De ce îmi aduc aminte, după patruzeci și patru de ani, de această întâmplare sortită să se deruleze, în aparență, sub zodia banalului ?
În toamna anului 1974, dintr-un motiv pe care nu-l mai țin minte, am urcat în trenul personal de București, din Halta Strehaia. Cele câteva persoane care au urcat în tren se încadrau perfect în tipologia olteanului ponosit și cu paporniță, majoritatea mergând probabil la stații CFR apropiate, cele mai depărtate fiind Filiași și apoi Craiova unde modestele pachete erau așteptate de copiii ajunși cu serviciul la oraș.
În vagon cu mine a urcat un omuleț în jur de 70 de ani, îmbrăcat modest, cu bască în cap și cu o sacoșă muncitorească din pânză cu șnur și fundul rotund. Bătrânelul a stat tot timpul în picioare uitându-se pe fereastră, “în tinda trenului” cum ar spune olteanul, cu modesta sacoșă lângă el. Eu m-am așezat în compartiment și mi-am scos o carte (Destinele omenirii, vol. I de P.P. Negulescu) pe care am început să o citesc cu atenție, concentrat din cauza zgomotului trenului, a zgâlțâiturilor și a conversațiilor ad-hoc ale călătorilor vorbăreți care păreau că nu-și mai găsesc locul. La un moment dat, bătrânelul a privit spre mine, mai precis spre cartea pe care o citeam, vădit interesat. M-am gândit enervat: “ce țăran curios !” , am lăsat cartea pe banchetă cu titlul expus în ideea ca omulețul să vadă că ce scrie acolo nu este de nasul lui. M-am ridicat cu un aer superior și m-am alăturat fără o vorbă la fereastra trenului lângă bătrânelul cel curios. El mi-a zâmbit cu blândețe și mi-a zis: „Interesantă carte și importantă pentru înțelegerea istoriei !”. La asemenea remarcă venită de la cine nici nu mă gândeam m-am bâlbâit și, în trufia mea, am bâiguit stupid: „Da, cred că e bună !”. În câteva minute m-am recules și mi-am făcut un plan de dialog cu bătrânelul care, sigur, îl citise pe P.P. Negulescu. Am discutat multe timp de trei ore, până la București, dar două lucruri mi-au rămas clare în minte. Vorbind despre psihologia popoarelor, bătrânelul mi-a spus că anumite proverbe se află în variante semnificative pentru felul în care gândesc popoarele și mi-a dat ca exemplu proverbul românesc: „Câte bordee, atâtea obicee !”, proverb care la ruși este sub forma: „Câte sate atâtea obicee!”, iar la polonezi există sub forma: “Câte popoare atâtea obicee !”.
Dintre multele întrebări puse bătrânelului înțelept și informat, fără îndoială că nu pot uita una: Domnule, întotdeauna m-am întrebat ce limbă vorbeau dacii. Poate îmi puteți spune dumneavoastră ?”; răspunsul a fost prompt: “Dacii vorbeau limba pe care o vorbim noi doi acum !”. Fiind convins, pe atunci, de stupida (dar tentanta) teorie a originii latine a limbii române, nu am mai zis nimic, dar pot spune că aceste cuvinte au constituit pentru mine reperul la care m-am raportat mereu până am renunțat la falsa paradigmă a latinității noastre.
Bătrânelul cu care am conversat timp de circa trei ore nu era altul decât academicianul Ion Chițimia, unul dintre cei mai mari specialiști în slavistică din Europa, care venise să-și vadă satul natal Bâltanele din Mehedinți.
Iată de ce îmi aduc aminte de această întâlnire neașteptată într-un tren personal, locul în care un tânăr trufaș a întâlnit un bâtrân înțelept…