiind amintite în bugetul pe anul 1867.

[1] Înalt Ordin de Zi Nr. 242 din 9 februarie 1865 publicat în „Monitorul Oastei”, Nr. 4, Anul al 6-lea, 19 februarie 1865, pp. 110-114.

[1] Albumul este reprodus în lucrarea S. Iftimi, A. Ichim, Uniforme militare ilustrate de Alexandru Asachi, Iași, Editura Vasiliana 98, 2012, pp. 50-72.

[2] Ordonanța Nr. 46 din 6 martie 1861 publicată în „Monitorul Oastei”, Nr. 16, Anul al II-lea, 15 martie 1861, pp. 241-244.