Contemporanii mei[1] pronunță parcă mai des, în ultimii cinci ani în România, cuvîntul pe care l-am așezat ca titlu al considerațiilor de față, indiciu clar că domeniul a fost multă vreme, cu bună știință, ocultat, ignorat, disprețuit, așa cum numeroși observatori ai vieții publice au indicat[2].

Trec peste motivele social-politice ale acestei utilizări, fiindcă nu acesta este principalul scop al acestor rînduri și (re)amintesc, mai întîi, că antichitatea imagina alegoric Justiția[3] legată la ochi, gata să folosească sabia din mîna dreaptă pentru cei vinovați, după utilizarea balanței pe ale cărei talgere – desigur, unul al nevinovăției și celălalt al vinovăției – erau așezate probele (v. imaginea din dreapta).

Astraia/Astraea era Zeiţa Justiţiei la greci, fiind o fiică a lui Zeus și a titanidei Themis, reprezentată ca femeie legată la ochi, ţinînd în mîna dreaptă sabia şi în cea stîngă balanţa (v. și reprezentarea din dreapta). Ochii legaţi sugerează imparţialitatea, sabia reprezintă voinţa morală de a separa binele de rău, iar balanţa indică împărţirea cinstită a dreptăţii. Vîrsta de aur a omenirii o află printre pămînteni, dar ulterior, scîrbită de răutatea lor, s-a urcat la cer, devenind Constelația Fecioarei[4].

În dicționarul lor de simboluri, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant[5], din perspectiva inițiaților, citîndu-l pe Wirth Osvald[6], pomenesc al optulea arcan major al tarotului care deschide al doilea septenar, cel privitor la suflet, așezat între Spirit (lamele 1-7) și Trup (lamele 15-21). M-a intrigat înainte de toate cromatica portului personajului feminin, și el alegoric, coincidentă cu tricolorul românesc: toca judecătorească galbenă, cu un semn solar pe ea, stă pe un tron, tot galben ca și colierul ei răsucit (…) Ea poartă un veșmînt albastru pe deasupra unei robe roșii (…) Cele trei culori (galben, albastru, roșu) sînt distribuite aproape egal: știința ocultă a Împărătesei în albastru, divulgată de către Împăratul cu mantie roșie, cunoaște triumful culorii aurii – culoare solară. În privința obiectelor, acestea sînt simbolurile celor două feluri în care, potrivit lui Aristotel, poate fi înțeleasă Dreptatea, Sabia reprezintă puterea care face fiecăruia parte (Justitia suum culque tribuit); cumpăna, misiunea ei de echilibrare (socială).

În mitologia română nu existau imagini specifice dreptății/justiției, dar în satul tradițional, potrivit lui Romulus Vulcănescu, operau trei forme de judecată gerontocratică: judecata la hotarele moșiei, judecata în scaunul de judecată (în pridvorul bisericii sau în bătătura satului, sub coloana cerului) și judecata în luminiș de pădure de brad (îndeosebi a ciobanilor).[7]

Socotesc inadecvată modernității imaginea din antichitate a justiției, căci nu-mi poate inspira încredere o ființă nevăzătoare pusă a face dreptate doar ascultînd depozițiile și pledoariile, chiar dacă, să zicem, aplică și regula audiatur et altera pars! Dintre toate simțurile, auzul poate fi cel mai lesne înșelat, așa cum am observat, mereu uimit de atîta nerușinare, timp de douăzeci de ani, prin manipulările securiștilor și activiștilor comuniști cu aplauzele și uralele militarilor în termen înregistrate pe benzi de magnetofon[8] și folosite în varii contexte, prin angajamentele sforăitoare luate dinaintea microfoanelor de monștrii adepți ai ideologiei cu pricina ori de purtătorii lor de cuvînt, cu toții aplicînd consecvent o logică parcă venită de pe altă planetă, împănată cu minciuni reflectate apoi cu sîrg de presa scrisă ea însăși grosolan aservită…

Schimonosirea justiției, după modelul sovietic (demascat magistral de Alexandr Soljenițîn în Arhipelagul Gulag), este la noi inspirat încifrată de ilustrul jurist Istrate Micescu, pe a cărui fiică Mari-Anna, născută în exil, dar revenită în țară și căsătorită cu filosoful Sorin-Titus Vasilie-Lemeny, am cunoscut-o personal, cu prilejul frecventării Schitului Darvari în perioada 1990-1992. Fabula Privighetoarea și Cioara[9] a lui Istrate Micescu o regăsesc narată în volumul lui Florin Constantin Pavlovici Tortura, pe înțelesul tuturor[10]. De reținut antologica morală: îmi pare rău că m-a judecat porcul, judecată făcută – atenție! – după auz, similar aceleia din fabula pe o temă asemănătoare a lui Grigore Alexandrescu Privighetoarea și măgarul. Renunțînd la limbajul aluziv, memorialistul, licențiat ca și alt intelectual de mare calibru din aceeași stirpe eroică, Aurel State, al Facultății de Limbi Germanice din cadrul Universităţii Bucureşti, înfățișează contextul halucinant al justiției comuniste într-un text-rechizitoriu, parte a unui nemaisperat proces al totalitarismului leninist-stalinist. Sînt două pagini al căror fir nu-mi permit să-l întrerup, menite fiind a lămuri pînă și pe cel mai obtuz dintre nostalgicii epocii cu pricina:

În sistemul de represiune care a stăpînit România mai mult de patruzeci de ani, există o categorie de slujbași ce s-a acoperit de-a pururi de rușine. În ea s-a întîlnit corupția magistratului civil cu brutalitatea soldatului. Din această acuplare morbidă s-a născut mercenarul de tip nou: judecătorul militar. Dacă securistul de rînd urmărește, păzește și, la nevoie, ucide oameni nevinovați, dacă anchetatorul smulge prin tortură mărturii mincinoase, dacă procurorul (și el militar) lansează acuzații delirante, toți aceștia pot avea sentimentul că își fac datoria. Însă judecătorul nu are scuză. Ținut să împartă dreptatea, el a dat cele mai aberante sentințe din istoria justiției române. Potrivit statisticilor, pierderile României în cel de-al Doilea Război Mondial au depășit 300.000 de morți: 147.000 pe frontul de răsărit,  167.000 pe cel din apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste     2.000.000 de persoane: reținuți, anchetați, condamnați prin sentințe judecătorești, condamnați administrativ, internați în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportați. Dintre acestea au pierit în celule sau în lagăre de exterminare cam 300.000. Dacă așa stau lucrurile, prin ce a fost pacea mai bună decît războiul? Să facem o socoteală. Pedepsele aplicate deținuților politici au variat între 3 și 25 de ani. Pentru simplificare, lăsăm deoparte condamnările la muncă silnică pe viață sau la moarte. Ele nu depășesc semnificativ cruzimea Inchiziției spaniole care, în trei secole de existență activă, a ucis 3.000 – 5.000 de eretici. Tot pentru simplificare, să zicem că media pedepselor a fost de 10 ani. Dacă înmulțim acești zece ani cu cele două milioane de victime, obținem 20.000.000 de ani pentru totalul deținuților politici. Înfricoșător. Cifră geologică. Vîrsta glaciațiunilor, multiplicată cu opt. Sau, la scara evoluției umane, de patruzeci de ori mai mult decît paleoliticul, mezoliticul și neoliticul, împreună. Iar performața aceasta halucinantă aparține judecătorilor militari. Grupului restrîns de activiști de partid care, în locul șepcii și salopetei proletare, au ales să poarte caschetă și uniformă cu însemne și stele sovietice pe epoleți. Săracă, zestrea lor culturală   nu-i ajuta să gîndească. Noțiunile pe care le aveau despre dreptate se dovedeau infinit mai rudimentare decît ale strămoșilor cu bîtă și unelte de piatră. Justiția lor a fost oarbă pentru că și-au acoperit ochii nu cu eșarfa adevărului, ci cu steagul partidului. Din pînza roșie cu seceră și ciocan și-au croit mantie și glugă de călău. Analfabeți și stîngaci la începuturi, s-au rafinat pe parcurs. Au absolvit școli de partid, și-au făcut liceul la seral și facultatea la fără frecvență. (Chiar anchetatorul meu, locotenentul-major Constantin Voicu, se vedea pus în situația dezagreabilă de a renunța periodic la bătăile pe care le aplica arestaților, pentru a-și susține examenele academice: era student la Drept.) Și-au obținut diplomele nu prin vrednicie, ci prin trafic de influență, prin presiuni, prin șantaj[11] (…)

A compara procesele desfășurate în anii 1948-1960, peste care plana ideologia bolșevică de clasă[12], cu procesele publice actuale, cînd România este membră a Uniunii Europene denotă o ignoranță teribilă, dacă nu o stupizenie fără seamăn! La fel, a compara  detenția actuală în condiții igienice la standarde europene, cu hrană consistentă, drept la pachet și la vorbitor, cu acces la televizor, radio și internet etc. cu, să zicem, zidirea țărănistului Corneliu Coposu[13] e o dovadă de certă, intratabilă alienare mintală!

Nu pot încheia fără a cita răscolitoarea mărturisire a unuia dintre comuniștii convinși de ieri, ajuns definitiv lămurit astăzi: Comunismul a fost un vis foarte frumos. L-am trăit și am crezut în el.  Nu mă pot dezice de ce am simțit. Pentru mine, a fost un vis superb. Am crezut cu pasiune la început în el. Dar visul rămîne vis. (…) Crima făcea parte din esența metodologică a comunismului. Lăsăm la o parte manipularea, minciuna, minciuna prin omisiune, dincolo de toate acestea era crima! Suprimarea fizică. Atunci, oamenii care aveau un simț al adevărului, al cinstei, în primul rînd față de ei înșiși, s-au despărțit de Partidul Comunist. Poate fiind în continuare membri de partid (…) (Alexandru Elias)[14].

Aviz, iarăși, nostalgicilor!

București,

24-26 august 2014

Mihai FLOAREA

[1] Dau aici numai numele unei foste membre de partid comunist, Lucia Hossu Longin, pe care o credeam reablilitată după 1989 în urma documentatelor ei seriale de televiziune închinate nedreptăților din timpul comunismului, dar care, cel puțin prin două recente analogii aberante cu înscenările de procese regizate partinic-securistic, mi-a produs consternarea. Mă refer anume la sentințele definitive date în cazurile Adrian Năstase și Dan Voiculescu!  Articolul de față are ca punct de pornire tocmai optica strîmbă a acestei femei, care, din păcate, nu e singulară! Mai ales această ultimă constatare – surprinzătoare dar simptomatică – mă obligă, o dată în plus, la netăcere.

[2] Dintre aceștia, mă bucur să pot exemplifica fenomenul, înainte de orice studiu sociologic ori de analiză politologică, printr-o foarte recentă carte datorată unei scriitoare de primă importanță: Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, București, Editura Humanitas, 2013. Astfel, într-unul dintre răscolitoarele sale textele confesive, anume O strategie a manipulării (cf. pp. 422-428), autoarea prezintă experiența kafkiană de a i se fi refuzat, după șase ani de tribulații, chemarea înaintea judecătorilor a calomniatorului-securist C. V. Tudor pentru murdăriile pe care le-a dejectat neobosit în imunda lui publicație ce nu merită nici măcar a fi citată! Eșecul scriitoarei îl resimt eu însumi dureros, căci, participant entuziast la Revoluția din 21-22 decembrie 1989, am sperat cu naivitate, prin Partidul Alianței Civice al cărui membru am fost, în revenirea la normalitate după coșmarul totalitarist de peste patruzeci de ani ce-și subordonase justiția după modelul sovietic. Or, condiția primordială era deparazitarea societății de activiști și de securiști… Reproduc, de aceea, doar finalul mărturiei sale cu sentimentul amar al unei înfrîngeri personale: Am coborît încet treptele Ministerului Justiției    amintindu-mi cum, din copilărie, tot ce ținea de justiție fusese pentru mine înspăimîntător: arestările Tatei, perchezițiile, pachetele făcute cu greu și trimise în neant. Și, oricît ar părea de ciudat, ceea ce simțeam acum era tot un fel de spaimă: spaima că tot ce făcusem după 1990 fusese în zadar.

[3] Am folosit ca surse pentru imagini http://www.cciagl.ro/ccia/paginaistorie.html și http://www.ziare.com/politica/minister/justitia-sunt-eu-498022

[4] Cf. Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, 1983, p. 74.

[5] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol. I, București, Editura Artemis, 1004, p. 468.

[6] În Le Tarot des Imageirs du Moyen-Age, Paris, 1966, cf. op. cit., p. 496.

[7] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei, p. 215.

[8] Mărturie depune, în acest sens, aceeași Ana Blandiana, în volumul deja citat.

[9] Avocatul nonagenar Constantin Vișinescu, apărător al acuzaților în loturile Noica-Pillat și Rugul Aprins, își amintește episodul cu Istrate Micescu și-i rezumă și el fabula. O variantă am  găsit-o povestită la adresa de aici. O reproduc întocmai: Am să vă istorisesc o fabulă. Se spune că privighetoarea şi cioara îşi disputau titlul de cea mai iscusită cîntăreaţă din pădure. Pentru că nu se puteau pune de acord, cioara a propus un rămăşag: să-l ia ca arbitru pe primul animal întîlnit în cale, acesta să aleagă, iar celei care va pierde să i se scoată ochii. Zis şi făcut! Primul animal întîlnit în pădure a fost porcul mistreţ, care a spus, fără să stea pe gînduri: „Cioara cîntă cel mai frumos!” Privighetorii i s-au scos ochii, iar trilurile sale triste erau parcă şi mai frumoase. La un moment dat ea s-a întîlnit cu o căprioară, care a întrebat-o ce s-a întîmplat. Privighetoarea i-a povestit şi a adăugat: „Nu sînt tristă pentru că am pierdut rămăşagul şi nici măcar că mi s-au scos ochii, ci pentru că M-A JUDECAT PORCUL!”

[10] Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înțelesul tuturor, București, Fundația Acedemia Civică, 2012, ediția a III-a, p. 82.

[11] Și prin plagiat – îmbogățesc eu enumerarea lui Florin Constantin Pavlovici, spre a aduce la zi practicile oneroase ale acestei specii de bipede avide nu doar de putere nelimitată, ci și de onoruri, bag de seamă!… Cf. op. cit., pp. 83-84.

^[12] Pentru cine n-a trăit în acele vremuri, le-a uitat ori pur și simplu nu vrea să audă despre ele, reproduc cîte un scurt text edificator din cuvîntări de epocă: „Partidul Muncitoresc Român […] va educa pe membrii săi şi pe toţi oamenii muncii în spiritul internaţionalismului proletar, în spiritul devotamentului neţărmurit faţă de Uniunea Sovietică, faţă de Partidul Bolşevic şi de genialul învăţător al oamenilor muncii din întreaga lume, tovarăşul Stalin. […] Experienţa Partidului Bolşevic e temelia de nezdruncinat pe care se reazămă propria noastră experienţă“. (Text datat 1948 făcînd parte din cuvîntarea Anei Pauker la adunarea festivă de la Ateneul Român, cu prilejul împlinirii a 10 ani de la apariţia Cursului Scurt de Istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice). Ori: „Sarcinile care ne stau în faţă sunt multiple şi complexe. Dar avem un fir călăuzitor sigur – experienţa acumulată de popoarele sovietice în domeniul construcţiei socialiste. […] Cu mîna fermă trebuie să curmăm încercările duşmanului de clasă de a împiedica construirea [sic!] socialismului în ţara noastră. […] Păşim la o răbdătoare pregătire a premiselor reorganizării socialiste a muncii. Avem mult de lucrat pentru întărirea rîndurilor partidului nostru, neadmiţînd prezenţa în sînul lui a elementelor duşmănoase şi străine“. (Text datat 1948 desprins din cuvîntarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la a 31-a aniversare a Revoluţiei Bolşevice). Sursa: Laurenţiu Ungureanu, APOSTOLII LUI STALIN. Cine a adus comunismul în România? Un documentar cât un manual de istorie, publicat în „Adevărul“, la 25 august 2014. Și care erau, mă rog, metodele sovietice, bunăoară din domeniul care ne interesează aici, justiția, indicate a fi copiate în România? Să-i dăm cuvîntul unui excelent cunoscător și mărturisitor, Alexandr Soljenițîn: Colosul inert, surd și obtuz alcătuit din anchetatori și tribunal trăiește numai prin faptul că este infailibil. (…) O anchetă odată începută, să zicem în urma unui denunț, trebuie negreșit finalizată printr-o sentință, care nu mai poate fi revizuită. (…) Și încă un lucru foarte important la un proces din ziua de azi: să nu folosești nici magnetofon, nici stenografistă, ci o secretară înceată, care cu viteză de școlăriță din secolul răs-trecut mîzgălește ceva pe foile procesului-verbal. Acest proces-verbal nu este citit în instanță, nimeni nu trebuie să-l vadă pînă nu-l citește și nu-l aprobă judecătorul. Numai ceea ce aprobă judecătorul înseamnă proces, că s-a citit și s-a spus la proces. Iar ceea ce am auzit cu urechile noastre – asta n-a existat, asta a fost fum. (Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag. vol III, 1918-1956. Partea a șaptea. Stalin nu mai este, cap. 3 Legea în zilele noastre, traducere de Nicolae Iliescu București, Editura Univers, 2008, pp. 468-469). Mai departe, ironic, fostul condamnat politic scrie: (…) Să trăiești și să înflorești, breaslă judecătorească! Noi sîntem făcuți pentru tine, nu tu pentru noi! Și justiția să fie pentru tine ca un covor pufos. Doar ție să-ți fie bine. Demult s-a proclamat că în pragul societății fără clase și procesul judiciar va deveni nonconflictual (ca să reflecte nonconflictualitatea orînduirii sociale): va fi un proces unde completul de judecată, procurorul, apărarea și chiar acuzatul însuși vor aspira cu forțe reunite spre un țel comun (…) (Idem, p. 470). Legea noastră este puternică, foarte ingenioasă și deloc asemănătoare cu tot ceea ce pe Pămînt se cheamă „lege“. Proștii de romani au născocit principiul „Legea nu are putere retroactivă“. Ba la noi are! Auziți ce bălmăjește o veche zicală reacționară: „Astăzi nu se scrie lege pentru ieri“. Ba la noi se scrie! Dacă a fost emis un nou Decret la modă și Legea arde de nerăbdare să-l aplice acelora care au fost arestați mai înainte, – de ce nu? se poate! Așa a fost cu traficanții de valută și cu șperțarii: instanțele locale, de pilă la Kiev, au trimis listele la Moscova, ca să li se indice cui pot să aplice puterea retroactivă (…). Și au aplicat-o. (…) Legea noastră nu știe ce-i acela păcatul falsei mărturii, în general ea nu-l socotește delict! O legiune de martori mincinoși trăiește în tihnă și belșug printre noi, ei pășesc vajnici spre bătrînețea venerabilă, se desfată la asfințitul auriu al vieții. Doar țara noastră, singură în toată istoria universală, unică în lume poartă de grijă martorilor mincinoși! Legea noastră nu-i pedepsește pe judecătorii și procurorii ucigași. Ei își îndeplinesc serviciul onorabil, vreme îndelungată și, plini de distincție, intră în anotimpul bătrîneții. (…) Corabia Legii noastre este pregătită pentru orice schimbare de direcție. Și dacă mîine se va da ordin să fie din nou întemnițați milioane de oameni pentru felul de a gîndi și să fie deportate popoare întregi (aceleași ori altele), sau orașe răzvrătite (…), etrava ei nu se va încovoia (…) (Idem, pp. 472-473).  

[13] V. detalii în volumul Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, București, Fundația Academia Civică, 2014.

[14] V. Laurențiu Ungureanu, idem.