Originea cuvântului Crăciun

Originea cuvântului Crăciun a fost mult discutată de-a lungul timpului. Astfel, mulţi cercetători consideră că provine din lat. creatio, -ne(m) (Densusianu, Hlr, 262; Pascu, Pascu, I, 69). Dacă încercăm să derivăm rom. Crăciun din creatio-nem întâmpinăm câteva dificultăţi de ordin fonologic, dar şi de ordin teologic. În ce priveşte cele de ordin fonologic, Rosetti (BL., 11, 56) arată, pe bună dreptate, că lat. ea > rom. e, deoarece se găseşte în poziţie neaccentuată, iar e final nu trebuia să lipsească (cf. amărăciune etc.), deci, ar fi trebuit să avem un *Creciune sau, în cel mai bun caz, *Crăciune, dar nu Crăciun.

Pe de altă parte, din punct de vedere teologic, aşa cum indică Cioranescu (2524), ideea de creaţie este împotriva dogmei creştine, întrucât Iisus a pre-existat naşterii sale pământene, ca fiu al lui Dumnezeu şi, prin urmare, el doar s-a întrupat. Crezul creştin ţine să menţioneze că Iisus este “născut, iar nu făcut”, cum bine remarcă Cioranescu.

Autorii Lex. de la Buda cred că provine de la (in)carnationem, iar Hasdeu consideră că provine din lat. crestinum. Meyer (Alb. St., I89) derivă alb. kershendella din lat. Cristi natalia, dar oricum Cristi natalia ori kershendella nu poate explica pe rom. Crăciun. P. Papahagi (Conv. lit., 3, 211) crede că provine din lat. colationem, prima zi din lună când preotul roman pre­-creştin chema lumea să anunţe sărbătorile de peste lună, idee preluată şi de Puşcariu (407) şi de T. Capidan (Dacor., 3, 142).

Cuvântul Crăciun este practic răspândit în toate limbile din Balcani, precum şi în cele din Centrul şi Estul Europei:  bg. kračon, scr. Kračun (nume propriu), magh. Karačon, karačon (nume propriu şi Crăciun), ceh. cračun, ucr. k(e)rečun, kračiun, v.rus. koročun. În vechea rusă avea sens de ‘solstiţiu de iarnă sau solstițiu  de vară’ precum şi ‘moarte’. Larga răspândire a acestui termen în limbile din Centrul şi Estul Europei i-a făcut pe unii autori să creadă că ar fi de origine slavă (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Weigand, BA, 3, 98; Rosetti, BL, 9, 56. În căutarea etimologiei termenilor slavi, Vasmer (633) se bazează pe forme slave complet inadecvate, precum kratŭkŭ ‘scurt’ sau kračati ‘a păşi’.

Paliga (46-47) arată că la sârbi kračun se referă la “ziua butucului” când se ardea un „butuc de Crăciun”, la bulgari kračun este fie o zi din perioada de iarnă, fie perioada dintre 8-12 iunie, iar la ucraineni este ‘colacul de Crăciun’. În rusa veche, koročun era, de asemenea, o sărbătoare de după 15 August. Paliga consideră că forma alb. kërcu care înseamnă ‘butuc, buturugă’, în general, ar proveni de la PIE (s)ker– ‘ tăia, a îndoi’ şi ar fi un indiciu că toate aceste forme provin de la noţiunea de ‘butuc, buturugă’, dar este puțin plauzibil ca rom. Crăciun să provină de aici, cu toată aparenta similitudine.

Vasmer (I, 633) nu crede că formele slave provin din română, întrucât, acest cuvânt este menţionat în Cronica lui Nestor (1143). Vasmer ar putea avea dreptate numai dacă am considera că poporul român s-a format în a doua jumătate a mileniului I şi începutul primei jumătăţi a celui de-al II-lea mileniu creştin, dar poporul român este cu mult mai vechi, iar sărbătoarea “creştină” a Crăciunului are rădăcini la fel de vechi, datând din perioada pre-creştină. Astfel, afirmaţia lui Vasmer nu este susţinută de datele ştiinţifice. Faptul că la slavii de răsărit, Crăciunul se numeşte simplu Roždeštvo, adică ‘Naşterea’, ca de altfel şi în alte limbi europene (cf. it. Natale, sp. Navidad), iar Moş Crăciun se numeşte Ded’ Moroz, adică Moş Ger, arată clar că la ei nu s-a făcut o asociaţie între anumite tradiţii agrare pre-creştine şi sărbătoarea Crăciunului, aşa cum s-a făcut la români şi la alte popoare vechi din Europa sub influenţa culturii române. Astfel nu este nici o îndoială că slavii de sud, maghiarii şi alte popoare din Europa Centrală au luat acest termen de la români. În plus, este cert că au existat contacte între geto-daci şi slavi încă dinaintea erei creştine.

Un alt indiciu că această sărbătoare nu este la origine creştină şi că acest cuvânt nu este de origine latină este faptul că sărbătoarea Crăciunului nu s­-a celebrat în sânul bisericii creştine decât destul de târziu, cam din secolul IV, mai întâi la Roma, de prin 336 d.Ch. încoace. În partea de Răsărit a Imperiului, naşterea şi botezul lui Iisus se sărbătorea la 6 ianuarie, dată care corespunde cu sărbătoarea Bobotezei în biserica ortodoxă română, apoi treptat data de 25 decembrie, ca dată a naşterii lui Iisus, s-a generalizat în ambele părţi ale Imperiului Roman.Totuşi ea nu a fost niciodată acceptată de Biserica Armeană care păstrează şi azi ziua de 6 ianuarie ca dată a naşterii şi botezului lui Iisus. Faptul că sărbătoarea naşterii lui Iisus este pe 25 decembrie se datoreşte încercării primilor creştini de a înlocui sărbătoarea romană “natalis solis invicti” (“naşterea soarelui neînvins”), sărbătoare care avea loc la solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească şi soarele să urce din ce în ce mai mult pe bolta cerească.

În tradiţia romană, tot în acea perioadă, mai exact între 17-22 decembrie, se sărbătoreau Saturnaliile. Romanii se distrau şi îşi făceau cadouri, obicei preluat de creştinism, asimilat cu sărbătorirea Crăciunului, răspândindu-se ulterior la toate popoarele europene, cât şi peste ocean în cele două Americi. La romani, data de 25 decembrie era ziua naşterii lui Mithra, divinitate de origine persană, supranumit şi Soarele Dreptăţii. Menţionăm că în biserica ortodoxă, Cristos este denumit şi el Soarele Dreptăţii, în special cu ocazia celebrării naşterii sale.

Nu există nici un dubiu că sărbătoarea păgână romană a solstiţiului de iarnă are aceeaşi origine cu cea a zeului Mithra, prin urmare, este vorba de sărbători indo-europene străvechi, cu rădăcini în neolitic. Societăţile neolitice acordau o mare însemnătate Soarelui ca dătător de viaţă. Prin urmare, data solstiţiului de iarnă, dată la care soarele şi ziua încep să crească, era o dată extrem de importantă pentru aceste societăţi, agrare prin excelenţă. Sărbători legate de această dată sânt întâlnite la mai multe popoare din Europa, fapt care atestă vechimea şi importanţa acestei date.

Având în vedere aceste detalii, geto-dacii sărbătoreau desigur şi ei în preajma solstiţiului de iarnă naşterea unei divinităţi solare, uraniene, sărbătoare asociată şi cu ideea de moarte (şi naştere), aşa cum reiese şi din terminologia folosită în cronica lui Nestor. Avem atestări documentare că vechea religie traco-dacă era încă vie în a doua jumătate a mileniului I d.Ch. Astfel cultul lui Sabazios a dăinuit până foarte târziu la traco-daci. Procopius din Caesarea spune că împăratul Iustin, trac din sudul Dunării, în satul său natal Tauresium fusese adept al cultului lui Sabazios, asta în secolul VI d.Ch., dar desigur că ritualurile dedicate acestui zeu trac vor fi dăinuit mult timp şi după aceea. În plus, menţionăm că în religia zoroastriană, naşterea lui Zarathustra include multe asemănări, până la detaliu, cu tradiţia creştină referitoare la naşterea lui Iisus.

Multitudinea obiceiurilor străvechi din folclorul românesc legate de sărbătoarea Crăciunului, obiceiuri care au rezistat până azi, sânt încă o dovadă că ele nu au apărut odată cu introducerea în biserica creştină a celebrării naşterii lui Iisus. A. Chelariu (2003, 117-126) consideră, pe bună dreptate, că sărbătoarea Crăciunului îşi are originile în vechile tradiţii indo-europene aşa cum am arătat mai sus. Din punct de vedere etimologic, autoarea îl leagă de rad. PIE *perku– ‘stejar’, radical din care provine lat.  quercus ‘stejar’, în proto-celtă *perkunia, apoi *erkunia (cf. Hercinia silva), amintind obiceiul multor popoare indo-europene de a aduce în vatră, în perioada solstiţiului de iarnă, „butucul Crăciunului” care este aprins şi lăsat să ardă până în primăvară. Autoarea arată că la francezi acest butuc se numeşte ‘chalendal, chalendaou, calignaou, calnos’, termen extrem de apropiat de rom. călindău, aşa cum este denumit buşteanul din seara de Crăciun. La megleno-români, acest butuc se numeşte ‘boadnic’. În concluzie, în mai multe culturi europene, inclusiv în cultura română, termenul care defineşte butucul respectiv provine de la un radical diferit de cel de la care provine Crăciun, încât este puţin probabil ca rom. Crăciun să provină de la rad. *perku-, radical care defineşte stejarul. În cele ce urmează, voi arăta că cele două forme nu pot fi asociate din punct de vedere etimologic. În română, sânt mai multe forme care definesc diferite specii de stejar: gorun, stejar, gârniță și cer. Cele mai răspândite sânt stejar și gorun, pe când gârniță este un derivat de la gorun, iar cer este cognat cu lat. quercus, respectiv cerrus. Dacă rom. cer ar proveni din  lat. cerrus așa cum s-a presupus, Crăciun tot nu poate deriva de aici, din moment lui cerrus/cer îi lipsește a doua velară. Cei mai mulți lingiviști (Meyer, 220; Puşcariu, 336; REW, 1848; Cioranescu, 1660) cred că rom. cer provine din lat. cerrus, dar din moment ce această formă latină provine de la același radical proto-indo-european ca și quercus, trebuie să fie un împrumut dintr-o altă limbă apropiată, probabil dintr-o altă limbă italică sau din iliră. O formă similară se găsește și în albaneză, dar și în italiană: it. cerro, alb. qarr. Există şi în slavele de sud, precum și în maghiară: bg., sb. čer, slov. čer(a), mgh. cser care  l-au împrumutat din română.

Din păcate,Walde, autorul unui foarte valoros dicționar etimologic al limbii latine, susține în mod inexplicabil, că ar fi de origine hamitică în latină, întrucât se găsește și în berber. kerruš. Am certitudinea că forma berberă este un împrumut dintr-o limbă indo-europeană. Cu multă vreme în urmă, au trăit acolo și triburi de daco-geți,  numiți getuli, care au fost asimilați de semnițiile hamitice care trăiau în zonă, berberii fiind urmașii acestor seminții. Etnonimul berber provine din lat. barbarus care inițial trebuie să-i fi definit pe getuli, nu populațiile hamitice din zonă. N. Densușianu arată că romanii denumeau barbari anmite seminții înrudite apropiate de ei înșiși, între care se includeau ilirii și traco-dacii. Prin urmare, strămoșii berberilor au împrumutat această formă din limba getulilor, cu probabil aproape 2000 de ani în urmă într-o formă apropiată cu cea din berbera de azi. Getulii sânt menționați de Strabon, dar și de alți autori din primele secole creștine, până în Evul Mediu.

Ar fi extrem de interesant ca limba berberă să fie studiată din acest punct de vedere. S-ar putea să avem surprize mari. De aceea am convingerea că cer este de origine traco-iliră și nu de origine latină, dar desigur cognat cu forma latină. După toate datele pe care le deținem, putem deduce că cer derivă de la o formă traco-iliră *kerruš. A doua velară nu a existat nici în traco-iliră și prin urmare  această formă nu poate fi etimonul lui Crăciun.

Revenind la formele uzuale stejar și gorun, stejar pare să fie o formă mai nouă, pe când gorun, în mod cert este de origine traco-dacă din PIE *guel-, *gulo–  ‘stejar, gorun, ghindă’ (IEW, 472). Astfel, în limba română, forma Crăciun nu poate fi asociată cu denumirea acestui arbore.

Din toate aceste date se poate trage concluzia că la traco-daci acest radical putea defini mai multe sărbători importante din cursul anului care aveau ceva în comun putând fi legate calendaristic, în mod special,  de cele două solstiţii. Pentru societăţile agrare antice este posibil că aceea care celebra solstiţiul de iarnă să fie cea mai importantă, întrucât marchează momentul când ziua începe să crească, dar marchează totodată şi începutul iernii astronomice și al renașterii soarelui. Acest lucru reiese şi din sărbătorile romane care aveau loc în jurul solstiţiului de iarnă. Arderea butucului în vatră până primăvara este un simbol al menţinerii vieţii pe perioada anotimpului rece.

Ulterior, sărbătorile străvechi legate de solstiţiul de iarnă au fost asociate cu naşterea lui Iisus şi la popoarele germanice. Astfel solstiţiul de iarnă se numeşte în limbile scandinave jul: cf. friz. jul. În engleză Yule definește atât solstițiul de iarnă, cât și Crăciunul sau perioada de Crăciun După Grimm (cf. Alinei, II, 313) acest termen provine de la gmc. *hjul ‘discul (cercul) solar’ < PIE *kʷekʷlo– ‘roată, cerc’ (IEW, 640): cf. eng. wheel ‘roată’, gr. κύκλος ‘cerc, roată’. Prin urmare, rom. Crăciun trebuie să definească tot ‘discul (cercul) solar’ şi nu altceva din moment ce a fost la origine o sărbătoare a solstițiului de iarnă și ciclurilor anuale și, ca atare, trebuie să provină de la acelaşi radical care defineşte noțiunea de  cerc din limba română.

Este, prin urmare, evident că rom. Crăciun provine din PIE *(s)ker– ‘a îndoi, a încovoia’ (IEW, 935), respectiv *kerk– ‘cerc’, radical foarte productiv în limba română, din care provine şi rom. cerc (v. cerc, cârlig, cârmă, coroia etc.).

Astfel, din PIE *kerk– > traco-dac. *kerk­ion > daca târzie *Kerk’un > rom. Crăciun. Suf. –ion este specific limbii geto-dace (cf. Koga–ion). Forma arom. Cărţun ne îndreptăţeşte să credem că metateza lichidei ­r­ a avut loc destul de târziu, dar nu putem preciza când, poate către sfârşitul mileniului I sau începutul mileniului II d.Ch. În concluzie, sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi indo-europene având un caracter agrar neolitic, fiind întâlnită sub o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene. În esenţă este o celebrare a solstiţiului de iarnă, a soarelui, a ciclurilor anuale, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă, preluată mai târziu de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit. În română, însăși forma Crăciun are o serie de sensuri și derivați, încât exclude posibilitatea de a fi un împrumut dintr-o altă limbă: crăciunel ‘colacul de Crăciun’, Crăciun (top., N.P.), Crăciuna (top.), Crăciunescu (N.P.), Crăciuneanu (N.P.), Crăciuneşti (top.).

 

REFERINȚE

Alinei, M., Origini delle lingue de l’Europa, Società editrice il Mulino, Bologna, 1996-2000.

BA – Balkan Archiv.

BL – Balkan Linguistique.

Candrea, I.A., Densusianu, O., Dicţionarul etimologic al limbii române, (a-putea), Bucureşti, 1907-1914.

Chelariu, A. R., Metafora metaforei (studiu de mitologie comparată), Cartea Românească, Bucureşti, 2003.

Cihac, A., Dictionnaire d’étymology daco–roumaine, Frankfurt (2 vol.), 1870-1879.

Cipariu, T., Gramatica limbei române, Bucureşti (2 vol.), 1869-1877.

Conv. lit. – Convorbiri litetare.

Dacor. – Dacoromania.

Densuşianu, N., Dacia preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.

Giuglea, G., Cercetări lexicografice. Elementele latine în limba română, Bucureşti, 1909.

Hasdeu, B.P., Magnum etymologicum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a Românilor, (a-bărbat), Bucureşti (4 vol.), 1886-1868.

IEW: Walde, A., Pokorny, J., Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Bern, München, 1959.

Laurian, A.T., Massim, J.C., Dicţionarul limbei române, Bucureşti (2 vol.), 1871-1876.

Lexiconul de la Buda: Micu-Klein, S., Maior, P., Dicţionar românesc-latinesc-unguresc-nemţesc,     Budapesta, 1825.

Meyer, G., Etymologisches Wörterbuch der albanischen Sprache, Strassburg, 1891.

Pascu, G., Etimologii româneşti, Iaşi, 1910.

Paliga, S., Thracian and Pre–Thracian Studies, Bucharest, 1999.

Procopius din Caesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge, Massachussetts, 1992-1998.

Puşcariu, S., Etymologisches Wörtebuch der rumänischen Sprache. I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905.

REW: Meyer-Lübke, W. Romanisches etymologisches Wörterbuch, Carl Winter Universitätverlag, Heidelberg, 1972.

Rosetti, Al., Istoria limbii române, Bucureşti, 1964.

Scriban, A., Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, 1939.

Şăineanu, L., Dicţionar universal al limbii române, Bucureşti, 1895.

Vasmer, M., Russisches Etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1953-1955.

Vinereanu, M., Originea traco–dacă a limbii române, Pontos, Chişinău, 2003.

Walde, A., Lateinisches Etymologisches Wörterbuch, Carl Winter Universitätverlag, Heidelberg, 1965.

Weigand, G.L., Albanesisch–deutsches und deutsch–albanesisches Wörterbuch, J.A. Barth, Leipzig, 1914.