Originea limbii române şi adevărata ei structură nu au fost înţelese până acum decât, în cel mai bun caz, parţial. Motivele sânt, desigur, multiple şi nu le putem analiza aici. Limba traco-dacă a fost şi a rămas puţin cunoscută în mod nemijlocit, iar abordarea ei mereu subminată de prejudecăţi. De cele mai multe ori datele au fost interpretate tezist în funcţie de conjunctura socio-politică sau pur şi simplu abordate superficial. Dificultăţile lingvisticii comparativ-istorice sânt mereu înmulţite de lipsa fondurilor pentru promovarea acestui tip de cercetare, mai mereu marginalizată. Evident, de-a lungul celor aproximativ 150 de ani care au trecut de când a apărut lingvistica indo-europeană au existat personalităţi preocupate de fontul nelatin al limbii române, dacă ar fi să menţionăm chiar şi numai câteva nume ca Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Nicolae Densuşianu în secolul XIX, iar din sec. XX, amintim pe Ion I. Russu, Grigore Brâncuş, George Mihăilă. Alţii în schimb, şi aceştia reprezintă marea majoritate, au ignorat segmentul traco-dac, punând accentul pe aşa-zisa moştenire latină, iar atunci când explicaţiile prin limba latină nu au mai fost posibile, au recurs la influenţa slavă sau a altor limbi învecinate ori au fost inventate etimoane latinești. Se știe că pentru a reconstitui un etimon neatesat sînt necesare cel puțin două elemente lexicale similare ca formă și sens în două limbi înrudite din care să se reconstituie un etimon comun. În lingvistica românească a fost ignorată această regulă și au fost reconstituite “etimoane” latinești avînd la bază doar elementul lexical românesc, dar un astfel de procedeu nu poate fi admis.

După Cihac, limba română are 20% elemente latine, 40% elemente slave, 20% turceşti şi încă 20% de alte origini. Prin urmare, după Cihac, 80% din lexicul limbii române ar fi constituit din împrumuturi – o situaţie pe cât de bizară, pe atât de neadevărată – fapt care necesită o analiză detaliată. În principiu, Cihac nu greșește fundamental cu statistica sa, decât prin faptul că atribuie împrumuturilor un mare număr de cuvinte românești care provin, de fapt în marea lor majoritate, din fondul traco-ilir. Astfel, la Cihac, care şi-a publicat dicţionarul în două volume între 1870-1879, nu există niciun cuvânt de origine dacică. Din păcate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici azi, întrucât dicţionarul etimologic al lui Cioranescu, al doilea dicţionar etimologic complet, care cuprinde şi elementele aşa-zis nelatine, publicat în anii ’50 ai secolului trecut, tradus şi publicat în limba română în 2002, de asemenea, nu recunoaşte niciun cuvânt ca fiind de origine traco-dacă, deoarece, în ceea ce priveşte elementele nelatine, Cioranescu îl urmează îndeaproape pe Cihac. Amintim că cei doi autori atribuie un număr relativ mic de cuvinte influenţei albaneze, şi nu fondului traco-dac, cu toate că majoritatea lingviştilor de azi le consideră cuvinte traco-dace. Acest fond ar avea, după diverși autori între 100 şi 180 de cuvinte. Se crede că aşa-zisa moştenire latină, precum şi influenţa slavă au fost bine determinate de cercetările de până acum. Cu toate acestea, un larg segment de cuvinte ale limbii române au rămas fără o etimologie bine stabilită. Prin tradiţie, comparaţia s-a făcut, în mare măsură, doar cu lexicul latin şi, respectiv, cel slav. Această stare de lucruri, cu totul anormală, ne-a determinat să elaborăm acest dicţionar etimologic al limbii române, mai ales după ce ne-a devenit familiară structura generală a dicţionarelor etimologice ale limbii române. Câteva dintre cele mai importante (Cihac, Puşcariu, Tiktin, Cioranescu) au fost publicate în limbi de circulaţie cum ar fi franceza, germana şi, respectiv, spaniola. Aceste dicţionare etimologice dau impresia cercetătorului străin că limba română este o mixtură bizară care, deşi are la bază o oarecare structură romanică, tot o mixtură rămâne. Prin urmare, în concepţia cercetătorilor respectivi, limba română nu prezintă vreun interes ştiinţific deosebit. După mulţi, poporul român, departe de a fi de origine italică, are la bază un nucleu provenit dintr-o populaţie romanizată cândva, peste care au venit alte populaţii de cele mai diverse origini, îmbogățind limba cu elemente noi. După cum se poate vedea, ne confruntăm cu o percepţie total eronată privind originea limbii şi a poporului român, dar mai grav este că nu se face mai nimic pentru a o schimba.

Dicţionarul etimologic al limbii române publicat în 2008 cuprinde aproximativ 5400 de cuvinte-titlu provenite din fondul vechi sau tradiţional şi cca 1200 de neologisme. Fără a lua în consideraţie neologismele, după calculele noastre, elementele comune cu latina nu depăşesc 14%, cele slave reprezintă cam 8%, cele turceşti 3.5%, greceşti 3%, maghiare 1% şi germane 1%. Am putut identifica, de asemenea, un număr de 12-14 cuvinte vechi germanice provenite din gotă sau, mai precis, din dialectul gepid, ceea ce atestă convieţuirea geto-dacilor cu gepizii, în Transilvania, o dovadă în plus că populația dacică nu a părăsit niciodată locurile de baștină. Aceste cuvinte reprezintă un procent de aproximativ 0,2%. Se ştie că, spre deosebire de ostrogoţi şi vizigoţi, gepizii nu au migrat mai departe spre vest, fiind asimilaţi de strămoşii noştri. Un număr de cca 300 de cuvinte au rămas cu origine incertă, deşi, în general, sânt altele decât cele considerate ca atare de dicţionarele etimologice anterioare, reprezentând cam 6,5% din același fond de cuvinte. În sfârşit, cca 280 de cuvinte sânt de origine onomatopeică sau imitativă şi reprezintă un procent de cca 6%. Făcând calculul, constatăm că un procent de cel puțin 58% reprezintă fondul pre-latin sau traco-dac al limbii române. Dicţionarul demonstrează că aceste elemente lexicale provin din proto-indo-europeană prin traco-dacă. La acest fond se poate adăuga şi majoritatea elementelor lexicale de natură imitativă cu o vechime considerabilă, care au echivalente în multe alte limbi indo-europene, ajungându-se la 64%. În plus, multe dintre cuvintele rămase cu origine incertă provin, probabil, din acelaşi fond pre-latin. În ultimă instanţă, această abordare statistică a lexicului limbii române clarifică, misterul numeroaselor cuvinte cu origine necunoscută sau incertă care abundă în dicţionarele româneşti. Desigur, această stare de lucruri trebuia să aibă o explicaţie, explicație care nu poate fi găsită prin căutările slavo-latiniste ale lingvisticii româneşti.

Se pot imagina trei ipoteze cu privire la originea limbii române şi anume:

1. origine latină, cu aproape 14% elemente latine şi peste 86% împrumuturi
2. origine latină cu foarte multe elemente traco-dace, dar şi ceva elemente slave
3. origine traco-dacă cu influenţă latină, slavă sau de altă natură.

Prima ipoteză este cea clasică, devenită doctrină oficială în cultura română de cca 200 de ani, care tinde să fie luată ca un fel de dogmă religioasă. Dar această ipoteză nu rezistă unui examen riguros. Dacă limba română ar avea peste 86% elemente de împrumut, ar fi existat influenţe foarte puternice nu numai la nivel lexical, ci şi morfologic şi sintactic. Acest lucru ar fi produs o creolizare a limbii române, cu pierderea totală sau aproape totală a flexiunii morfologice, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii. Cazul cel mai cunoscut este cel al limbii engleze care, la nivel lexical, este un amestec de elemente anglo-saxone şi franceze (sau latine). Prin urmare, această ipoteză nu poate fi acceptată pentru limba română, întrucât aceasta are o morfologie foarte bogată atât la declinarea substantivelor, dar mai ales la conjugarea verbelor. În plus elementul așa-zis latin este exagerat de mic în comparație cu restul lexicului.

A doua ipoteză derivă din prima, care, într-o oarecare măsură, ţine cont de structura lexicală a limbii române. Conform acestei ipoteze, originea latină a limbii române nu poate fi contestată, întrucât o parte din lexicul de bază este de origine latină. Este ştiut că româna are certe corespondenţe cu latina în ceea ce priveşte lexicul de bază, care însă este destul de redus. Acest fapt ar corespunde principiilor glotocronologice care ţin cont de cei cca 1500 de ani ce au trecut de la separarea latino-faliscei de traco-illiră, până când romanii au ajuns în Balcani, la care se adaugă cei 2000 de ani de atunci încoace, întrucât noi analizăm limba română din zilele noastre. Se ştie că latino-faliscii, strămoşii romanilor, au emigrat de pe cursul mijlociu al Dunării, regiune locuită acum peste 2000 de ani de pannoni şi geto-daci care vorbeau, de fapt, aceeaşi limbă. Pentru cei mai puţin iniţiaţi, menţionăm că glotocronologia este o ramură a lexico-statisticii care studiază rata de înlocuire a vocabularului şi încearcă, în acelaşi timp, să determine ponderea elementelor comune din lexicul de bază a două limbi diferite, dar înrudite. Din această evaluare se poate estima cât timp a trecut de la separarea celor două limbi. În treacăt fie spus, româna împărtăşeşte un anumit lexic de bază cu toate limbile indo-europene, nu doar cu latina, în funcţie de timpul care s-a scurs de la separarea lor de trunchiul indo-european.

Cea de a treia ipoteză susţine că limba română este, în principiu, urmaşa limbii traco-dace care, de-a lungul timpului, a suferit diverse influenţe din partea limbilor cu care a venit în contact, iar asemănările cu latina provin, în mare parte, din fondul comun traco-italo-celtic. Aceste influenţe au avut loc mai ales la nivel lexical, fără efecte considerabile asupra structurii morfo-sintactice a limbii. Menţionăm faptul că la nivel morfologic, asemănările cu latina nu afectează ipoteza în cauză, întrucât acelaşi gen de corespondenţe le regăsim în greacă, sanskrită, în limbile baltice şi chiar în cele slave, limbi indo-europene care au, de asemenea, o morfologie bogată. În acest caz, elementele cu adevărat latine reprezintă, în cea mai mare parte, lexicul legat de biserica creştină, precum şi de o serie de elemente generale de civilizaţie, care se ridică la cca 220 de cuvinte (din cele 14% menționate mai sus). Prin urmare, multe din elementele aşa-zis latine nu sânt, de fapt, de origine latină, ci provin dintr-un fond comun. În marea lor majoritate, acestea sânt cuvinte care nu se împrumută de la o limbă la alta, printre care se includ şi cele din categoriile gramaticale închise cum sânt prepoziţiile, conjuncţiile şi adverbele. Trebuie precizat faptul că, de câte ori am apelat la procente, ne-am referit la numărul cuvintelor-titlu din dicţionar, fără să ţinem cont de derivaţi sau de neologisme. Astfel, numărul de derivaţi ai cuvintelor de origine traco-dacă (incluzând o parte din cele comune cu latina) este cu mult mai mare decât al celor de origine slavă, greacă, turcă sau de alte origini, acestea fiind îndeosebi cuvinte periferice, în marea lor majoritate substantive cu puţini derivaţi sau fără derivaţi. În acest sens, un excelent exemplu sânt cuvintele de origine turcă, care, deşi în statistica noastră reprezintă cam 3,5%, atunci când ţinem cont şi de derivaţi ponderea lor scade sub 1%. Menţionăm că, la elementele lexicale de bază există, în medie, cam 5 derivaţi la unele cuvinte din fondul lexical principal, în timp ce, în unele cazuri, numărul derivaţilor se poate ridica la 9-10. O statistică exactă care să includă şi derivaţii este mai greu de realizat, deşi aceasta ar reda situaţia reală.

Ipoteza originii traco-dace a poporului şi a limbii române a fost susţinută, la noi, pentru prima oară, cu un secol în urmă, de către N. Densuşianu. Cercetătorul şi-a susţinut teoria cu argumente istorice valide, dar cu prea puţine date lingvistice, lucru firesc la acea vreme. Mai puţin cunoscut este faptul că aceeaşi teorie a fost susţinută, cu peste 150 de ani în urmă, de Felix Colson, diplomat francez care a scris mai multe cărţi despre Ţările Române, înainte şi imediat după Unirea Principatelor. Nu putem şti dacă Densuşianu a fost sau nu influenţat de ideile lui Colson. De altfel, nici Colson nu aduce argumente lingvistice, ci doar istorice, dar este, ca şi Densuşianu, foarte convins de originea traco-dacă a poporului şi a limbii române.

În afara graniţelor României, puţini ştiu despre aşa-zisa noastră origine latină, ba mai mult, Romanian language este frecvent confundată cu Romany language, iar Romanian people cu Romany people, confuzie care, după părerea noastră, echivalează cu o catastrofă ce nu este, din nefericire, percepută mai deloc în România. Astfel încât, o reîmprospătare a teoriei cu date şi argumente noi despre originea limbii şi poporului român nu poate fi decât benefică, mai ales că nu este vorba de o propagandă de imagine, ci de restabilirea unui adevăr istoric din păcate ignorat și aproape uitat. In ţările avansate există fonduri speciale, din care se oferă burse de studii celor interesaţi să cunoască limba şi cultura poporului respectiv, chiar dacă este vorba de limbi şi culturi bine cunoscute, cum ar fi cea franceză, germană sau italiană, întrucât fiecare generaţie are nevoie de noi specialişti.

Am arătat cu altă ocazie (Vinereanu, 2002) că limba română a fost comparată cu franceza despre care se consideră, de asemenea, că are trei straturi lexicale: un substrat celtic, stratul latin şi un adstrat germanic. În limba română ar exista cca. 100-180 de cuvinte de origine traco-dacă, cam tot atâtea câte cuvinte de origine galică se crede că există în limba franceză modernă. Ceea ce se uită însă este faptul că, din punct de vedere istoric, între cucerirea şi stăpânirea romană în Galia şi, respectiv în Dacia, sânt diferenţe foarte mari. Vom menţiona aici doar pe cele mai importante: romanii nu au stăpânit la nordul Dunării decât vreo 160 de ani, o perioadă mult mai scurtă comparativ cu prezenţa romană în Galia, care a durat peste 500 de ani. În Dacia, romanii au stăpânit o arie geografică restrânsă, cca. 1/5 din regatul dacic, pe când Galia a fost ocupată în întregime de romani. Astfel, un număr mare de geto-daci au trăit în afara provinciei romane Dacia, atât din cei care aparţinuseră regatului lui Decebal, cât și cei din afara acestuia, întrucât regatul dacic nu includea pe toţi geto-dacii. Nu este lipsit de interes să arătăm că, după spusele lui Eutropius, provincia romană de la nordul Dunării avea o circumferinţă de un milion de paşi, adică cca 900 de km, remarcă din care se pot stabili cu destulă precizie graniţele şi suprafaţa totală a provinciei romane Dacia. Cum bine ştim, romanii s-au retras oficial din Dacia în anul 271 d.Ch., dar din Galia o astfel de retragere oficială nu a avut loc niciodată.

O altă deosebire fundamentală între provincia Dacia şi alte provincii romane este aceea că a fost ultima provincie europeană adăugată imperiului şi prima din care romanii s-au retras. Pe de altă parte, în decursul celor 160 de ani de stăpânire romană la nordul Dunării, situaţia politico-administrativă în această provincie a fost întotdeauna nesigură din cauza invaziilor dacilor liberi şi ale unor popoare migratoare, cu preponderenţă goţii, fapt dovedit din plin de scrierile istorice din vremea respectivă.

Mărturiile arheologice din sec. IV-XII atestă o bogată prezenţă geto-dacă la nordul Dunării. În anii 50-60 ai sec. XX s-au făcut săpături arheologice în mai multe locuri din România, dar interesul pentru arheologie a scăzut în anii 70-80. După 1990, acest interes a crescut din nou. Cimitirele nr. 1 şi 2 de la Bratei, judeţul Sibiu (cf. L. Bârzu, 1973) atestă prezenţa unei populaţii dacice în Transilvania. Cimitirul nr. 1 datează din sec. IV-V d.Ch., secole imediat următoare retragerii lui Aurelian. Această populaţie practica în exclusivitate incinerarea, pe când romanii practicau atât incinerarea, cât şi înhumarea. În ceea ce priveşte cimitirul nr. 2 de la Bratei (sec. VI-VII), acesta reprezintă o fază timpurie a culturii Dridu. În această perioadă începe să apară şi înhumarea, dar este practicată pe scară redusă. Astfel, mormintele de incineraţie de la cimitirul nr. 2 de la Bratei au multe asemănări cu cele 1 600 de morminte de incineraţie de la Sărata-Monteoru, care aparţin culturii Ipoteşti-Cândeşti din sec. VI-VII d.Ch. Cultura Dridu (cf. E. Zaharia, 1967) din sec. IX-XII continuă culturile anterioare din Dacia şi se prezintă ca o cultură unitară, răspândită pe un teritoriu vast care cuprinde actualul teritoriu al României (inclusiv al Republicii Moldova), al Bulgariei şi al Ucrainei de astăzi, unde ritualurile de înmormântare sânt încă predominant de incineraţie chiar în sec. IX-XII, ceea ce dovedeşte că la acea vreme practicile creştine erau încă puţin răspândite.

Acestea sânt doar câteva dintre cele mai importante date istorice şi arheologice ce apar ca premise şi condiţii socio-istorice și nu atestă în vreun fel sau altul romanizarea dacilor. Istoricii şi lingviştii români sânt de acord cu faptul că la anul 271, din Dacia s-au retras autorităţile şi o bună parte din populaţia oraşelor vorbitoare de limbă latină, iar populaţia rurală şi o parte din populaţia oraşelor a rămas pe loc, ceea ce pare să fie corect. Acest fapt este dovedit de arheologie, dar întrebarea care rămâne este dacă populaţia rurală ştia latină. Date fiind dovezile istorice și arheologice de care dispunem este greu de presupus că populaţia satelor ar fi ştiut latină, iar cei care ştiau ceva latină erau, desigur, bilingvi. Cei din regiunile mai retrase nu au avut cum să învețe latină. Astfel, cei care nu aveau nevoie să circule, mai ales femeile, nu cunoşteau latina sau o ştiau în foarte mică măsură. În plus, este bine știut că copiii învață limba de la mamă. Este evident că puţinii vorbitori de latină, la rândul lor bilingvi, nu au putut romaniza restul populaţiei nevorbitoare de latină din fosta provincie romană şi, cu atât mai puţin, pe cei din afara ei, cu mult mai numeroşi, dar acest “detaliu” este ocolit în mod consecvent de istoricii și lingviștii români. Este, de asemenea, bine cunoscut faptul că bilingvii comunică cu ceilalţi bilingvi în limba pe care o cunosc mai bine, mai precis în limba lor maternă, iar cu persoanele monolingve în limba celor monolingvi. Nu numai cercetătorii, dar și orice persoană bilingvă ştie bine acest lucru, fapt complet ignorat de lingvistica românească.

Pe de altă parte, este important să arătăm că s-a făcut prea mult caz cu privire la inscripţiile latine din Dacia, dar prezenţa acestora nu este deloc o dovadă a romanizării. Se ştie că inscripţii latine s-au găsit peste tot în fostul Imperiu Roman, chiar şi în regiuni unde populaţia nu a fost romanizată. În plus, inscripţiile latine erau o modă a celor mai avuţi, puţini la număr, unii dintre ei bilingvi sau chiar neştiutori de latină. Th. Capidan (Aromânii) arată că, în secolele trecute, datorită prestigiului limbii greceşti, aromânii mai înstăriţi îşi puneau pe mormânt inscripţii în neogreacă, chiar şi aceia care nu ştiau o boabă greceşte. În cultura română, s-a făcut mult caz de aşa-zisa linie Jireček, situată undeva la sud de Dunăre. Această teorie susţine că la sud de această linie, s-ar fi vorbit greceşte, iar la nord s-ar fi vorbit latineşte, judecând numai după inscripţiile din zona balcanică, care la nord erau latineşti sau preponderent latineşti, iar la sud erau greceşti sau prepoderent greceşti. Accentuăm însă ideea că limba vorbită şi limba inscripţiilor existente într-o regiune, la un anumit moment istoric, pot să nu coincidă. Limba inscripţiilor coincide cu limba oficială sau cu limba de prestigiu (prestige language), fapt bine cunoscut cercetătorilor care studiază societăţile bilingve. Un exemplu cu mult mai la îndemână în acest sens este cazul Ţărilor Române, spaţiu în care limba slavonă s-a folosit ca limbă oficială şi de cultură câteva sute de ani şi unde avem multe inscripţii în limba slavonă. Când este vorba de morminte, aceste inscripţii apar pe mormintele domnitorilor şi ale boierilor din acea epocă. Era limba slavonă limba lor maternă? Oricine va răspunde: nicidecum! Ca să nu mai vorbim de restul populaţiei româneşti din Ţara Românească şi Moldova. Ştim bine că limba lor maternă era limba română, dar ca orice persoană educată din acea vreme, mulţi dintre boieri ştiau şi slavonă, mai mult sau mai puţin. Oamenii simpli însă nu ştiau slavonă şi nici nu-şi puneau pe morminte inscripţii în limba slavonă, iar dacă îşi vor fi pus, acelea au fost pe cruci de lemn şi nu au ajuns până la noi. Mutatis mutandis, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în provincia Dacia, dar şi în jurul faimoasei linii Jireček. Prin urmare, inscripţiile nu oferă informaţii certe cu privire la limba vorbită într-o anumită regiune, la un moment dat.

Gamillscheg şi Reichenkron făceau referire la aşa numitele “nuclee de romanizare” care ar fi continuat procesul şi după retragerea oficială a romanilor din Dacia, dar este o ipoteză greu de susținut. După cum am văzut, aceste nuclee practic au dispărut ori s-au diminuat considerabil, odată cu retragerea populaţiei de la oraşe, astfel încât vorbitorii de latină care au mai rămas după retragerea lui Aurelian s-au topit în masa de vorbitori de limbă dacă lăsând în urmă cca 220 de cuvinte de origine latină. Prin urmare, doar studiul atent al limbii române mai vechi şi mai noi este în măsură să ne lămurească în ceea ce priveşte originea ei; în primul rând, structura ei fonologică şi respectiv lexicală care sânt mai stabile, iar în al doilea rând structura morfologică.

Marea majoritate a lingviştilor consideră limba traco-dacă ca fiind o limbă de tip satem, dar acest lucru nu corespunde realităţii. Comparând datele fonologice ale unor grupuri de limbi indo-europene şi în special limbile italice şi cele celtice, se poate trage concluzia că limba strămoşilor noştri de acum 2000-3000 de ani avea o serie de trăsături fonetice comune cu limba osco-umbrică, dar şi cu celtica continentală. Desigur că, fiind toate limbi indo-europene, împărtăşeau o bună parte din lexic. Este de presupus că, pe la sfârşitul mileniului II, î.Ch., traco-illira a început să se dezvolte ca limbă individuală între limbile celtice şi italice la vest şi balto-slava la est, pe atunci un grup etnic cu mult mai mic decât grupul traco-dacic. La începutul epocii fierului (cf. H. Wagner, 1971) traco-ilirii şi celţii ocupau o bună parte a Europei, de la Lacul Meotic (Marea de Azov) până cel puţin în Pirinei, exceptând părţile cele mai de sud şi, respectiv, de nord ale Europei. Cu alte cuvinte, teritoriul de origine al proto-celţilor se afla undeva în continuarea teritoriului de formare a dacilor şi illirilor. O linie de demarcaţie clară a limbilor acestor grupuri etnice nu este uşor de stabilit întrucât, cum am văzut, fragmentarea unităţii lor trebuie să fi avut loc către sfârşitul mileniului II, î.Ch. Cu toate acestea, Pytheas Massiliotul (cf. O. Schrader, 1890), un navigator grec care a călătorit în Marea Nordului, vorbeşte de populaţia celtică situată la vest de Rhin, dar şi de cea “scitică” aşezată la răsărit de Rhin. Navigatorul grec îi menţionează pentru prima oară pe germanici ca teutoni, însă, fără să-i poată localiza cu exactitate. Volcae este primul trib celtic cu care germanicii au venit în contact la coborârea lor din peninsula scandinavică, după numele cărora au numit ulterior pe toţi celţii, dar şi pe italici (v. vlah). Este bine cunoscut faptul că pe vremea lui Burebista, cât şi după aceea, geto-dacii se învecinau la apus cu germanicii care coborîseră din peninsula scandinavă stabilindu-se la răsărit de Rhin.

Istoricul francez Arbois de Jubainville (1889-1894), citând pe Eusebius Pamphilius, arată că pe la 1200-1100 î.Ch. osco-umbrii au migrat de pe cursul superior al Dunării (sudul Germaniei de azi) în Italia centrală. La acea vreme triburile traco-illire, italice şi celtice încă nu erau suficient diferenţiate din punct de vedere lingvistic. Tot în aceeaşi perioadă, triburile traco-illirice ale dorienilor au migrat tot înspre sud, în Grecia, grecizându-se. Unele dialecte greceşti (cele de vest şi de nord) au cunoscut labializarea labiovelarelor din proto-indo-europeană, spre deosebire de dialectul ionian vorbit în Asia Mică. Astfel, PIE *kŭetuor ‘patru’ > dor. πέτταρες ‘id’, lesb. πέττυρες ‘id’, precum şi hom. πίσυρες ‘id’, sânt forme care presupun influenţa illiro-tracică asupra acestor dialecte greceşti, spre deosebire de ion. τέτταρες ‘patru’.

Toate aceste triburi, plecate de undeva de la Dunăre, au păstrat în dialectele lor, care mai târziu au devenit limbi de sine stătătoare, câteva particularităţi fonetice comune mult prea apropiate între ele ca să fie simple coincidenţe. Acest fapt ne duce la concluzia că vorbitorii lor trăiseră până nu demult în acelaşi loc. Autorul latin de origine galică Marcus Antonius Gnipho (cf. de Jubainville) atribuie galilor şi osco-umbrilor o origine comună (cf. A. de Jubainville, 1894). M.A. Gnipho, care a trăit în sec. I î.Ch., susţine că umbrii sânt o veche ramură a gallilor. Prin urmare, Gnipho, care ştia limba galică, nu putea să nu observe o serie de apropieri fonetice şi lexicale între galică şi umbrică, trăsături pe care latina nu le împărtăşea cu cele două. În plus, este posibil ca acest autor să fi avut informaţii şi din anumite surse mai vechi, romane sau galice, privitoare la originea umbrilor. Cert este că asemănările între umbrică şi galică devin evidente oricărui cercetător familiarizat cu aceste două limbi.

În ceea ce privește pe latino-falisci, este extrem de important să arătăm că au migrat de pe cursul mijlociu al Dunării, mai precis de undeva din Pannonia sau Austria de astăzi (cf. Ist. lumii în date, 1972), fiind purtătorii culturii Villanova din Italia. Velleius Paterculus (1924, 11. 110) remarca la începutul sec. I, d.Ch. că pannonii aveau obiceiuri romane şi cunoştinţe de limbă romanică, nu de latină. Prin romanică, autorul înţelegea, desigur, ceva similar cu limbile şi dialectele italice din vremea sa (“omnibus autem Pannonis non disciplinae tantum modo, sed linguae quoque notitia Romanae”), fapt care l-a făcut pe Vasile Pârvan şi pe alţii să conchidă că pannonii (dar şi traco-dacii) începuseră să se romanizeze încă înainte de cucerirea romană, ceea ce este o absurditate. Explicaţia afirmaţiilor lui Paterculus este cu totul alta. După cum menționat strămoşii latino-faliscilor au migrat în peninsula italică cu câteva secole înaintea osco-umbrilor, întrucât în latină şi faliscă nu se întâlnesc o serie de inovaţii fonetice pe care le întâlnim în traco-illiră, osco-umbrică, galică şi dialectul dorienilor care, după cum am văzut, sânt traco-iliri grecizaţi. Astfel se explică asemănările între traco-iliră şi latină. Nu este lipsit de interes să arătăm că Priscus Panites (Amb.), autor bizantin din sec. V, d.Ch. care a făcut parte dintr-o delegaţie bizantină ce l-a vizitat pe Attila, în Pannonia, afirmă că la curtea acestuia se vorbea limba hună, limba gotă şi limba ausonică (nu latină), ausonii fiind consideraţi în antichitate cei mai vechi locuitori ai Peninsulei Italice, cu alte cuvinte strămoşii latino-faliscilor şi ai altor triburi italice vechi. Prin urmare, autorul bizantin făcea clar distincţia între latina din perioada clasică şi ausonică, astfel că în accepţiunea lui Priscus, pannonii vorbeau limba strămoşilor latino-faliscilor.

După această încadrare genetică şi geografică a limbii traco-dace, considerăm oportun să facem o scurtă prezentare a celor mai importante teorii referitoare la originea limbilor indo-europene. În a doua jumătate a sec. XVIII, Sir William Jones (1746-1794), judecător englez stabilit la Calcutta, fiind nevoit să cunoască legislaţia din India, a trebuit să înveţe limba sanskrită, ajungând astfel să facă o descoperire istorică. Bun cunoscător al limbilor greacă şi latină, Jones a constatat că acestea din urmă au multe asemănări cu sanskrita, atât la nivel lexical cât şi la nivel morfologic. După acest moment crucial, încep cercetările lingvistice comparativ-istorice legate de limbile indo-europene, realizări considerabile în acest domeniu datorându-se lingviştilor germani din sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX. Astfel a apărut teoria originii orientale a limbilor şi popoarelor indo-europene, de unde provine şi termenul de indo-european, azi larg folosit, deşi ultimele teorii cu privire la originea acestora nu mai justifică pe deplin termenul. Pe la sfârşitul sec. XIX, arheologi germani de prestigiu, precum Otto Schrader, au ajuns la concluzia că indo-europenii s-au format undeva la Nordul Mării Negre, de unde s-au răspândit la vest şi la est. Această teorie nu contrazice întrutotul pe cea anterioară ce susţinea că europenii au venit de undeva din Asia. Este vorba de purtătorii culturii kurganelor, care într-adevăr au migrat spre vest în trei valuri mari, începând de pe la 5500, î.Ch. şi terminând pe la 2700-2500, î.Ch. Conform aceleeaşi teorii, o parte din aceştia au migrat spre sud, iar alţii spre est. Din aceştia provin popoarele şi limbile indo-ariene care se vorbesc azi din Iran până în India. Această teorie este continuată în sec. XX de alţi cercetători, între care a excelat Marija Gimbutas. Cercetătoarea americană de origine lituaniană a dezvoltat teoria în cauză, acordând o atenţie deosebită istoriei regiunii carpato-danubiene. Conform teoriei mai sus menţionate, vechii locuitori ai Europei erau ne-indo-europeni, fiind asimilaţi de triburile războinice ale purtătorilor culturii kurganelor – fapt în care Gimbutas credea cu tărie. Ea face tot timpul distincţia între Vechea Europă şi Europa ulterioară indo-europeană.

Teoria Marijei Gimbutas, a fost contrazisă pentru prima oară de către arheologul american W. H. Goodenough (1970) care demonstrează, pe baze arheologice, că purtătorii culturii kurganelor erau, de fapt, o prelungire a culturii Cucuteni. Menţionăm că, după teoria susţinută de M. Gimbutas, cultura Cucuteni, ca toate culturile aşa-zisei Europe Vechi, era, prin excelenţă, o cultură ne-indo-europeană. După cum vedem, Goodenougth nu contrazice în totalitate teoria anterioară, ci doar o lărgeşte şi o modifică în mod fundamental, considerând că cel puţin o bună parte a vechilor locuitori ai Europei erau tot indo-europeni. Această idee a fost cu totul nouă la acea vreme.

Mai târziu, începând cu anii ’80 ai secolului trecut, arheologul britanic Colin Renfrew, bazându-se pe date arheologice recente, arată că primii indo-europeni au sosit în Europa cu mult timp înainte şi anume după ultima eră glaciară, acum 8000-9000 de ani, de undeva din Asia Mică prin Balcani. Ei au introdus primele elemente de agricultură, precum şi o serie de cereale de cultură şi unele animale domestice. Este ştiut astăzi că o serie de cereale, precum şi unele animale domestice (ex. oaia şi capra) îşi au originea în Asia Mică. Răspândirea agriculturii în toată Europa, din Balcani până în Insulele Britanice, a durat cam 2000 de ani – perioadă egală ca timp cu era creştină – deplasându-se cam un km pe an, conform constatărilor specialiştilor. Datele lingvistice susţin aceeaşi ipoteză, şi anume că limbile indo-europene s-au răspândit pornind de undeva din Asia Mică. După ultimele cercetări lingvistice, limba-mamă indo-europeană din care se trag toate limbile indo-europene face parte dintr-o macro-familie, numită de lingvişti, nostratică. Din această macro-familie fac parte familiile: afro-asiatică (sau hamito-semitică), uralică, altaică, sud-caucaziană (sau kartveliană), dravidiană şi sumeriană, pe lângă cea indo-europeană. Din aceasta s-au desprins caucazienele de sud, care s-au îndreptat spre nord oprindu-se în Caucaz, dravidienii s-au îndreptat spre India, iar popoareled uralice, altaice şi cele ugro-finice s-au răspândit spre nord-est. Vorbitorii de hamito-semită au rămas în Orientul Mijlociu, în timp ce vorbitorii de sumeriană s-au aşezat ceva mai la est, iar indo-europenii a trecut în Balcani. Menţionăm că aceste migrări nu au avut loc în mod simultan, cu alte cuvinte aceste familii de limbi s-au desprins pe rând din trunchiul comun. Prin urmare, numai din Asia Mică sau Orientul Mijlociu s-au putut răspândi familiile de limbi aparţinând macro-familiei nostratice. Acesta este încă un argument, de data aceasta lingvistic, că indo-europenii şi-au făcut apariţia în Balcani venind din Asia Mică, nu din nordul Mării Negre. Conform cercetătorilor din domeniul geneticii şi arheologiei, omul modern îşi are originea în Africa, de unde a trecut în Orientul Mijlociu, în urmă cu mai multe zeci de mii de ani şi apoi s-a răspândit în Asia şi Europa. Din Asia, în urmă cu cca 10000-12000 de ani, omul a trecut pe continentul nord-american, apoi pe cel sud-american (cf. L.L. Cavalli-Sforza, 2000). Acestea sânt ultimele descoperiri cu privire la originea indo-europenilor. Cu alte cuvinte, traco-dacii sânt urmaşii primilor indo-europeni veniţi în Europa în urma ultimei ere glaciare. Prin urmare, culturile neolitice (Cucuteni, Starčevo-Criş, Gumelniţa etc.) care s-au dezvoltat în regiunea carpato-danubiană şi în Balcani, pot fi numite proto-tracice şi nu pre-indo-europene (sau ne-indo-europene), cum aprecia M. Gimbutas. Am considerat necesară prezentarea acestor teorii mai vechi şi mai noi pentru a înţelege evoluţia istorică a acestora şi pentru a cunoaşte actualul stadiu al cercetărilor cu privire la originea limbilor indo-europene, pe de o parte, iar pe de altă parte, să punem în adevăratul lor context cercetările cu privire la originea limbii și a poporului român.

Nu cu mult în urmă, în prestigiosul ”The Journal of Indo-European Studies” (Volume 40, Numbers 3&4, Fall/Winter 2012) a apărut un articol extrem de interesant pentru cultura și istoria noastră, dar care, probabil în România, va trece aproape neobservat. Articolul este intitulat ”Indo-European Expansion Cycles”. Autorul acestui articol este istoricul islandez Axel Kristinsson. În acest studiu, autorul consideră că adevărata vatră de răspândire a indo-europenilor este cultura Cucuteni de unde ar fi migrat diferitele triburi indo-europene, după ce populația s-a înmulțit căutând noi teritorii. Teoria sa este parțial verosimilă, deși în opinia noastră cultura Cucuteni este relativ târzie pentru a o situa la originea răspândirii indo-europenilor. Cea mai populară dintre ipotezele anterioare, cea a culturii kurganelor, a fost susținută în special de Gordon Childe, Marija Gimbutas, iar în zilele noastre, cel mai cunoscut susținător al acestei teorii este David Anthony, deși tot mai puțini cercetători cred în ea. Cea de-a doua, ipoteza neolitică a fost susținută cu argumente mult mai plauzibile decât prima de către Colin Renfrew (1987) care este după noi cea mai verosimilă. Astfel credem că teoria Kurganelor și cea a Culturii Cucuteni se bazează pe constatarea unor migrări largi de triburi indo-europene care au avut loc mai târziu și prin urmare, sânt teorii care trebuie incluse în ipoteza neolitică.

Limba traco-dacă o limbă centum: În mod tradițional, traco-daca a fost și este considerată o limbă satem, dar o serie de cuvinte românești de origine traco-dacă indică în mod clar caracteristici centum. Interpretarea greșită a datelor se datorește faptului că anumite cuvinte românești de origine traco-dacă sau chiar unele glose dacice au o africată sau siflantă, acolo unde în proto-indo-europeană se găsește o velară, dar acest fenomen este întâlnit doar în anumite contexte fonologice și este vorba de evoluții ulterioare. Indo-europeniștii au împărțit limbile indo-europene în două grupuri mari: grupul centum, după latin. centum ‘sută’ (o limbă centum) și cel satem, după avestic. satem ‘sută’ (o limbă satem) observând cum a evoluat velara indo-europeană surdă palatală *k’, mai exact spus, limbile centum au depalatalizat acest sunet, transformându-l în velara simplă *k, pe când în limbile satem acest sunet a devenit a siflantă (s, ś).

Pentru a demonstra acest lucru trebuie arătat că velarele palatale proto-indo-europene au avut o evoluție centum în traco-dacă. Indo-europeniștii au reconstituit trei categorii de velare oclusive pentru limba proto-indo-europeană. Acestea sânt:

1. Velarele simple: *k, *g, *gʰ
2. Velarele palatale: *k’, *g’, *g’ʰ
3. Labio-velarele: kʷ, *gʷ, *gʷʰ

Diferiți lingviști au refăcut versiuni puțin diferite, dar pentru ceea ce vrem noi să demonstrăm acest lucru nu are importanță.

Prin urmare, ceea ce ne interesează pe noi, în mod deosebit este faptul că în traco-dacă velarele palatale indo-europene au devenit velare simple. La acest moment labiovelarele au rămas neschimbate. Acest detaliu include traco-daca și illira în grupul limbilor centum. Până pe la jumătatea mileniului II, î. Ch. proto-italo-celto-iliro-traco-daca era o singură limbă, apoi au început să apară anumite inovații fonetice. Anume în centrul acestui grup, adică în dialectul din care au evoluat celticele continentale și osco-umbrica, labiovelarele (kʷ, gʷ) încep să devină bi-labiale (p, b), fenomenul se extinde la toate labiovelarele din limbile celtice continentale și din osco-umbrică, întrucât osco-umbrii au migrat de pe cursul superior al Dunării, deci dintr-o zonă celtică (vezi supra). În traco-iliră sânt afectate doar labio-velarele care erau urmate de o vocală deschisă (a, o), pe când cele urmate de o vocală închisă (e, i) s-au palatalizat ca și velarele simple aflate în același mediu fonologic. Astfel putem conclude că în traco-iliră fenomenul palatalizării s-a desfășurat concomitent sau aproape cu cel al bi-labializării. De menționat că fenomenul bi-labilalizării labiovelarelor nu a afectat dialectele periferice din care rezultat celticele insulare, latino-falisca și respectiv proto-albaneza (v. supra). Este, de asemenea, demn de remarcat că palatalizarea velarelor urmate de o vocală închisă are loc în traco-dacă la toate velarele indiferent dacă ele provin din velare simple, palatale sau labiovelare. Acesta este un indiciu foarte clar că este vorba de un fenomen târziu, cu mult timp după destrămarea limbii indo-europene, doar în momentul când dialectul de răsărit al proto-limbii menționate mai sus începe să devină limba traco-iliră, undeva către sfârșitul mileniului II, î. Ch. Prin urmare, fenomenul palatalizării este un caz particular și apare în dialectul traco-iliric, cu mult după destrămarea limbii proto-indo-europene din care au rezultat două dialecte majore: unul de vest unde velarele palatale au devenit velare simple și un altul de este unde velarele palatale au devenit siflante. Din cele arătate până aici reiese că traco-ilira aparține grupului centum. În cele ce urmează, voi aduce exemple în acest sens.

După cum am menționat deja, velara palatală PIE *k’ corespunde în română unei velare simple când este urmată de o vocală deschisă, dar a devenit africate sau siflante când au fost urmate de vocale închise.

Astfel, substantivul cârd derivă din PIE *k’erdho, *k’erdha-. Prin urmare, în cârd, velara indo-europeană palatală (*k’) s-a depalatalizat devenind o velară simplă, ca în orice altă limbă centum, iar nu o siflantă, cum ar fi trebuit să se întâmple dacă traco-daca ar fi fost o limbă satem.

Cognați în grupul centum: grec. κόρθος, v. irl. crod ‘bogăție, animale’, cimr. (Welsh) cordd ‘grup, mulțime’, got. hairda ‘cârd, turmă’, v. scand. hjord ‘id’, VGS heord ‘id’, NHG Herde ‘id’, precum și lituan. kerdžius ‘cioban, păstor’.

Cognați în grupul satem: skr. śardha ‘cârd’, avest. sarəda ‘seminţie, gen’, OCS čreda ‘cârd, turmă’. Observăm că lituaniana, deși este considerată o limbă satem prin excelență, în acest caz, precum și în alte cazuri similare se comportă ca o limbă centum. În cazul limbilor baltice poate fi vorba fie de împrumturi din geto-dacă, fie este o dovadă că și limbile baltice sânt la origine limbi centum, dar contactul îndelungat cu limbile slave face ca ele, la o privire mai puțin atentă, să pară azi limbi satem.

Pe de altă parte, în română, mai avem încă două substative care derivă de la același radical indo-european, anume: ciurdă și cireadă, cu sensuri similare, fiecare folosit cu preponderență în graiuri diferite. Dicționarele etimologice mai vechi consideră că aceste două forme provin din OCS čreda, dar ciurdă nu prezintă metateza lichdei (r) ca în vechea slavă bisericească. Aceasta din urma derivă, mai degrabă, dintr-un traco-dac *kerda > *cirda, pe când forma cireadă poate fi sau nu influențată de cea slavă. Cu alte cuvinte forma cârd derivă dintr-o formă puțin diferită *kerd > *kǝrd, unde vocala PIE *e a devenit schwa (ǝ) care mai târziu a împiedicat palatalizarea velarei k.

Un alt exemplu este subst. coasă care se găsește și în unele limbi slave, dar acest element lexical are o evoluție centum, nu una satem: cf. bulg., ukr., rus. kosá, sb. kosa, precum și alb. kosë and ngr. κόσσα. Forma derivă de la PIE *k’es– ‘a tăia’ (IEW, 586).

Cognați în grupul satem: skr. sasti, sasasti ‘a tăia, a ucide’, çastram ‘cuțit’.

Cognați în grupul centum: grec. κεάζω ‘a tăia, a spinteca’, latin. castro, castrare ‘a tăia, a castra’ irl. med. cess ‘sabie’, v. scand. hes. Și în acest caz, lituan. kasù, kàsit ‘a săpa’, alb. korre ‘cules’, korr ‘a culege, a aduna recolta de pe câmp’ se aliniază grupului centum. Pokorny se întreabă nedumirit de ce PIE *k’ nu a devenit o spirantă cum ar fi fost cazul în limbile slave care sânt limbi satem: “k statt s durch Dissimilation gegen das folgende s?” (k în loc s, prin disimilare cu s-ul următor?), dar lasă problema deschisă.

Ca și limbile baltice și albaneza are trăsături centum. Dacă în cazul limbilor baltice nu putem spune încă dacă este vorba de împrumuturi din limba traco-dacă sau sânt veritabile limbi centum, în cazul albanezei datele sânt mai clare, anume acestea arată că albaneza este o limbă centum, ca și traco-ilira. În ultimă instanță, în ceea ce privește limbile baltice, cea de-a doua ipoteză este mai plauzibilă, rămâne doar ca cercetări viitoare să demomstreze acest lucru.

În continuare, voi arăta că și în acest caz, în română, mai avem câteva elemente lexicale care derivă de la același radical proto-indo-european ca și coasă, unde a rezultat o velară simplă, din PIE *k’, anume cosor și custură. Acesta din urmă derivă din forma nominală *k’estrom (IEW, 586). În timp ce primul are corespondenți în limbile slave, cel de-al doilea nu are. Unii slaviști au arătat că limble slave au un număr de cuvinte de tip centum în paralel cu altele de tip satem derivând de la același radical proto-indo-european. Un alt exemplu concludent este verbul a cresta care derivă de la același radical și este cognat bun cu latin. castro. Nu ne putem îndoi de asta întrucât Walde-Pokorny derivă latin. castro de la același radical. Prin urmare, rom. cresta derivă de la forma nominală *k’estrom ‘cuțit, intrument de tăiat’, unde lichida r a metatizat peste grupul consonantic st.

Un alt exemplu îl constitue subst. colibă care derivă din PIE *k’el– ‘a ascunde, a acoperi’ cu formele nominale *k’oliā, *k’eliā-, *k’ēlā (fem.), *k’elos– (neut.) (IEW, 553). Mai exact, forma colibă derivă din forma nominală k’oliā. Termenul este atestat ca toponim la Pausanias, în toponime din nordul Greciei (sec. IV, d.Ch.), dar și din Tracia, la Ptolemeu sub forma Καλύβη care este o autentică formă de plural aproape identic cu rom. Colibe. Forma nu este grecească din moment ce același termen în greacă sună καλιά ‘colibă, cuib’, cognat cu (v. colibă). Tot de la acest radical provine și subst. cuib (arom. cul’bu, mgl. istr. cul’b), de la una din formele nominale de mai sus, probabil din cea de neutru k’elos. Demn de remarcat că ambele forme românești derivate de la acest radical au bi-labiala b atașată rădăcinii, încă o dovadă în plus că ambele sânt de origine traco-dacă (v. cuib).

În fine, rom. crai (crăiasă) se poate adăuga acestui șir de cuvinte românești de origine traco-dacă. Termenul provine din PIE *k’rei– ‘a fi în față, a excela’ (IEW, 618) sau din PIE *k’reiH– ‘strălucire’ ((EDG, Beekes, 1, 774), cu cognați în sanskrită, avestică și greacă: skr. śri, avest. sri ‘suveranitate, bogăție, strălucire’, grec. κρείων ‘rege, principe’, la Homer, cu referire la Agamemnon, în câteva rânduri, precum și κρείουσα ‘crăiasă, regină’, care apare la Homer, doar o singură dată cu referire la una din soțiile lui Priam (Iliada, 22, 48: cf. Lidell). Beekes arată că termenul provine din limbajul poetic indo-european. După cum am văzut termenul este rar folosit chiar de Homer, cu referire doar la două persoane, ceea ce ne face să credem că greaca veche la putut împrumutat din traco-iliră. Nu este un secret pentru niciun vorbitor de limbă română că formele crai, crăiasă, aparțin limbajului poetic din folclorul românesc, atât în poezia populară, cât și în basmele românești. Nu este de mirare că cel mai mare poet de limbă română le folosește cu succes. Încercăm se ne oprim aici cu exemplele noastre, deși ele pot continua. Sper că am fost destul de convingător în a demonstra că traco-daca a fost o limbă centum, prin excelență. Se poate exemplifica și alte cuvinte românești care au acelați comportament fonologic, dintre cele care au cognați în limba latină.

Pe de altă parte, există o evoluție similară și în cazul velarelor indo-europene simple, anume cele urmate de vocale deschise au rămas neschimbate pe când cele urmate de o vocală închisă au palatalizat, dovadă că palatalizarea este un fenomen târziu care a apărut cu mult după separarea celor două grupuri centum/satem, mai precis în traco-iliră.

În cazul velarelor palatale indo-europene urmate de o vocală închisă ele au devenit siflante. Astfel, după Reichenkron, rom. țep derivă din PIE *k’oipo-, *k’eipo– ‘par, piatră sau lemn ascuțit’, cu o multitudine de derivate: țepuș, teapă, țepușă, a înțepa, înțepătură, Țepeș. Alb. thep este cognat al formei românești. Dintre lingviștii români atât Poghirc, cât și Brâncuș, îl consideră element de substrat, fără să indice radicalul proto-indo-european din care provine.

În continuare, vom aduce două exemple de cuvinte românești în care velarele indo-europene simple au avut aceeași evoluție cu cele palatale, în funcție de vocala care le-a urmat. Astfel subst. cârlig derivă din PIE *(s)ker– ‘a îndoi’ (IEW, 935), care a păstrat velara simplă indo-europeană, fiind urmată de o vocală deschisă ca și în cârd, pe când ceaţă derivă dintr-un mai vechi *ketia, o formă nominală a PIE *ked– ‘a fumega, a scoate aburi’ (IEW, 537). În acest din urmă caz, PIE *k a palatalizat din moment ce vocala închisă *e a rămas neschimbată. Prin urmare, rezultă că apariția siflantelor și a africatelor rezultate din velare este un fenomen ulterior.

Revenind la discuţia anterioară, privind situaţia lingvistică şi istorică din Europa mileniului II, î.Ch., vom analiza raporturile lingvistice ale limbii traco-dace cu limbile indo-europene din proximitatea ei geografică. În acest scop, facem o trecere în revistă a asemănărilor şi deosebirilor fonologice dintre aceste grupuri de limbi. Pentru a înţelege mai bine aspectele fonologice ale acestora, trebuie să arătăm cum au evoluat ele din proto-indo-europeană. Astfel, una din trăsăturile distinctive ale acestei limbi a fost prezenţa oclusivelor sonore aspirate (b/bh, d/dh, g/gh). Dispariţia aspirării a avut loc în mai multe din limbile indo-europene care au avut o poziţie centrală din punct de vedere geografic, şi anume: traco-ilira, celticele, balticele, dar și proto-slava și iraniana. Excepţie face greaca, care are un tratament diferit al consoanelor aspirate indo-eropene, transformând aspiratele sonore (bh, dh, gh) în aspirate surde (ph, th, ch). Acest fapt se explică prin evoluţia aparte a limbii proto-greceşti, întrucât grecii s-au stabilit în peninsula balcanică la începutul mileniului II, î.Ch., venind din Asia Mică. Sanskrita însă a păstrat multe elemente ale sistemului fonetic indo-european. Greaca a dezvoltat aspiratele sonore (bh, dh, gh) în aspirate surde, iar în proto-germanică, o altă limbă situată la marginea arealului indo-european, aspiratele sonore (bh, gh, gh) au devenit neaspirate (b, d, g), în timp ce sonorele neaspirate au devenit surde (p, t, k), iar oclusivele surde p, t, k au devenit fricative (f, th, k). Aceste transformări fonologice din proto-germanică, în strânsă legătură una cu cealaltă, sânt cunoscute sub numele de legea lui Grimm.

Din această sumară prezentare a evoluţiei oclusivelor aspirate rezultă că transformările de care am vorbit mai sus (bh>b, gh>g, dh>d), care au avut loc în majoritatea limbilor indo-europene, în principiu cele care au ocupat o poziţie centrală, trebuie să fi avut loc la o vreme când strămoşii triburilor indo-europene, vorbind dialecte din care se trag limbile sanskrită, greacă ori germanică, se separaseră de restul comunităţii indo-europene.

După cum vom vedea traco-ilira se află într-o poziţie centrală, împărtăşind multe trăsături cu unele limbi din grupul centum, dar şi cu cele din grupul satem. Rezumând cele de mai sus, în centru se situează limbile traco-iliră, celticele continentale şi osco-umbrica. Acestea au avut în cadrul limbilor indo-europene un caracter specific, în sensul că pe lângă evoluţia comună a consoanelor aspirate, în cadrul acestor limbi a avut loc şi o evoluţie deosebită a labiovelarelor provenite din proto-indo-europeană. Aceasta avea trei grupuri de consoane velare formate dintr-o pereche surdă/sonoră şi anume: velarele palatale (k’, g’, pron. chi, ghi), velarele simple (k, g), precum şi aşa-numitele sunete labio-velare: kʷ, gʷ (care se pronunţau ca şi sunetul latin qŭ din aqŭa, cu rotunjirea buzelor).

Este bine cunoscut faptul că în limbile satem, labiovelarele proto-indo-europene au pierdut elementul labial, devenind velare simple, confundându-se cu corespondentele lor velare. Pentru cei mai puţin iniţiaţi în indo-europenistică, menţionăm că lingviştii secolului XIX au împărţit limbile indo-europene în două mari grupuri: grupul satem, în partea de răsărit a arealului indo-european şi grupul centum, situat în partea de vest a acestui areal. Denumirile au fost date după forma din avestică satem care defineşte termenul ‘sută’ şi respectiv din latină, centum care defineşte acelaşi termen. Astfel, în grupul limbilor satem intră: limbile indo-ariene, avestica, persana veche, proto-slava, proto-baltica şi urmaşele acestora, iar în grupul centum intră: latina și celelalte limbi italice, greaca, illira, celticele, germanicele, precum și limba traco-dacă după cum am arătat mai sus.

După această scurtă incursiune cu privire la împărţirea limbilor indo-europene, să revenim la tratamentul labiovelarelor. În cadrul grupului central menţionat mai sus, traco-daca a avut un comportament diferit atât faţă de limbile satem, cât şi faţă de latino-faliscă. Dacă în limbile satem, aşa cum am arătat, aceste consoane au păstrat doar componenta velară, eliminând pe cea labială (rotunjirea buzelor), în celticele continentale şi în osco-umbrică şi, într-o oarecare măsură, în traco-dacă, dar şi în unele dialecte greceşti se petrece fenomenul invers, şi anume că labiovelarele au pierdut componenta velară devenind labiale simple (b, p) (PIE *kʷi > osco-umbr. pis, iar PIE *kʷetŭor ‘patru’ > umbr. petur, osc. petor(-a), în comparaţie cu latina, unde PIE *kʷi > lat. quis, PIE *kʷetŭor > lat. quattor). Mai exact, pentru limbile satem: labio-velara *kʷ a devenit k, *gʷ a devenit g, în timp ce pentru traco-dacă, osco-umbrică şi celticele continentale *kʷ a devenit p, iar *gʷ a devenit b, cu anumite diferenţe pentru traco-illiră, diferenţe pe care le vom discuta mai jos.

Relaţiile dintre traco-dacă şi limbile italice si celtice. Indo-europeniştii împart limbile celtice şi italice în două grupuri: dialectele-P care au această inovaţie şi dialectele-Q care nu au cunoscut această inovaţie. Dialectele-Q celtice au fost acele dialecte care s-au izolat de trunchiul celtic înainte de a apărea acest fenomen, fie prin migrarea respectivei populaţii în insulele britanice (proto-irlandeza), fie prin trecerea acesteia dincolo de Pirinei (celtiberica). În schimb, la est de Pirinei, în toată Galia până la Rhin şi chiar dincolo de Rhin, celţii au labializat velarele ca şi osco-umbrii. După cum am arătat mai sus toate aceste dialecte, devenite apoi limbi, au labializat toate velarele indiferent de mediul fonetic în care se aflau, în timp ce traco-ilira a avut un tratament parţial diferit în ceea ce priveşte labiovelarele. Astfel cele urmate de o vocală dorsală (a, o, u) au labilalizat (au devenit p, b), ceea ce apropie traco-ilira de celticele continentale şi de osco-umbrică. Cele urmate de o vocală frontală (i, e) au devenit velare simple (k, g) în proto-traco-iliră, care apoi au palatalizat în traco-iliră şi, ulterior, procesul de palatalizare s-a accentuat, acestea devenind africate sau spirante (č, ş) în proto-română, statut care s-a păstrat până în româna de azi (v. ce, şi, jar). În acest caz, când vorbim de limbile italice ne referim, în primul rând, la oscă şi umbrică.

Din grupul-P al celticelor fac parte limba galică, vorbită pe teritoriul vechii Galii, precum şi grupul britonic din Brittonia, din care a supravieţuit galeza (cymrica), vorbită azi în Ţara Galilor, precum şi bretona vorbită azi în Bretagne, nordul Franţei. La fel a supraviețuit o vreme limba cornică, vorbită până în secolele XVII-XVIII, în Cornwell, limbă azi dispărută. Excepţie fac limbile irlandeză şi scoţiană care nu au cunoscut niciodată labializarea labiovelarelor, fiind în aceeaşi situaţie faţă de celelalte limbi celtice, cum a fost latina şi falisca faţă de oscă şi umbrică. Scoţiana şi irlandeza fac parte din grupul-Q al limbilor celtice, întrucât, aşa cum am arătat, strămoşii irlandezilor au ajuns în insulele britanice înainte ca această inovaţie lingvistică să apară pe continent. În aceeaşi manieră, există o diferenţă netă între osco-umbrică şi latină, din punct de vedere al tratamentului labiovelarelor. În schimb, falisca şi sabina se aseamănă cu latina din acest punct de vedere.

Raporturile dintre latină şi grupul osco-umbric a fost discutat de mai mulţi lingvişti de renume. În secolul XX, mai mulţi cercetători ca G. Devoto, R. S. Conway, M. S. Beeler ş.a. au negat unitatea limbilor italice. Astfel, Devoto consideră că “separarea latinilor de osco-umbri nu este un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, pentru că în Italia indo-europenii au venit în două valuri extrem de diferite” (cf. Tagliavini, Orig., (9), p. 67), în timp ce Beeler, mai aproape de adevăr, se pare, vede între ele o separare, ulterioară despărţirii dialectelor indo-europene. El spune “[n]u cred că vreuna din inovaţiile aflate la latină şi osco-umbrică este destul de puternică să constituie un argument irefutabil pentru o “fază italică”, concepută ca o comunitate lingvistică separată în timp şi spaţiu încă din proto-indo-europeană. Mai degrabă aş sugera că pre-latina şi pre-osco-umbrica au putut ocupa arii învecinate într-o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară” (Language, 28, p. 443). Această ipoteză e conformă cu teoriile mai noi și cu datele istorice prezentate mai sus. După cum am văzut, strămoşii osco-umbrilor au coborât în Peninsula Italică de pe cursul superior al Dunării la sfârşitul mileniului II î.Ch., iar cei ai latino-faliscilor au venit de pe cursul mijlociu al Dunării la o dată anterioară osco-umbrilor, pe la mijlocul mileniului II î.Ch. Prin urmare, strămoşii latino-faliscilor, care au păstrat labiovelarele PIE intacte, au ajuns în Italia cu cel puţin câteva secole înainte de strămoşilor osco-umbrilor.

Relaţiile dintre traco-dacă şi limbile iliră si albaneză. În ceea ce priveşte raporturile dintre traco-dacă şi iliră, considerăm că acestea erau dialecte ale aceleaşi limbi, deşi mulţi cercetători moderni consideră limbile traco-dacă şi, respectiv, iliră, ca fiind limbi diferite. În acelaşi timp, o serie de autori antici şi medievali susţin nu numai că tracii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă (Strabon), dar şi că ilirii erau traci. În Lexiconul Suidas, care a fost scris în secolul X d.Ch., se arată că “ilirii sânt traci barbari” (ιλλίριοι βαρβάροι θράκοι) (Suidas, 1853). În principiu, există o confuzie generală cu privire la raporturile dintre traco-dacă şi iliră. Astfel, unii le consideră limbi apropiate, în timp ce alţii le consideră limbi diferite întrucât, susţin aceştia, ilira se apropie de celtice, deci este o limbă centum, pe când traco-daca ar fi o veritabilă limbă satem, dar am arătat mai sus că traco-daca era, de fapt o limbă centum. Însă o comparaţie atentă între glosele traco-dace şi cele ilire indică o reală apropiere între cele două limbi/dialecte. Este drept că ilira este mai bine cunoscută din inscripţiile latine în care apar pe tot felul de glose ilirice (toponime, hidronime, antroponime) şi a căror natură lingvistică apropie această limbă de grupul centum, pe când din arealul lingvistic traco-dacic avem un număr mai redus de glose a căror natură lingvistică este mai greu de intuit, mai ales dacă nu se face apropierea de illiră şi de limba română.

În acelaşi timp, este important să arătăm că, deşi, se consideră că albaneza îşi are originea în iliră, concepţia este doar în parte adevărată, întrucât albaneza este urmaşa dialectelor epirote vorbite în Epir, Albania de astăzi. Pornind de la aceste premise, a căror falsitate a fost demonstrată încă din secolul trecut, mulţi lingvişti, începând cu Fr. Miklosich, Gustav Weigand şi alţii au încercat să explice asemănările dintre albaneză şi română. Pe de altă parte, o serie de lingvişti bulgari din secolul XX consideră că traca şi geto-daca ar fi fost două limbi diferite (cf. V. Georgiev, 1986) şi nicidecum două dialecte ale aceleaşi limbi. Ba mai mult, după Georgiev, albaneza este urmaşa limbii dace şi nu a limbii ilire, cum au considerat diverşi lingvişti ai secolului XIX, şi nici a limbii trace, pe care el o consideră diferită de dacă. Cu toate acestea se ştie că traca s-a vorbit în sudul Dunării, astfel că albaneza putea fi, mai curând, urmaşa acesteia, deși cum am văzut adevărul este cu totul altul. Cu alte cuvinte, confuzia poate atinge uneori cote maxime şi astăzi. Avem convingerea că astfel de “greşeli” s-au făcut şi se fac din diferite interese care nu au nimic în comun cu obiectivul cercetării – adevărul ştiinţific.

Deşi albaneza are multe elemente şi trăsături în comun cu româna, nu provine, cum am menţionat, nici din ilira propriu-zisă, nici din tracă sau dacă, ci din dialectele epirote. Epiroţii au trăit din timpuri străvechi unde trăiesc azi albanezii. Tucidide scrie despre epiroţi că erau iliri şi că vorbeau două dialecte diferite. Strabo (7, 7) îi situează pe epiroţi la sud de râul Shkumb, iar pe iliri la nord. Hahn (1854) crede că vorbitorii dialectului tosk sânt urmaşii epiroţilor, pe când vorbitorii dialectului gheg sânt urmaşi ai ilirilor, ceea ce pare a fi în parte adevărat. Hahn remarcă pe bună dreptate că nici alte popoare (grecii, latinii, celţii, germanii) nu s-au mutat de pe locurile lor de baştină din antichitate până azi. Prima menţiune istorică a albanezilor, cu acest nume (Αλβάνοι, Αρβανίται), este făcută de Mihail Ataleiates, la anul 1042 (cf. Philippide). Ţara lor se numea Αρβάνον, în sârbeşte Rabŭnŭ (cu metateza slavă a lui Αρβάνον) şi cuprindea teritoriul dintre Shkoder, Durrës, Ohrida şi Prizren, cam acelaşi teritoriu pe care se află şi azi. La Ptolemeu (sec. II, d.Ch.), albanii apar ceva mai în interior, în Macedonia de vest. Menţionăm că albanezii nu sânt majoritari numai în Albania, ci şi în vestul Macedoniei (precum şi în Kosovo), exact unde îi localizează şi Ptolemeu. Romanii făceau distincţie clară între ilirii propriu-zişi (illyri proprie dicti) şi iliri în general, iar în accepţiunea romanilor, epiroţii (albanezii) nu fac parte din grupul ilirilor propriu-zişi. Ilirii propriu-zişi erau cei din Iliria, Dalmaţia şi din cele două Pannonii. Menţinând discuţia în domeniul tratamentului labialelor şi a labiovelarelor, în albaneză nu apare deloc fenomenul trecerii labiovelarelor (kʷ, gʷ) la labiale (p, b), aşa cum s-a întâmplat în dacă, illiră, osco-umbrică şi celticele de pe continent. Astfel, PIE *kʷetor ‘patru’ > alb. katër ‘id’, PIE *wulkʷos ‘lup’ > alb. ulk ‘id’. După cum am arătat mai sus, exemplificând cu alte grupuri de limbi sau limbi indo-europene, albaneza este un exemplu clasic de limbă situată la periferia arealului unui grup de limbi, rămânând conservatoare în anumite aspecte şi evoluând, din punct de vedere fonetic, după criterii aparte. Acest fapt se datorează uneori izolării, alteori depărtării de centru, astfel că inovaţiile lingvistice care au loc aici, nu ajung şi la periferie.

Menţionăm că există un fond lexical comun tuturor limbilor balcanice, adică româna (cu dialectele sud-dunărene – aromâna, megleno-româna, istro-româna), limbile slave de sud (bulgara, sârba), neogreaca şi parţial turca. Cu excepţia unor turcisme, acest fond provine, în mare parte, din fondul traco-illiric. De aceea, multe cuvinte româneşti care au fost considerate de origine slavă, provin de fapt din fondul traco-iliric, mai ales când acestea se găsesc doar în slavele de sud. În acest sens, am verificat toate aşa-zisele slavonisme din limba română şi pe foarte multe dintre acestea nu le-am putut identifica în dicţionarele limbii slave bisericeşti întocmite de Djačenko sau de Blagova, publicate după 1990. Deci, o serie de cuvinte româneşti considerate de origine slavă nu sânt slave, chiar dacă ele se găsesc în unele documente slavo-române.

Relaţiile dintre traco-dacă şi grupul balto-slav. Fără îndoială, este important să cunoaştem şi adevăratele raporturi dintre traco-dacă şi proto-slavă, pentru a înţelege în mod adecvat segmentul slav existent în lexicul limbii române, despre care Cihac credea că reprezintă 40%.

Menţionăm că până în prezent atât proto-slava cât şi traco-daca au fost considerate limbi satem şi, prin urmare, diferenţele dintre ele erau dificil de delimitat, deși după cum am văzut traco-daca era, de fapt, o limbă centum. Astfel, există multe particularităţi fonologice care disting limba traco-dacă de limbile satem şi implicit de limbile slave. Proto-slava se caracterizează printr-o serie de trăsături care o diferenţiază net de traco-dacă (v. infra).

După cum am arătat, pentru a înţelege mai bine o serie de aspecte lexicale şi fonologice ale limbii române este necesar să cunoaştem raporturile de înrudire şi de vecinătate cu alte grupuri de limbi indo-europene. Despre relaţiile limbii române cu limbile slave s-a scris foarte mult de-a lungul timpului, dar nu întotdeauna în termeni adecvaţi. Legăturile limbii traco-dace (şi române) cu grupul slav şi cel baltic trebuie puse în adevăraţii ei termeni, ţinând cont că au existat anumite contacte între aceste limbi cu mult timp înainte de venirea slavilor la Dunăre şi în Balcani.

Bernstein (1964) arată că majoritatea slaviştilor consideră că slava comună a avut o existenţă de peste 2000 de ani, deşi el crede că existenţa acesteia a fost mult mai lungă. În perioada respectivă au avut loc schimbări importante, astfel că slava comună a fost la începutul existenţei sale cu mult diferită faţă de perioada când a început să se diferenţieze în dialecte.

Autorul consideră că cel mai important fenomen în istoria limbii slave comune este “legea silabelor deschise”. Astfel, într-o anumită perioadă a istoriei limbii slave comune, silaba a început să se caracterizeze printr-o creştere continuă a sonorităţii. În urma acestui fapt, toate silabele închise au început să se transforme în silabe deschise, ceea ce a dus la apariţia unui întreg lanţ de transformări fonetice. Acest proces a durat o perioadă lungă de timp. Cele mai vechi împrumuturi germanice în slava comună ne arată că această tendinţă începuse să se manifeste în primele secole ale erei creştine. Bernstein împarte slava comună în două perioade mari: 1. arhaică – până la dispariţia silabelor închise; 2. perioada târzie – după dispariţia silabelor închise.

Legea silabelor deschise, apărută în slava comună, a dus între altele la metateza lichidelor, care se manifestă prin schimbarea poziţiei lichidelor l şi r din poziţie silabică finală în interiorul silabei. Acest fenomen este necunoscut în traco-dacă şi în română (ca şi în albaneză), iar dacă el totuşi apare uneori, are un caracter cu totul sporadic şi are o altă motivaţie fonologică. O particularitate a proto-slavei este mult-răspândita palatalizare a velarelor cât şi a labiovelarelor indo-europene. O altă caracteristică este dispariţia nazalelor aflate în poziţie silabică finală şi, în consecinţă, apariţia vocalelor nazale. În această limbă atât velarele cât şi labiovelarele indo-europene sânt tratate în mod similar. În schimb, traco-daca a avut un tratament diferenţiat atât în ceea ce priveşte velarele simple, cât mai ales labiovelarele, așa cum am arătat mai sus. În traco-dacă palatalizarea labialelor în maniera proto-slavei nu a avut loc. Ca şi în cazul limbilor osco-umbrică, celtice continentale şi traco-illirică, proto-slava a deaspirat oclusivele aspirate. În schimb, aşa cum am menţionat deja, a unificat sistemul velar indo-european: adică labiovelarele au devenit velare înainte de fenomenul palatalizării, ceea ce nu s-a întâmplat în traco-dacă decât în cazul labiovelarelor urmate de e sau i (ex. PIE *kʷ > k, PIE *gʷ > g, care ulterior au devenit palatale şi apoi africate).

În ceeea ce priveşte relaţiile dintre limbile slave de sud şi albaneză (româna este mai puţin menţionată), Bernstein arată că cele mai vechi împrumuturi slave în albaneză pot fi datate din secolul XI (p. 43), dar pătrunderea intensă a cuvintelor slave în limba albaneză începe abia din secolul XIV. Cu toate acestea, găsim în albaneză gardinë (cf. bg. gradina), alb. daltë (cf. bg. dleto) (v. daltă). S-a spus că rom. a îngrădi (G. Mihăilă, SCL, I, XXIV, 1973) s-ar datora influenţei slave, dar acest lucru este contrazis de forma mgl. îngărdes „îngrădesc”, care presupune forma stră-română *îngărdesc. Astfel, forme româneşti precum îngrădesc sânt forme apărute mai târziu în spaţiul limbii române și au un caracter sporadic.Nu trebuie ignorat faptul că sl. gradŭ înseamnă „oraş” şi nu gard ca să poată da un derivat verbal ca a îngrădi sau să influenţeze evoluţia acestuia (v. gard). Cu toate acestea, nu încape nici o îndoială că, în epoca pătrunderii acestor cuvinte în albaneză (şi română), metateza era de mult încheiată, fapt admis şi de Bernstein. Cu toate acestea, el consideră chiar că aceste fenomene au apărut pe teritoriul limbii albaneze, trăgând concluzia eronată că “[n]u este lipsit de interes să arătăm că numărul cuvintelor fără metateză este mic şi ele sânt aceleaşi în toate limbile balcanice. În limba română acestea sânt faimoasele gard, baltă, daltă; aceste cuvinte se regăsesc şi în albaneză şi neogreacă” (p. 44). Afirmaţia este cu totul neconformă cu realitatea, întrucât numărul lor este mult mai mare şi nu sânt de origine slavă, ci traco-ilirică. Cu privire la revenirea la silabe închise (fără metateză), autorul exemplifică cu rom. altiţă de la un sl. *lata (căruia nu-i dă sensul), nu din *olta, deşi etimologia rom. altiţă rămâne controversată. Cihac (şi Hasdeu) îl consideră slav, pe când Cioranescu (219) crede că provine din lat. altitia ‘înălţime’, formă rar întâlnită în latină (v. altiţă). De reţinut faptul că Bernstein aduce argumente precare când susţine teoria că în română, albaneză şi neogreacă a avut loc un proces de răsturnare a metatezei lichidelor la împrumuturile slave din aceste limbi, mai ales că este vorba de trei limbi diferite.

Pe lângă legea silabei deschise, un alt principiu fonetic important din limba slavă comună, este acela al palatalizării progresive a consoanelor urmate de iod (j). Bernstein precizează că acest fenomen a apărut cu mult timp înaintea dispariţiei silabelor închise, mai precis în perioada comunităţii balto-slave, fenomen care a continuat în toată perioada târzie. Acest proces a fost la fel de important ca şi cel privind silaba deschisă, încât, susţine autorul, “nu cunoaştem nici o poziţie în care această tendinţă să nu se fi realizat” (p. 46). Din cele arătate mai sus, se poate vedea că şi în traco-dacă a avut loc un proces similar, dar acesta s-a declanşat în mod independent şi a început mai târziu.

Putem astfel să rezumăm că până când a început să funcţioneze legea silabei deschise singura diferenţă majoră între traco-dacă şi balto-slavă a fost aceea că în traco-dacă a avut loc labializarea labiovelarelor indo-europene *kʷ şi *gʷ, atunci când acestea erau urmate de o vocală dorsală, pe când în balto-slavă labio-velarele au devenit velare simple care apoi au palatalizat, după cum am arătat mai sus. Prin urmare, împrumuturile reciproce dinainte de legea silabei deschise se pot distinge ţinând cont nu numai de principiul palatalizării, acolo unde acesta poate fi identificat, proces început mult mai devreme în slavă decât în traco-dacă, dar și de caracterul centum al unor cuvinte slave.

Un fapt extrem de important, ignorat în totalitate de lingvistica românească, dar discutat de o serie de slavişti de renume, este acela că din unele elemente ale limbilor slave şi baltice se poate deduce că vorbitorii acestora au fost în contact cu vorbitori ai unei limbi indo-europene de tip centum încă din mileniul I î.Ch. Bernstein precizează că până în secolele IV-II î.Ch., întreg teritoriul de la Apus de Vistula a fost ocupat de triburi de cultură luzaciană şi anume că “[p]urtătorii acestei culturi au fost triburile venete” (p. 58), dar autorul nu dă niciun fel de detaliu cu privire la limba vorbită de aceste triburi. Această cultură se întindea la sud pe ţărmul Mării Baltice, ajungând se pare în contact cu triburile baltice care nu atinseseră la acea vreme ţărmul baltic. De asemenea, nu se cunosc date arheologice care să ateste că slavii s-ar fi aflat în mileniul I pe ţărmul baltic. Cu alte cuvinte, Vistula ar fi constituit de-a lungul multor secole o graniţă între limba slavă comună şi limba aşa-zis venetă.

Pe de altă parte, Moszynski (cf. Bernstein) arată că vatra de origine a slavilor a fost pe cursul superior al Niprului. Bernstein este de acord cu arheologul polonez, precizând că de la sud de Pripet până la est de Vistula fusese “tot teritoriu al limbii venete”. Mai departe, Bernstein arată că pe teritoriul aşezat la sud de Pripet şi la apus de cursul mijlociu al Niprului există o bogată toponimie neslavă. Astfel, când au coborât spre sud-vest aşezându-se la sud de Pripet, slavii au găsit aici tot populaţie “venetă”, ca şi cea de la vest de Vistula, pe care cu timpul au asimilat-o (p. 60). Bernstein precizează, de asemenea, că “[p]e acest teritoriu slavii au trăit o perioadă foarte îndelungată”. Abia aici slavii au început să se ocupe de agricultură, aici au cunoscut roata olarului şi fierul, dar au continuat să se ocupe şi cu vânătoarea şi pescuitul. Cu timpul slavii s-au extins la vest până la Vistula, iar între sec. III-II î.Ch. şi III-IV d.Ch. au trecut şi la vest de Vistula până la Oder, asimilând şi pe așa-zișii “veneţi” aflaţi în această regiune. Astfel, când germanicii au venit în contact cu slavii, i-au numit pe aceştia veneţi, deşi slavii nu s-au numit niciodată, pe ei înşişi, cu acest nume (cf. Bernstein).

Slaviştii nu ne lămuresc cine erau cu adevărat aceşti veneţi, deşi ei sânt în principiu de acord că era o populaţie care vorbea o limbă indo-europeană de tip centum. Un argument în acest sens este că în limba slavă comună au păstruns cuvinte de tip centum, dar cercetătorii nu au putut cădea de acord din ce grup anume făcea parte aceasta, ca urmare, i-au dat numele generic de “veneto-illiră”. Atât Shevelov (1964, p. 43) cât şi Golab (1972) dau o listă a elementelor centum din limbile slave. În cele ce urmează am selectat doar câteva care au corespondent în limba română modernă. Desigur, problema acestor elemente în limbile slave necesită un studiu detaliat, dar din lipsă de spațiu nu o putem face aici.

După aceşti autori, exemple de elemente centum în limbile slave ar fi: rus. glezna ‘tibia’, slov. glezeny ‘gleznă, încheietură’ (v. gleznă), pe când lituan. žlezna ‘gleznă’ are caracter satem. Toate aceste forme derivă din PIE *gelg’- ‘a se agăţa’ (IEW, 376). Astfel lituaniana, o limbă mai puţin satem decât limbile slave, a palatalizat velara iniţială g, pe când rusa şi slovaca nu.

Acelaşi lucru apare şi la formele provenite din rad. PIE *akmo– ‘piatră’ (IEW, 18). În limbile baltice predomină formele de tip satem, similare cu cele din sanskrită şi avestică, pe când cele slave sânt de tip centum.

Coganți de tip satem: skt., av. asman ‘piatră’, let. asmenas ‘margine, prăpastie’, lituan. ašmenys ‘margine’.

Cognați de tip centum: gr. άκμον ‘nicovală’, v.sl. kamy, rus. kamen ‘piatră’, top. frig. Akmonia, precum și let. akmene ‘piatră’ și lituan. akmus ‘id’. Rezultă, prin urmare, că toponimul frigian poate fi alăturat grupului de tip centum, iar elementele slave, deşi ar trebui să fie asociate cu grupul satem, prezintă trăsături centum, iar limbile baltice au dublete, unul de tip satem şi altul de tip centum. Considerăm că subst. ocnă care prezintă trăaăsturi centum derivă tot de la acest radical (v. ocnă). Se pare că și subst. nicovală provile de la același radical pintr-o formă intermediară *ancovală < *akmo-.

Prin urmare, în unele cazuri, atât limbile slave, cât şi cele baltice au dublete, un cuvânt de tip satem, cu velară palatalizată şi altul de tip centum, cu velară ne-palatalizată. Această situaţie este extrem de interesantă întrucât pune în evidenţă o serie de aspecte privitoare la relaţiile dintre slava comună şi o limbă indo-europeană de tip centum. În această categorie intră şi rad. PIE *gherdh– ‘îngrădi’, ghordh– ‘gard, loc închis’, radical extrem de productiv în toate limbile indo-europene. În seria de tip satem se întâlnesc elemente lexicale care definesc elemente de civilizaţie mai puţin avansată: lituan. žardas ‘un fel de construcţie de lemn’, let. zards, v. prus. sardis ‘ţarc de cai’, v.sl. žъrdъ, rus. žerd ‘coteţ, culme de păsări’, pe lângă seria de tip centum: lituan. gardas ‘loc închis pentru animale, loc închis pentru apărare’, v.sl. gorditi ‘a închide, a construi’, graditi ‘a construi’, v.sl. gradŭ, rus. gorod, pol. grod ‘oraş’ etc. care definesc noțiuni de civilizație mai avansată (v. gard).

Pe de altă parte, Golab (1972) arată că în hidronimia şi toponimia pre-slavă din Polonia de azi, pe lângă o serie de forme de tip centum, apare deseori radicalul ap– ‘apă’. Acesta este frecvent atât în zona balcanică, cât şi în regiunile celtice, dar este de presupus, totuşi, că aceşti misterioşi ‘veneţi’ nu erau celţi (v. apă). Dacă este să-i calificăm drept iliri, cum înclină unii slavişti să creadă, aceştia vorbeau dialecte apropiate de cele geto-dace, dar ilirii nu au ajuns niciodată în aceste regiuni. În realitate, este vorba de triburi de geto-daci nordici care, după cum am văzut, au adus o mare contribuţie la civilizaţia slavă veche în perioada în care s-au aflat la sud de Pripet, unde este a doua vatră a proto-slavilor, cu o bogată toponimie ne-slavă care rămâne să fie studiată. Această influenţă a continuat şi mai târziu după ce slavii s-au aşezat la vest de Vistula.

În ceea ce priveşte împrumuturile vechilor slavi din alte limbi indo-europene, după cum sânt interpretate de slavişti, ne vom rezuma doar la câteva remarci. Multe detalii privind unele etimologii slave controversate sânt discutate în detaliu de Vasmer, în Dicţionarul etimologic al limbii ruse. În continuare, Bernstein (1964, p. 87) consideră că v.sl. sluga, braga şi ljutŭ sânt vechi împrumuturi din limbile celtice: v.ir. slog, sluag ‘mulţime, armată’, ir. braich ‘malţ’, cymr. llid ‘răutate’ < celt. *lūtu. Menţionăm că o formă similară slauga ‘ajutor, slugă’ se întâlneşte și în lituaniană. De remarcat faptul că în limbile română, slave şi baltice, sensul este identic, pe când în celtice este destul de diferit. Totuşi, unii slavişti consideră că sl. braga provine din turcă, deşi nu poate fi de origine turcă, din moment ce este un cuvânt de origine indo-europeană din PIE *bhreu– ‘a fierbe, a fermenta’ (IEW, 143) (v. slugă, bragă, iute).

Bernstein afirmă, de asemenea, că unele dintre aceste cuvinte etimologizează bine în celtice, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre română, cel puţin în cazul lui slugă şi iute, mai puţin în cazul lui bragă. Astfel, în română, slugă are 6 derivaţi pe lângă cuvântul de bază, iar iute este un cuvânt cu sensuri multiple în limba română şi cu câţiva derivaţi din cuvântul de bază. Am ales aceste trei elemente lexicale întrucât ele există şi în limba română modernă şi sânt trecute în rândul împrumuturilor slave, deşi, în aceste trei cazuri mai curând este vorba de împrumuturi ale proto-slavei din traco-dacă.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre aşa-zisele împrumuturi gotice în slavă: v.sl. smoky ‘smochină’ < got. smakka, vino < wein, iar din germana de apus popŭ ‘preot’, pila ‘ferăstrău’, vitez’iu ‘viteaz’ (v. vin, popă, pilă, viteaz, smochină). Dintre acestea doar smochină pare să fie un împrumut vechi germanic în limba română.

În ceea ce priveşte împrumuturile slave din latină: oltarŭ, konopl’a < lat. *canapis, koleda, poganŭ (v. altar, cânepă, colindă, păgân) putem admite acest lucru dacă vom considera că la venirea slavilor în sudul Dunării aici se vorbeau în paralel atât stră-româna cât şi latina, dar lipsa de logică a acestei de aserţiuni nu mai trebuie comentată.

O altă serie de cuvinte pe care slaviştii le consideră împrumuturi din iraniană: bogŭ, rajŭ, toporŭ, mogyla, sьto, vatra ‘foc’, kurŭ ‘cocoş’ etc. se găsesc şi în română, dar slavistul rus nu menţionează niciodată apropierile cu româna, fie ele şi ca împrumuturi iraniene în română (şi albaneză), deşi, multe din acestea sânt, cu siguranţă, împrumuturi ale proto-slavei din traco-dacă (v. rai, topor, măgură, sută, vatră). Bernstein asociază sl. vatra doar cu av. athaurvan ‘foc sacru’ şi cu skt. atharvan ‘preot al focului’, fără să amintească că o formă identică se găseşte în română şi albaneză: alb. vatrë. În ce priveşte pe sьto, Vasmer şi alţi slavişti îl consideră de origine celtică, mai precis din vechea irlandeză, deşi slavii nu au venit niciodată în contact cu irlandezii în vechime şi nici mai târziu. Este bine cunoscut faptul că PIE *ŭ a devenit în slavă ъ sau ь care, fiind sunete foarte scurte, au dispărut în cele mai multe cazuri. Prin urmare, slava comună a împrumutat o formă *sŭta, într-o vreme când mai păstra pe ŭ scurt indo-european. Indiferent dacă slava comună a împrumutat acest termen din iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v.sl. sьto. Acesta din urmă provine dintr-un *sŭta care, după toate aparenţele, pare a fi un împrumut din geto-dacă în slava comună.

Relaţia dintre traco-dacă și română. Am considerat necesar să încadrăm limba traco-dacă, din punct de vedere genetic, între limbile cu care se învecina (şi înrudea în acelaşi timp). Aceste limbi sânt cele care s-au situat la vest (grupul osco-umbric şi al celticelor continentale) şi, respectiv, la est de regiunea unde s-a vorbit traco-daca (grupul balto-slav). În urma acestui studiu comparativ, am constatat că limba traco-iliră avea o serie de caracteristici comune atât cu anumite limbi considerate centum prin excelenţă, cat şi cu unele limbi satem, în special, cu grupul balto-slav. Această încadrare a limbii traco-dace aruncă o lumină nouă nu numai cu privire la natura ei, considerată o limbă satem prin excelenţă, dar şi asupra împărţirii limbilor indo-europene în limbi centum şi limbi satem.

Pentru a stabili trăsăturile fonetice ale limbii traco-dace şi, implicit, influenţa acestora asupra limbii române, am apelat în mare măsură la comparaţia cu alte limbi indo-europene dar şi la radicalii indo-europeni stabiliţi de lingvişti de prestigiu precum Alois Walde şi Julius Pokorny. Această abordare a fost necesară întrucât glosele şi numele dacice nu sânt suficiente pentru a stabili “portretul-robot” al acestei limbi, deşi le-am folosit şi pe acestea ori de câte ori a fost posibil. Dificultăţile ivite nu se datoresc sărăciei acestor date, ci mai degrabă faptului că, în ce priveşte numele proprii, în general, şi antroponimele, în particular, este dificil să se stabilească o relaţie de ordin semantic între acestea şi unele cuvinte comune din alte limbi indo-europene. De aceea, pentru a înţelege particularităţile fonetice ale cuvintelor traco-dace, erau necesare abordări noi, folosite azi de cei care se ocupă de cercetări lingvistice comparativ-istorice, şi de autorii de dicţionare etimologice ale limbilor indo-europene. Este vorba, în principiu, de comparaţia directă cu alte limbi indo-europene, între care şi albaneza.

Revenind la traco-dacă şi la raporturile acesteia cu urmaşa sa româna, interesul unui cercetător atent la trăsăturile fonetice ale limbii traco-dace este stimulat de asemănarea lor cu cele ale limbii române. Dicţionarul de faţă este în mare parte rezultatul acestor constatări şi anume, că trăsăturile fonologice de bază ale traco-dacei s-au perpetuat cu destulă regularitate în limba română, ca nişte adevărate linii de forţă, aşa cum reiese și din analiza gloselor rămase din traco-dacă, ale căror sensuri le putem deduce cu destulă precizie (v. apă, buză, Cerna, jar, zer, zară).

În acest sens, sântem de părere că, de-a lungul timpului, începând cu W. Tomaschek şi până astăzi, s-a comis o eroare de fond prin compararea anumitor glose dacice, în special antroponime ale căror sensuri nu le cunoaştem, cu cuvinte din aşa-zisele limbi satem (în special iranice), cu care lingviştii credeau că se înrudeşte limba traco-dacă. O ipoteză greşită, după cum am văzut, avansată doar pe baza unor simple asemănări fonice, ceea ce a condus la concluziile bizare cu care ne confruntăm astăzi. În principiu, această manieră de lucru este greşită, iar concluziile unor astfel de raţionamente sânt la fel de greşite. Prin urmare, apreciem că cel mai important lucru ce trebuie făcut pentru stabilirea corectă a etimologiei multor cuvinte româneşti este cercetarea atentă a acelora deja considerate de origine traco-dacă, împreună cu cele cu origine incertă şi necunoscută, pentru a găsi anumite trăsături fonetice comune. Odată stabilit sistemul fonologic al limbii traco-dace, se impune compararea elementelor lexicale româneşti cu cele ale altor limbi indo-europene, mai ales că lexicul tradiţional al limbii române comun cu latina nu depăşeşte 14% (după cum am văzut, Cihac vorbea de 20%).

În anii ’60 ai secolului trecut, G. Reichenkron (1966) a încercat o metodă nouă în lingvistica istorică românească. A apelat la comparaţia cu alte limbi indo-europene şi la radicalii indo-europeni din dicţionarul Walde-Pokorny, luând în studiu 130 de cuvinte româneşti de origine traco-dacă. Pentru metoda sa, deşi cât se poate de adecvată, a fost pe nedrept criticat de lingviştii români, care au preferat să folosească în continuare metodele vechi şi ineficiente de până atunci, metode utilizate în principiu şi astăzi, cu toate că limba română are mai multe mii de cuvinte a căror etimologie a rămas incertă, necunoscută sau a fost în mod eronat stabilită. Ceva mai târziu, în anii ’70 ai secolului trecut, I.I. Russu a încercat să meargă pe urmele lui Reichenkron, dar se pare că nu era suficient de familiarizat cu aparatul conceptual folosit de acesta şi nici cu principiile indo-europenisticii moderne, astfel încât rezultatele cercetărilor sale nu au avut efectul scontat. Insuccesul său a fost perceput de lingvistica românească ca “ineficienţă a metodei” folosite, nu ca lipsă de pricepere a lingvistului român. În ceea ce ne priveşte, dorim ca acest dicţionar să transmită un mesaj nou, şi anume, acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât se poate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română, atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficient descifrate. În acest sens, avem convingerea că descifrarea adecvată a inscripţiilor şi a gloselor va confirma încă o dată metoda de lucru.

Cu toate acestea, trebuie să admitem că o serie de cercetători moderni au aprofundat studiul aşa-zisului substrat al limbii române, şi în acest sens menţionăm pe Cicerone Poghirc, Grigore Brâncuş, Ariton Vraciu, George Mihăilă, Vladimir Georgiev ş.a. – unii dintre ei conştienţi de impasul în care se găseşte cercetarea lingvistică românească. Astfel, Brâncuş (VALR, 9) arată că “elementele autohtone din limba română reprezintă şi astăzi, după mai bine de un secol de cercetări asidue, domeniul cel mai puţin elucidat al acestei limbi”, cauza fiind necunoaşterea limbii de substrat, întrucât datele “transmise în transcrieri latineşti şi greceşti aproximative sânt greu de interpretat etimologic, iar “reconstrucţia etimonurilor traco-dace este posibilă şi prin comparaţia cu alte limbi IE”. În aceeaşi manieră, V. Georgiev (1968) afirmă că “[r]omâna este o limbă romanică”, dar, pe de altă parte, “a păstrat ca substrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene dispărute care au o anumită importanţă pentru indo-europenistică şi istoria ei: este vorba de limba dacă (sau daco-moesiană)”. Mai departe autorul arată că româna poate fi studiată sub trei aspecte: “ca o limbă romanică…, ca limbă balcanică şi chiar ca o limbă indo-europeană specifică”. În ce priveşte opinia noastră, cercetarea pe care se bazează acest dicţionar priveşte, în mod preponderent, ultimul aspect şi anume, studierea limbii române ca limbă indo-europeană cu trăsături specifice.

Caracteristicile fonetice ale limbii traco-dace. Am schiţat anterior câteva din trăsăturile pe care traco-daca le împărtăşeşte cu alte limbi indo-europene – italicele şi celticele, pe de o parte, grupul balto-slav şi albaneza, pe de altă parte – pentru a o situa în contextul general al marii familii de limbi indo-europene. Încercări de reconstituire parţială a sistemului fonetic traco-dac au făcut Reichenkron, I.I. Russu, Georgiev, Poghirc, Brâncuş ş.a., dar aceste încercări au rămas mult prea simple și lacunare. Bazându-ne pe asemănările mai sus menţionate, pe realizările cercetătorilor care s-au ocupat de particularităţile limbii traco-dace, pe cunoştinţele despre limba traco-dacă, în special glosele care ne-au rămas, dar şi pe limba română, vom încerca în acest capitol, să conturăm portretul fonetic al limbii traco-dace şi modul cum se reflectă acesta în limba vorbită astăzi.

Ca urmare, vom analiza evoluţia tuturor sunetelor de la indo-europeană la traco-dacă, precum şi modul în care au fost ele transmise ulterior limbii române. Am considerat acest demers ca fiind necesar, cu toate progresele făcute în ultimele decenii, deoarece cunoştinţele noastre directe despre fonetica limbii traco-dace erau cu totul fragmentare. În schimb, configuraţia fonetică a limbii indo-europene este mult mai bine cunoscută datorită studiilor comparativ-istorice realizate în ultimul secol de lingvişti de renume. Întrucât sistemul fonetic al limbii proto-indo-europene este astăzi în întregime reconstituit, am considerat că, prin analogie, este posibil şi în cazul limbii traco-dace un proces similar de reconstituire fonetică. În acest sens, ne-am folosit cu prepoderenţă de Dicţionarul Walde-Pokorny, precum şi de o serie de alte lucrări şi dicţionare etimologice ale altor limbi indo-europene. Aplicaţia principiilor metodologice privind evoluţia fonologică a diftongilor, vocalelor şi consoanelor din indo-europeană la traco-dacă şi apoi la română, pe care o prezentăm în continuare, este un demers realizat pentru prima oară, în mod integral, de autorul acestor rânduri.

Diftongii. O primă caracteristică generală a limbii traco-dace este faptul că a monoftongat diftongii indo-europeni, aceştia devenind vocale lungi, fenomen întâlnit, de altfel, şi în alte limbi indo-europene, exemplul cel mai la îndemână fiind latina. Limba proto-indo-europeană a avut şase diftongi: ai, oi, ei, au, ou şi eu. Trei dintre ei erau destul de rar întâlniţi: ai, oi şi au; diftongul ou, de asemenea, nu este foarte frecvent, în schimb, diftongii ei şi eu au o frecvenţă cu mult mai mare. Cu toate că a existat o tendinţă generală de monoftongare, la unele cuvinte monosilabice, între cele două vocale care formau diftongul, a apărut hiatul. Aşa a fost se pare cazul cu diftongul au.

Diftongul *au. În cuvinte scurte acest diftong s-a păstrat în limbile italice şi celtice, dar şi în alte limbi cum sânt cele baltice. Acelaşi fenomen a avut loc şi în traco-dacă, după cm reiese dintr-o serie de elemente lexicale românești. În toate celelalte cazuri acest diftong a monoftongat.

În limba română acest diftong s-a conservat în anumite cuvinte în hiat, a căror etimologie a rămas incertă sau controversată, cum ar fi auş „bătrân, bunic”, precum şi auşel ‘pasăre mică, insectivoră’ (Regulus regulus): cf. lat. avus, respectiv lat. avis, ceea ce poate constitui un argument că şi traco-daca a avut acest diftong. Considerăm că aceste cuvinte pot proveni din fondul traco-dac, pentru că se explică mai greu prin latină. Cei doi radicali se găsesc în mai multe limbi indo-europene. Astfel, rom. auş provine din PIE *aweu-, awyo-, awo– ‘bunic’ (Lehmann, Goth. Etym., A242) (v. auş). În ce priveşte cealaltă formă, auşel, aceasta provine din PIE *auei-‘pasăre’: cf. skt. vih ‘pasăre’, av. viš, lat. avis (v. auşel). În aceeaşi manieră, din PIE *aues-, aus– ‘a lumina, a străluci, aur, zori’ (IEW, 86) a derivat aur: sabin. ausom ‘aur’, lat. aurum, v.lituan. ausas ‘aur’, v.prus. ausis ‘id’. Având în vedere că de la acest radical există pentru aur forme aproape identice atât în limbile italice, cât şi în cele baltice, putem presupune că o formă similară a existat şi în traco-dacă, mai ales că dacii prelucrau aurul de multă vreme (v. aur, zori). Prin urmare, diftongii proto-indo-europeni s-au păstrat doar în cuvinte scurte, monosilabice. În celelalte cazuri, diftongii au monoftongat, după cum vom vedea în cele ce urmează.

În alte cazuri acest diftong a devenit vocală simplă. Astfel, rom. a gudura (ar. gudurire, mgl. găudire) a fost asociat cu alb. gudulis ‘a gâdila’. După Scriban provine din ngr. χύτρα ‘hârcă’, iar după Phillipide (OR, II, 663) din lat. *gaudulare < gaudere ‘a se bucura’. Este cert că rom. gudura este înrudit cu lat. gaudeo ‘a se bucura’, dar nu poate proveni din latină. Ambele forme provin din PIE *gāu– ‘a se bucura’ (IEW, 353) (v. gudura). Din acest exemplu este evident că diftongul PIE *au s-a redus la u, probabil, în traco-dacă, deşi forma megleno-română a păstrat diftongul, ca şi latina şi lituaniana.

Revenind la ceilalţi diftongi indo-europeni, se pare că toţi au monoftongat aproape fără excepţie. Cu toate acestea, diftongii *eu şi *ai se comportă în mod similar cu dift. *au, deveniţi ău şi respectiv oi, în cuvinte scurte (v. infra). Este demn de amintit că acest diftong s-a păstrat şi în alte limbi indo-europene ca latina, sabina şi limbile baltice.

Diftongul *ai. Ca şi în cazul diftongului *au, acest diftong nu a monoftongat în cuvinte scurte, cu rădăcină monosilabică. Astfel, rom. coică ‘deal, culme împădurită’ şi echivalentul său alb. kojkë ‘deal, culme împădurită’ pot fi asociaţi cu PIE *kaito– ‘pădure, teren nelucrat’ (IEW, 521) cu asimilarea lui t la k, sub influenţa lui k iniţial. Formele română și albaneză au cognați în limbile celtice: v. cymr. coit, cymr. coed ‘pădure’, v. corn. cuit, bret. coet ‘pădure’, precum şi top. galic Καιτό–βριξ (cf. IEW). În daca târzie, vocalele deschise au avut o tendinţă spre variante mai închise (v. coică). În cazul de faţă, vocala a s-a închis aici la o, iar o, în unele cazuri, s-a închis chiar la u, aşa cum reiese dintr-o serie de hidronime româneşti (v. Mureş, Olt, Dunăre). În schimb, în alte condiţii, evoluţia diftongului *ai este conformă regulii generale, cu alte cuvinte a devenit vocală simplă.

În cuvinte mai lungi PIE *ai a trecut în traco-dacă la *e (i). Considerăm că rom. petec provine din PIE *baita, *paita ‘piele de capră’ (IEW, 93): alb. petk ‘bucată de pânză, petec’ (v. petec).

Diftongul *ou. Este un diftong destul de rar întâlnit, dar nici acesta nu face excepţie de la regula generală: PIE *ou s-a redus la o vocală simplă *u sau *o în traco-dacă, situaţie păstrată şi în română. Astfel, forme româneşti precum cocoaşă, coacăză, etc. provin din PIE *kouko–s ‘rotund’ < *keu– ‘a îndoi, a curba’ (IEW, 588). Brâncuş (VALR, 66) asociază rom. coacăză cu alb. koqë ‘fruct de pădure’ (v. cocoaşă, coacăză, cocon).

Diftongul PIE *ei. Rom. ţep, ţeapă, cu derivatele ţepuşă, ţepos, a înţepa sânt considerate de origine traco-dacă (Poghirc, ILR, II, 352; Brâncuş, VALR, 124). Reichenkron (166) consideră că rom. ţep provine din PIE *k’eipo-, *k’oipo– ‘par, piatră sau lemn ascuţit’ (IEW, 542), cu trecerea dift. PIE *ei > traco-dac. e: cf. alb. thep– ‘piatră ascuţită’. Velara palatală *k’ a evoluat la ţ (alteori la ş) în română, poate încă din traco-dacă (v. ţep).

Rom. a leşina (ar. lişin), leş, leşui, lihni formează o familie de cuvinte, dar li s-au atribuit cele mai diverse origini, fiind discutate separat, deşi ele formează o familie de cuvinte. Toate cele patru forme discutate mai sus provin din PIE *leik-, leig– ‘slab, mizerabil, moarte’ (IEW, 667), în care diftongul PIE *ei a trecut la e (la i în cazul lui a lihni) (v. leşina, leş, leşui, lihni).

Şi în alte cazuri, dift. PIE *ei s-a redus la i ca în rom. mic care provine din PIE *mei–ko–s ‘mic’, fiind o formă adjectivală a vb. *mei-, *mi–neu ‘a mici’ (IEW, 711), formă apropiată şi de PIE *(s)meik-, smik- ‘firimitură, bucăţică’ (IEW, 966). Rom. mic are mulţi cognaţi în diverse limbi indo-europene (v. mic).

Cum se vede din cazurile discutate mai sus, şi în latină a avut loc această reducere a diftongilor indo-europeni la vocale lungi. Latina avea vocale lungi şi scurte şi dintre cele lungi unele proveneau din diftongi indo-europeni. Este posibil ca şi traco-daca să fi distins între vocale lungi şi vocale scurte, dar nu putem şti cu siguranţă. În ce priveşte lat. dico ‘a arăta, a zice’ provine din PIE *deik’- ‘a arăta, indica’ (IEW, 188): skt. didesti, diśati ‘a arăta, a indica’, gr. δείκνυμι ‘a arăta’, osc. deicum, umbr. deitu ‘dicito’. Din exemplele citate, se poate observa că sanskrita şi latina au redus, ca şi traco-daca, diftongul la vocală, pe când greaca, osca şi umbrica au conservat respectivul diftong (v. zice).

Diftongul *eu. Din câte se ştie acesta era cel mai răspândit diftong indo-european. De aceea, limba română are multe cuvinte care au redus acest diftong la vocala simplă u (sau o).

Ca şi în cazul dift. *au, dift. *eu s-a păstrat în cuvinte scurte, cândva monosilabice, apoi între cele două vocale constituente a intervenit hiatul. Păstrarea dift. *eu pare să fie atestată de rom. lăun, o plantă care creşte pe apele stătătoare (Myriophyllum verticillatum). Precizăm că această plantă creşte pe ape stătătoare, mlăştinoase, ceea ce corespunde ca sens cu forme existente în mai multe limbi indo-europene: gr. λΰμα ‘murdărie, ocară’, alb. (dial.) tosk. lum, gheg. ljum ‘baltă, mlaştină’, lituan. liūnas ‘mlaştină, băltoacă’, forme care explică semantic atât subst. lăun, cât şi adj. lăunos ‘murdar’. Aceste forme se raportează la rad. PIE *leu-, lū– ‘murdărie, a murdări’ (IEW, 681), unde dift. *eu s-a păstrat în dift. rom. ău (lăun).

În schimb, în cuvinte mai lungi, diftongul *eu a monoftongat ca şi în cazul altor diftongi. Considerăm că această reducere a avut loc încă din traco-dacă, chiar într-o fază timpurie a acesteia. Astfel, rom. broască provine din PIE *preu– ‘a sări, a ţopăi’ (IEW, 845-46), mai precis de la o formă nominală a acestuia, *preu–sko, cu cognaţi în albaneză şi în limbile germanice. Formele germanice provin dintr-un proto-gmc. *freuska ‘broască’: v. sax. frosc, v. isl. froskr, n.g.s. Frosch, eng. frog ‘broască’. Sensul rădăcinii verbale indo-europene este dat de skt. pravate ‘a sări, a ţopăi’: alb. breskë, it. (dial.) brosca (v. broască).

În ceea ce priveşte etimologia rom. ciucă, s-au emis, de-a lungul timpului, mai multe ipoteze, una mai bizară decât alta. Termenul a intrat din fondul traco-iliric în toate limbile balcanice, fiind frecvent în toponimie şi onomastică. Provine din PIE *keu-, keuk– ‘a îndoi, curbură’ (IEW, 589) (v. ciucă). Aşa cum am văzut şi în cazul altor diftongi, şi în acest caz, PIE *eu a monoftongat, a trecut la u în latină. Astfel, PIE *leuk– ‘a luci, lumină’ (IEW, 697) > lat. lucio, lucire, lat. lux. Din cele arătate până aici, rom. a luci poate proveni din traco-dacă (v. luci).

Vocalele. Vocalele scurte. Vocala scurtă PIE *a, în poziţie iniţială a rămas neschimbată prin trecerea ei la traco-dacă şi apoi la română. Reichenkron consideră că rom. andrea provine din PIE *ardh- ‘prăjină’ (IEW, 63). Poghirc (O nouă teorie… ?, LR, XV, 5, 1967) respinge ipoteza lui Reichenkron propunând PIE *andher– ‘vârf ascuţit, nuia’. În ambele cazuri propuse, PIE *a a rămas a în limba română. Cu toate acestea, în limba română, pe lângă această formă, există şi formele undrea, respectiv, îndrea. Aceste schimbări se datorează în primul rând nazalei (v. andrea).

Etimologia rom. argea a fost mult discutată de-a lungul timpului. Hasdeu (Col. lui Traian, 232, 1873) îl consideră autohton de la un dacic *argilla, iar în Etymologicum îl asociază cu gr. άργιλλα ‘casă subterană’ şi cu v. mac. άργελλα, cimerian. άργιλλα ‘id’, ipoteză preluată ulterior de cei mai mulţi dintre cercetători. Brâncuş (VALR, 30) şi I.I. Russu (Elem., 133) îl raportează la PIE *areg– ‘a închide’ (IEW, 64) (v. argea).

În schimb, în poziţie neaccentuată (inclusiv în poziţie finală) PIE *a a trecut la ă, cum se ştie încă de la Hasdeu încoace, ipoteza fiind, în general, acceptată de cercetători. Pentru subst. măgură, Hasdeu (Cuvente, 288) identifică un rad. PIE *mag– (cf. Ionescu, Lex., 125) Acest radical se regăseşte în gr. (dor.) μάκος ‘lung’, μακετα ‘deal, măgură’ > Mακεδόνες ‘cei care trăiesc pe munţi şi pe dealuri’ (cf. IEW, 699). Amintim că forma există şi în sardă şi în dialectul campidanez (din Italia): sard., campid. moγoro ‘deal, colină joasă’, precum şi top. Mogoro (cf. Rosetti, ILR, 251) (v. măgură).

Vocala PIE scurtă *e a evoluat în mod diferit, în funcţie de context. În multe cazuri aceasta a iotacizat încă din traco-dacă, cu preponderenţă în silabele accentuate. Prezenţa semivocalei y face ca sunetele consonantice din faţa acesteia să palatalizeze. Astfel, aşa cum am arătat mai sus, consoanele oclusive dentale (t, d) sau oclusive velare (k, g) au devenit africate (č, ğ) sau spirante. Acest proces a avut o largă răspândire în limba traco-dacă şi nu a scăpat neobservat cercetătorilor. Fenomenul africatizării (spirantizării) apare într-o serie de glose în care se prezintă forme alternative: Sabadios/Sabazios, Dierna/Tsierna, Germizara/Zermizara etc. Această particularitate atestată de glosele traco-dace se regăseşte atât la cuvintele româneşti de origine traco-dacă, cât şi la cele considerate de origine latină, fapt extrem de important.

De-a lungul timpului, rom. viezure (ar. vizur(e), alb. vjedhullë ‘id’  ) i s-au atribuit diverse origini. Astfel, Hasdeu (Col. lui Traian, 1877, 579) consideră că provine de la un dac. *viedula, pe când Cihac (II, 455) crede că provine de la slav. jazvru ‘de arici’. Însă cei mai mulţi îi atribuie o origine albaneză, mai precis din alb. viedhullë. Ca în multe alte cazuri, intuiţia lui Hasdeu se dovedeşte a fi cea mai aproape de adevăr. Considerăm că viezure nu trebuie asociat cu vizuină (dial. viezuină) aşa cum face Cioranescu (9247), întrucât acesta din urmă are aceeaşi origine cu văgăună de la un PIE *ueg’h-, *uag’h– ‘gaură, cavitate’ (IEW, 1120): lat. vagina ‘teacă’, v. ir. fan ‘pantă, gaură, cavitate’ (v. viezure).

Acelaşi proces de iotacizare are loc şi la elementele de presupusă origne latină. Astfel , rom. miere < lat. mel, ambele din PIE *mel–it, se regăşeşte şi în limba albaneză: alb. mjal, mjaltë. Radicalul este foarte răspândit în limbile indo-europene (v. miere).

Se poate observa că iotacizarea vocalei PIE *e, în albaneză, împreună cu cel al metafoniei, prezente şi în limba română, indică vechimea acestui fenomen în dialectele ilire şi traco-dace, dacă nu este vorba de dezvoltări paralele independente, fapt mai puţin probabil. În albaneză lipseşte doar rotacizarea lui l intervocalic, frecvent întâlnită în română. Rotacismul lui l intervocalic este un fenomen ulterior iotacizării. În cazul în care este precedat de o velară sau de o dentală, acestea devin africate sau spirante în urma acţiunii lui iot asupra consoanei.

Pentru rom. ceaţă au fost propuse, în principiu, două etimologii: una latină şi alta slavă. Astfel, Cihac (II, 47) şi Weigand (BA, II, 108) îl pun în legătură cu rus., ucr. čad ‘fum, abur’: v.sl. kaditi ‘a afuma’, bg. čadica, în timp ce marea majoritate a cercetătorilor cred în originea latină a rom. ceaţă. După aceştia din urmă, acesta ar proveni din lat. *caecia ‘albeaţă a ochiului’ < caecus ‘orb’, o ipoteză de dreptul lipsită de sens, mai ales c “etimonul” latin nu este atestat și nu există niciun cognat în limbile romanice. Din punct de vedere fonetic, rom. ceaţă nu poate proveni din niciuna din limbile slave menţionate, deşi, din punct de vedere semantic, este mult mai apropiat de formele slave decât de presupusul etimon lat. *caecia cu care nu are nimic în comun. Rom. ceaţă provine de la un mai vechi *ketia. În realitate, atât forma din limba română, cât şi cele slave îşi au originea în acelaşi rad. PIE *ked– ‘a fumega, a scoate fum’ (IEW, 537) (v. ceaţă).

Vocala scurtă PIE *ŭ a rămas în general neschimbată atât în traco-dacă cât şi în română. Rom. buză provine din PIE *bu-(s) ‘buză, a săruta’ (IEW, 103), cu echivalente în mai multe limbi indo-europene, pe lângă alb. buzë ‘buză’ (v. buză).

Semivocala scurtă PIE *ŭ în poziţie iniţială, urmată de o altă vocală trece la v. Rom. vatră (ar., mgl. vatră) a fost considerat dacic de cei mai mulţi autori şi provine de la PIE *(ŭ)āter ‘foc, vatră’ (IEW, 69) (v. vatră).

O situaţie similară avem în cazul rom. vătui, viţel şi vită, ultimele două considerate de origine latină. I.I. Russu (Elem., 211) şi Brâncuş (VALR, 150) consideră că rom. vătui (ar., mgl. vitul’u ‘ied de un an’) este autohton şi are corespondente în limba albaneză. Toate aceste forme provin din PIE *ŭet– ‘an’, *ŭet–elo– ‘de un an, animal tânăr’ (IEW, 1175) (v. vătui, viţel, vită).

Vocala scurtă PIE *o a rămas o. În unele cazuri a putut diftonga sub influenţa vocalei din silaba următoare (metafonie, umlaut) ori a devenit u în silabă neaccentuată. Uneori, însă, a rămas o şi în silabă neaccentuată. Este greu de spus de ce au loc aceste excepţii. Totuşi, trebuie să ne gândim că accentul a putut juca un anumit rol, iar acesta s-a putut schimba de-a lungul timpului.

În interiorul cuvântului, *o s-a păstrat, de asemenea. Rom. bou (ar., mgl. bou, istr. bowu) i s-a atribuit o origine latină, din lat. *bovum < bovem (cf. Puşcariu, 213; Candrea-Densusianu, 168; Cioranescu, 1061). Menţionăm, însă, că forme similare sânt atestate în greacă, în limbile italice şi celtice. În ceea ce ne priveşte, avem certitudinea că a existat şi în traco-dacă. De altfel, forma bos este un împrumut în latină, întrucât aici b provine din PIE *gʷ, transformare nespecifică limbii latine: umbr. bum, cymr. buwch, corn. buch, bret. buch. Toate aceste forme provin din PIE *gʷou–s ‘vacă, bou’ (IEW, 482), cu trecerea labio-velarei *gʷ la b, transformare care, după cum am văzut, a avut loc în traco-illiră, osco-umbrică şi celticele continentale, dar nu în latină. După cum se vede, derivarea directă din lat. bos nu este posibilă, dar există argumente solide pentru a admite derivarea din PIE *gʷou–s (v. bou).

În silabă închisă accentuată PIE *o s-a deschis în traco-dacă la a păstrându-se şi în română. Multă vreme, rom. gard (ar., mgl. gard) a fost considerat cuvânt de origine slavă în limba română, din v.sl. gradŭ ‘oraş’. Poghirc (ILR, II, 341) şi Russu (Traco–dac., 109; Elem., 159) îl consideră dacic. În plus, Brâncuş (VALR, 76-77) arată că alb. dh din gardh nu reflectă pe d slav, iar faptul că termenul nu a suferit metateza lichidei nici în română şi nici în albaneză, fenomen întâlnit şi la alte elemente lexicale (cf. baltă), este un argument că nu provine din slavă. Amintim că acest radical este extrem de răspândit în limbile indo-europene, de cele mai multe ori cu sensuri identice sau foarte apropiate de cele din română şi albaneză: got. gaird ‘gard’, lituan. gardas ‘gard’, v.pr. sardis ‘id’, frig. (Mane)-gordum ‘oraş, cetate’, lat. hortus ‘grădină’ etc. Acestea sânt forme care provin din PIE *ghordho–s ‘gard, fortăreaţă’ (IEW, 444) (v. gard).

Acelaşi fenomen al trecerii PIE *o la a se regăseşte şi în rom. mal. Datorită prezenţei sale într-o serie de glose traco-ilire, rom. mal a fost considerat autohton încă de la Miklosich şi Hasdeu. Numai Cihac (II, 183) consideră că provine din v.sl. melŭ ‘teren argilos’. Cioranescu (5023) care crede că nu există cuvinte de substrat în limba română, îl consideră cu origine necunoscută, în ciuda tuturor evidenţelor, fapt care pare să dovedească mai mult rea-credinţă decât ignoranţă. Prin urmare, mal este cuvânt de origine dacă şi trebuie raportat la PIE *molā ‘mal, ţărm’ (IEW, 721). În ce priveşte originea aceluiaşi cuvânt, Georgiev (Introduction) porneşte de la un radical puţin diferit, anume PIE *mol–no–s. Radicalul reconstituit de Georgiev, este mai puţin plauzibil decât acela al lui Walde-Pokorny. Corespondente există în albaneză, lituaniană, letonă şi celtice. Apare des în toponimia antică din spaţiul traco-dac şi iliric (v. mal).

Rom. baci (ar. baci, mgl. baciu, ir. båţe) este considerat astăzi ca fiind element de substrat care a intrat în mai toate limbile învecinate. Considerăm că rom. baci poate fi raportat la PIE *poti–s ‘stăpânul casei, stăpân, soţ’ (IEW, 842) ca şi bade (v. baci, bade).

Vocala PIE scurtă *i era destul de rar întâlnită în proto-indo-europeană, dar a avut se pare aceeaşi evoluţie cu corespondenta ei lungă, deşi nu am putut identifica un element lexical de origine traco-dacă care să reflecte acest lucru.

Vocalele lungi. Deşi limba română modernă nu face diferenţă intre vocalele lungi şi scurte, nu ştim bine care era situaţia în traco-dacă. De aceea, când afirmăm că o anumită vocală din indo-europeană s-a păstrat în traco-dacă, nu ne referim la cantitatea vocalei respective. Chiar dacă traco-daca a avut la început vocale lungi şi scurte, ulterior vocalele lungi au avut aceeaşi evoluţie ca cele scurte, astfel că la un moment dat, nu s-a mai făcut distincţie între cele două tipuri de vocale.

Vocala lungă PIE *ā a avut aceeaşi evoluţie cu *a scurt, adică s-a păstrat în traco-dacă. În limba română alternează cu ă în funcţie de accent şi anume, rămâne a în silabă accentuată, devenind ă în silabă neaccentuată sau în poziţie finală. În alte situaţii, calitatea vocalei depinde şi de natura vocalei din silaba următoare.

Verbului a vătăma i s-a atribuit o origine latină încă de către Cipariu, mai precis din lat. victimare, situaţie neschimbată până azi. Doar I.I. Russu (Elem., 101, 116) îl consideră dacic, fără să aducă detalii în acest sens. În ceea ce ne priveşte, considerăm că rom. vătăma nu provine din lat. victimare, ci dintr-o formă traco-dacă, la rândul său din PIE *uāt– ‘a lovi, a răni’ (IEW, 1108) (v. vătăma).

Păstrarea vocalei PIE *a poate fi mai uşor observată la cuvintele din alte categorii gramaticale, în afară de verbe. Morfologia verbului în limba română rămâne destul de complexă, spre deosebire de substantiv unde morfologia este ceva mai simplă fără să interfereze la fel de mult cu sistemul fonetic. În poziţie accentuată, în interiorul cuvântului *ā (lung) a rămas a. Rom. vatră provine, după cum am mai spus, din PIE *(u)āter ‘foc, vatră’ (IEW, 69): alb. vatrë, votër ‘vatră’ (v. supra).

Vocala lungă PIE *ō a devenit a în traco-dacă, rămânând a în silabă accentuată şi în română. Astfel, adjectivul rom. mare a fost multă vreme explicat prin lat. mas, marem, prin asocierea ideii de “mărime” cu cea de “virilitate” (cf. Brâncuş, VALR, 92). Ipoteza a fost susţinută de mulţi cercetători, dar nu este plauzibilă. De aceea, cu timpul această ipoteză nu i-a mai satisfăcut pe lingvişti. Astfel, I.I. Russu (Traco–dac., 111) îl asociază cu radicalul tracic *-maros, întâlnit într-o serie de antroponime tracice: Βηρι–μαρος, Καρσι–μαρος, radical întâlnit şi în antroponimele celtice: Nerto–marus. Russu, şi ulterior Brâncuş, îl raportează la PIE *mēro-, mōro-, cu ō (ē) care a devenit a în traco-dacă, aşa cum reiese din antroponimele mai sus citate. Adjectivul s-a păstrat şi în limbile celtice moderne: v. ir. mar ‘mare’, cymr. maur ‘id’, bret. meur ‘id’. Toate aceste forme se raportează la PIE *mō-, mē– ‘mare’ (IEW, 704). Cu prelungire în r se găseşte în română, în limbile celtice, antice şi moderne, dar cu prelungire în velară (g, k) este răspândit în multe alte limbi indo-europene între care greaca, latina şi albaneza (v. mare).

În silabă neaccentutată, ō (lung), devenit a în traco-dacă, a trecut la ă, ca în rom. cătun (ar. cătună, mgl. cătun), cuvânt considerat autohton încă de Miklosich. I.I. Russu (Elem., 149) indică tema kat-, temă care trebuie pusă în legătură cu PIE *kēt-, kōt– ‘spaţiu de locuit’ (IEW, 586), cu echivalente în limbile iranice: av. kata ‘cameră’, n. pers. kad ‘casă’. După Walde-Pokorny vocala este lungă, ceea ce arată că în traco-dacă vocalele scurte şi lungi nu s-au mai diferenţiat, având, de la un moment dat, aceeaşi evoluţie.

Vocala lungă *ē nu a fost foarte frecventă în indo-europeană. În traco-dacă a rămas e şi s-a transmis la fel şi în română. Astfel, rom. a legăna, leagăn au un echivalent în alb. lëkunt ‘a legăna’, ceea ce l-a făcut pe Miklosich (Rum. Unt., II, 22) să-l considere de origine albaneză. Cei mai mulţi cercetători au optat însă pentru o origine latină, mai precis din lat. *liginare, derivat al lui ligare (Puşcariu, 957). Explicaţia dată de Puşcariu constă în faptul că leagănul se lega de o grindă din tavan. Etimologia propusă de Puşcariu (Dacor., 228) a fost acceptată şi de alţi cercetători (REW, 5028; Rosetti, I, 58; Drăganu, Dacor., III, 509), deşi este complet neverosimilă. Ulterior, o serie de cercetători nu au mai acceptat această ipoteză. Astfel, Cioranescu (4752) îl consideră cu origine nesigură, iar I.I. Russu (Traco–dac., 216, 217; Elem., 42, 101, 112) ca element de substrat. Ipoteza, după cum am văzut, a fost susţinută şi de Miklosich şi capătă consistenţă prin faptul că are un corespondent în alb. lëkunt cu acelaşi sens ca şi în română. Formele pot fi raportate la *lēgh– ‘jos, a sta întins’ (IEW, 658). În poziţie accentuată vocala e devine diftong în română ca în rom. leagăn.

Vocala PIE lungă *ī: Rom. in este considerat de origine latină, din lat. linum ‘in’, dar termenul este răspândit în mai toate limbile indo-europene din Europa. Acest fapt dovedeşte că inul a fost bine cunoscut de vechii indo-europeni, astfel încât putem presupune că a existat şi în traco-dacă. Formele provin din PIE *līno– ‘in’ (IEW, 691) (v. in).

Consoanele. Consoanele indo-europene au suferit doar câteva schimbări majore. Două din aceste schimbări care au avut loc în traco-dacă sânt pierderea aspiraţiei consoanelor aspirate şi transformarea labiovelarelor în labiale simple în anumite condiţii, cum am arătat mai sus. A treia mare schimbare a avut loc mai târziu, după toate aparenţele în a doua jumătate a mileniului I, î.Ch. Este vorba de africatizarea sau spirantizarea consoanelor velare şi dentale urmate de semivocala y (j) datorită iotacizării vocalelor e şi i. Fenomenul atestat într-o serie de glose dacice va fi discutat în detaliu în cele ce urmează.

Spirantele. Spiranta surdă PIE *s a devenit ş, probabil în traco-daca târzie, în faţa unui iniţial PIE *e (i) care a iotacizat într-o perioadă anterioară, pe care o vom numi convenţional traco-daca medie. Același fenomen se întâlneşte în mod consecvent şi la elementele aşa-zis latine. Corespondenta ei sonoră z nu a existat în indo-europeană.

Forma numeralului şase a fost derivată din lat. *sess < sex de către Tiktin (ZRPh., XII, 456), teză acceptată de toţi cei care i-au urmat, deşi ar fi trebuit să sune *şes sau *şas. Amintim că într-o serie de limbi indo-europene, cum ar fi limbile baltice sau sanskrita, forma pentru numeralul şase sună aproape identic cu cea din română: skt. shash, lituan. šeše, let. šesi. Numeralele de la 1 la 10 sânt apropiate ca formă în diverse limbi indo-europene şi, prin urmare, este firesc ca şi în traco-dacă să fi existat o formă similară pentru şase, din moment ce toate derivă de la aceleași forme indo-euroopene. În plus, formele indo-europene reconstituite de Walde-Pokorny pentru “şase” sânt identice, sau aproape identice, cu cea latină: *seks, sueks, kseks ‘șase’(IEW, 1044). Fără să intrăm în detalii, trebuie arătat că oricare dintre aceste forme ar fi dat *şes în traco-dacă. Amintim că şi elementele aşa-zis latine din limba română au avut acelaşi comportament în cazul lui s, urmat de e sau i care a iotacizat.

Rom. şopârlă a fost asociat cu alb. shapë, shepirellë ‘şopârlă’, fiind considerat fie împrumut din albaneză (Cihac, Meyer), fie element de substrat. Doar pentru Cioranescu (8004) rămâne o creaţie expresivă. Reichenkron (1966, 152) îl consideră dacic, provenind din PIE *sk’eu– ‘a ţâşni’ (IEW, 955). După acest autor, grupul PIE *sk’- a dat ş în română, dar ipoteza nu se susține. Totuşi, forma română, precum şi cele albaneze trebuie asociate cu gr. σήψ ‘şarpe veninos, şopârlă’ și lat. seps ‘şopârlă’. Prin urmare, rom. şopârlă se raportează la un radical PIE *sep-, cu iotacizarea lui e şi trecerea lui s la ş (v. şopârlă), similar cu PIE *serp– ‘a (se) târî’ (IEW, 912) de la care provine, de fapt, rom. şarpe (v. şarpe), unde e a iotacizat ca şi în cazul rom. şopârlă.

În cazul în care a fost urmată de o altă vocală decât e sau i (a, o, u) *s s-a păstrat ca în rom. sarbăd, a (se) sărbezi cu corespondentul alb. tharbët ‘acru’. Çabej (cf. Brâncuş, VALR, 111) asociază alb. tharbët cu thar ‘a tăia’, deși nu pare să fie corect. Pe de altă parte, Brâncuş arată că în albaneză există o întreagă familie de cuvinte ce derivă din acest radical. Poghirc (ILR, II, 347) trimite la PIE *sū–ro, sou–ro– ‘acru, amar’ (IEW, 1039) (v. sarbăd).

Urmată de o altă consoană, spiranta s a rămas, de asemenea, neschimbată. Astfel, rom. sterp este atribuit de către I.I. Russu (Elem., 197-198) substratului, pe care îl asociază cu alb. shterpë. Brâncuş (VALR, 149) consideră că datorită dificultăţilor fonetice pe care le întâmpină explicarea prin latină sau greacă şi prin faptul că la origine este un element cu sens pastoral, rom. sterp poate fi atribuit substratului. Termenul este întâlnit în unele dialecte neolatine: it. (dial. de sud) stirpa, ven. sterpa, friul. sterpe. Pe de altă parte, Poghirc (ILR, II, 350) consideră că rom. ştiră ‘stearpă’ provine, de asemenea, din substrat fiind asociat cu alb. shtjerrë ‘vacă sau oaie tânără’. Amintim că Meyer (EWA, 417) asociază alb. shtjerrë cu shterpë ‘sterp’ şi cu rom. sterp, considerate ca provenind din iliră. Prin urmare, atât rom. sterp cât şi ştiră trebuie atribuite fondului traco-dac şi, în acelaşi timp, pot fi raportate la PIE *ster– ‘sterp, steril’ (IEW, 1024). În celelalte limbi indo-europene apare fără formantul p (v. sterp, ştiră).

Consoanele oclusive. Labialele. În cele mai multe cazuri, labialele indo-europene simple, surde şi sonore, nu au suferit schimbări importante.

Bi-labiala surdă *p a rămas, în general, neschimbată, cum se va vedea din exemplele de mai jos. Rom. pânză nu avea o etimologie clară, dar I.I. Russu (Elem., 101) îl trece în rândul elementelor de substrat, fără alte detalii. În ce ne priveşte, considerăm că provine din PIE *pan– ‘pânză, țesătură (Gewebe)’ (Walde, II, 247; IEW, 788). De-a lungul timpului i s-au atribuit diferite origini: din lat. pandere ‘a întinde’ (Puşcariu, 1373; Tiktin; REW, 6190), din trac. *penza (Pascu, I, 191) sau din lat. *pandea ‘ţesătură’ (Cioranescu, 6400). Cioranescu crede că legătura dintre etimonul trac. *penza cu gr. πήνη ‘pânză’ este îndoielnică. De altfel, radicalul este prezent şi în alte limbi, pe lângă greacă: lat. pannus ‘pânză, cârpă’, got. fana, v.g.s. fano, cu acelaşi sens. Prezenţa nazalei duble în latină se explică prin existenţa unui grup consonantic în latina veche. Pentru forma latină, Walde trimite la PIE *pendeo ‘a agăţa, a spânzura’. Astfel, rad. *pan-, reconstituit de Walde-Pokorny, ar fi trebuit să fie PIE *pand-, şi nu *pan-, dar cei doi lingvişti germani nu au cunoscut forma românească (v. pânză).

Se consideră, în general, că prima parte a rom. pupăză provine din lat. upupa, redus la *pupa. După o serie de autori, suf. –ăză ar indica un împrumut din albaneză. Privind formele existente în alte limbi indo-europene, este destul de evident că toate sânt de natură onomatopeică, pornind de la sunetul specific scos de această pasăre (v. pupăză).

Consoana proto-indo-europeană oclusivă bi-labială sonoră *b a fost destul de puţin răspândită în indo-europeană, mult mai răspândită fiind corespondenta ei aspirată *bh. Labiala b a rămas în general b. Iniţial, rom. buză (ar. budză, bg. buza ‘obraz’) a fost considerat de origine latină, din lat. basium sau din alb. buzë, sau dintr-un radical lat. *bud– (Puşcariu, 242). Radicalul este atestat de antroponimele tracice Byzas, Byzos, Beuzas, (Dečev, Thrak. Sprach., 94-95), precum şi de illir. Buzos, Buzetius sau de top. Byzantion ‘oraşul de pe ţărm’ (Çabej; cf. Poghirc, ILR, II, 329).

O serie de cercetători consideră basium (Miklosich, Alb. Forsch., 5, 10, Schuchardt, Vokalismus, 3, 50), ca fiind etimonul formei românești. Alb. buzë ‘buză’ (Cihac, II, 715; Pascu, II, 218; Capidan, Raporturile, 522). Un radical lat. *bud– (Puşcariu, 242).

Nu există nicio îndoială că rom. buză derivă din PIE *bu– ‘buză, sărut’ (IEW, 103): gal. Bussumaros (NP), m.ir. bus, pus ‘buză’, busóc, pusóc ‘sărut’, n.g.s. (dial.) Buss ‘sărut’, bussen ‘a săruta’, n.pers. bosidan ‘a săruta’. Radicalul este atestat şi în antrop. trac. Byzas, Byzos, Beuzas (Dečev, Thrak. Sprach., p. 94-95), precum şi antrop. illir. Buzos, Buzetius. Din română provine bg. buza ‘obraz’, budzule ‘buze groase’ (Capidan, Raporturile, 226), pol. buzia ‘gură, în limbajul copiilor’ (Berneker, I04). Origine traco-illirică.

Consoana bi-labială sonoră aspirată *bh a avut o răspândire mult mai largă decât corespondenta ei neaspirată. După cum am menţionat, labiala aspirată sonoră *bh din indo-europeană a devenit, de cele mai multe ori, bi-labială simplă în traco-dacă. În română există numeroase elemente lexicale de origine traco-dacă ce atestă această transformare fonetică.

S-a discutat mult în jurul originii rom. brânză, considerat încă de Hasdeu, de origine dacă (Cuvente, I, 190), deşi acesta nu a reuşit să identifice, în mod corect, etimonul. În Col. lui Traian (1874, 107) savantul dă o formă compusă *bo–ransa, în care al doilea element este echivalent cu rânză: alb. brenza, –t (pl) ‘interius, viscera’, cu derivații brendësa–t, përbrëndësa–t ‘cheag’. Formele din română şi albaneză provin din PIE *bhrendh– ‘a se umfla, a se coace’ (IEW, 167): lituan. brestu, brendau ‘a se umfla, a se coace’. Din română a intrat în toate limbile învecinate (v. brânză).

Formele româneşti bălan, băl, bălaş etc. provin din PIE *bhel– ‘strălucitor, alb’ (IEW, 118) cu o foarte largă răspândire în limbile indo-europene. Forma bálan este atestată la Procopius din Caesarea (Războaiele gotice), atunci când descrie calul generalului bizantin Belizarie (v. bălan). Formele barză şi breaz provin din PIE *bhereg’- ‘alb, a străluci’ (IEW, 139) (v. barză, breaz).

Oclusivele dentale. Oclusiva dentală surdă PIE *t s-a păstrat în traco-dacă şi în română. Excepţii apar acolo unde dentala a fost urmată de semivocala y în traco-dacă, rezultată din iotacizarea vocalelor e şi i, caz în care a trecut la ț (v. infra). Alte vocale, cum sânt vocalele rotunjite o şi u, precum şi vocala a nu au afectat natura acestei consoane. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte consoane din traco-dacă. Urmată de o altă consoană (de obicei lichida r) oclusiva dentală surdă t rămâne neschimată.

Pentru rom. tânjală ‘dispozitiv care se adaugă când se foloseşte un atelaj în plus sau încă o pereche de boi’ nu a fost găsită o etimologie adecvată. Cihac (II, 411), urmat de Cioranescu (8729) consideră că provine din v.sl. tęzalo. Cu toate acestea, termenul slav indicat de Cioranescu, nu l-am putut verifica în dicţionarele limbii slave vechi (cf. Blagova, Djačenko). Cihac consideră că v.sl. tęzalo provine din v.sl. tągovati ‘a fi neliniştit’, ceea ce nu poate fi adevărat, întrucât sensul este total diferit. Avem convingerea că rom. tânjală este cognat cu lat. temo, –onis care are acelaşi sens de ‘oişte, tânjală’. După Walde-Pokorny (1067) lat. temo provine din PIE *tengh– ‘a trage, a întinde’. Astfel rom. tânjală, spre deosebire de latină, a păstrat, sub formă palatalizată, velara sonoră aspirată din indo-europeană (gh). Forma latină provine de la un proto-lat. *tenksmo (cf. IEW). Din cele arătate aici, reiese că vocala *e a trecut iniţial la ă, probabil încă din traco-dacă, apoi s-a închis la î (â), aşa cum s-a întâmplat cu vocalele urmate de o nazală, atât la elementele aşa-zise latine cât şi la cele de origine traco-dacă.

Rom. strepede ‘vierme de brânză’ (ar. streapid, streapide, mgl. strepŭ) este considerat aproape în unanimitate ca fiind de origine traco-dacă. Are aceeaşi origine cu alb. shtrep ‘id’ care a fost asociat cu alb. shtërpinj, shtërpenj ‘alles Kriechende’ (cf. Brâncuş, VALR, 115). Rom. strepede a fost raportat la PIE *serp– ‘a (se) târî’ (IEW, 912), prin forma metatizată *srep-, unde grup. sr a trecut la str, (cf. Poghirc, ILR, II, 349) ca şi în Strumon (v. Strumon).

După cum am menționat, PIE *t, urmat de semivocala y (care în general a rezultat, cum am văzut, din diftongarea lui e sau i), a devenit ţ.

Rom. hoţ a fost multă vreme considerat cu origine obscură, cu etimologie greu de determinat, deoarece explicaţiile propuse nu au fost acceptate de majoritatea lingviştilor. Reichenkron (134-35) propune o soluţie mult mai credibilă, pe care o vom discuta în cele ce urmează. După ce arată că substantivului hoţ nu i s-a găsit nici o etimologie acceptabilă şi că nu are corespondenţi în alte limbi, deşi forma derivată hoţoman indică vechimea sa, cercetătorul german exclude provenienţa acestei forme dintr-un cuvânt de argou. Spunând asta, Reichenkron s-a gândit, probabil, la derivarea ei din interjecţia haţ, propusă doar ca o posibilitate de Cioranescu. Reichenkron crede că rom. hoţ provine de la PIE *(s)keudh-, *(s)keut– ‘a acoperi, a înveli’ (IEW, 952): skt. kuhaka ‘şarlatan, escroc’, kuhayate (3, sg) ‘a înşela’. Această ipoteză apropie rom. hoţ de forma sanskrită şi de originalul indo-european prin faptul că hoţ, în limba română, nu înseamnă doar ‘cel care fură’, ci şi ‘escroc, şarlatan, şmecher’. Trecerea de la ‘a acoperi, a înveli’ la cel de ‘a înşela’ apare, după cum indică Reichenkron, şi în lat. clepo, respectiv, gr. κλέπτω ‘a fura’, ambele provenind de la un rad. *klep, care la rândul său provine din PIE *kel– ‘a ascunde’. Astfel, Reichenkron raportează rom. hoţ la PIE *(s)keut-, printr-un *kutio–s > traco-dac. *hutios, cu trecerea lui t la ţ, în timp ce vocala u s-a deschis la o. În ce ne priveşte aderăm la ipoteza lui Reichenkron (v. hoţ).

După Russu (Elem., 209), rom. ţarc provine din PIE *tuer– ‘a cuprinde, a îngrădi’ (IEW, 1101), cu echivalente în limbile baltice şi vechea slavă: lituan. tveriù, tvérti ‘a cuprinde, a îngrădi’, tvártas ‘îngrăditură, ţarc, ocol’, let. tvāre ‘gard’, v.pr. toaris ‘hambar’, v. sl. zatvoriti ‘a încuia, a îngrădi’, precum şi gr. σορός ‘urnă’, σώρακος ‘coş, paner’ (cf. IEW). Russu consideră o formă nominală *ter–ko, unde e a iotacizat determinând trecerea lui t la ţ, deci *terk > *tjark > ţarc.

Soluţiile mai vechi cu privire la originea rom. ţarc sânt azi nesatisfăcătoare. Fie că este vorba de alb. cark ‘ţarc, îngrăditură’, fie de iran. *čark > pers. čart ‘cerc’. În schimb, Reichenkron (165) crede şi el că termenul este dacic, din PIE *serk– ‘împletitură, a îngrădi’ (IEW, 912): cf. gr. έρκος ‘ţarc, gard’, dar identifică greşit radicalul indo-european. Sântem de părere că identificarea corectă este cea făcută de I.I. Russu şi prezentată în paragraful anterior. Ipoteza lui Reichenkron prezintă dificultăţi de derivare, întrucât PIE *s prin palatalizare ar fi dat ş în română, nu ţ. Provine din PIE *tuer– ‘a cuprinde, a îngrădi’ cu o formă nominală *ter-ko. Rom. țarc are cognați în limbile baltice, în slava veche și greacă (v. ţarc).

Dentala sonoră neaspirată *d a avut o evoluţie similară cu corespondenta ei surdă *t. Aşa cum am arătat deja, în traco-dacă dentala sonoră aspirată *dh a trecut la *d, având ulterior aceeaşi evoluţie. Cu alte cuvinte, a palatalizat când a fost urmat de i sau e, dar a rămas acelaşi în celelalte cazuri.

În ceea ce priveşte rom. mânz, majoritatea cercetătorilor l-au considerat de origine ilirică, mai precis din illir. *mandus sau *manzus. Russu (Elem., 180), Poghirc (ILR, II, 332) şi Brâncuş (VALR, 97) îl consideră autohton. Acest radical este atestat în toponimia celtică: galic (top.) Epo–manduo–dunum (cf. Walde), britanic (top.) Mandu–essedum. A existat în egală măsură şi în iliră, Jupiter Menzana la messapi, a fost o divinitate a cailor, căruia i se sacrificau cai tineri, dar şi în trac. μεζηναι (cf. Brâncuş). Pe lângă limbile celtice şi illiră forma este prezentă, de asemenea, în sard. mandzu, it. manzo ‘viţel’. De Mauro-Mancini (1176) consideră it. manzo de origine pre-romană. Acest radical are o întreagă familie de derivate în limba română, toate purtând amprenta trecerii lui d la z: mânzat ‘taur tânăr’, mânzare ‘oaie care alăptează, oaie cu lapte’, cuvinte prezente de altfel şi în albaneză.

Poghirc raportează rom. mânz (ar. mândzu) la PIE *mend-, *mond– ‘a suge’ (IEW, 729), lucru pe care l-am făcut şi noi, independent de Poghirc: alb. mënd ‘a suge, a (se) hrăni’, alb. mëndeshë ‘doică’, alb. mëz ‘mânz’. Forme din n.g.s. (dial. tirolez) precum Manz, Menz ‘vacă stearpă’ provin din anumite graiuri iliro-dace vorbite cândva în sudul Austriei de azi, radical de la care derivă şi formele românești menționtate mai sus (v. mânz, mânzare, mânzat).

Acelaşi fenomen fonetic poate fi observat şi la o serie de antroponime şi teonime traco-dace. Astfel Georgiev (Introduction, 138) citează antrop. Zia (nume feminin întâlnit în două inscripţii) care, după lingvistul bulgar, provine de la un mai vechi *Dia. Acelaşi lucru se poate spune despre unele teonime traco-dace precum Saba–zios sau Gebelei–zis, forme compuse, unde cel de-al doilea element –zios, –zis este cognat cu lat. deus ‘zeu’. Ipoteza este întărită şi de faptul că în unele texte numele lui Saba–zios apare şi sub forma Saba–dios (v. zeu, Sabazios). Aceeaşi trecere a PIE *d la z o regăsim în rom. zână, zi care derrivă de la același radical proto-indo-eurpoean (v. zână, zi).

Consoanele velare. Ca şi în cazul celorlalte consoane, velarele simple indo-europene s-au păstrat în română, cu excepţia celor urmate de e sau i.

Velara PIE surdă simplă *k, urmată de u sau de altă vocală dorsală a rămas neschimbată ca în curpen. După o serie de cercetători, rom. curpen (ar. curpan, curpăn) provine din alb. kurpén, kurpër. Alţii consideră că este autohton, provenind de la un PIE *kŭelp– ‘a se învârti, a se mişca’ (IEW, 639) (v. curpen). Aceeaşi situaţie apare şi în cazul rom. caună ‘mină, ocnă’, despre care Puşcariu şi autorii DAR consideră, în mod eronat, că provine din lat. *cavina < cavus ‘gol, scobit’.

Rom. caună este desigur cognat cu lat. cavus, dar nu provine din lat. *cavina care, de altfel, nu este atestat și nu există nicio altă formă romanică similară. Rom. caună face parte dintr-o familie de cuvinte mai largă care include rom. cavă, căuc (cauc), căuş, gaură, găunos (v. aceste forme), toate provenind din acelaşi rad. PIE *koŭo– ‘gol, găunos, cavitate’ (IEW, 592).

Ca şi în cazul celorlalte consoane, PIE *k, urmat de e sau i, a palatalizat. Georgiev (op. cit.) consideră că hidr. Cerna provine din PIE *k(u)ersna ‘negru’. Top. dac. Tsierna (lat. Dierna), azi Orşova, oraş situat la vărsarea Cernei în Dunăre este menţionat în mai multe documente antice greceşti şi latine. În documentele latine apare mai mult sub forma Dierna. Este posibil ca în acea vreme numele oraşului să se fi pronunţat în limba dacă Cerna, ca şi în româna de azi, sau Ţierna (ori poate Cierna) cum apare în unele documente greceşti. Dar este la fel de posibil ca redarea sub forma Tsierna să se datorească faptului că greaca nu avea sunetul č, iar redarea în latină sub forma Dierna se explică prin faptul că latina nu avea pe ţ, acesta fiind perceput de vorbitorii de limbă latină mai degrabă ca un sunet apropiat de d latinesc. Poghirc (ILR, II, 357) îl asociază cu rom. zârnă (Solanum nigrum) care a fost apropiat de Hasdeu (Ist. crit., 271) de numele de plantă dacic προ-διάρνα (Veratrum nigrum). Zârnă este acelaşi cu a (se) zârni ‘a se înnegri’ (despre plante) şi epitetul zârnă dat oilor negre. Poghirc raportează rom. zârnă la PIE *dherg–no: ir. med. derg ‘roşu’, ags. deorc, eng. dark ‘întunecat’. De altfel, rom. zârnă şi a zârni definesc o culoare întunecată, nu propriu-zis culoarea neagră (v. negru). În orice caz, radicalul indicat de Poghirc este altul decât cel indicat de Georgiev. Poghirc crede că forma actuală Cerna ar putea fi o adaptare slavă după un mai vechi Dzerna (v. Cerna), dar considerăm că această ultimă ipoteză a lui Poghirc este greşită (v. zârnă, cerni, Cerna).

Velara sonoră simplă PIE *g a avut un comportament similar cu corespondenta ei surdă. În cele ce urmează vom aduce câteva exemple. Poghirc (ILR, II; 330) apropie rom. gorun ‘o varietate de stejar’ de PIE *gŭel-, gŭol– ‘gorun, stejar, ghindă’ (IEW, 472), ipoteză propusă şi de noi, independent de Poghirc. De la acest radical provine şi rom. ghindă (v. gorun, ghindă). I.I. Russu (Elem., 165) şi Brâncuş (VALR, 78) consideră rom. ghimpe ca fiind element de substrat, cu corespondente în alb. gjëmp, gljimp. I.I. Russu raportează aceste forme la PIE *guel– ‘a înţepa, durere’ (IEW, 470) (v. ghimpe), ipoteză la care aderăm şi noi.

Etimologia rom. grapă, din bg. graba ‘greblă’, dată de Cihac nu este corectă, dar nici cea din alb. grep ‘1. cârlig, ac de undiţă, ancoră; 2. furcă pentru bălegar’. Alb. grep este, de altfel, cognat cu rom. grapă, ambele forme provenind de la un rad. traco-ilir. *grep, care la rândul său din PIE *ghrebh– ‘a zgâria, a râcâi’ (IEW, 455) (v. grapă).

Velara aspirată sonoră *gh. Ca toate consoanele aspirate din indo-europeană, în traco-dacă această aspirată se confundă cu echivalenta ei neaspirată *g.

Lingvistul german Reichenkron a încercat să stabilească etimologia vb. a găsi fără prea mult succes, etimologia propusă de el fiind eronată.

Considerăm că rom. a găsi, a gândi şi a ghici provin din PIE *ghend-, ghed– ‘a prinde, a înţelege’ (IEW, 437), cu forme înrudite în limbile germanice şi în slava veche: got. bi–gitan ‘a găsi’, v.isl. geta ‘a presupune, a ghici’, v.eng. begetan ‘a i se da, a primi’, v. sl. gadati ‘a presupune, a ghici, a gândi’. În engleza modernă, vb. to get are numeroase sensuri între care şi cel de ‘a percepe, înţelege, a primi, a lua’. Dicţionarele etimologice ale limbii engleze consideră că vb. to get provine de la acelaşi radical indo-european ca şi to guess ‘a ghici’. Astfel, avem un paralelism între aceste două forme din limba engleză şi perechea românească a găsi/ghici, atât ca sens cât şi ca formă, care conduce la ideea că ambele verbe româneşti provin de la acest radical indo-european. Forma mai veche pentru a ghici este, desigur, a găci (gâci), folosită dialectal şi azi. Ambele forme româneşti par să provină dintr-un mai vechi (dacic) *geti, cu trecerea lui e la ă, iar t urmat de i a dat ţ, în cazul lui a găsi, şi č, în cazul lui a ghici. În primul caz, ţ a devenit s ca în cazul rom. cursă, care provine de la un mai vechi *curţă (cf. alb. kurthë < *kurţë), la rândul său tot de origine traco-ilirică. Între altele, trebuie arătat că vb. a gândi provine tot de la acest rad. PIE, mai precis de la forma *ghendh-, cu echivalente în lat. (a)prae–hendo, comprae–hendo ‘a prinde, a înţelege’, ca şi alb. gënjei ‘a minţi’, alb. gjej ‘a găsi’.

De-a lungul timpului originea acestor cuvinte a fost căutată în limbile vecine sau mai puţin vecine cu care româna a venit în contact. Astfel, s-a crezut că rom. a gândi ar proveni din magh. gond (Cihac, II, 500; Cioranescu, 3765), pe când a ghici a rămas cu etimologie obscură, iar a găsi a fost derivat din v.sl. gasiti ‘a stinge’. În acest din urmă caz, diferenţa semantică face imposibilă ipoteza ca rom. a găsi să provină din v.sl. gasiti. De fapt, corespondentul din slava veche este v.sl. gadati ‘a presupune, a ghici, a gândi’. Dar, ceea ce elucidează adevărata origine a acestor verbe este multitudinea de cognaţi care se regăsesc în mai multe limbi indo-europene (v. găsi, gândi, ghici).

Aspirata velară palatală sonoră *g’(h) a devenit spirantă în traco-dacă şi în proto-albaneză, întrucât a fost probabil urmată de i sau e. Este cazul rom. viezure care, după cum am arătat mai sus, provine din PIE *ŭeg’h– ‘a duce cu sine, a căra, a trage’ (IEW, 1118) (v. viezure).

În ceea ce priveşte originea rom. ghioagă (var. ghigă, ghegă, ghioacă, ar. cl’ioagă, gl’ioagă), aceasta a rămas obscură. Au fost propuse mai multe etimologii latine care însă nu sânt deloc convingătoare și de aceea nu le mai menționăm aici. Rom. ghioagă provine din PIE *g’halg(h)-, *gh’olgh– ‘ramură, par’ (IEW, 402) printr-o formă intermediară mai veche *galga, *golga, după care lichida a metatizat dând *gloga, apoi ghioagă (v. ghioagă).

Consoanele labio–velare: După cum am arătat deja, au existat în indo-europeană trei consoane labio-velare o pereche surdă/sonoră (kʷ şi gʷ), precum şi labio-velara aspirată sonoră *gʷh care au avut un comportament cu totul special în traco-dacă şi în dialectele-P din limbile celtice şi italice, fapt care le-a dat o notă cu totul specială în cadrul limbilor indo-europene, (v. supra).

Urmată de a, o, labio-velara *kʷ a devenit bi-labiala surdă p. Astfel, Georgiev (Introduction, 139) consideră că toponimul dacic Tapae (v. Tăpia) provine din PIE *tokʷo ‘râu, pârâu’: av. taka ‘râu, pârâu’, v. bg. tokŭ. În schimb, acestea au palatalizat când au fost urmate de e sau i. Acest lucru se poate exemplifica cu PIE *kʷe ‘şi’ > *ke > rom. şi, cu echivalente în mai multe limbi indo-europene, inclusiv latina: skt. ca, av. ča, v. pers. ča ‘şi’ (enclitic), lat. –que ‘şi’ (enclitic), v. sl. cě ‘şi’, lituan. –ke ‘id’ (enclitic) (v. şi). Acelaşi lucru se poate spune despre rom. jar care provine din PIE *gʷher– ‘fierbinte, cald’, adj. gʷhermo ‘cald’ (IEW, 498), radical atestat în toponimul Zermizara (probabil, pronunaţat Jermizara). Trebuie menţionat faptul că nici în greacă şi nici în latină nu exista sunetul j. Ca urmare, autorii antici au fost siliţi să redea sunetul dacic j prin z, păstrat de asemenea în alb. zjarr (zjarm) (v. jar).

Rom. a lepăda este considerat de I.I. Russu (Elem., 101) ca element de substrat care nu are echivalent în albaneză. Autorul nu oferă însă alte detalii. Considerăm că a lepăda provine din PIE *leikʷ– ‘a lăsa în urmă, a părăsi, a lepăda’ (IEW, 669), unde *kʷ este o labio-velară: gr. λείπω ‘a lăsa, a părăsi’, lat. linquo ‘a lăsa în urmă, a părăsi’, arm. likānem ‘a lăsa, a părăsi’, lituan. lieku (v. lituan. liekmi) ‘1. a lăsa, a părăsi ; 2. a rămâne’. Labiovelara PIE *kʷ, urmată aici de vocala a, a dat, în mod firesc, p în traco-dacă (v. lepăda).

Nazalele. Proto-indo-europeana a avut două nazale – m şi n – care s-au conservat bine în limba traco-dacă şi ulterior în română.

Nazala bi-labială PIE *m a rămas, în general, neschimbată. Poghirc (ILR, II, 345) atribuie substratului rom. mire, arătând carenaţele ipotezelor anterioare. Pe de altă parte, Brâncuş (VALR, 142) este mult mai la obiect, raportând cuvântul la PIE *merio ‘bărbat tânăr’, respectiv *meri ‘soţie tânără’ (IEW, 738), ipoteză avansată şi de noi, în mod independent. Radicalul are o largă răspândire în limbile indo-europene: skt. marya ‘bărbat tânăr, iubit, logodnic’, v.pr. martin ‘mireasă’, lituan. marti ‘mireasă’, got.crim. marzus ‘nuntă’. Prin urmare, nu greşim dacă raportăm la acest radical PIE şi rom. a (se) mărita (v. mire, mărita).

În ceea ce priveşte nazala PIE *n, aceasta s-a conservat bine ca şi perechea ei labială. De la Cihac încoace, s-a considerat că rom. năpârcă (ar. năpărtică) provine din alb. nepërkë ‘viperă, năpârcă’. Cu toate acestea, cercetările din ultimele decenii arată că formele româneşti nu sânt împrumuturi din albaneză, ci doar provin din acelaşi fond comun. Astfel, Poghirc (ILR, II, 346), I.I. Russu (Elem., 184) şi Brâncuş (VALR, 104) îl consideră element autohton. Russu asociază termenii din română şi albaneză cu PIE *ne–tr, nə–tr „şarpe, viperă” (IEW, 767) (v. năpârcă).

Începând cu Cihac s-a considerat că rom. râncheza provine din gr. ρoνχαλίξω ‘a sforăi’ şi ulterior, din lat. rhoncare ‘a sforăi’ > *rhonchi–zare (Rosetti, II, 68). Cioranescu îl consideră o “creaţie expresivă”. După cei mai mulţi autori, rom. necheza (ar. nicl’ezare) este o variantă a lui a râncheza, dar, noi considerăm că, de fapt, lucrurile stau exact invers; mai precis a râncheza este un derivat al lui a necheza, cum vom vedea mai jos. Această ipoteză se bazează pe faptul că rom. a necheza are o serie de corespondente în limbile germanice, cu acelaşi sens din română: eng. neigh ‘a necheza’ < v.eng. knaegan, med. oland. nijgen, v.isl. gneggia ‘a necheza’. Prin urmare, forma iniţială este a necheza de la un traco-dac *(k)nekle-, (k)negle-, fapt care justifică atât formele româneşti, cât şi pe cele germanice care provin din PIE *kneug– ‘formaţie onomatopeică’ (IEW, 608): gr. κνίζαν ‘a mârâi (despre câini), a scânci (despre copii)’, lituan. kniaukti ‘a mieuna’. Nu putem spune de unde provine lichida l în forma traco-dacă (cf. ar. necl’ezare), întrcât ea lipseşte în celelalte limbi care au păstrat acest radical. Prin urmare, rom. a râncheza este o variantă a lui a necheza, care la rândul său provine din radicalul menţionat mai sus. Acesta pare să fi rezultat dintr-o contaminare cu formele a răncălui, a râncăi (v. necheza).

Lichidele. Nici lichidele (*l, *r) nu au înregistrat schimbări majore. Excepţie face l intervocalic care s-a rotacizat, în majoritatea cazurilor. Rotacismul lui l intervocalic a constituit o problemă majoră în lingvistica românească, pentru că, aşa cum am mai arătat, nu în toate cazurile l intervocalic a rotacizat. În unele cazuri există explicaţii bine întemeiate, cum vom vedea mai jos, în altele mai puţin. În plus, ca şi în cazul nazalei n, l urmat de iot a palatalizat şi apoi a dispărut. În schimb, urmat de alte vocale, lichida l s-a păstrat. După opinia noastră, etimologia rom. lan din v.sl. *lan ‘lanţ’ este total nepotrivită din punct de vedere semantic. Pentru elucidarea etimologiei rom. lan, acesta trebuie asociat cu forme similare şi apropiate ca sens, din alte limbi indo-europene precum alb. lëndinë ‘pământ nearat, ţelină’. Astfel, rom. lan trebuie pus în legătură cu PIE *lendh– ‘teren liber, teren necultivat, stepă’ (IEW, 675): v.g.s. land, n.g.s. Land, eng. land ‘teren, pământ, ţinut, ţară’. Echivalentele din limbile celtice moderne precum ir. lann ‘bucată de pământ’, m. cymr. lann ‘suprafaţă de teren, teren cultivat’ sânt mult mai apropiate ca formă şi sens de rom. lan, iar basc. landa ‘câmp, teren’, basc. landu ‘a cultiva pământul, a munci’, lan ‘muncă, activitate’ par să fie împrumuturi din dialectele celtice din Peninsula Iberică sub forma *land. În bască acest radical formează o întreagă familie de cuvinte iar prezenţa lui în albaneză indică originea traco-illirică a rom. lan. Formele din bască sânt apropiate de radicalul indo-european, fiind terminate în dentală. În cazul rom. lan, unde a nu a trecut la â în faţa nazalei, acest lucru se explică prin faptul că nazala n a fost o nazală forte ca în lat. annus ‘an’, deci a avut valoare de nazală dublă datorită lui d final, care a dispărut. Această ipoteză este confirmată şi de formele din limbile celtice moderne, ortografiate cu nazală dublă (v. lan).

Uneori l s-a păstrat în poziţie finală (v. băl, mal), dar şi la mijlocul cuvântului (cf. baltă), chiar intervocalic (cf. bălan, bălaş). Toate aceste forme provin din PIE *bhel– ‘alb, strălucitor’ (IEW, 119) (v. supra). În unele cazuri, aflat în poziţie finală a rotacizat (v. abur).

După Reichenkron, rom. a feri (ar. (a)firescu, mgl. mi fires) provine din substrat, mai precis din PIE *pel-, ple– ‘a acoperi, a ascunde’ (IEW, 803) unde p urmat de e a trecut la f, iar l intervocalic a rotacizat. Alte etimologii rămân complet inadecvate (v. feri).

În ceea ce priveşte lichida PIE *r, putem spune că aceasta s-a conservat, indiferent de mediul fonetic în care s-a aflat. Reichenkron asociază rom. rână cu formele corespondente din lituaniană şi limbile iranice: lituan. strena ‘Lende, Hüfte’, av., n. pers. rân, forme care provin din PIE *srena ‘Obershenkel, Lenden’ (IEW, 1002). Prin urmare, etimologia din lat. ren ‘rinichi’ este total nepotrivită (v. rână).

În interiorul cuvântului, lichida *r s-a conservat, de asemenea, ca în cuvintele brânză (v. supra), beregată, brad etc.

Etimologia rom. beregată (ar. biricuată) din lat. *verucata < veruca ‘protuberanţă pe piele’ (Pușcariu) nu este adecvată datorită incompatibilităţii semantice. I.I. Russu îl trece pe lista cuvintelor de origine traco-dacă, fără echivalent în limba albaneză. Rom. beregată provine din PIE *bherug-, bhrug-, bhorg– ‘1. beregată, trahee; 2. faringe’ (IEW, 145): gr. φάρυξ ‘faringe, beregată’, arm. beran ‘gură’, lituan. burna ‘gură’. Termenul românesc rămâne foarte apropiat ca sens şi formă de gr. φάρυξ (v. beregată).

În cele de mai sus am prezentat o serie de date istorice, arheologice şi lingvistice care dau o nouă viziune despre originea limbii române. Nu este lipsit de interes să arătăm că în sec. VI, d.Ch., la Procopius din Caesarea (De Aedificiis, IV) apar mai multe toponime precum Gemenos (Geamăn), Kaminos (Cămin), Faskiai (Fâşii), Loupophantana, Kastellnouva, Argentares, Tredetitili (treizeci tei), Arsa, Dousmanes, Septecasas, Oulmeton, Labutza, Stenes (Stâna), Scares (Scara) etc. (v. argint, a arde, cămin, duşman, şapte, ulm, labă, stână, scară etc) . Unele, desigur, au corespondente şi în latină, altele nu. În schimb, toate au corespondente în româna de azi. Remarcăm, în primul rând, top. Dousmanes şi Labutza. Primul este forma grecizată a rom. duşman, iar al doilea este diminutivul de la labă. Se consideră că duşman este de origine turcă, preluat din persană, iar labă ar proveni din maghiară, cu toate că, atât turcii cât şi maghiarii au ajuns în zonă multe secole mai târziu. Se consideră, de asemenea, că suf. –iţa, –uţa sânt de origine slavă, dar aceste sufixe sânt mai vechi de sec. VI d.Ch., dată la care slavii nu se stabiliseră încă în sudul Dunării. Tot din acea perioadă, s-a păstrat şi celebrul torna, torna fratre (la Theophanes), precum şi bálan (la Procopius, Războaiele gotice) (v. bălan), încât avem o imagine destul de clară despre cum arăta stră-româna în sec VI d.Ch. Se ştie că niciun dicţionar etimologic al limbii române nu face referire la toponimele menţionate în lucrarea lui Procopius, care sânt denumiri ale unor cetăţi din sudul Dunării reparate de împăratul Iustinian. Fiind vorba de nişte cetăţi vechi, care necesitau deja la acea vreme, reparaţii serioase, este evident că ele fuseseră construite cu câteva secole mai înaninte, iar denumirile lor erau şi mai vechi, preluate în multe cazuri din toponime locale. Judecând după aceste toponime, limba română era deja formată cu multe secole înaintea consemnării acestor date de către Procopius.

Prin urmare, trebuie reevaluat aportul limbii latine (și al limbilor învecinate) la formarea limbii române. În plus, este evident că multe presupuse împrumuturi ale limbii române din limbile slave, turcă, maghiară, chiar greacă, sânt împrumuturi ale acestor limbi din fondul traco-iliric, fapt dovedit din plin în Dicționarul Etimologic al Limbii Române.

În lucrarea de faţă am făcut o evaluare a datelor lingvistice care privesc evoluţia anumitor faze istorice care preced limba română, pentru a înţelege atât adevărata sa origine, cât şi metoda de lucru folosită în elaborarea acestui dicţionar care este cu totul nouă în lingvistica românească.

Astfel, în prima parte, am arătat originea nostratică a limbii proto–indo-europene mamă. Ulterior, am prezentat în detaliu transformările fonetice de la proto-indo-europeană la traco-dacă şi până la română. Pe lângă argumentele lingvistice discutate în detaliu, am adus o serie dovezi arheologice şi istorice care concură cu datele lingvistice. Toate aceste date creează o nouă imagine a originii limbii române care se îndepartează mult de interpretările şi teoriile teziste şi false care au fost susţinute de-a lungul timpului. Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii traco-dace, pe care o considerăm adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca şi i similar cu dift. *au, lira se învecinau şi se înrudeau, folosind date şi informaţii la zi mai puţin cunoscute atât marelui public, cât şi specialiştilor.

În partea a doua, am urmărit evoluţia istorică a tuturor sunetelor de la proto-indo-europeană la română, tot în scopul unei mai bune înţelegeri a istoriei limbii pe care o vorbim. În ultima parte am prezentat pe scurt o serie de toponime atestate în sec. VI d.Ch. la Procopius din Caesarea. Este vorba de o perioadă importantă, când Imperiul Roman de Apus nu mai exista, iar slavii, maghiarii şi turcii nu se stabiliseră încă pe o parte din vechile noastre teritorii. Este, desigur, doar o foarte mică parte din toponimele care se cer studiate. De aceea, o analiză etimologică a tuturor toponimelor, hidronimelor şi gloselor care ne stau la dispoziţie din cele mai vechi timpuri şi până în epoca modernă este o necesitate în cultura română, tocmai pentru a ne cunoaşte mai bine istoria şi propria noastră origine.

Originea limbii române şi a poporului român vor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriile ştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şi cu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie interpretate şi selectate în funcţie de teoriile pre-existente. De aceea, considerăm că este imperios necesar ca toţi cei care cercetează originea limbii şi a poporului român – istorici, arheologi şi lingvişti – să reinterpreteze şi să-şi reformuleze periodic teoriile în conformitate cu datele cele mai noi ale ultimelor descoperiri privind lingvistica, istoria, arheologia şi mai nou, genetica.