O sursă importantă a obiceiului juridic a constituit-o la majoritatea formaţiunilor sociale primare legitatea mitică, despre care vorbeşte pe larg Romulus Vulcănescu. Aceasta era fixată sub forme unor povestiri/mituri, în care intervenţia divină era vizibilă şi tocmai aceasta dădea normei juridice transmise astfel forţă indiscutabilă şi aplicabilitate necontestată. Divinităţile erau considerate generatoare de mituri, sau, mai bine-zis faptele şi poruncile lor constituiau materie-primă din care se alcătuiau miturile, iar bătrânii înţelepţi ai comunităţilor gentilice, respectiv obştilor săteşti „dătători de legi şi datini“, plămădeau miturile, le transmiteau comunităţii şi vegheau la respectarea lor.