O populaţie care a trecut de cele mai multe ori în consemnările oficiale drept o ramură a ţiganilor din România a fost cea a rudarilor. Aceştia prezintă elemente de asemănare, dar mai ales de deosebire faţă de ţiganii de pe cuprinsul ţării, iar din aceste motive, este necesară o tratare mai atentă a abordărilor şi a informaţiilor existente despre ei, demers pe care îl vom derula în cele ce urmează prin analiza celor mai importante lucrări despre rudari şi prin emiterea unor noi ipoteze despre originea acestei populaţii.
În această idee, amintim pe istoricul Ion Chelcea care aduce o importantă contribuţie în descifrarea unor nelămuriri legate de această populaţie în mai multe lucrări dintre care cea mai importantă este cea intitulată Rudarii. Contribuţie la o „enigmă” etnografică, (Bucureşti, 1943). De la el aflăm că populaţia care astăzi poartă denumirea de „rudari” în Oltenia şi Muntenia, în Ardeal se cheamă „băieşi”, iar în Moldova „lingurari”[1].
Un aspect care atrage de la bun început atenţia este faptul că nu toţi istoricii au fost de acord cu originea ţigănească a rudarilor. Astfel, C. S. Nicolăescu-Plopşor în articolul intitulat Gurbanele[2], consideră că rudarii nu sunt ţigani ci români, punând în discuţie diferenţele de ordin cultural, etnografic, lingvistic, social etc. Sunt analizate şi alte argumente interesante consemnate de istorie, cum este faptul că rudarii nu au fost niciodată robi, ci oameni liberi care aveau obligaţia de a plăti o dare anuală către domnitor[3]. La fel este pusă în discuţie atitudinea unanimă a rudarilor în a se declara „daci” şi nicidecum ţigani. La fel necunoaşterea limbii ţigăneşti de către această populaţie şi nici consemnări că ar fi cunoscut-o cândva. Despre rudari, acelaşi cercetător mai spune că sunt şi în Bosnia[4] sub numele de caravlahi („vlahi negri”, care pretind că sunt veniţi din România) şi în Slavonia sub numele de coritari[5]. În Ungaria, aceeaşi populaţie poartă numele de băiaşi şi vorbesc aceeaşi limbă, adică un grai românesc asemănător celui vorbit şi de românii din Banat şi sudul Crişanei[6].
La aceste serioase controverse în privinţa originii rudarilor s-a ajuns din cauza deosebirilor pe care aceştia le-ar avea faţă de ţigani[7]. De remarcat este că această populaţie nu vorbeşte limba ţigănească, se ocupă de prelucrarea lemnului, pe când ţiganii prelucrează numai metale, iar din punct de vedere etnografic, o parte dintre rudari, prezintă sărbătoarea gurbanului, care nu apare la nici o grupare de ţigani. De asemenea, în comunităţile rudarilor nu există nici una din regulile şi cutumele din comunităţile ţigăneşti (căsătorie, relaţii între indivizi, judecată etc.), iar portul lor nu aminteşte prin nimic vreo legătură cu portul clasic al ţiganilor ci, mai degrabă, este mult asemănător cu cel al românilor din anumite zone ale Olteniei sau Banatului[8].
Pentru începutul studiului nostru, propunem o expunere a celor mai importante elemente cuprinse în cercetările existente privind rudarii.
O ipoteză interesantă, în încercarea de elucidare a originii rudarilor, a adus în 1974 Ion Calotă prin teza de doctorat Graiul rudarilor din Oltenia în care, adăugând la documentele istorice şi argumente de ordin lingvistic, pe care le vom analiza în cele ce urmează, încearcă să argumenteze faptul că rudarii sunt o ramură a ţiganilor, chiar dacă au avut un destin deosebit de al acestora.
Astfel, din menţiunile documentare rezultă că rudarii erau deja în Ţara Românească în 1620. Precizarea apare într-un hrisov al lui Gavril Movilă către mănăstirea Cozia, în care se face specificaţia „cum au fost şi mai nainte vreme” ceea ce demonstrează că rudarii erau cunoscuţi în zonă înainte de această dată[9].
Ţinând cont de faptul că ruda „mină (de aur)” (slav) iar rudărie avea semnificaţia de „groapă de prelucrare a minereului aurifer” denumirea de rudar „miner” pentru cei care prelucrează lemnul apare ca improprie. Şi totuşi această denumire trebuie să aibă o justificare, în contextul în care, după observaţiile anterioare, intuim faptul că rudarii nu au avut întotdeauna actuala meserie.
Din statisticile contelui Kreuchely şi ale lui Mihail Kogălniceanu, menţionate în prezenta lucrare, a rezultat că la începutul veacului al XIX-lea în ţările române exista categoria de ţigani „aurarii sau rudarii”. Astăzi, însă, cei întâlniţi cu denumirea de rudari au cu totul alte meserii decât aceea de aurar. De la lingvistul Ion Calotă aflăm că „rudarii de la Alexandria şi Roşiorii de Vede, care actualmente sunt cărămidari, s-au ocupat odinioară cu extragerea aurului din nisipul Oltului”[10], iar „rudarii din zona de munte, aşa zişii corfari (germ. dialectal Korf „coş împletit de nuiele”) se mai numesc şi băieşi ca o amintire a faptului că în trecut se ocupau cu mineritul”[11].
Considerentele de ordin lingvistic au permis stabilirea faptului că între actuala limbă a rudarilor şi graiurile vorbite de români în sud-vestul Transilvaniei între secolele al XIV-lea şi al XVII-lea există o strânsă legătură. S-a putut astfel emite ipoteza venirii rudarilor din zona Munţilor Apuseni, „unde au lucrat în calitate de mineri în minele de aur sau ca spălători ai nisipului aurifer din apele râurilor acestei zone”[12].
Ion Calotă presupune că fiind la origine ţigani, robi ce lucrau în minele de aur din Munţii Apuseni, iniţial rudarii au vorbit propria limbă la care au renunţat treptat în procesul românizării lor, în contact cu aurarii români de la care au învăţat meseria şi limba română, „aşa cum se vorbea ea atunci în această parte a ţării”[13].
Acelaşi autor, emite ipoteza că din sud-vestul Transilvaniei rudarii au venit mai întâi în Ţara Românească, coborând pe firul apelor aurifere spre Dunăre. Apoi, „după ce graiul românesc cu bază carpatină a suferit influenţa graiurilor de tip muntean, rudarii au trecut Dunărea în Bulgaria, unde o parte s-a îndreptat spre vest, ajungând până în Iugoslavia (coritarii), altă parte a rămas pe loc şi trăieşte şi astăzi în Bulgaria, iar alţii s-au întors, după o vreme, în Ţara Românească, aducând cu ei câteva elemente lexicale bulgăreşti, precum şi obiceiul gurbanului„[14]. Rezultă din documente că nu toţi rudarii au trecut în sudul Dunării, iar dintre cei plecaţi, ulterior, o parte s-au întors în Ţara Românească.
Istoricul Ion Chelcea ne semnalează că rudarii veniţi din Bulgaria sunt numiţi „turcani” sau „vlahuţi” după sfera de influenţă în care au trăit.
„Cei care au sosit mai recent din Cadrilater, spre exemplu, sau chiar din interiorul Bulgariei, mai dinspre Turcia: sau ca o amintire a trăirii lor până târziu sub turci: vor fi numiţi „turcani” cum spre exemplu întâlnim în satul Mânăstirea (câteva bordeie)”[15]. Ceilalţi rudari se numesc „vlahuţi” după denumirea dată de greci populaţiei româneşti din Peninsula Balcanică (blahos, blahoi). Între „turcani” şi „vlahuţi” sunt deosebiri şi în privinţa datinilor[16].
În această situaţie, un prim element ne atrage atenţia şi anume acela al sărbătorii gurbanului. La populaţii diverse de pe întinsul Turciei, există sărbătoarea Kurban Bayrami (turc. kurban „jertfă, ofrandă”[17], bayram „sărbătoare, zi de sărbătoare”[18]) cu ritual similar aceluia al gurbanului rudăresc. După Ion Calotă, termenul gurban îşi are originea în mitologia ebraică, unde însemna „daruri în bani făcute lui Dumnezeu, de unde a trecut la musulmani cu sensul de „sacrificiu, jertfă”, apoi la rudari în sensul de „jertfă”, constând din sacrificarea unui miel, însemnând în acelaşi timp însuşi animalul sacrificat[19]. Sărbătoarea nu este practicată de toţi rudarii, ci numai de cei rotari şi albieri[20], adică de acei rudari „turcani” ce se află în apropierea Dunării. Această sărbătoare nu este întâlnită la rudarii corfari aflaţi în zonele subcarpatice şi nici la albierii din Moldova. Acest fapt ar justifica ipoteza împrumutului sărbătorii gurbanului de către rudari de la populaţiile de origine turcă, din Bulgaria, cu care au venit în contact.
Bazându-se pe straturile de limbă diferite, după diferenţierea lor etnografică, Ion Calotă emite ipoteza emigrării rudarilor în valuri succesive, uneori la intervale mai mari de timp, „poate chiar din locuri diferite ale aceleiaşi zone mai largi a Munţilor Apuseni şi, evident, având itinerarii diferite până la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea”[21].
Odată cu sărăcirea filoanelor de aur şi a nisipului aurifer din râuri, rudarii se pare că au fost nevoiţi să-şi abandoneze treptat meseria iniţială[22] şi să se apuce de prelucrarea lemnului cel mai uşor de obţinut din luncile şi văile râurilor unde ei îşi aveau sălaşele.
Într-o anaforă din 22 iunie 1794 a boierilor Ţării Româneşti cu privire la ocupaţiile aurarilor, este surprins chiar procesul schimbării meseriei rudarilor: „vara se ocupă cu extragerea aurului din nisip, iar iarna, apele fiind îngheţate se ocupă cu prelucrarea lemnului în obiecte de uz casnic”[23].
În documentul de la 1620 şi în alte documente din acea perioadă există specificaţii clare din care rezultă că rudarii erau consideraţi ţigani:
„… şi alţi ţigani câţi vor fi şezând printre locuri, ori meşteri de fier, ori rudari” (Documentul lui Gavrilă Vodă de la 1620)[24], sau:
„… să-şi ia dăjdiile de la ţiganii mânăstirii, care sunt rudarii” (Hrisovul lui Leon Vodă dat către mânăstirea Cozia)[25].
Despre abandonarea limbii ţigăneşti de către rudari, Ion Calotă spune că s-ar fi petrecut în zona Munţilor Apuseni, dar, fără îndoială, „abandonarea limbii ţigăneşti şi adoptarea limbii române a fost rezultatul unui lung proces de bilingvism”[26], limba ţigănească fiind până la urmă „învinsă”, rămânând rare elementele de substrat.
Ca element de substrat ţigănesc în vocabular, Ion Calotă citează cuvântul bengăscu, înregistrat la rudarii corfari de la Horezu, care ar fi format din ţigănescul beng „drac, diavol”, la care se adaugă, după spusele autorului, sufixul slav –ăscu, precum şi termenul şuştaloi, înregistrat la Drăgăşani, pentru noţiunea de „iepure” şi care poate fi apropiat de ţigănescul şoşoi, cu acelaşi sens de „iepure”[27].
Explicaţia puţinătăţii exemplelor de substrat, susţine acelaşi lingvist, „o constituie diferenţele mari de structură şi origine dintre limbile română şi ţigănească intrate în contact”[28].
O problemă pusă în discuţie de istoricul Ion Chelcea este şi aceea a existenţei rudarilor „băltăreţi”, categorie de rudari atraşi de balta unde îşi găseau lemnul necesar şi a rudarilor de „sat”[29], ambele categorii aflate într-un proces aproape deplin de românizare prin ocupaţii şi obiceiuri. Generaţiile mai noi pretind că aşa s-au pomenit în situaţia de neţigani, până de curând, „robi la boieri”, ocupându-se cu munca câmpului, cu făcutul cărămizilor, fie de sobă fie de casă”[30].
În anul 1974, în urma unui studiu aprofundat, întreprins în zonele locuite de rudarii din Oltenia, Ion Calotă îi clasifică pe aceştia în trei categorii în funcţie de meseriile lor:
Albieri sau lingurari ; trăiesc mai ales pe văile apelor unde găsesc lemn de esenţă moale (plop, salcie, plută) din care bărbaţii fac albii, linguri etc., iar femeile lucrează fuse, furci de tors etc.
Corfari, (coşari) care locuiesc în regiunea subcarpatică în zona alunului, din ale cărui nuiele femeile împletesc corfe (coşuri) şi în zona fagului, din care bărbaţii fac hambare de păstrat făină, lăzi şi alte obiecte specifice.
Rotari, care lucrează obezi, spiţe, juguri etc[31].
Pornind de la observaţia elementară generată de faptul că prezenţa acestei populaţii a determinat demersuri lămuritoare atât de intense, putem considera că permanent au existat o „tensiune” informaţională şi o dispută ştiinţifică legate de subiectul în sine. Provenienţa acestora este justificată, credem, de următoarele coordonate:
– curiozitatea majoritarilor faţă de prezenţa unei populaţii atipice din punct de vedere rasial şi cultural prin obiceiul Gurbanului;
– poziţia categorică a rudarilor în a nu se recunoaşte ţigani ci „altceva”, în cele mai multe cazuri „daci”, chiar dacă fără o argumentare în acest sens;
– tendinţa aproape generală de a-i asocia pe rudari etniei ţiganilor pe baza unor aşa-zise asemănări rasial-antropologice, „argumente”, evident neştiinţifice, şi, oricum, insuficiente în situaţia dată;
– compatibilitatea culturală a rudarilor cu majoritarii prin limbă şi majoritatea tradiţiilor, dar şi cu populaţiile musulmane prin „ciudata” sarbătoare a Gurbanului la o parte dintre ei; în acelaşi timp, incompatibilitatea culturală deplină a rudarilor cu ţiganii (tradiţii, obiceiuri, limbă etc.);
– capacitatea de integrare socială mult sporită a rudarilor în comparaţie cu cea a ţiganilor;
Din cele evidenţiate mai sus şi din rezumarea principalelor teorii, rezultă, în mod logic, următoarele:
– informaţiile despre subiect au fost întotdeauna insuficiente pentru a permite armonizarea lor într-o teorie ştiinţifică unitară şi coerentă;
– informaţiile existente au fost contradictorii şi derutante prin incompatibilitatea lor, fapt care a permis apariţia unor interpretări fanteziste care au adâncit misterul originii acestei populaţii;
– toate teoriile existente sunt pornite de la realităţi-efecte nu întotdeauna relevante, prin încercarea de determinare a unei cauze posibile şi nu de la identificarea unor posibile cauze complexe istorico-economico-socio-culturale care pot justifica realităţile prezente; în primul caz, ne situăm pe o schemă de gândire ascendentă cu ramificaţii incontrolabile, iar în cel de-al doilea caz cu o schemă de gândire descendentă cu ramificaţii controlabile şi care permit revenirea şi căutarea pe variante rezonabile de compatibilizare a tuturor informaţiilor cunoscute;
– teoriile existente până în prezent sunt insuficiente în a elucida misterul existenţei rudarilor atâta timp cât singurul argument pe care se bazează încercarea de asimilare a rudarilor în lumea ţiganilor este doar, o presupusă compatibilitate rasială rudari-ţigani, considerată drept „certă”, deşi fără acoperire, „certitudine” care a generat „dovezi” utilizate ulterior ca „inatacabile”;
– datele existente nu au fost întotdeauna suficient analizate şi corelate, astfel ajungându-se la confuzii, asimilări superficiale şi concluzionări în consecinţă;
În cele ce urmează, propunem o analiză atentă a ipotezelor şi datelor prezentate deja în această lucrare şi adăugarea unor date noi, situaţie care ar permite elaborarea unei teorii coerente privind originea acestei populaţii.
Pornim analiza noastră de la etimologia cuvântului rudar, care, după cum am văzut deja, are, în limbile slave, semnificaţia de „miner”. Din documentele secolelor XVII, XVIII şi XIX, rezultă faptul că în ţările române existau „aurarii sau rudarii”, care, nefiind niciodată robi ca ţiganii, aveau singuri dreptul de a căuta aur în râurile din ţinuturile româneşti, dar aveau obligaţia de a da anual domnului sau voievodului o anumită cantitate de aur. Facem observaţia că, în paralel cu rudarii (mineri de suprafaţă n.n.) în aceeaşi perioadă existau şi „băieşii sau aurarii” – mineri de tip clasic pentru extragerea efectivă a minereurilor subterane. La aceste observaţii o adăugăm şi pe aceea că prelucrarea minereurilor se făcea în aşa-zisele rudării, unde rocile extrase din subteran erau sfărâmate în nişte gropi speciale, urmând apoi cernerea şi spălarea materialului şi extragerea efectivă a aurului. Cei care lucrau aici se numeau, în mod firesc, rudari. Şi această observaţie ne ajută să constatăm că, în ţinuturile româneşti, rudarul era diferit de băiaş[32], mai precis era un băiaş care lucra la suprafaţă, deci complementar băiaşului clasic în tehnologia medievală de obţinere a aurului.
Un alt aspect pe care dorim să-l analizăm este acela al denumirii slave „rudar” în paralel cu aceea de „aurar” cu sens echivalent. Folosirea acestui cuvânt de origine slavă ne duce în timp în perioada osmozei culturale şi lingvistice dintre daco-românii locuitori autohtoni şi slavii veniţi pe acest teritoriu şi asimilaţi. În acest sens, de la istoricul A.D. Xenopol, aflăm următoarele:
„Rămân doar statornice două lucruri: întâi, că înrâurirea etnică a slavilor cade împreună cu petrecerea acestui neam de oameni în sânul naţionalităţei române de prin veacul al VI-lea până la deplina lui absorbire de elementul românesc prin veacul al XII-lea; al doilea că numele geografice rămase din vremuri vechi în gura poporului român i-au fost transmise de străbunicii lui pe pământul Daciei, adică de daco-romani, cu toate că ele astăzi nu mai înfăţişează, în gura lui, o formă neînrâurită.”[33]
De la acelaşi istoric, care îl citează pe Anonimus, aflăm că, la venirea ungurilor, armata lui Glad consta „din cumani, români şi bulgari”[34]. Şi, tot de la acelaşi istoric, aflăm că, în aceeaşi perioadă: „Al treilea principat arătat de Anonimus ca aparţinând anumit românilor, era acela al lui Gelu, care este arătat ca întinzându-se în ţara de dincolo de păduri, adică în Transilvania, unde s-ar afla râuri din năsipul cărora s-ar culege aur.”[35]
Din cele menţionate rezultă faptul că, la venirea ungurilor în Panonia şi Transilvania (839), rudăriile şi rudarii existau pe malul râurilor cu nisip aurifer. Este de la sine înţeles că pentru desemnarea acestei realităţi erau intrate în uz cuvintele ruda („mină”), rudar („miner” şi rudărie („locul unde este prelucrat minereul”) datorită faptului că ducatele lui Glad, Gelu şi Menumorut erau părţi componente ale ţaratului bulgaro-român (676-1018), teritoriu unde limba slavă a influenţat semnificativ lexicul limbii române prin cuvinte legate de ocupaţii, cult religios, toponimie etc.
O modalitate de influenţă a limbii slave asupra celei române, remarcată la nivelul lexicului, este aceea a adăugării unor cuvinte slave care au dublat cuvintele de origine latină deja existente fără a le elimina (timp – vreme, vers – stih, comemorare – pomenire, arbore – pom, aurar – rudar etc.). De remarcat faptul că şi hrisoavele domneşti amintite în acest capitol al lucrării precizează mai întâi cuvântul care a existat iniţial în mod firesc în limbă (cel latinesc), apoi pe cel împrumutat (cel slav): „aurarii sau rudarii”.
Chiar dacă rudarii existau în acea perioadă, nu avem însă, până în acest moment al cercetării, certitudinea că această categorie umană ocupaţională îi reprezintă pe strămoşii genetici şi culturali ai rudarilor care fac obiectul studiului nostru.
Pe moment, pentru a culege noi date despre ce s-a întâmplat în zonele aurifere ale Transilvaniei, propunem întoarcerea în timp cu încă cinci secole, în perioada imediat următoare cuceririi romane.
Din documente, inscripţii şi mărturii arheologice referitoare la tehnologiile de exploatare efectivă a filoanelor aurifere, amintim câteva localităţi importante în care romanii au extras aurul: Abrud, Zlatna, Boiţa, Brad, Cebe, Baia-Crişului, Rodna şi în Banat, Sasca şi Moldova[36]. La fel, Roşia Montană, Ruda-Barza etc. În aceeaşi idee, există, încă din veacul al XVIII-lea, mărturii ale spălării nisipului aurifer aluvionar de către romani, pe cursul Crişului Alb, de la Ruda până la Brad[37]. Despre metoda romană de prelucrare a cuarţului şi nisipului aurifer avem importante mărturii atât de la Plinius cât şi de la Diodor din Sicilia şi Strabon[38]. Astfel, „după ce cvarţul aurifer era scos din mină, (…) acesta era pisat în pive de fier şi, apoi, spălându-se făina pisată, elementele străine erau luate de apă, iar aurul, ca mai greu, rămânea pe fund şi era adunat”[39].
Printre denumirile minelor romane citate mai sus, remarcăm atât denumiri latine (Abrud, Brad, Baia-Crişului), slave (Rodna, Zlatna) dar şi slavo-dacice (Ruda-Barza). Acest fapt denotă continuitatea incontestabilă a exploatărilor miniere cel puţin din perioada stăpânirii romane a Daciei şi până în zilele noastre, pentru o bună parte dintre ele.
Este firesc să ne închipuim că monopolul acestor mine cu exploatări de anvergură era deţinut de statul roman, fapt confirmat de prezenţa unui procurator aurariarum, libert însărcinat cu gestiunea producţiei acestor mine, subordonat direct împăratului[40]. Pe lângă minele mari existau şi exploatări reduse, „gropi”, care aparţineau unor particulari, fapt consemnat pe diverse tabule cerate păstrate din vremea romanilor.
Lucrătorii minelor, în mare parte sclavi sau condamnaţi, se numeau leguli aurariorum şi sunt consemnaţi într-o inscripţie din acea perioadă, împreună cu alţi sclavi[41].
Grija romanilor pentru exploatările aurifere ale Daciei este relevată de toţi istoricii care au scris despre această perioadă. De la Theodor Momsen, aflăm că „populaţia autohtonă a fost alungată din partea cea mai bună a ţării, aceste meleaguri fiind colonizate, pentru regiunile miniere cu o populaţie din munţii Dalmaţiei, în rest, cu locuitori deznaţionalizaţi, după toate aparenţele, proveniţi în majoritatea lor din Asia Mică”[42].
Dar, în Asia Mică, istoricii consemnează mine de aur, fier şi plumb, fapt care ne face să credem că romanii nu au adus în Dacia orice colonişti ci, cu precădere, specialişti în minerit[43].
Bogăţiile considerabile ale Daciei au determinat stăpânirea romană să aducă pentru colonizare populaţii diverse, din toate părţile imperiului: „Cum era normal, lotul cel mai important de colonişti l-au furnizat provinciile vecine: Panonia, Moesiile, Tracia, regiunea iliro-dalmată, de unde proveneau grupuri mari – Pirustae, Baridustae – aduse să exploateze minele”[44].
În cercetarea întreprinsă, ne interesează, în special ce s-a întâmplat în teritoriile cucerite şi stăpânite efectiv de către romani: Banatul, Transilvania şi Oltenia. Din opiniile istoricilor aflăm că, pe lângă populaţiile învecinate, în special iliro-dalmate, în Dacia au fost aduşi şi colonişti din Orient, astfel: „pe teritoriul provinciei s-au descoperit suficiente dedicaţii către divinităţi egiptene, (…), microasiatice, siriene, chiar semito-iraniene (…) alţi colonişti proveneau din Galii sau din Africa romană”[45].
La cele spuse despre aceşti colonişti trebuie făcută observaţia că, fiind proveniţi din locuri atât de diferite ale imperiului, au fost obligaţi de împrejurări să se înţeleagă între ei în limba latină. Mai facem observaţia că, în provinciile Dalmaţia, Panonia, Tracia şi Moesii, procesul romanizării era finalizat sau foarte aproape de această stare; de aici concluzionăm că aceşti colonişti erau deja vorbitori ai latinei vulgare.
În fond, cercetarea noastră, care începe de la datele şi ipotezele expuse mai sus, îşi propune să elimine una dintre cele două posibile realităţi contradictorii (rudarii sunt sau nu sunt ţigani), parcurgând următoarea schemă mentală dihotomică:
– cum s-ar explica multiplele deosebiri dintre rudari şi ţigani, precum şi refuzul categoric al rudarilor de a-şi asuma identitatea de ţigan, dacă rudarii ar fi ţigani ?
– cum s-ar justifica anumite asemănări dintre rudari şi ţigani precum şi confuzia de identificare care persistă în jurul acestei populaţii, dacă rudarii nu ar fi ţigani ? în acest caz, ce ar putea să fie rudarii ?
Din ipotezele expuse mai sus, rezultă că meseria practicată iniţial de actualii rudari (aceea de miner aurar !) era practicată încă din perioada dacică, dar a luat o amploare cu totul specială în perioada de după cucerirea Daciei de către romani prin organizarea de către împăraţii romani, începând cu Traian, a exploatării zăcămintelor aurifere; un element aparte îl constituie aducerea în Dacia a specialiştilor mineri din Dalmaţia şi Panonia, teritorii cucerite şi romanizate cu mult înaintea Daciei.
De reţinut este şi faptul că în perioada secolelor VII-XII, slavii au preluat exploatările aurifere din Transilvania, în această perioadă apărând denumirea de rudar echivalentă cu cea de aurar. Facem observaţia că slavii erau agricultori, din acest motiv este de presupus faptul că nu şi-au adus proprii specialişti mineri ci i-au preluat pe cei aflaţi pe teritoriul cnezatelor lui Glad, Gelu şi Menumorut, cnezate componente ale Ţaratului bulgaro-român, după cum am văzut. Continuitatea exploatării aurului pe aceste teritorii (Banat, Oltenia[46] şi Transilvania romană) este consemnată şi de documentele maghiare ca existând la venirea lor în Panonia şi Transilvania.
În ceea ce priveşte consemnările rudarilor împreună cu ţiganii putem spune că acestea s-au făcut datorită aparentei asemănări rasiale deşi, din punct de vedere antropologic, sunt evidente o serie întreagă de deosebiri[47]. De la C.S. Niculăescu Plopşor, aflăm: „Că moşii lor ar fi fost robi, nu-şi aduce nimeni aminte, tipul ţigănesc nu-l întâlneşti la ei decât arareori, şi atunci e vorba de încrucişere”[48].
La fel, foarte puţin s-a discutat despre faptul esenţial, acela că rudarii nu au fost niciodată robi ca ţiganii, ci doar aveau o obligaţie anuală directă către domnitor prin donarea unui coeficient din aurul scos de ei din nisipul râurilor: „atâta aur adună (rudarii –n.n.) încât pot să plătească în tot anul, ca bir către soţia Domnului, patru ocale de aur, cari fac 1600 drahme”[49]. În ceea ce priveşte viaţa acestor oameni, aflăm că: „aceşti strângători de aur aveau o viaţă cu mult mai bună decât fraţii lor vătraşii şi numai cu obligaţiunea de a plăti, pe timp de un an, o anumită cantitate de aur. Viaţa lor nu le cerea nici un efort şi nimic din pretenţiile civilizaţiei, de care ei nu aveau nevoie; poate că singura lor bucurie era faptul că nu aveau un stăpân direct şi imediat”[50].
Analizând cele menţionate de către lingvistul Ion Calotă în ceea ce priveşte susţinerea originii ţigăneşti a rudarilor prin cele două cuvinte, elemente de substrat lingvistic, aduse în argumentare: şuştaloi şi bengăscu, facem următoarele observaţii:
– izolarea permanentă a comunităţilor de rudari este un argument pentru păstrarea limbii lor şi nicidecum pentru pierderea ei, exemplu fiind în acest sens şi anumite categorii de ţigani; continuând ideea, de fapt rudarii şi-au păstrat „limba” şi astăzi, aceasta nefiind altceva decât un grai românesc; cu atât mai mult este de susţinut această idee cu cât chiar în contactul permanent al rudarilor cu majoritarii ei nu au renunţat la „limba” lor şi nici la ideea că sunt „daci”;
– analizând cele două cuvinte de substrat lingvistic, constatăm următoarele: şu(ş)taloi, cuvânt găsit de Ion Calotă la rudarii din zona Drăgăşanilor nu provine de la şoşoi ci are semnificaţia, în graiul oltenesc, de „animal fără coarne” (animal şut, termen generic care include şi iepurele)[51];
– în ceea ce priveşte termenul bengăscu, întâlnit de cercetător în aceeaşi zonă, la un singur subiect, credem că este mai degrabă un împrumut lingvistic aleatoriu sau intrat recent în graiul acelui individ prin existenţa unei familii mixte (rudar-ţigan); cuvântul nu poate să fie rezultatul unui fenomen de bilingvism (presupus de autor prin adăugarea la cuvântul beng a sufixului slav –ăscu etc.) ci un împrumut direct şi nealterat din limba ţigănească, deoarece, în această limbă benghesko este forma de genitiv singular a substantivului beng, deci, în traducere directă, cu semnificaţia „al dracului”; teoretic putem admite existenţa izolată în graiul unor comunităţi de rudari a unor cuvinte ţigăneşti, acest fapt putând fi pus îl relaţie directă cu procesul restrâns de metisaj dintre rudari şi ţigani (până în prezent, cercetătorii nu au semnalat existenţa altor cuvinte ţigăneşti în graiul de bază al rudarilor ci doar existenţa unor cuvinte de sorginte ţigănească sau din alte limbi la familii cu origine mixtă sau provenite din zone cu populaţii neromâneşti[52]);
– opinia unanimă a cercetătorilor este aceea că graiul rudarilor este românesc[53], de aici şi denumirea rudarilor din Bosnia: caravlahi , adică „vlahi (români) negri”; „caravlahii nu ştiu altă limbă decât limba românească”[54], iar această limbă e identică cu aceea pe care o vorbesc românii din Oltenia”[55];
– semnalăm în argumentarea noastră existenţa în graiul rudarilor a unor cuvinte latineşti, inexistente în alte graiuri româneşti; exemplu, la rudarii din Oltenia: cuvântul fascină „legătură de nuiele, vreascuri”, evident cu originea în latinescul fascis „legăturică, snop, mănunchi”[56]; la fel, cuvântul roancă „ţigan”, din latinescul r(h)oncus „pasăre croncănitoare, cioară”[57] apelativ prin care rudarii îi desemnează în secret pe ţigani.
Suntem cu totul de acord cu ideile cercetătorilor Ion Calotă şi Ion Chelcea în ceea ce priveşte actuala ocupaţie a rudarilor şi cu originea sărbătorii gurbanului numai la rudarii turcani (obicei împrumutat de către rudarii care au trecut Dunărea, şi s-au întors ulterior în România); inexistenţa acestei sărbători la alte categorii de rudari ne determină să concluzionăm că este vorba de o tradiţie împrumutată în contactul unui grup restrâns de rudari cu populaţiile de origine turcă din Balcani, apoi adus în România prin rudarii identificaţi ca turcani. Mai subliniem faptul că toate celelalte tradiţii ale rudarilor sunt româneşti, ele păstrându-se chiar şi la caravlahii din Bosnia: „Prin cercetarea locuitorilor, a coloniilor caravlahe din Bosnia şi, mai cu seamă, cercetând oamenii bătrâni şi înţelepţi, am aflat despre caravlahi că sunt de origine Români şi că sunt descendenţii acelor Rudari (aurari) cari au emigrat din Ţara-Românească înainte cu câteva secole. Prin studiul limbei acestor Caravlahi şi prin studiul datinilor naţionale la naştere, nuntă şi moarte, apoi prin studiul celorlalte însuşiri etnice ale acestei populaţiuni, am putut constata că tradiţiunea lor e adevărată”[58].
Faptul că nu există dovezi ale unei migraţii ale rudarilor din Banat sau altă parte a României în Panonia şi Croaţia, dar că limba băiaşilor din Ungaria, a rudarilor din Croaţia ca şi a coritarilor[59] din Slavonia este identică cu cea a rudarilor români (din România sau emigraţi în Bosnia) ne duce cu gândul la ceea ce confirmă documentele din perioada imediat următoare cuceririi Daciei, anume faptul că grupuri compacte de specialişti mineri din Panonia şi Dalmaţia au fost aduse în teritoriile proaspăt cucerite de romani. Documentele consemnează faptul că doar o parte dintre „specialiştii mineri” aurari din Dalmaţia şi Panonia au fost aduşi în Dacia ceilalţi rămânând să-şi practice meseria de aurar în provinciile respective. Dacă la cele spuse mai sus adăugăm observaţia că singura migraţie a rudarilor din ţările române spre alte ţări vecine este în Bosnia şi Slavonia, rezultă că rudarii din Croaţia şi băiaşii din Ungaria, populaţii care vorbesc aceeaşi limbă cu rudarii din România, sunt cu toţii urmaşii minerilor romani din minele de aur ale zonelor respective.
Avansăm ipoteza că rudarii de astăzi sunt, de fapt, urmaşii acelor colonişti şi sclavi care practicau mineritul, aduşi în Dacia de către romani, vorbitori ai unei variante de latină vulgară care nu este altceva decât actualul grai românesc al rudarilor păstrat atât de bine datorită izolării în care au trăit aceşti oameni aproape două milenii. Acceptând această ipoteză, justificăm şi încăpăţânarea cu care rudarii s-au declarat tot timpul „daci”, au vorbit numai limba română şi au avut mereu tradiţii identice cu cele ale majoritarilor (cu excepţia gurbanului, tradiţie întâlnită numai la rudarii turcani). La fel, are justificare statutul lor de oameni liberi în toată perioada medievală şi ulterior, cu totul diferit de cel al ţiganilor, în majoritate robi în această perioadă[60], aşa cum arată documentele. Chiar dacă nu sunt daci autohtoni, rudarii sunt o populaţie, adusă în Dacia de către romani imediat după cucerirea acestui teritoriu, naturalizată în Dacia Romană şi, în consecinţă, vorbitoare a unui grai românesc cu originea în graiurile latine sau autohtone definitivate şi vorbite încă din secolul I, deceniul al VII-lea în Dalmaţia şi Panonia[61]. Adevărata origine a acestei populaţii, adusă de romani în sec. I în Dalmaţia şi Panonia[62], apoi, de aici, strămutată parţial de către împăratul Traian în Dacia, rămâne, pentru moment, necunoscută[63].
Astăzi, rudarii din România sunt din nou puşi în situaţia să-şi părăsească şi cea de-a doua meserie (aceea de prelucrător al lemnului !) datorită posibilităţilor din ce în ce mai restrânse de a-şi vinde produsele. Ei încearcă să supravieţuiască adaptându-se unor munci legate în mare parte tot de prelucrarea lemnului, „la pădure”, angajându-se în special ca lucrători ai trusturilor forestiere, dar şi ca agricultori la solicitarea majoritarilor. Interesant este faptul că în Croaţia şi Ungaria îşi păstrează încă meseria iniţială de mineri şi respectiv băieşi.
Deşi au avut parte de o viaţă atât de particulară, presărată cu multe greutăţi, ei au reuşit să se integreze deplin în societatea românească, ca şi în alte ţări, neridicând nici una dintre problemele de integrare pe care le ridică ţiganii. Ei muncesc, îşi trimit copiii la şcoală, şi sunt deplin integraţi din punct de vedere socio-cultural în lumea contemporană.
Putem spune, fără riscul de a greşi, că rudarii de azi din România şi din alte ţări vecine sunt urmaşii unei părţi dintre coloniştii băieşi aduşi de romani în Dacia Traiană sau a celor rămaşi în provinciile de origine, fapt demonstrat şi prin graiul vorbit, variantă a limbii române străvechi, păstrat, după cum am văzut în această lucrare, aproape nealterat în cei peste 2000 de ani de când locuiesc în spaţiul geografic românesc, dar şi în teritoriile adiacente acestuia.
Prof. dr. Lucian CHERATA
Craiova, aprilie 2008
[1] Ion Chelcea, Rudarii de pe Valea Dunării, Craiova, 1968., p. 2-3.
[2] C. S. Nicolăescu-Plopşor, Gurbanele, în Arhivele Olteniei, I, nr.1, Craiova, 1922, p. 35-40.
[3] George Potra, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Mihai Dascăl Editor, Bucureşti, 2002, p. 27.
[4] Theodor Filipescu, Caravlachii, Bucureşti, 1906, apud. C.S. Nicolăescu- Plopşor, op. cit., p., 39.
[5] Ibidem, p. 39.
[6] Ilona Varga, Béas-magyar, Magyar-béas szotar, Konsept-H Kiado, Pécs, 1994.
[7] Chiar ţiganii îi percep pe rudari ca fiind altceva decât ţigani denumindu-i generic kashtalii „lemnari, cei care lucrează lemnul” (de la ţigănescul kasht „lemn”); ulterior, kashtaliu a căpătat şi sensul de „ţigan care nu ştie limba ţigănească”, alături de termenul tismănar.
[8] Spre exemplu, în zonele de deal şi de munte, portul clasic al bărbaţilor rudari consta, în timpul verii, din pantaloni şi cămăşi albe, din cânepă peste care se încingea un brâu roşu; în timpul iernii bărbaţii purtau căciuli de oaie şi o haină lungă din dimie cu găitane, peste îmbrăcămintea de vară; în timpul verii umblau desculţi sau cu opinci din piele de porc; femeile aveau un port cu nimic deosebit de al ţărăncilor românce din zona în care locuieşte comunitatea respectivă.
[9] Ion Calotă, Graiul rudarilor din Oltenia, rezumatul tezei de doctorat, Craiova, 1974, p. 3-4.
[10] Idem, op. cit., p. 1.
[11] Idem.
[12] Ion Calotă, op. cit., p. 3.
[13] Ibidem, op. cit., p. 5.
[14] Idem.
[15] Ion Chelcea, Rudarii de pe Valea Dunării, Craiova, 1968, p. 11.
[16] Ibidem, p. 12.
[17] Kerim Altay, Dicţionar român-turc, turc-român, Edit. Senaget, Bucureşti, 2007, p. 258.
[18] Ibidem, p. 181.
[19] Ion Calotă, Elemente sud-dunărene în graiul rudarilor din Oltenia, în documentele celui de-Al VI-lea Simpozion Naţional de Dialectologie Română, Cluj-Napoca 12-13 oct., 1990.
[20]Idem.
[21] Ion Calotă, op. cit., Graiul rudarilor din Oltenia., p. 4.
[22] Constantin Şerban, Contribuţii la istoria meşteşugarilor din Ţara Românească – ţiganii rudari în sec. XVII-XVIII, Revista de istorie, XII, 1959, nr. 2, p. 131-147.
[23] Apud Ion Calotă, op. cit., p. 4.
[24] Idem.
[25] Ion Calotă, op. cit., p. 5.
[26] Idem.
[27] Ibidem, p. 7-8.
[28] Ibidem, p. 9.
[29] I. Chelcea, Rudarii de pe Valea Dunării, Craiova, 1968, p. 13.
[30] Idem.
[31] I. Calotă, op. cit., p. 9-10.
[32] Cuvântele baie, băiaş îşi au etimologia în latinescul balnea din care au derivat ulterior: bagno (ital), bagne (franc,), baño (span), baie (rom.), banya (magh.) etc.
[33] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana, vol. I, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 303.
[34] Ibidem, p. 363. (Credem că este vorba despre pecenegi, de altfel, populaţie înrudită aproape până la identitate cu cea cumană, inclusiv în privinţa limbii vorbite).
[35] Idem.
[36] A. D. Xenopol, op. cit., 203.
[37]D.Tudor, Enciclopedia civilizaţiei romane, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 686.
[38] Plinius, Historia Naturalis, XXXII ; Diodorus Siculus, III, 13; Strabo, III, 1, (2), / 8 ; apud. A. D. Xenopol, op. cit. p. 204.
[39] Idem.
[40] Ibidem, p. 204.
[41] Ibidem, p. 203.
[42] Th. Momsen, Istoria romană, vol. IV, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 109.
[43] Jean-Claude Fredouille, Enciclopedia civilizaţiei şi artei romane, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 180.
[44] Eugen Cizek, Epoca lui Traian, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 321.
[45] Idem.
[46] Menţionăm existenţa în aceste zone a unor toponime semnificative, altele decât cele deja menţionate, cum ar fi: Ruda şi Rudari pe malul stâng al Oltului; Rudeni (Ilfov), Rudăria (în Caraş-Severin) etc.
[47] Spre exemplu, corfarii, din punct de vedere antropologic, prezintă o tipologie aparte ei fiind înalţi şi blonzi – Nicolae Iorga considera că această categorie de rudari ar fi urmaşii vechilor mineri daci; la fel, există comunităţi întregi de rudari în care predomină indivizii cu pielea deschisă la culoare.
[48] C. S. Nicolăescu Plopşor, op. cit., p.39
[49] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, trad. de G. Adamescu, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, apud G. Potra, op. cit., p. 28.
[50] G. Potra, op. cit., p. 28.
[51] Pentru o mai completă documentare, propunem consultarea lucrării Dicţionar de grai oltenesc, Dorina Bărbuţ, Edit. Mileniul III, Craiova, 1990; aici aflăm şi termenii: şulin „iepure mare”, p. 194b; şuşoi „iepure”, p. 195a; şoşoi „iepure, ţigan, copil”, p. 192b; şut „fără coarne”, p. 195a.
[52] Astfel aflăm la familia rudarilor Căpăţână din Argetoaia, Dolj faptul că, în graiul lor se păstrează „dîn bătrâni”, care sunt veniţi din Bosnia, o serie de cuvinte dintr-un vocabular secret „ştiut numai de rudari” cum ar fi: marovie (ţig. manro) „pâine”, oroave (ţig. anre) „ouă”, căviţă (ţig. khavits) „mămăligă”, melie „mălai” (slav. melia), murari (ţig. murari) „strugure”, dudum (ţig. dudum) „dovleac”, chiral (ţig. kiral) „brânză”, iţalău (ţig. itsalo) „ţuică”, pasado (ţig. pusado) „fasole”, lucă (slav. luka) „ceapă”, prunicale (ţig. prunikalo) „prune”, vlac (slav. vlaho) „român, nerudar”, caşturi (ţig. kasht) „lemne”, jal ! (ţig. jal) „fugi !”, mol (ţig. mol) „vin”, pailău (ţig. pai) „apă”, pîu (ţig. phuv) „pământ”, şoşoi (ţig. shoshoi) „iepure”, şag (ţig. shah) „varză”, roancă (lat. r(h)onkus) „ţigan” (culese de la Căpăţână Viorel, 48 de ani, iulie 2009, Argetoaia); acest fenomen lingvistic, deşi se regăseşte la puţine comunităţi de rudari, credem că merită o atenţie specială în viitor el putând releva aspecte încă necunoscute despre istoria acestei populaţii; după cum am văzut, în Dacia au fost aduşi colonişti şi din Egipt şi Siria, unde erau mine de aur, în care lucrau mineri aduşi din India şi, poate că acei rudari, cu reminiscenţe considerate „ţigăneşti” în graiul lor (presupus a fi provenite din existenţa unor familii mixte rudari – ţigani !), pot fi, în fapt, urmaşii unor indieni; chiar dacă această ipoteză ar da un răspuns incitant pentru explicarea originii unei categorii restânse de rudari, ca şi ipoteza lui Nicolae Iorga care ar justifica existenţa rudarilor blonzi, majoritatea covârşitoare a rudarilor rămân urmaşii unor colonişti din zonele Dalmaţia, Panonia şi Macedonia cu caracteristicile evidenţiate în prezentul studiu.
[53] Chiar dacă graiul rudarilor din Bosnia este românesc, unii cercetători (Th. Filipescu, C.S. Nicolăescu-Plopşor) semnalează metisajul parţial al acestora cu ţigani din Banat şi Oltenia; considerăm că doar studii antropologice serioase pot stabili amploarea acestui fenomen.
[54] Theodor Filipescu, Caravlachii din Bosnia, Bucureşti, 1906, p. 243, apud C.S. Nicolăescu-Plopşor, op. cit., p. 39.
[55] Ibidem, p. 215.
[56] Gh. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 132a.
[57] A. Ernout & A. Meillet, Dictionnaire étymologique de la langue latine, Histoire des mots, Librairie C. Klincksieck, Paris, 1967, p. 577a.
[58] Theodor Filipescu, op. cit., p. 200, apud C.S. Nicolăescu Plopşor, op. cit., p. 39.
[59] În sârbo-croată: corita „coş împletit, paner” , coritar „împletitor de coşuri, vânzător de coşuri” (n. n.)
[60] Primele consemnări documentare ale ţiganilor robi în Balcani sunt: în anul 1348 printr-un hrisov al ţarului Duşan al Serbiei şi, în ţările române, în anul 1385 într-un hrisov al domnitorului Dan Vodă.
[61] Cf. Th. Momsen, op. cit., vol IV, p.100, 101, 108-109.
[62] D. Tudor, Enciclopedia civilizaţiei romane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 251 şi 563.
[63] O posibilă pistă pentru elucidarea acestei probleme ar fi cercetarea colonizărilor făcute de romani cu populaţii din Fenicia, regiune a provinciei Siria (colonie romană încă din anul 64 î. H) în zonele aurifere din Europa. Din Eléments de réflexion sur les balkano-egiptiens, E.P. ASU 019 – Anée universitaire 2003-2004, p. 3, aflăm: „En Macédoine, les anciens Phéniciens exploitaient des mines d’or, qui était fondu dans un four spécial, avant l’arrivée des colons égyptiens”; la fel, ar putea fi relevante eventuale colonizări făcute de romani în Dalmatia şi Panonia cu populaţii din Egipt.
