Preocupat de cercetarea etnonimelor, autorul constată că există o mare confuzie („orbecăială”) în etimologia ştiinţifică dată acestora. Concepţia pozitivistă, dominantă încă în lingvistica istorică, a stabilit reguli formale stricte („legi fonetice”), dar nu reuşeşte să se descurce sistemic şi în domeniul evoluţiei sensurilor (semanticii). De vină pare să fie plafonarea specialiştilor într-o epistemologie depăşită, cu ignorarea noilor orientări în filozofie, logică, macrocomparatistică. O trecere în revistă a unui impresionant număr de explicaţii propuse sau consemnate de savantul francez Bernard Sergent la etnonime (nume de popoare, triburi etc.) ilustrează din plin aceasta. Sunt şi ipoteze corecte, plauzibile, fidabile, însă predomină cele improvizate, eventual sofisticate, şi nu puţine par de-a dreptul caraghioase, comice. Colaboratorul nostru îşi propune să releve rezultatele viabile din tot acest efort de interpretare şi sugerează o perspectivă majoră din care s-ar putea relansa studiile etnonimistice. Aceasta ar fi folosirea cuibului semantic 'om, bărbat, popor' (şi răsturnarea lor „interesată” în 'sclav, duşman, sărman') ca reper, în principiu. Ştiut fiind că la origine neamurile se autodesemnau – şi unele se autodesemnează şi astăzi – simplu: „fiinţe umane, oameni”.