Dau curs unei invitații de a scrie despre un oraș din inima Moldovei. Despre Bârlad au scris alţii. Mult mai bine decât mine. Pentru ei, toată recunoştinţa. Nu am vocaţia cercetătorului acribic, în ciuda laudelor primite pentru unele dintre cărţile scrise până acum. Nu o să aflaţi, de pildă, din acest omagiu, adus Bârladului şi locuitorilor săi din toate timpurile, că se găseşte, încă, amplasat pe a treia planetă de la Soare, la întretăierea paralelei 46o 14’ latitudine nordică cu meridianul 27o 42’ longitudine estică. Sau că este situat la înălţimi cuprinse între 89 (la Prodana) şi 172 de metri (la Staţia Meteorologică) deasupra nivelului mării. Aşa cum se afla la mii sau sute de metri sub nivelul Mării Sarmatice acum 5-7 milioane de ani. Nu o să mai aflaţi că bârlădenii stau pe depozite pliocene (Meoţian, Devonian, Dacian, Neoţian, Ponţian sau Levantin), cuaternare sau de alt gen, ce constituie Platforma sau Podişul Bârladului. Nu o să aflaţi, pentru a nu ştiu câta oară, că Bârladul face parte din frumosul Podiş Moldovenesc. Sau că până la Vaslui, concurentul neloial din perioada dictaturii, sunt mai puţin de 50 de km, iar până la Bucureşti, unde răsare soarele pentru toţi românii, sunt fix 283 km. Și vreo 400 de metri.
Ceea ce ştiu cu siguranţă, este că actualul proiect civilizator de pe Terra, care se derulează de mai bine de 8.000 de ani, a inclus şi acest ţinut dăruit de Dumnezeu cu multă lumină şi căldură. În ciuda crivăţului siberian, care nu este străin moldovenilor berladnici dintre Colinele Tutovei.
Nu voi repeta nici că vara a fost, uneori, prea cald (39,7 o C la 30 iulie 1936) şi iarna, tot uneori, extrem de frig (-30,5 o C la 25 ianuarie 1942). Sau că ne aflăm la 149.600.000 kilometri de Soare, iar Luna e la doar 356.000 de km ! Asta, când vrea să fie mai departe de noi, pământenii, pentru a nu se amesteca chiar în toate secretele şi visele noastre !
Valea Albastră ! Trestiana ! Cuibul Vulturilor ! Horoiata ! Sohodău ! Jeravăţ ! Negrileşti ! Periana ! Ţugueta ! Simila ! Sună a science-fiction cu reverberaţii paleo-astronautice. Dar nu de aici se revendică, oare, Ion Hobana, cu diminutivul său Star Trek-ian, Lela !?
Apa a spălat ciclic zona, făcând ca lucrurile să pară, deseori, ca la începutul lumii ! Ciudat pentru o localitate aflată pe Valea Seacă ! Sau numele are un tâlc care poate ne scapă nouă, pasagerilor pământeni !? În rest, e plăcut să trăieşti la Bârlad, mai ales când salcâmii învăluie oraşul lui Tache, Ianke şi Cadâr. Plecaţi spre alte zări. E superb aici când teiii şi Luna plină te fac să rătăceşti pe străzi cu sufletul plin de acel ceva nedefinit, răsdiscutat de filosofii lumii, atât de bine prins în versurile lui G.G. Ursu, unul din marii romantici locali: „Au înflorit salcâmii la Bârlad, / Voi tineri, prindeţi clipa să nu zboare, /Oraşul e-o legendă de ninsoare / Cât florile pe caldarâm nu cad.”
Nu voi descrie vânturile năbădăioase, cu repetate vijelii de vară, iscate din senin, sau inundaţiile anuale de care ne mirăm de fiecare dată, jurându-ne, mai nou bianual, în rând cu babele: „aşa ceva n-am mai văzut de când mama m-a făcut !” De parcă 70-80 de ani ar reprezenta ceva la scara timpului !?!
Nu mă voi ocupa cu dezlegarea tainelor naturii, de evoluţiile sau involuţiile de acum cinci-patru-trei-două sau un miliard de ani. E greu pentru noi, bieţi oameni cu soft şi hard limitate la o existență de numai 120 de ani (Biblia, Facerea 6/3). Limitare aplicată după ce prototipurile inițiale, matusalemice, şi-au cam făcut de cap. Rămâi contrariat cum fiecare semen contribuie, cu sârg şi dulce inconştienţă, la propria scurtare şi îngreunare a segmentului de viaţă hărăzit. Puțini știu că, de la primul prototip al actualei civilizaţii, Adam, şi coasta / consoarta sa, Eva, fără de care existenţa bărbaţilor, sunt silit a recunoaşte, nu ar fi avut nici un rost, ne despart, conform specialiştilor, doar vreo 80 de generaţii !
Mă voi referi, cu precădere, la ultimii 116 ani de existenţă ai Bârladului. La cum au trăit şi ce-au mai făcut străbunicii, bunicii şi părinţii noştri. Despre ce-am făcut noi, ştim prea bine ! Cu siguranţă, vor vorbi alţii, dacă va fi cazul.
Voi readuce la lumină, prin imagini, evenimente, fapte mari sau mai mici, tot mai puţin cunoscute. George Tutoveanu (Gheorghe Ionescu), creator de şcoală literară bârlădeană, ridicată la rang de Academie, şi Stroe Belloescu, ne-au dat misiunea păstrării memoriei oraşului. E o datorie, mai mult decât o onoare, să pot scrie despre înaintaşi şi să mă alătur celor care au făcut-o deja. Spre bucuria mea. Cuvinte au mai fost puse pe hârtie, amestecate cu talent sau fără, prin multe scrieri ale timpului. Filme cu Bârladul antebelic, nu am cunoştinţă să se fi turnat.
Noroc cu editorii de cărţi poştale ilustrate, care au avut preocupări pentru păstrarea imaginii unor străzi, biserici, instituţii, case, oameni… Majoritatea au fost librari sau fotografi civili ai oraşului. Unii, cu un simţ artistic evident. Geaba cuvinte ! Dacă n-ai dovada, care va să zică, nu exişti !
Fără a fi excesiv de subiectiv, afirm că ilustratele de Bârlad fac parte din zona de vârf a cartofiliei clasice româneşti datorită, în primul rând, unui mare editor local, librarul Nicolai A. Petroff, colecționar și adevărat profesionist în domeniu.
Imaginile rămase peste timp ne arată un Bârlad european. Pentru acele timpuri ! Orice comparaţie, între ieri şi azi, ne arată cât de mult a pierdut aşezarea moldavă, ca multe altele, prin construirea societăţii de tip nou. Conform hachiţelor unui despot şi ale primilor secretari. O raită prin lagărele de beton ale Bârladului este suficientă. Dar cine vrea să vadă !?
Bârlădenii comunişti, urmași sau contemporani lui Gh. Gheorghiu-Dej, au realizat marea performanţă de a-şi demola, între anii 1950 și 1989, centrul istoric. Adevărata moștenire lăsată de înaintași, care ar fi constituit un atractiv obiectiv turistic. Cum se întâmplă prin toată Europa.
De fapt, lucrarea de față este un omagiu adus celor care au trăit pe aceste plaiuri, un semn de preţuire faţă de cei prezenţi, care se străduiesc să îndulcească zonele sever mutilate şi, mai ales, să pună în valoare acel potenţial necesar bucuriei şi plăcerii de trăi. Uneori chiar cu preţul demolării unor construcţii din epoca totalitară, care ascund, premeditat, dovezile perene ale civilizaţiei locale de dinaintea implantării celulelor de beton. Cum ar fi deschiderea spre Biserica Sf. Ilie din zona pieței agro-alimentare. Sau reconstituirea porţiunii de stradă cu celebrele băcănii ale lui Tache, Ianche şi Cadâr de la Podul Pescăriei. De-aş fi miliardar, aş reface întreg centrul istoric. Aşa cum au procedat şi procedează multe administraţii ale unor oraşe, foste în lagărul comunist. Azi europene. Unde sunt frumoasele clădiri de sfârşit de secol XIX, început de secol XX, care ne-ar aduce rădăcinile mai aproape? O atmosferă pe care doar ilustratele o mai pot sugera.
*
Orice localitate are o stradă sau uliţă mare ce străbăte urbea de la un capăt la altul. O uliţă, la început, nu neapărat mare ca mărime fizică, ci extrem de importantă pentru toţi locuitorii. De-a lungul ei se află amplasate, de regulă şi în zilele noastre, cele mai importante edificii publice: biserica, primăria, biblioteca, cinematograful, teatrul, poliţia, magazinele, piaţa publică; bănci, cafenele, băcănii, sedii de ziare, studiouri foto, restaurante etc.
De fapt, strada mare este calea rutieră care vine dinspre o aşezare şi continuă spre alta. În jurul ei se înfiripă, se dezvoltă o localitate. Pe o astfel de stradă bate inima oraşului. Nici în cazul Bârladului nu s-a făcut excepţie. Cel de al doilea oraş al Moldovei era, în 1932, cu cei peste 26.000 de locuitori., pe locul 23 în România. Cu timpul, se trece de la Strada Mare la Stada Principală. După 1881, capătă o identitate clară fiind numită, aşa cum merita, Strada Regală. Normal a fost să fie, odată cu instaurarea Republicii Populare Române, Strada Republicii. Aşa cum în zilele noastre, ar trebui să fie denumită Strada Republicii a III-a ! Asta pentru a fi respectat adevărul istoric, dacă tot nu am revenit, încă, la … Regală ! Dar abia acum trec cei 25 de ani prezişi de marele guru, necesari atenuării reflexelor totalitare şi a gândirii, tot mai puţin nostalgice.
Strada Regală era cu adevărat regală ! Pentru vremurile de atunci. Se întindea, ca şi acum, de la frumoasa grădină publică și impunătoarea Școală Normală Principele Ferdinand, până la unităţile militare din sudul oraşului sau invers pe o distanţă de circa cinci mii de metri. Era, ca şi acum, cea mai bine întreţinută stradă a oraşului. Pietruită, fie cu bolovani de râu, fie cu piatră cubică, apoi, odată cu evoluţia generală a societăţii, asfaltată. Măturată şi stropită la fiecare sfârşit de saptămână, Strada Mare era pregătită pentru marele spectacol ce se derula în fiecare week-end ! Iarna, primăvara, vara sau toamna, sâmbăta şi duminica după amiază era cea mai frecventată zonă a oraşului. Aşa erau și sunt timpurile europene !
Vara, mai spre seară, nu era bârlădean sau oaspete, care să nu o străbată. Măcar pe porţiunea centrală. Pentru a se plimba, pentru a afla noutăţile târgului, pentru a mai vedea ce se poartă în lume sau ce frumuseţi ale urbei au trecut la vârsta majoratului ! Pentru a bea cu familia sau cu amicii o bere însoţită de micii tradiţionali, fleicile cu miros îmbietor sau de nelipsitele alune în coajă. Într-o oră-două, chiar dacă locuiai la Moara lui Ştefan Chicoş, ajungeai, încet-încet, până la grădină, oprindu-te, deseori, în faţa vitrinelor sau prin cafenelele,cofetăriile sau restaurantele timpului, admirând rochii, coafuri sau pălării. Ca la … Paris sau Viena !
Memoria hârtiei reţine şi cârciuma cu grădină de vară a lui Macarie de la intersecţia cu Strada Petru Rareş, cârciumă renumită în epocă, sau cizmăria de lux Costică Petrea. Aveau pe aici frumoase case, justiţiarii timpului:Tenea,Colea,Nechifor, Udrea Tănăsescu, C-tin Dimpol, Ioan şi Costică Pastia,Ion Toderiţă, Ştefănescu, Corciovă, Neacşu sau Partenie – nume sonore în procesele la fel multe ca şi-n ziua de azi. Ca o punte peste vremuri, tot pe aici s-a redeschis judecătoria oraşului în blocul tineretului ridicat în anii ‘50. Urmează alte case de vază ale Bârladului, azi demolate, o mare pierdere arhitectonică pentru peisajul urban, locuite de nume de rezonanţă precum Vrânceanu, Uglea, Melinte, Macarovici sau Grigore Vasiliu alias Sf. Sisoie (pentru pletele-i inconfundabile), fruntaş local al Partidului Liberal, cu a sa soţie, celebră Zoe locală, Tupineta. Grigore Vasiliu a rămas în memoria scrisă şi orală a oraşului prin epocalul dialog cu fraţii Ghiţă şi Neculai Neştian, aflaţi la începutul carierei de profesor, proaspăt sosiţi în oraş: „- Pe unul din voi îl iau în în partid şi-l fac om ! Dar numai pe unul ! Hotârâţi între voi care va fi acela. – Coane Grigore, ia-l pe frate-meu că tot e prost, şi altfel n-ajunge nimic !”, a zis viitorul mare latinist Ghiţă Neştian, care a rămas savant şi nu prea bogat. În timp ce Neculai a fost întâi primar, apoi prefect, deputat, senator, dar la fel de prost ! Nici azi, de multe ori, lucrurile nu stau altfel ! În aceste case de la numărul 169, se afla sediul Şcolii Profesionale de Fete.
Intrăm puţin în Parcul Prefecturii, azi al Teatrului Victor Ion Popa, cu cele două rotonde în care se aflau amplasate busturile marilor scriitori români: Mihai Eminescu, George Coşbuc, Al. Vlahuţă şi al bunului său prieten B. Şt. Delavrancea, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Garabet Ibrăileanu, George Topîrceanu şi Ioan Slavici. Toate realizate, în 1956, la iniţiativa lui Marcel Guguianu, cel care avea să-şi cucerească celebritatea mondială câteva decenii mai târziu. La 11 octombrie 1973, a venit în parc V. I. Popa (bust realizat încă din anul 1943 de artista Florica Hociung).
După ce vandalii de tip nou le-au agresat, în 1990, cu greu busturile din acest parc au putut fi restaurate, cel al Luceafărului poeziei româneşti nemaiputând fi recuperat. Pentru a şterge ruşinea, la 22 mai 1994, dr C-tin Teodorescu donează un bust Mihai Eminescu (opera sculptorului Ion Irimescu din 1922). Mai mult, maestrul Marcel Guguianu donează o creaţie personală Eminescu, bust dezvelit la 15 iunie 1999. Asta pentru a-i recompensa pe bârlădenii care ştiu să preţuiască valorile neamului, multe născute, formate sau care au trăit ani buni la Bârlad. Nu ştiu câte localităţi se pot mândri cu trei sculpturi, așezate în locuri publice, dedicate nemuritorului poet, cum sunt la Bârlad și Vaslui.
Construcţie impunătoare a oraşului, Palatul Administrativ a fost ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea, după proiectul arh. Giovano Baldorosi. Mai toate frumoasele oraşului au fost admirate şi dansate în elegantele spaţii ale impunătoarei construcţii !
După cum se ştie, structura administrativă a României a fost aproape neschimbată între 1864-1949. În această elegantă construcţie a funcţionat atât Prefectura, cât şi Tribunalul Judeţului Tutova. În 1936, judeţul era împărţit în patru plase: Criveşti, Murgeni, Puieşti şi Zorleni, cu un total de 66 de comune rurale şi una urbană, în care erau cuprinse cele 265 de sate şi trei târguri (1930 – 144.267 locuitori). Ultima împărţire administrativ-teritorială din anul 1968, lasă pentru mulţi ani ţinutul Tutova în cădere liberă, dintr-o ambiţie de neînţeles a ultimului dictator (răzbunare pe cel anterior !?). Se petrecea acest lucru în ciuda realităţilor de tot felul (economice, sociale, culturale, sportive), care motivau menţinerea urbei capitală de judeţ. Inclusiv din punct de vedere al evoluţiei istorice.
În prezent, fostul Palat Administrativ este sediul Muzeului Municipal Vasile Pârvan, cu rădăcini în Pinacoteca Casei Naţionale, care avea tablouri semnate de N. Grigorescu, N. Tonitza, Gh. Petraşcu şi alţi pictori, pe care le-a achiziţionat de-a lungul timpului. Anul 1982, rămâne unul de referinţă pentru creşterea colecţiilor de artă prin donaţiile familiilor de rafinaţi intelectuali Rita şi Ion Chiricuţă (prof. dr.), dr. Marcel Weinfeld şi dr. Ştefan Bucevschi. Acum muzeul numără, în cadrul Secţiei Artă Plastică, numeroase pânze semnate de mari pictori români din toate perioadele: Şt. Dimitrescu, Th. Pallady, I. Iser, J.Al. Steriadi, Fr. Şirato, D. Ghiaţă, Al. Ciucurencu, Corneliu Baba sau Gh. Vânătoru, Fl. Niculiu, C-tin Piliuţă, Ion Musceleanu, Dan Hatmanu, Marcel Chirnoagă, precum şi pictori ai şcolilor flamandă, italiană sau spaniolă, la care se adaugă sculpturi antropomorfe şi zoomorfe şi de arhitectură romană, lucrări de grafică, xilogravură, porţelanuri, ceramică orientală sau extrem-orientală (Turcia, Iran, India, China, Japonia – piese din secolele XVII-XIX), precum şi piese de artă populară românească.
Dintre numeroşii pictori de sorginte bârlădeană menţionez pe Nicolae N. Tonitza (13.04.1886-26.02.1940), cu fresce pictate la Mitropolia Moldovei din Iaşi, Schitul Durău şi multe alte lăcaşe de cult, la care se adaugă pânzele cu adorabilele chipuri de copii şi femei. Un bust de bronz al maestrului, realizat de Petre Ignat a fost amplasat în Parcul Teatrului la 15 octombrie 1994 prin grija donatorului, dr. C-tin Teodorescu. Alt bust, executat în ciment alb de Georgel Pascu, a fost dezvelit la 14 prier 2002, în faţa Şcolii de Muzică şi Arte Plastice cu acelaşi nume prin grija Fundaţiei dr. Clara Constantinescu.
La Bârlad s-au născut ori s-au împlinit numeroşi artişti apreciaţi şi recunoscuţi pentru talentul lor nativ ca Stavru Tarasov, Petre Bulgăraş, Mihai Adamiu, Ionel Peiu, Cristea Ionescu, Gh. Catrani, Aurel Istrati, care au lăsat urme pe şevaletul timpului. Dovezi păstrate prin case şi muzee, cu urmaşi valoroşi dintre care am menţionat, deja, pe cel mai bine cotat. Reamintim aici şi pe sculptorul Ion Dimitriu-Bârlad. Sau contemporanul Marcel Guguianu (28.06.1922), născut de ziua aniversară a oraşului, a cărui valoare este recunoscută prin numeroasele distincţii acordate de prestigoase instituţii mondiale dar şi de autorităţile româneşti. „Ceea ce sculptează veşnic Marcel Guguianu e un mit cu picioarele de argint: femeia”, afirma autorul Princepelui, Eugen Barbu. Reîntors la obârşii, celebrul sculptor a deschis în Pavilionul expoziţional Marcel Guguianu, muzeu de artă ce devine, pe zi ce trece, un loc tot mai frecventat, prin numeroasele şi valoroasele piese expuse, precum şi prin manifestările culturale de excepţie susţinute de personalităţi ale culturii româneşti şi străine.
Primul muzeu bârlădean ia fiinţă la 10 aprilie 1914, la Casa Naţională, unde mai erau biblioteca publică şi pinacoteca oraşului, cu numele Muzeul Judeţului Tutova, conservator fiind preotul-profesor Ioan Antonovici. Toate acestea la iniţiativa profesorului Stroe Belloescu. Pare de prisos să precizez că instituţia poartă numele istoricului-arheolog, bărlădean-codrenist, Vasile Pârvan (28.09.1882 – 26.06.1927). Bustul său din faţa muzeului, replică în bronz a unei lucrări în ghips (1926) semnată de Ion Dumitriu-Bârlad, ne îndeamnă să facem o inedită întoarcere în timp şi spaţiu. Secţia de Istorie cuprinde numeroase mărturii ale vieţii înaintaşilor, unele chiar dinaintea actualului proiect Homo sapiens pe aceste plaiuri. Din când în cînd, omul a mai dispărut de pe vatra actuală (vezi începutul epocii bronzului), ca să revină şi să devină urban mai târziu, după marele descălecat de la 1359. Până una-alta, 28 iunie 1401 rămâne data primei menţiuni documentare a localităţii ca oraş în actele cancelariei lui Alexandru cel Bun. Cu siguranţă, data poate fi împinsă, mai în spate, cu câteva decenii. Secţia de Ştiinţe ale Naturii a evoluat constant îmbogăţindu-şi colecţiile an de an. Grădina Zooologică (1960), una dintre cele mai mari din România, este efectul preocupărilor muzeografilor de aici. Nu sunt membru al organizaţiilor ecologiste, dar parcul zoologic trebuie reorganizat pe principii moderne. Altfel e păcat să chinuim unele animale din cele peste 70 de specii, cu un total de peste 250 de exemplare. Acvariul ar fi o zonă de mare interes, bineînţeles dezvoltat la standarde europene. În 1976, muzeul se reorganizează în tot spaţiul clădirii salvată de la demolare după cutremurul din 1977, ca prin urechile acului. Emoţii, interdicţii, câte şi mai câte întâmplări. Cu happy-end până acum !
Multe personalităţi a dat Bârladul, chiar dacă acestea, nu totdeauna, s-au născut în oraş sau prin împrejurimi, însă aici s-au format sau au activat mulţi ani. Amintim cu recunoştinţă pe oamenii de ştiinţă, codrenişti la bază, Amintim cu recunoştinţă pe oamenii de ştiinţă, codrenişti la bază, Gabriela Chaborschi (1891-1936), chimistă, prima româncă recunoscută la nivel mondial în această calitate, Theodor Leca, autorul invenţiei aspirator şi transformator de forţă vie sau Aristide Cotoranu pentru brevetarea unui nou tip de turbină. Urmează bio-speologul Emil Racoviţă, naturalistul Grigore Antipa, cel care a înfiinţat marele muzeu bucureştean ce-i poartă numele, Ion I. Plăcinţeanu (1893-1960), un fizician mult persecutat, Vasile Pârvan, istoric, Ştefan Procopiu (19.01.1890-22.08.1972), fizicianul care a descoperit efectul ce-i poartă, pe veci, numele şi care a ratat Premiul Nobel la mustaţă, pe părintele filologiei româneşti Al. Philippide (1.05.1859-12.08.1933). Mai spre zilele noastre, colegul, Dorel Cernomazu, cu zeci de brevete de inventator printre care şi a aparatului pentru verificarea simultaneităţii atingerii trifazice a contactelor la aparatajul de comutare de înaltă tensiune.
O adevărată simfonie a cuvintelor tehnice, de neînţeles pentru noi, profanii, cu neuronul setat pe sintagme laice şi, nu de puţine ori, cu accent romantic ! Şi dacă am scris simfonie, să reamintim că, la Bârlad, activitatea muzicală a făcut parte din viaţa cotidiană a urbei. La Bărlad s-a născut şi a dat concerte pianista de notorietate europeană, principesa Elena Bibescu (1855-1902), fiica marelui patriot şi om politic Manolake Kostaki Epureanu. În salonul ei artistic din Paris, se întâlneau cei mai mari artişti ai lumii, de la Franz Listz la Richard Wagner, de la Camille Saint-Saëns la Claude Debussy, de la Anatole France la Marcel Proust. Amintirea ei a fost resuscitată, în anul 2002, de reputatul C. D. Zeletin, prin publicarea de studii, organizarea centenarului morţii, a simpozionului, a baterii unei medalii comemorative în bronz, precum şi a realizării plăcii instalate pe frontonul şcolii care-i poartă numele. Principesa a avut un rol fundamental în lansarea, în 1898, a lui George Enescu cu celebra sa Poemă română.
La 20 februarie 1890, se înfiinţează Societatea Filarmonica cu 23 de membri, care organiza cursuri muzicale de două ori pe săptămână între 1 septembrie şi 30 aprilie. Societatea corală Armonia (1901), sub conducerea marelui animator prof. Eugen Bulbuc, efectua turnee de succes prin toate oraşele Moldovei. Recunoaşterea valorii vine la Expoziţia Generală din 1906: medalia de aur în urma concertului de la Arenele Romane. Şcoala Normală avea, la un moment dat, o orchestră cu nu mai puţin de 90 de instrumentişti, care susţinea concerte în Sala Al. Vlahuţă de la Curtea cu Juri. Să amintim şi de Orchestra Liceului N. R. Codreanu (1901) cu un variat repertoriu.
Scriitorii de fiction sunt bine fixaţi în memoria autohtonilor, încât, doar pentru alţii, îi reamintim: sămănătoristul Emil Gârleanu, veneratul Alexandru Vlahuţă, pamfletarul N. D. Cocea, pictorul cuvintelor Victor Ion Popa, sensibila Elena Farago, modernistul Felix Aderca, venerabilul George Tutoveanu, inspiratul poet G. G. Ursu, Constantin Chiriţă, autorul cireşarilor, al căror drum spre glorie şi nemurire începe în 1956, Dumitru Solomon, Cezar Ivănescu, prolificul şi rafinatul medic-scriitor sau scriitor-medic, la fel de valoros în ambele preocupări, Constantin N. Dimoftache / C.D. Zeletin, fără a uita pe cel preocupat de fenomenul OZN şi science-fiction, Ion Hobana, iar pentru oamenii politici (atenţie ! nu politicieni – n.a.) e suficientă menţionarea revoluţionarilor Cuza Vodă şi Manolache I. Kostaki Epureanu. La aceştia se vor adăuga mulţi alţii, printre ei fiind şi profesori ai mei, Traian Nicola, care au făcut ca numele Bârladului să fie cunoscut ca un izvor de intelectuali de rasă. …figuri bârlădene care, deși nu au fost pe Everestul lumii, „au stat sigur şi mereu pe Ceahlăul Moldovei”, cum bine zicea dr. Ion Chiricuţă. Toţi merită recunoştinţa noastră ! Rulmenţi, uşi, ferestre, cămăşi, şaibe, uleiuri, cărămizi sau microprocesoare se pot face oriunde !
Mai greu e ca oamenii să fie oameni. Și de valoare.
Aici, pe plaiurile Tutovei, densitatea a fost şi este cu mult peste medie. Aşa cum a fost, de altfel, peste tot în Moldova lui Ştefan ! Nu o spun cu emfază sau cu infatuare. Este o realitate statistică, pe care unii cârcotaşi se tot codesc s-o recunoască. Mai ales, mitícii lui nenea Iancu !
Activitatea teatrală a fost promovată, mai întâi, de cele două mari şcoli, serbările şcolare fiind mereu pigmentate cu montări teatrale de succes. Printre artiştii bârlădeni care s-au împlinit pe mari scene româneşti se numără şi Maria Giurgea (1878-1948). Anual, veneau, în turneu, trupele marilor Matei Millo, Al. K. Robescu, Fany Tardini sau cea a fraţilor Vlădicescu, care au dezvoltat gustul bârlădenilor pentru arta teatrală în frumoasa şi eleganta sală a Teatrului Carol cel Mare. Victor Ion Popa (29.07.1895-30.03.1946) constituie cel mai bun produs al Academiei Bârlădene. Plin de energie, răsfăţatul cenacliştilor bârlădeni, se autocaracteriza cu umor ca făcând parte din hălăciuga academică. Şi ce minunate creaţii literare a putut să lase urmaşilor !!! Dacă ar fi scris numai Tache, Ianke şi Cadâr şi ar fi fost mai mult decât suficient. O piesă de respiraţie planetară, şi nu „de nostalgie moldovenească”, cum au afirmat ciocli literari de doi lei. La începutul celui de al treilea mileniu, textul este mai proaspăt decât cu decenii în urmă, cu multe conotații universale !
„Sunt pierdut pentru ingineria în care mă dorea mândria tatei, ca şi avocatura în care m-a visat bătrânul cu fată de măritat şi vie rodnică în Crângul Bârladului.” Ce bine, pentru noi, ca şi pentru autorul valoroaselor piese Ciuta, Muşcata din fereastră sau romane Sfârlează cu fofează, Velerim şi Veler Doamne, ale multor scrieri neocolite de marii istorici literari ai neamului. Victor Ion Popa – un mare iubitor al oraşului natal şi al tuturor românilor, cu o activitate teatrală de invidiat, este singurul bârlădean Cavaler al Ordinului Legiunea de Onoare acordat de guvernul francez în 1939. „Tu n-ai pierit, Române ! / Şi neamul tău nu piere / Căci eşti Român de sânge … şi stai în locu-n care / Conduşi de Ştefan Vodă cel înţelept şi Mare, / strămoşii tăi sfărmară a turcilor putere.” (Românul nu piere de Victor Ion Popa).
Actualul teatru bârlădean şi-a început activitatea la 28 decembrie 1955. Peste un an, Teatrul de Stat, primeşte numele celui mare dramaturg bârlădean, nume de top naţional. Atunci se montează celebra sa piesă Tache, Ianke şi Kadâr cu peste 500 de reprezentaţii în anii următori, în patru variante scenice. Este prima piesă de teatru pe care am văzut-o, dus de mână de sora mea. Liceeană de Codreanu. Chiar dacă nu înţelegeam mare lucru la acea vârstă, momentele mi-au rămas adânc întipărite şi le revăd aievea peste ani şi ani. Ca să vedeţi ce înseamnă viaţa ?! Copiii mei, Alina şi Raluca, ştiau în copilărie piesa pe de rost. Bietul disc a ajuns să nu mai poată fi ascultat vreodată. Apoi primul nepot, Andrei, a avut privilegiul să vadă acest spectacol, pe scena Teatrului Naţional bucureștean, cam la aceeaşi vârstă pe care o aveam eu. Odinioară. L-am urmărit cu coada ochiului şi l-am simţit la fel de subjugat de viaţa recreată magistral de giganții scenei româneşti: Radu Beligan, Marin Moraru şi Gheorghe Dinică. O piesă de valoare planetară. Mai ales în zilele noastre ! Multe piese au văzut luminile rampei la teatrul bârlădean, interpretate de actori fideli scenei precum Ştefan Tivodaru sau Constantin Petrican sau, prin colaborare, de maeştri ai scenei româneşti ca Radu Beligan sau Dina Cocea. Teatrul a înregistrat un palmares greu de atins: peste 300 de premiere cu aproape patru milioane de spectatori. Recunoaşterea a fost dată de numeroasele premii şi trofee cucerite la festivalurile la care a participat de-a lungul anilor. De spectacol teatral avem nevoie, mai mult ca oricând. Permanent, avem nevoie de cât mai mult Caragiale, ale cărui personaje turmentate, uşor de manipulat cu micul şi berea, fasolea şi cârnaţul, le întâlnim, din nefericire, la tot pasul în drumurile noastre de fiecare zi. Ridendo castigat mores !
Din nou, să flanăm împreună pe Regală. După marele război al civilizaţiunii, strada era pavată cu piatră cubică de granit. Iată casele lui Nicolai A. Petroff, celui căruia îi datorăm cele mai multe cărţi poştale ilustrate realizate la întretăierea secolelor şi vândute prin marea sa librărie de pe Strada Ştefan cel Mare. Alături, se afla cârciuma lui Petrea Atanase. Concurenţa nu era prea departe, materializată în restaurantul cu grădină de pe partea cealaltă a străzii. Nu întâmplător, se numea Roşu ! De la culoarea vinului sau a nasului cârciumarului !?…
Cum cultura viţei de vie ţine de agricultură, alături se afla Sindicatul Agricol, cu Club la etaj.
În aceeaşi zonă a funcţionat Pensionul de Fete Clotilda Dimitriu, iniţial Institutul de Domnişoare. Peste stradă, două clădiri superbe, una a doctorului Solomon Herşcovici, cealaltă a lui Zeilig Şaraga, morarul şef al Morii Bălan. La numărul 159, se găsea sediul Băncii Populare DEŞTEPTAREA. Iată, Teatrul Majestic cu grădina-cinema, anterior gradina Teatrului Renaşterea unde au jucat trupele de operetă Grigoriu, Leonard sau cea de revistă a lui Constantin Tănase. Venirea în turneu a trupei acidului naţional Tănase se lăsa, de fiecare dată, cu spargeri de vitrine, ruperi de haine sau nasturi şi cu marele banchet de la Manzavinatos. În aceeaşi zonă, s-a înălţat cochetul sediu al Băncii Naţionale a României.
Podul de Piatră, peste Cacaina, era ca un hotar. De la pod până la Casa Naţională se făceau plimbările de început (dus-întors) în fiecare week-end.
De aici, începea zona comercială. Un patrulater, delimitat de Strada Regală – Strada Strâmbă – Strada Paloda – Strada Ştefan cel Mare. Pe colţ, restauratul şi grădina Manzavinatos, mai târziu, pentru cei mai puţin tineri Restaurantul Moldova. Librăria Sava A. Petroff se afla cam pe locul Hotelului Moldova de azi, peste drum fiind Farmacia Droc, clădire reper până în anii ‘50-‘60. „Dacă vrei să-ţi crească părul / Cum creşte-n grădină mărul / Mergi şi ia o alifie / De la Droc din farmacie.” Astăzi, aici, se înalţă cel mai mare complex comercial al urbei (proiect Dinu Patriciu). În vecinătate, odinioară, se afla luxoasa frizerie cu oglinzi şi candelabre de cristal belgiene, trecută, ulterior, în proprietatea lui Stănică Cojocaru cel cu şanteuze aduse de la Viena, Budapesta sau … Palerma locală ! Mai târziu, aici era instalată centrala telefonică a oraşului. În zonă, erau tot soiul de comercianţi, evreiii dominând, prin priceperea şi talentul lor, ca peste tot în oraşele moldoveneşti, orice gen de afaceri. De la celebrul cofetar Petpenic, de origine polonez, căruia concurenţa-i sufla în ceafă, prin cofetăria lui Velea Stoica, la N. Petrovici cu ziare şi tabac. De la armeanul Manuc Asfadurian ce vindea cea mai bună cafea, la sârbul Hladic, cu mezelurile lui de neuitat. Şi încă o cofetărie a grecului Luverdis sau luxoasa cofetărie Handoca.
Urma Biroul de Cereale al lui Anagnoste. La nr. 137, pe colţ, se afla Marele magazin de Fierărie şi Maşini Agricole a lui Adolphe Broder. Nu era unicul magazin cu acest specific în oraş. Concurenţa, în persoana neamţului Tulli Wolfinger, nu dădea faliment, ceea ce însemna că cererea era destul de mare pe văile Bârladului şi ale Tutovei. Iată farmacia cu o adevărată minune a naturii. În mărime naturală, în carne şi oase, farmacistul Izvoranu, cu a sa inimă în dreapta ! Anomalia a fost valorificată, inima fiind, încă din timpul vieţii, amanetată. Se pare că s-a obţinut un preţ bun. Poate o găsim şi azi printre sutele de borcane cu alcool / formol ale renumitei Facultăţi de Medicină a Universităţii ieşene.
Această parte a Străzii Regale avea o arhitectură deosebită, majoritatea clădirilor fiind etajate şi cu interesante tratări arhitectonice de punere în valoare a exterioarelor, imaginaţia constructorilor ducând la o diversitate ce încânta ochiul. Eram, cu siguranţă, europeni !
Liberalii, mai târziu, ţărăniştii aveau sediile tot pe Strada Regală. Cafeneaua nonstop era era ziua bursă, locul unde se stabilea preţul la cereale, iar noaptea se aprindea felinarul roşu. Iarna se încălzeau, între două curse, birjarii oraşului. Acelaşi profil avea şi Pintilie – cu grădină vara şi cabaret iarna.
Banca Creditul Comercial (proprietari Brandes şi Zissu) sau cealaltă Creditul Mărunt sau Banca Tutovei, vreo 14 în total, dădeau, aceleaşi credite fără buletin (oraşul era mic, toţi se cunoşteau între ei şi nici nu prea existau buletine de identitate) celor care aveau neapărată nevoie în condiţii, nu-i aşa, superavantajoase ! Apoi, ipotecă pe casă, alte împrumuturi …
La Bodega Gheorghe se puneau la cale tot felul de farse inventate, mai ales, de negustorul de cereale Gogu Alexandrescu. Cum era într-o foame permanentă, se repezea prin farfuriile amicilor şterpelindu-le ba o măslină, ba un caşcaval … A primit ce-a meritat când amicii şi-au pus în farfurii bucăţi de săpun pe post de caşcaval. Cofetăria lui Guguianu, punct de mare atracţie, era un loc aglomerat. Unul dintre fiii cofetarului ajunge, peste ani, faimosul sculptor Guguianu. Nici Cofetăria Manzavinato nu era ocolită de amatorii de dulciuri orientale cu siropuri dintre cele mai ciudate şi arome aduse de pe alte tărâmuri. Imnul adus baclavalei şi bragăi reci de altădată rămâne pentru mulţi neînţeles.
Cine să mai înţeleagă, însă, în ziua de azi, întâlnirea îndrăgostiţilor într-o mică şi discretă cofetărie, întâmpinaţi cu zâmbet la fel de dulce ca şi oferta din galantare. Totul, de regulă, preparat cu produse proaspete, făcute de dimineaţă. Fără E-uri sau diverşi conservanţi. Nici big, nici light! Cafeaua râşnită pe loc, cu alămurile din dotare, o recunoşteai imediat când era braziliană, când era arabică sau cine mai ştie ce sortiment. Şi erau destule.
Pe-atunci, dacă făceai imprudenţa să bei, spre seară, o cafea, dintr-o ceşcuţă cât un degetar, riscai să faci o noapte albă ! Fără a exista multiplele posibilităţi contemporane de petrecere a timpului. Lipsea, din dotarea casnică, bagheta magică cea de toate zilele !
Ne aflăm chiar în inima oraşului. Strada Ştefan cel Mare (fostă Uliţa Nouă), împreună cu Strada Paloda (fostă Uliţa Veche) şi Strada Strâmbă (fostă Uliţa Jidovească) formau vechea vatră a târgului de altădată. Strada Ştefan cel Mare, cu o lungime de cca 300 de metri, cobora din Strada Regală spre Podul Pescăriei. Aici se afla mult întrebata Librărie Nouă (mai întâi a lui V. Vasiliu) unde te întâmpina Nicolai A. Petroff, un bărbat rotofei, cu statură masivă, cu barbă stufoasă şi părul cărunt, dat peste cap, ochi albaştri aidoma unui patriarh coborât din icoanele slavone, care recomandă şi serveşte politicos clienţii. Alţii (inclusiv elevi) se îndreaptă spre librăria Sava Petroff, fratele lui Nicolae, la fel de bărbos, dar ceva mai tânăr, librărie situată vis-a vis sau spre Librăria Eminescu, mai sus de aceasta, unde, vânzătorul tânăr, subţire şi cu un mic barbişon, se simţea plin de sine, când elevii i se adresau spunându-i „Domnule Eminescu” , deşi nu avea nimic comun cu marele poet. Cei care doreau cărţi vechi, mai ieftine, sau care nu se găseau la alte librării, intrau în anticăria fraţilor Blechter …!
Pe aceeaşi stradă erau cele 8 (opt) tipografii ale târgului. Vis-à-vis de Tipografia Lupaşcu (1903) se găsea tipografia lui N. Peiu, amândouă liberale, mai jos fiind cele ale ţărăniştilor, ca şi aceea a fraţilor Chiriac, unde tipărea Academia Bârlădeană. Pe colţ, Librăria Şcoalelor, la început a lui Gh. Vasiliu, apoi a lui P. P. Frumuzachi. Între 1870-1907, la Bârlad s-au tipărit 324 de cărţi şi broşuri, 36 de ziare şi cinci reviste !
Ajungem imediat la Palatul Comunal al oraşului. A găzduit în cei peste 80 de ani de la zidire, primăria, sfatul popular raional şi chiar regional, consiliul popular orăşenesc, apoi din nou primăria şi consiliul local ale municipiului. O clădire cu arhitectură modernă în epocă, realizată după planurile arh. C. Moşinschi. Zidurile clădirii ştiu multe secrete din viaţa celor care, mai bine sau mai rău, în funcţie de propria conştiinţă şi voinţă politică, au servit comunitatea. Sau au profitat de banii comunităţii pentru a-şi realiza propriile interese. Fiecare după cum le-a fost obrazul. Vă amintiţi ce spunea bunicul despre un primar bun ?! Pe unii îi ţinem minte după ani şi ani. Indiferent de regim. Pe alţii, doar consultarea listei îi mai poate readuce în memoria bârlădenilor.
Finalizarea modernizării zonei centrale s-a încheiat după 1972, când unii vroiau să demoleze totul, inclusiv Biserica Vovidenia, pentru că stătea în calea măreţelor planuri ale tinerilor arhitecţi de şcoală nouă, fără mamă, fără tată, fără respectarea tradiţiilor şi a specificului local. Noroc cu Revoluţia şi opoziţia localnicilor apăraţi de Episcopia Romanului şi Huşilor, dar şi cu ajutorul Direcţiei Centrale a Monumentelor Istorice.
Strada Regală a fost obturată şi silită să facă ocol pentru a trece exact prin faţa sediului administrativ. Scuarul central, făcut din materiale ieftine, s-a degradat în scurt timp. Edilii au ocazia să reconfigureze şi să umanizeze zona valorificând edificiile existente. Unele cu o certă valoare istorică şi arhitectonică, cum este Biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu din 1636 (ridicată pe temeliile unei biserici mai vechi, poate din timpul lui Ştefan cel Mare [cu ipotetice curţi domneşti şi la Bârlad (!?)]. Ştefan cel Mare, marele domnitor, a fost, cu siguranţă, pe aici în drumurile sale prin ţara cea mare a Moldovei. De atunci Biserica Domnească a jucat un rol important în evoluţia urbei, fiind vatră de lumină pentru mulţi enoriaşi. În jurul ei au gravitat primele şcoli, iar preoţii au alinat mereu sufletele celor care aveau nevoie de înţelegere creştinească şi mângâiere sufletească.
*
În stânga bisericii, era amenajat, pe locul actualei Primării, până la biserica lui Vasile Lupu, parcul cunoscut sub numele Piaţa Domnească. Aici a fost dezvelită, la 6 septembrie 1908, statuia altui mare filantrop bîrlădean, boierul Neculai Roşca Codreanu (+1854). După ce şi-a dezrobit ţiganii de pe moşie, a donat întreaga avere pentru a se putea construi prima şcoală secundară profesională de fete (1876) situată pe Bulevardul Epureanu, 19. A lăsat 600 de galbeni pentru înfiinţarea şcolii şi alţi 2.000, ca salarii pentru doi profesori. A fost fratele altui mare filantrop Gheorghe Roşca Codreanu.
Revenim la draga noastră Stradă Regală. Intrăm în atelierul de pălării pentru dame Eveline Sara, ce se afla lângă băcănia lui Goldstein-Băcăuanu. Magazinul Au bon marché, a priceputului negustor Steinberg, urma după Drogueria Perlmann. Apoi, pe rând, atelierul-ceasornicărie al lui Abramovici, La globul verde, librărie şi La doi cocoşi, un mare magazin de stămburi. Era La doi cocoşi, musai trebuia să fie şi La doi lei cu cea mai bună încălţăminte realizată şi de breasla oraşului. Aţi obosit ?! Intraţi în cafeneaua sau berăria alăturată, să vă mai odihniţi ! Ziare pe toate mesele. Mai vechi, mai noi ! După cum venea poşta ! Şi venea regulat ! În fiecare zi !
Magazinul de jucării La Ruleta al lui Marco Steinberg, pe colţ, era mult căutat de copii, spre marea bucurie şi încântare a părinţilor sau a bunicilor.
Alte şi alte prăvălii: Luvru (avea imaginaţie sârbul Caimanovici !), vindea covoare şi manufactură, stămburi, mercerie, drogherie, vopselărie, mobile, geamuri, oglinzi şi tablouri … Treceai, în fugă, pe la Iţic Matei sau pe la Moscovici, Rabinovici, Grünberg sau Früling sau Kahane, Wolfinger. Doar cât să vezi noutăţile ! Luai acum, plăteai mai târziu ! De rămâneai fără bani, intrai la Brandes şi Zissu pentru un credit rapid, fără buletin, la Banca Creditul Comercial ! Reprezentanţele marilor cotidiane Adevărul şi Dimineaţa se găseau la Nr. 131. Aşa puteai intra, bine informat, în sediul Partidului Liberal, ulterior cu sediul la etajul magazinului lui Wolfinger. Spre ştiinţă, prima cafiné apare la Bârlad la 17 ianuarie 1787 !
De la Hotelul Splendid, căzut la cutremurul din 1940, până la Strada Strâmbă, erau doi paşi. O stradă pur comercială cu multe prăvălii şi dughene în care găseai orice îţi dorea inima, un fel de Lipscanii Bârladului. De aici, alţi doi paşi până la piaţa ţărănească de la Biserica Sf. Ilie, biserică cu o arhitectură zveltă, ce are la bază modelul alteia din Belgrad, machetă adusă de Ioan Gheorghiu Cojocar.
Finanţată de breasla cojocarilor oraşului, construcţia a fost realizată după planurile arhitectului oraşului din acea vreme, Lorentz. Frumoasa biserică, refăcută din temelii în urma devastatorului incendiu din aprilie 1851, a fost sfinţită de Episcopul Huşilor în 1869.
Piaţa agroalimentară a fost înfiinţată la 28 octombrie 1857 prin ucaz domnesc. Forfotă mare, marţea şi joia, dar şi sâmbăta sau duminica dimineaţă. Doar lunea e linişte. Când o mamă sau bunică îşi pierdea odorul, toată mulţimea participa la regăsirea odraslei. Finalul se lăsa cu sfaturi inutile pentru speriata mamă. Eveniment pe larg comentat, săptămâna următoare, în tot târgul.
Ca şi prinderea avocatului x la nevasta lui y şi fugărirea acestuia, în pielea goală, prin mijlocul urbei în plină zi. Căci încornoratul, în loc să rezolve adevărata cauză a suferințelor, încerca să se răzbune… ! Sau incredibila fugă de acasă a celei mai cuminţi fete a târgului cu junele ofiţer de la regimentul de roşiori. Şi câte şi mai câte evenimente mondene !
Alături, oborul de vite, mutat de la poalele Bisericii Sf. Voievozi, constituia un punct comercial important în viaţa oraşului şi pentru toţi ţăranii din împrejurimi. Zeci de care veneau, de cu zori, pline cu produse agricole, păsări, animale pentru îndestularea orăşenilor. Spre prânz, ţăranii plecau fericiţi cu alte produse aduse de comercianţii oraşului din cele patru zări ale lumii cu o rapiditate uluitoare pentru acele timpuri. Comerţul era viaţa oraşului şi acesta aducea cele mai mari venituri administraţiei publice locale.
Pe Strada Regală, la 103 se afla, la parter, Farmacia Fraenkel. Pare inutil să mai adaug a lui Max Fraenkel ! Cu totul întâmplător, la etaj, stătea frumoasa fată a preotului Vidrighescu, care dădea multe dureri de cap junilor oraşului. Altfel, publicitatea farmaciei era pe măsura produselor aflate la vânzare. Nici marea băcănie a lui Goldstein-Bucureanu (aţi sesizat, deja, de ce era necesar supranumele – n.a.) nu era de lepădat, un fel de supermagazin grecesc de azi. Drogueria lui Rapaport şi marele magazin de manufactură a lui Poplinger completau peisajul comercial.
Prima femeie fotograf din România a fost, aţi ghicit, bârlădeancă ! La 1874, Josefina Popovici (născută Ceaikovski, de orgine poloneză), venită de la Iaşi, deschide un studio foto. Totul organizat după modelul european al timpului. Este mama celebrului bariton Dimitrie Popovici-Bayreuth. La 1892, întâlnim un alt fotograf, Aron, cu al său studio tot pe Strada Regală vizavi de Banca Naţională. Multe clişee pentru ilustratele timpului, vor fi fost realizate de fotograful Aron până la primul război mondial ! Ce nuntă de seamă, a oraşului nu a trecut, cu ai ei nuntaşi, prin studioul lui Iosif Wecsler (1883-1973), un adevărat maestru al fotografiei ! Conştient de harul său, se manifesta printr-o ţinută impecabilă susţinută de nelipsita-i pălărie cu boruri mari şi rafinata lavalieră. A fost continuatorul primilor fotografi ai oraşului. Stabilit în 1912, cu studioul, mai întâi, la parterul Farmaciei Droc, apoi în apropiere de Strada Strâmbă şi în final pe Strada Republicii. Memoria scrisă a urbei reţine şi alţi fotografi: Fănică Torneli, Saveliuc, Saulea…
Strada Cojocari te ducea tot spre Piaţa Sf. Ilie, nu înainte de a trece, dacă aveai nevoie, pe la curelăria lui Heinerik sau fierăria lui Halpern. Tot pe aici erau mai multe cizmării, coaforul Măceanca şi o curăţătorie pentru pălării. La numărul 100, se afla Drogueria Perlmutter. De la atelierul lui Manole Leizer închiriai biciclete, cu ora. Mai puteai lua câte ceva de la marele magazin de coloniale al lui Alecu Iancu. Apoi, iute spre casă !
Iată-ne la Casa Naţională (nr. 87 – azi 149), inima culturală a oraşului, deschisă la începutul celui de al X-lea secol al mileniului trecut. Până atunci, bibliotecile din oraş erau fie personale, fie la unele biserici sau şcoli, cea mai mare fiind cea a Liceului N. R. Codreanu. Sau cea de pe lângă Tipografia Sigismund Gross, susţinută prin munca de zi cu zi a librarului Nicolai A. Petroff. Înfiinţarea în 1903 a Societăţii Stroe Belloescu a fost urmată de organizarea bibliotecii publice în 1906. Cu toate acestea nu se asigurau nici pe departe servicii specifice unei biblioteci publice într-un spaţiu civilizat.
Profesorul Stroe Belloescu, animator, ctitor, unul dintre marii filantropi ai Bârladului de început de veac, rămâne în memoria urmaşilor pentru dragostea şi generozitatea faţă de semeni. Câtă muncă, câtă iubire pentru semenii săi ! Oraşul nu avea un spaţiu, pe măsură, pentru biblioteca publică a oraşului, înfiinţată la 15 noiembrie 1906. La mai puţin de o lună de la înfiinţarea Comitetului pentru întemeierea Bibliotecii publice din Bârlad, Nicolae Iorga ţine, la Teatrul Ianculowschi, conferinţa Bibliotecile publice. Profesorul de matematică Stroe Belloescu face marele gest, la 28 noiembrie 1909, donând oraşului un sediu nou, pe măsura acelor timpuri, inaugurat în 1910.
„Acest aşezământ nu va putea servi decât numai ca bibliotecă publică, pinacotecă şi muzeu.” Aici era şi sediul Ligii Culturale. Stroe Belloescu a sfârşit tragic, ucis, pentru a fi jefuit, de un nenorocit din satul Pleşa. Asupra boierului a găsit doar o monedă de 2 lei ! „Ridicat-am această şcoală pentru luminarea ţăranului român” scrie pe placa şcolii din Griviţa, ridicată în 1904 !
Neculai Bogescu şi George Nedelea (1903-1975) rămân bibliotecarii de vis ai bârlădenilor, care au organizat biblioteca, după începutul nesigur, la care se adaugă generaţiile de bibliotecari care au urmat, toţi cu contribuţii importante la civilizarea oraşului.
Mi-a aduc aminte, cu recunoştinţă şi emoţie, de timpurile când profesorul meu de chimie, Traian Nicola organiza cicluri de audiţii de muzică cultă în sala de lectură a bibliotecii. Cine-l obliga şi de ce !? Nimeni. Doar pasiunea şi dragostea faţă de semeni. În 1950, aşezământul devine bibliotecă publică de stat. Numele ctitorului dispare. Era perioada însuşirii cu neruşinare a bunurilor muncite şi făurite de alţi români. Ce recunoştinţă, ce bun simţ !? Numărul cititorilor scade la 1.800, de la 3.448 în 1938.
Începe lunga eră a valorilor răsturnate, totul fiind axat pe producţie, plan şi omul de tip nou. Care să simtă, permanent, nevoia tătucului-stat. Abia prin anii ‘60, se recunosc câteva din greşelile savârşite în anii începuturilor comunismului românesc. O deschidere, care a durat cât un cincinal. Între timp, distanţele faţă de lumea civilizată s-au mărit tot mai mult. Europa, prin aplicarea planului Marshall, îşi revenea de urma marelui război şi galopa. Noi terminam cincinalele în patru ani şi jumătate. Mulţi habar nu aveau cum se poate trăi liber !
Biblioteca publică românească s-a dezvoltat, din nefericire, în perioada totalitară, monstruos pe latura fiction, beletristica transformându-se, aş înclina să afirm în mod premeditat, într-un drog cultural, informarea şi celelalte domenii ale cunoaşterii fiind puternic controlate, minimalizate, ignorate sau puternic ideologizate. Comuniştii ştiau foarte bine ce înseamnă să fii bine informat. Au distorsionat premeditat misiunea bibliotecii publice, ajungând până desfiinţare ei (vezi situaţia dintre 1974 și1976). Biblioteca publică, instituţie de utilitate comunitară, rămâne acelaşi factor formator-civilizator al oraşului ca şi acum 2600 de ani, la Atena, unde era şi locul central al campaniei electorale. Acolo se puneau afişele electorale şi banerele timpului. Acolo se ţineau discursurile. Pare senzaţional !? Pentru unii. Abia în în preajma Crăciunului din 2004, se revine la denumirea iniţială CASA NAŢIONALĂ. Este gardată de busturile în bronz ale scriitorilor Alecu Russo (1819-1859), creaţia lui Ion Dămăceanu în 1975, şi Costache Negri (1812-1876), realizat de Ginette Santha, în 1973.
Clădirea actuală a Bibliotecii Municipale STROE S. BELLOESCU este indisolubil legată de activitatea Societăţii Academia Bârlădeană, cenaclu literar despre care s-au scris tomuri întregi. Din momentul în care trei juni, fini intelectuali bârlădeni, poetul George Tutoveanu, folcloristul Tudor Pamfile şi preotul Toma Chiricuţă au hotărât, la 1 mai 1915, să se întâlnească, săptămânal, în jurul mesei de la sala de lectură a Casei Naţionale. Se continuau, apoi, dezbaterile, controversele, certurile literare pe aleile Grădinii Publice sau la Casa Tutoveanu din Str. Vornicul Sturdza, ulterior la cea de pe Bd. Epureanu. S-au scos reviste Florile Dalbe (1919 şi 1998-1999), Graiul nostru (1925-1927), Scrisul nostru (1929-1931), s-au scris povestiri, poezii, memorii, amintiri, studii, articole…
E suficientă descrierea făcută de Tudor Arghezi, pe care nu-l putem bănui darnic în laude, distinsului şi delicatului sonetist, poet al plopilor, George Tutoveanu [Gheorghe Ionescu] (1872-1957): „Elegant ca o lebădă şi ca o chiparoasă, curat ca o crizantemă, uşor ca un fluture imaculat, discret ca o candelă înstelată de altar, poetul, văzut, auzit şi pipăit e un model fericit izbutit pe care l-au zămislit muncile subtile şi înverşunate ale pământului făcător de flori şi ale cerului ţesător de azur…”. Nici măcar primul război mondial nu a putut întrerupe lucrările Academiei Bârlădene la care participa floarea intelectualităţii locului şi de prin multe locuri din ţară. Să nu uităm de Mama Zoe, soţia şi pilotul poetului conducător de societate literară. Nu întâmplător sau chiar dacă ar fi fost din simplă curtoazie Nicolae Iorga, însuşi, a afirmat clar cu prilejul vizitei sale pe plaiurile tutovene: „Bârladul este una dintre capitalele culturii româneşti !” Aşa să fie !
După Casa Naţională, trecem într-o zonă pitorească şi bogată în case şi amintiri. Cabinetele lui Weinfeld şi Zissu se aflau de o parte şi alta a Străzii Regale. Strada Luminii ducea la Biserica Sf. Gheorghe şi la Şcoala Primară Nr. 2 Maria şi Ştefan Gâlcă (azi Prinţesa Bibescu). Vestita cârciumă a lui Fenichi Mocanu era frecventată de mulţi intelectuali ai oraşului. Marele latinistul Ghiţă Neştian, era catalizatorul marilor dialoguri şi ale unor dezbateri furtunoase, care transformau deseori cârciuma în aulă de academie.
Ridicăm ochii şi dăm de marea ridicătură, artificială (!), din această zonă a văii Bârladului. Aici era amplasată cea mai eificientă instituție civilizatoare a feudalismului: spânzurătoarea ținutului. Pe movilă erau trecuţi în eternitate, prin atârnare, răufăcătorii locurilor. Eficienţa vizualizării unui astfel de spectacol a avut un mare rol civilizator în evoluţia întregii Europe. Astăzi, Europa supercivilizată este oripilată de pedeapsa capitală !? Mult mai târziu, aici s-a ridicat unul dintre nodurile energetice ale oraşului, Biserica Sf. Voievozi (1802).
La Cerbul de Aur, întâlnim oferte care mai de care mai ispititoare. Sau la bragageria-plăcintărie a lui Menciu, refugiul multor liceeni, de lângă Depozitul de vinuri de Puieşti al fraţilor Iacob. Cofetăria lui Ilie Petpenic a dăinuit mulţi ani după ultimul război modial, Ilie fiind ginerele unui alt mare cofetar Velea Stoica. Negustorul de vinuri M. L. Weintraub avea, pe lângă vinul bun, şi trei fete frumoase luate, în final de poveste, de trei zmei-aviatori.
Bârladul a dat Hollywood-ului o artistă de cinema, cunoscută sub numele de Pola Illery, fiica lui Paul Iliescu. Multe femei frumoase a avut, are şi va avea Bârladul, dar ca văduva Ciutac, cu casa vizavi de La Cerbul de Aur, puţine să fi fost ! „Pe din deal de curătură, / Şuieră Ghiţă din gură, / Îl cunosc pe şuierat / Că Ghiţă e fermecat, / Şi cine l-a fermecat ? / Şapte fete din Bârlad / Şi-o nevastă cu bărbat.” Cât adevăr în versurile rapsodului popular, culese de Tudor Pamfile ! Da ! Bârladul a dat o Miss România – la 1902 – pe Natalia Dimopol, fiica fruntaşului liberal Nanu !
*
De la Cerbul de Aur, luând-o la dreapta, ajungi la celebrul Colegiu Naţional Gheorghe Roșca-Codreanu. Începuturile şcolii publice la Bârlad sunt legate de un alt 1 decembrie 1832 şi de numele primului profesor Ioan Zehărescu. Să ne amintim că pe la 1766, domnul Moldovei, Grigore Alex. Ghica, a dat un hrisov în care găsim prima menţiune asupra existenţei unei şcoli în limba românâ în urbea Bârladului, şcoală care făcea parte din sistemul celor 23 de şcoli de ţinut din Moldova. Apariţia şcolii era normală dacă ţinem seama că pe la 1646, arhiepiscopul romano-catolic Marco Bandini, în trecere prin Bârlad, nota, la 8 noiembrie, repet 1646, că aici existau 600 de case şi peste 5.000 de locuitori gospodari. O localitate mare pentru acele timpuri în Estul Europei.
La 27 aprilie 1886, liceul se mută în clădirea în stil neoclasic, datorită celui care va fi trecut, mai târziu, pe firma şcolii. Internatul liceului, început în 1924, nu a mai fost terminat din diverse cauze, în primul rând financiare. Cu toate avatarurile trăite de cadrele didactice şi de sutele de promoţii, care au dat localităţii, ţării şi planetei oameni de elită, liceul îşi continuă existenţa ca cea mai bună şcoală din toate timpurile bârlădene. Un adevărat factor de echilibru intelectual de-a lungul secularei existenţe sale în viaţa oraşului. Mi-e greu să vorbesc obiectiv despre un liceu, mai mult decât centenar, căruia i-am deschis câţiva ani masivele uşi, urcând, câteodată, când o făceam pe viteazul, pe scara profesorilor. N-am fost prins, dar pentru săritul gardului, alt sport practicat ilegal, în ciuda regulamentelor stricte ale şcolii, tot am luat trei zile de eliminare cu tot tam-tam-ul (careu, morală …). Apoi, în 1958, am fost mutaţi la şcoala din vârful dealului, destinată, iniţial, unei academii militare !
Arătoasă, ce-i drept, dar tot ca pe o cazarmă am resimţit-o, deşi mult mai târziu am aflat ce înseamna cu adevărat viaţa cazonă.
După Liceul de Fete ieşeai la drumul spre Bacău, via Puieşti … Crâşma lui Toma Dascălu îţi oferea, la orice oră, un ţoi fierbinte de „adio mamă” sau o doză de „Te urmez cu şapca-n mână !” Spun cronicarii… Astfel, nu ne mai mirăm de pufoaica proletară de mai târziu ! Imaginaţia oamenilor nu are margini ! Şi nici a făcătorilor de trascău ! Credeţi că ar fi putut evolua oraşul, dacă n-ar fi existat o puternică tradiţie cultural-educativă ? Tobele estului băteau monada omului de tip nou. Care face şi drege ! Aiurea ! Bazele fuseseră puse în deceniile anterioare fatidicului an 1944, sistemul rezistând până prin anii ‘60-‘70. Mă refer la cel educaţional. După război, proletcultiştii au eliminat, brutal, scara valorilor. Zeci de mii de intelectuali şi gospodari ai ţării au fost ucişi. Năvălirea nonvalorilor, mai întâi pe scena politică, s-a repetat către sfârşitul mileniului, cu rezultate devastatoare pe timp îndelungat. Acum trăim efectul decăderii oamenilor în plan moral şi educaţional. Din cauza învăţământului tot mai precar din ultimele cincinale, într-un context puternic ideologizat şi lipsit de perspectivă. Situaţia se repetă.
*
Revin la lunga şi draga noastră stradă. După tâmplăria lui Grunberg, trecem de străduţa care duce, în dreapta, la Biserica Sf. Voievozi (1802) şi ajungem la Şcoala Primară Nr. 5 de Băieţi. Aici a funcţionat, apoi, Liceul Comercial, mai târziu Şcoala Mixtă Nr. 5, iar în prezent Şcoala Nr. 1. Puţin mai departe, pe dreapta se deschidea Strada Roşiori, azi obturată de blocuri, pe care o luai pieptiş spre hotarul de vest al oraşului delimitat de Strada Sabinelor, pe care se află casa bunicilor dinspre mamă.
Mai târziu, prin anii ’50, se ridică invidiatul Cartier Deal cu case pe pământ şi ocolit de inundaţiile periodice pentru cei din vale. După 1990, apare noul cartier de vile. Mai uscat, mai curat !
Din nou, ateliere, băcănii, cârciumi… Frizeria lui Cercel era vestită prin răpirea soţiei sale de către agentul sanitar Calapod. O adevărată novelă a timpului ! Şi dacă tot am pomenit calapod să nu trecem peste cizmăria lui Emil Neagu unde-şi comandau cizmele de lux ofiţerii unităţilor militare din apropiere.
Într-o curte, erau două codane care făceau furori, fetele căpitanului Scărlătescu ! Agentul sanitar Lupaşcu rezolva toate problemele nevoiaşilor care nu aveau bani de doctor şi, deseori, chiar mai bine ! Bineînţeles, primul drum era la doftoroaia mahalalei. Bioenergeticienii zilelor noastre, de peste Prut sau de aiurea, au ocupat rapid locul, fiind la fel de căutaţi de nonconformşti !
Bisericuţa Catolică Regina Sf. Rozariu veghea şi micuţa piaţă de zarzavat şi alte cele, unde veneau cei care nu se încumetau până la piaţa cea mare de la Biserica Sf. Ilie.
Strada Regală se termina, cum altfel, decât cu două cârciumi, una deschisă într-un canton al primăriei de Costică Iamandi, cealaltă, vizavi, a lui Nicu Dranga, locul de întâlnire a geambaşilor târgului.
De aici se deschidea, în dreapta, Strada Sabinelor spre Moara lui Ştefan Chicoş (azi Tuberoza, mâine …).
Unde sunt balurile, seratele sau recepţiile de la nr. 6 unde se afla Cercul Militar al subofiţerilor ! Multe fete îşi vor fi pierdut capul după strălucitoarele uniforme, devenind, apoi, comandanţii comandanţilor ! Sudul oraşului era bine securizat de unităţi militare. Regimentul 12 Dorobanţi, a cărui poartă era străjuită de dorobanţul lui Popoiu, te întâmpina cu clădirile etajate şi placate cu cărămidă aparentă. La celelalte unităţi clădirile erau tencuite şi cu ţiglă roşie pe acoperiş.
Câtă istorie în aceste spații ? Pagini, pline de eroism, greu de cuprins într-o singură frază.
*
Ani întregi, cronicarii timpurilor noi au denigrat realizările părinţilor, bunicilor sau străbunilor noştri. Și-au negat, practic, propriile rădăcini. Nu le repoşez ascunderea şi interpretarea răuvoitoare a realităţilor. Laşitatea face parte din viaţa noastră cotidiană. Toţi suntem oameni sub vremuri ! N-am spus-o eu. Fiecare a vrut să mănânce o pâine mai albă, cu toate că pâinea cu cât e mai albă, cu atât conţine mai mult amidon şi chimicale !
Bârladul are, în prezent, o şansă imensă. Chiar dacă nu mai arată prea bine arhitectonic, sunt câteva noi construcţii reuşite la exterior, are norocul revenirii rapide, cu ajutorul unui arhitect şef al urbei profesionist.
Există spaţii mari libere, pe care pot fi înălţate construcţii frumoase. Există, de asemenea, posibilitatea restaurării multor case vechi, care pot fi demolate şi reconstituite cu materiale noi, durabile. Aşa se procedează, în multe locuri, prin Europa. Reconstituirea centrului istoric ar fi şansa turistică a urbei.
Bârladul are și marele noroc al păstrării filonului intelectual ascuns în minţile şi inimile majorităţii locuitorilor, ceea ce nu se prea întâmplă în oraşele superbetonate, cu o populaţie majoritară proletarizată forţat. Un oraş cu peste 150 de societăţi şi asociaţii cultural-ştiinţifice, acum un secol, are, încă, multe de spus în evoluţia contemporană a României. Spiritual şi economic. Fiii oraşului răspândiţi în cele patru zări, pe unde trec, fac dovada inteligenţei, priceperii şi talentului lor.
Nu voi încheia înainte de a aminti din cel care mi-a umplut copilăria de bucurie şi credinţa că unul dintre cireşari aş fi fost chiar eu. Un fir de nisip în clepsidra timpului nemăsurat.
„Bârladul rămâne oraşul primelor lecturi, primelor prietenii, oraşul primelor poezii şi fantezii scrise, oraşul primelor plimbări trecute şi sufocante pe Bulevardul Epureanu, cu dialogurile şoptite în gărdina publică, oraşul unor fântâni şi locuri misterioase, încărcate de legendă şi istorie.” (Constantin Chiriţă).
Fiecare avem Bârladul nostru şi nu-l dăm nimănui pentru tot aurul lumii ! Amintirile nicicând nu pot fi cotate la bursă ! Nu ştiu dacă v-am convins că lucrurile au stat cumva altfel, că am avut, de fapt, o evoluţie normală, până la ruperea bruscă a firului care ne ţinea de lumea civilizată. Atunci a căzut cortina de fier şi adevărul despre viaţa şi oraşul bunicilor noştri a fost ascuns cu multă grijă. În loc, noi înşine am fabricat, ne vine greu să recunoaştem, un alt trecut, fardând un prezent cu chimicalele timpului de proastă calitate. Ne-am amăgit crezând că lumea începe numai cu noi.
Avem nevoie de un Cuza sau alt Carol I, care să ne capaciteze şi să ne determine să credem că se poate. Vă garantez: se poate ! În mai puţin de zece ani. Condiţia minimă !?! Scoateţi Duminica Orbului din calendarele electorale ! Vă mulţumesc!
2 decembrie 2014
Mai multe aflați din albumele Bârladul de odinioară și-n zilele noastre. București, Biblioteca Bucureștilor, 2008 sau Salutări din Țara Moldovei de Jos. Fălciu. Tutova. Vaslui. București, Biblioteca Bucreștilor, 2014.