Dicționarul etimologic al academiei – o mostră de incompetență

 

A apărut în 2011, la Editura Academiei, primul volum (Literele A și B) al unui proiectat dicționar etimologic al limbii române, scos de Institutul de Lingvistică din București în colaborare cu celelalte Institute de Lingvistică din țară. Acest volumaș care mi-a parvenit doar cu câteva luni în urmă, dezamăgește nu numai pe specialistul care așteaptă o lucrare științifică la nivelul secolului în care trăim, dar și pe orice altă persoană interesată de etimologiile românești. Cu alte cuvinte, lucrarea în cauză lasă mult de dorit. Când spunem toate acestea ne referim la nivelul științific extrem de scăzut al dicționarului. În primul rând nu aduce absolut nimic nou cu privire la etimologiile incerte sau necunoscute, care se numără cu miile în limba română și care au rămas nerezolvate de lungul deceniilor, ci doar se mulțumește să copieze toate erorile care s-au emis cu privire lexicul românesc, încă de la început, adică din a doua jumătate a secolului XIX. Atunci te întrebi „Cui bono?”, cui folosește o astfel de lucrare? În orice caz nu adevărului științific, nici culturii române, ci poate doar celor de la Institut și de la Academie pentru a-și justifica pozițiile și beneficiile de care se bucură pe seama contribuabilului român, crezând probabil că ne pot păcăli cu o astfel de compilație ridicolă. Trebuie să arătăm că toate dicționarele etimologice (sau explicative care au prezentat și etimologia cuvintelor aduse în discuție) au pornit de la principiul greșit că limba română este continuatoarea așa zisei latine vulgare vorbite în Dacia și, prin urmare, conform acestei concepții, tot ce nu este de origine latină este împrumut, cu foarte puține excepții unde se admit elemente de substrat. În mai multe rânduri am arătat că limba pe care o vorbim nu are în comun cu latina sau limbile romanice mai mult de 14% din lexicul său, dar în multe cazuri derivarea din latină nu este, realmente, posibilă, dacă ținem cont de regulile de evoluție fonetică. Restul de 86% nu are aproape nimic în comun cu latina sau cu limbile romanice. De aceea s-a făcut și se face abuz de elemente lexicale „latinești” reconstituite, deci neatestate. Trebuie precizat că se pot reconstrui astfel de etimoane numai dacă există cel puțin două elemente lexicale care au putut deriva din acel etimon comun, dar în lingvistica românească, această regulă de aur a fost încălcată întotdeauna când un cuvânt românesc avea “nevoie” de un etimon latin. Astfel dicționarele etimologice ale limbii române abundă de astfel de “etimoane” latinești. Astfel că pentru un singur cuvânt românesc au putut fi propuse două-trei sau chiar mai multe etimoane latinești. Să luăm un singur exemplu la întâmplare: analiza etimologică a verbului adia (ar. adilare) arată astfel: et(imologie) nes(igură) probabil lat. *aduliare < adulare a se gudura”, DA, REW 204a, sau lat. *adiliare < ilia „pântece”, CDDE, 817, DEX//, lat. *adillare < adire „a întâmpina cu blândețe”, HEM, 343, lat. *adoliare < adolare „a exhala, a evapora”, CDER 79, lat. ad-*anhieliare, Giuglea, LL, 2, 1943, 39-42; el. de substrat (<i.e.*dheu-), Russu, ER, 247-248, sb. dujem, bg. duje SDLR; pol. odwiac „a sufla în față”; cf. v.sl. vejati DCED II 1. Prin urmare, pentru acest verb românesc au fost propuse nu mai puțin de 5 „etimologii” latinești și vreo două slave. I.I. Russu însă îl asociază cu radicalul IE *dheu-, dar nu citează pe Walde-Pokorny care reconstituie, de fapt, acest radical proto-indo-european, radical care poate fi găsit la pagina 261 al renumitului dicționar. De altfel, singurul care are dreptate în acest caz este Russu, dar încercările sale au fost destul de timide și niciodată luate în serios de ceilalți lingviști români. În consecință, toate aceste etimologii latine sânt invalide, din motivele arătate mai sus. Aceste etimoane, nu numai că nu sânt atestate, dar ele nu au vreun alt corespondent în vreo altă limbă romanică, iar de sensurile lor ce să mai vorbim, se potrivesc ca nuca în perete. Prin urmare, toate aceste etimologii trebuie eliminate și găsite soluții etimologice noi, dar nimic din toate astea nu găsim în noul nostru dicționar etimologic al limbii române. Autorii nu au nici o opinie, nu ne spun dacă aderă sau nu la vreuna din aceste soluții, se mulțumesc doar să ne spună că verbul în discuție are etimologie nesigură și în aceeași manieră, se desfășoară întregul volum. În treacăt fie spus, marea majoritate a acestor etimologii au fost rezolvate de autorul acestor rânduri, în Dicționarul Etimologic al Limbii Române, publicat în 2008. Pe de altă parte, ceea ce n-a putut fi rezolvat prin false etimoane latinești, s-a pus pe seama limbilor vecine, astfel că orice cuvânt asemănător în limbile slave, turcă, greacă, maghiară etc., indiferent dacă avea sens similar sau nu, era considerat etimon al cuvântului românesc în cauză. Singura condiție care trebuia s-o îndeplinească „etimonul” respectiv era să sune cam la fel, sensul nu mai conta. Astfel, în ceea ce privește elementele nelatine, nu stăm deloc mai bine. Să dăm și în acest caz un exemplu: substantivul buzdugan (cu un număr de variante de forme care nu se pot „explica” prin turcă: buzdu, bâzdoacă, precum și vâzdoagă) este considerat a fi de origine turcă: din tc. bozdoğan care în limba turcă înseamnă „șoim”, dar autorii nu menționează sensul, așa că cititorul neinformat, crede că „etimonul” respectiv are același sens sau ceva similar, dar după cum vedem sântem induși în eroare. Cum a reușit șoimul turcesc să devină buzdugan românesc, autorii numitului dicționar nu ne lămuresc! Ne spun doar că inepția a fost emisă mai întâi de Șăineanu și preluată de Cioranescu și putem conclude că și de domniile lor, întrucât nu ne prezintă vreo altă soluție. În realitate, aceste forme provin din PIE *ueis- „a îndoi”, cu forma nominală *uoiso- „par, bâtă, măciucă împletită” (IEW, 1133); cf. lat. virga < *visga (cf. IEW). În multe cazuri, elementelor lexicale aparținând aceleiași familii de cuvinte li se atribuie origini diferite, ceea ce dovedește amtorism total în abordarea problemelor etimologice. Astfel, bute, butoi, budăi (cu o mulțime de variante) formează o astfel de familie de cuvinte. Cu toate acestea autorii dicționarului respectiv nu văd acest detaliu esențial considerând că bute și butoi sânt de origine latină, în timp ce budăi ar fi un împrumut din maghiară. Un alt exemplu de familie de cuvinte este burtă, burduf, burduhan (var. bârdăhan, bârdan), borț (cu variantele și derivatele lor) cărora li se atribuie, de asemenea, origini diferite. În acest caz, burtă este considerat de diverși autori fie cu etimologie necunoscută, fie ca element de substrat, fiind asociat cu alb. bark „burtă”, ceea ce este corect. În schimb, burduf este considerat fie împrumut din tăt. burduk „vas pentru vin” or posibil element de substrat, în timp ce borț este cu origine necunoscută ori posibil element de susbtrat. Toate aceste cuvinte formează o familie de cuvinte și provin din traco-dacă, cu echivalente în albaneză și într-o serie de alte limbi indo-europene și nostratice. Pentru aceste forme Walde-Pokorny refac un PIE *udero-, *ŭēdero- ‘burtă’ (IEW, 1104), iar Bomhard&Kerns reconstituie PN *wat’ʸ-, *wǝt’ʸ- ‘stomac, burtă, partea interioară a ceva’ > PIE *weter-o, *utero-‘id’ (1994, 496). Menționăm că PIE *w, în poziție inițială a trecut la v sau b în traco-iliră și s-a transmis ca atare în română (și albaneză) (vezi Argumentul la Dicționarul Etimologic al Limbii Române).

Cognați IE: sanskrit udára-m ‘stomac, burtă’, avestic udara- ‘id’, lat. uterus, v. prus. weders ‘intestine, stomac’, lituan. vederas ‘id’. Cognați se găsesc, de asemenea, și în limbile fino-ugrice și in cele dravidiene (vezi B&K, 1994, 496). Vedem că lat. uterus este cognat cu rom. burtă și celelalte forme înrudite, dar niciuna din aceste forme nu derivă din latină. Fapt ușor de înțeles dacă privim datele din perspectivă indo-europeană sau/și nostratică. În acest fel, perspectiva se lărgește și nu mai sântem nevoiți să căutăm originea cuvintelor românești în latină, slavă sau mai știu eu prin ce alte limbi.

Prin urmare, nu există niciun principiu după care să fie organizat materialul lexicografic. Astfel de exemple pot fi găsite cu sutele. Cred că oricine este de acord că acest mod de abordare a problemei etimologice nu are nimic în comun cu spiritul științific. De multe ori, au fost inventate etimone nu numai pe seama latinei, ci și pe seama slavei bisericești sau a altor limbi. În ultimii 10-15 ani au apărut la Moscova două dicționare complete ale limbii slave bisericești, în care sute de așa zise etimoane slave atribuite a tot atâtor cuvinte românești nu sânt listate în aceste lucrări, deci ele nu au existat în această limbă. Care este misterul acestor inconcordanțe? Trebuie arătat că primul autor care s-a ocupat de cuvintele slave din limba română a fost lingvistul sloven Franz Miklosich, care a scris o lucrare despre elementele slave din limba română, publicată în 1862, deci acum vreo 150 de ani, din care s-a inspirat apoi Alexandru Cihac, autorul primului dicționar etimlogic al limbii române, publicat în două volume între 1870-1879. La lista lui Miklosich, Cihac a adăugat alte cuvinte românești de origine slavă, iar cei care au urmat, nu au adus schimbări substanțiale acestei stări de lucruri. Miklosich și Cihac au luat în considerare cuvinte din limbile slave moderne, în special din slavele de sud, considerând ca fiind slave acele cuvinte comune cu româna, când de cele mai multe ori erau împrumuturi ale acestor limbi din limba română. Corelări de aceeași natură, s-au făcut cu elemente lexicale aflate în alte limbi învecinate, precum maghiara, ucraineana, greaca sau chiar turca. De altfel, primul dicționar etimologic al limbii române de la A la Z, după Cihac, este cel al lui Alexandru Cioranescu care nu aduce aproape nimic nou, dincolo de predecesorii săi. Nu trebuie uitat nici dicționarul etimologic al lui N. Raevkkij și M. Gabinskij, publicat la Chișinău, în 1978 și care urmează îndeaproape pe Cioranescu și ceilalți. Trebuie să le mulțumim că, în condițiile date, au păstrat totuși limitele decenței. Prin urmare, datorită acestei închistări, dicționarele românești abundă în cuvinte cu etimologie incertă sau necunoscută, iar multor cuvinte românești li s-au găsit „etimoane” slave sau de altă natură. Toate aceste neajunsuri flagrante sânt transferate cu indecență în noul dicționar etimologic al limbii române, dar se pare că lingviștilor noștri nu le pasă absolut deloc de toate aceste lacune intolerabile. Cu alte cuvinte, nu s-a ieșit încă din Miklosich și Cihac, astfel că lingvistica istorică românească a rămas pironită undeva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Trebuie să admitem că rezolvarea etimologiilor lexicului românesc nu este o treabă ușoară, ea implică dificultăți considerabile dată fiind natura limbii române și ca atare, în secolul XIX, nici nu se putea face cu mult mai mult. Întrebarea este de ce nu s-a făcut nimic nou în secolul XX (și XXI), perioadă în care studiile de indo-europenistică și de lingivistică istorică și comparată în general, au făcut progrese uriașe? Răspunsul este comoditatea, dar a lipsit și curajul necesar de a înfrunta dogma slavo-latinistă.

Pe de altă parte, aproape nimeni nu face apel la comparația cu alte limbi indo-europene și în ultimă instanță la rădăcinile indo-europene reconstituite de lingviști de primă mărime din secolul XX și când spunem asta ne referim la Alois Walde, Julius Pokorny, Stuart E. Mann, iar mai nou James P. Mallory, Douglas Q. Adams și Allan R. Bomhard, să numim doar pe cei mai cunoscuți. Doar I.I. Russu are, după cum am spus, câteva încercări timide în acest sens, dar el nu ne spune niciodată dacă aceste rădăcini au fost reconstituite de el sau au fost preluate din altă parte. În unele cazuri este evident că s-a inspirat din Walde-Pokorny. De asemenea, nu asociază mai niciodată, cuvântul românesc cu cuvinte înrudite din alte limbi indo-europene.

Ideea latinistă a apărut în cultura română, se pare mai întâi, la cronicarii moldoveni, idee care a fost preluată apoi de corifeii Școlii Ardelene care au folosit-o ca armă politică pentru emanciparea românilor ardeleni, deși sânt dovezi în lucrările lor că, cel puțin unii dintre ei, nu credeau realmente în această teorie. Ulterior, ideea a fost apoi adoptată de toată elita românească încă de la începutul secolului al XIX-lea, prin care încercau astfel să se apropie mai mult de țările neo-latine, în special de Franța care era o mare putere la acea vreme. Cu diverse ocazii, am arătat că romanizarea nu a putut avea loc din punct de vedere social și politic, fapt care se reflectă și în structura lexicală a limbii române așa cum am arătat mai sus. În Dicținarul Etimologic al Limbii Române, publicat în 2008, am arătat că cel puțin 60% din etimologiile lexicului românesc pot fi explicate făcând apel direct la rădăcinile indo-europene reconstituite de lingiviști de renume. Aceste rădăcini au fost reconstituite folosindu-se uneori chiar 15-20 de cognați din diverse limbi indo-europene, dar mulți dintre lingviștii români de azi refuză să le folosească, considerând probabil că așa zisele etimoane latinești neatestate, fără niciun alt corespondent în vreo altă limbă romanică sânt o soluție cu mult mai bună. Nimic mai greșit! Orice lingvist din afara României, ar fi în total dezacord cu o astfel de opinie.

Revenind la posibila romanizare a dacilor, trebuie arătat că romanii nu au ocupat mai mult de 20% din regatul lui Decebal, unde au stat doar 160 de ani, iar în toată această perioadă, situația politică a fost extrem de instabilă, cu numeroase invazii. În plus, daci au existat (și români au existat și mai există) cu mult dicolo de fruntariile regatului lui Decebal, care, în treacăt fie spus, coincide în mare cu teritoriul de azi al României și al Republicii Moldova, mai puțin Dobrogea (Scythia Minor), unde trăiau desigur tot geți de la care Ovidu a învățat limba geto-dacă, în care a scris chiar un poem. Populația rurală nu avea contacte lingvistice reale cu vorbitorii de latină care trăiau în orașe și care s-a retras odată cu retragerea aureliană. Cum s-au putut romaniza, în aceste condiții, dacii din provincia romană Dacia, dar mai ales cei rămași în afara acestei provincii, a rămas un mister pe care nimeni nu a încercat să-l resolve, întrucât, totul este evident și infirmă iremediabil teoria latinistă. Detaliile privind aceste probleme au fost discutate pe larg în Argumentul Dicționarului Etimologic, detalii pe care nu le putem relua aici din lipsă de spațiu. Aș adăuga doar faptul că piederea unei limbii nu poate avea loc decât prin contacte lingvistice strânse de-a lungul mai multor generații, urmate de alte generații de bilingvism, proces care durează, în general, câteva sute de ani sau chiar mai mult. Pe de altă parte, o serie de autori antici, precum și arheologia modernă arată, în mod clar, că popoarele italice au migrat, fie de pe cursul mijlociu al Dunării, adică din Pannonia, acesta fiind cazul latino-faliscilor, care au ajuns în peninsula italică pe la 1500 î.Ch., fie de pe cursul superior al Dunării (sudul Germaniei de azi), de unde au migrat osco-umbrii, pe la 1200 î.Ch., iar siculii au migrat în peninsulă din regiunea balcanică în jurul anului 2000 î.Ch., ca să vorbim doar de cele mai importante popoare italice. Prin urmare, toate aceste triburi au migrat din zone locuite mai târziu de traci și illiri. Aceste detalii explică de ce româna seamănă în parte cu latina și limbile italice în general, dar și de ce sânt atât de multe diferențe. În Dacia a putut avea loc doar un început de romanizare care a fost întrerupt brusc după retragerea aureliană. Prin urmare, asemănările dintre română și latină (sau limbile romanice) se explică într-o bună măsură prin fondul comun traco-illiro-italic și mai puțin prin influența directă a limbii latine. O situație similară avem azi în fostele republici sovietice, unde după anii 90 ai secolului trecut, rusa nu a mai avut rolul primordial, revenindu-se la limbile locale. Prin urmare, procesul rusificării a încetat odată cu dominația politică și culturală a rușilor, deși populația rusă (slavă) a rămas pe loc, în marea ei majoritate. Azi, în toate aceste foste republici, tinerii sub 20 de ani nu mai știu deloc sau aproape deloc rusește.

Prin urmare, acest dicționar, elaborat atât de amatorist, nu-și are sensul, iar organele abilitate ar trebui să nu mai finanțeze acest proiect mort înainte de a se naște. Pe de altă parte, sânt convins că ducerea la bun sfârșit a acestui proiect va mai dura încă 25-30 de ani, iar până atunci va mai curge multă apă pe Dunăre, astfel că lucrurile vor lua o nouă întorsătură și, cu timpul, vor putea intra pe un făgaș normal, în concordanță cu concepțiile lingvistice ale vremii.

 

REFERINȚE

I.-A. Candrea, Ovid Densusianu, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A- Putea) (CDDE).

Alexandru Cioranescu – Dicționarul etimologic al limbii române (CDER).

Dicționarul Academiei (DA)

Alexandru Cihac – Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Vol. I. Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes. Vol. II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais (CDED)

B. Petriceicu-Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicțioanrul limbei istorice și poporane a românilor (HEM).

I.I. Russu, Etnogenza românilor: fondul autohton traco-dacic și componenta latino-romanică (ER).

Alois Walde- Julius Pokorny, Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch (IEW)

Limbă și Literatură (LL)

Proto-Indo-European (PIE)

Vinereanu, Mihai – Dicționar Etimologic al Limbii Român

W. Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wörterbuch (REW)

August Scriban, Dicționarul limbii românești (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincializme) (SDLR)