Teatrul este profesia mea pe care o iubesc și care mă ajută să împărtășesc oamenilor gândurile, frâmântările mele, felul meu de fi și de a reacționa, să înfățisez și să exprim în public problemele și felul de a fi al celorlalți, adică al personajelor.

Acest: “…să împărtășesc oamenilor…”, a fost întotdeauna pentru mine motorul căutării adevărului. Scena iubește adevărul iar actorul interpret luptă pentru a dobândi firescul personajului. Acest lucru nu se întâmplă așa, din prima, bătând din palme, nici chiar la cei mai mari actori, cu alte cuvinte, nu se dă ușor. Firescul existenței în scenă vine în urma multor căutări și frământări. Actorul trebuie să se documenteze, să-și dezvolte spiritul de observație, să înțeleagă psihologia comportamentelor oamenilor, reacțiilor lor, să fie capabil să înțeleagă, să descopere ce ascunde în spatele său un text scris, ce vrea de fapt să spună, să transmită un personaj printr-o replică sau alta.

Aceste căutări îl apropie, iar câte o dată, îl contopesc pe actor cu personajul său. De unde și îndemnul pe care îl aud toți cei care încearcă să facă teatru: să-ți iubești personajul. Nu poți să-ți iubești personajul dacă nu-l cunoști, dacă nu ai aflat din care motiv a ajuns să procedeze într-un fel sau altul. Și n-o să-l iubești dacă n-o să-l înțelegi.

Pentru a deveni un transmițător bun al mesajului corect – mesajul cel bun – actorul mai are nevoie de cultură, de educație, de profunzime în gândire, de conștiință civică, de demnitate și alte calități care să poată să-l ajute să-și îndeplinească misiunea.

Toate acestea le conține teatrul ca și artă, iar pentru mine au fost argumente incontestabile să vreau să învăț și să profesez așa ceva. Mai departe au urmat căutările, experiențele, dezamăgirile, învățăturile, întâlnirile, bucuriile, pierderile, slăbiciunile, palmele, supărările, asumările, despărțirile etc.

Acest exercițiu permanent m-a construit iar teatrul a devenit un mod de viață pe care l-am acceptat cu bucurie eu, o căutătoare a adevărului.

Până aici nu am pomenit nimic de Dumnezeu, pentru că, până la un moment, Dumnezeu nu făcea parte din tot ce era viața mea. Acceptam că Dumnezeu există, afirmam că sunt creștină pentru că știam că sunt botezată, spuneam din când în când rugăciunea ”Tatăl nostru”, respectam Marile sărbători(Paștele și Crăciunul); aveam pentru toate un mare respect și atât, dar nu știu cum aș fi reacționat dacă cineva m-ar fi obligat să renunț la ele. De ce acest ”nu știu”? Pentru că nu cunoșteam Adevărul, pentru că am fost hrănită cu falsuri, cu promisiuni deșarte despre fericire, împlinire, pentru că mi-au băgat pe gât tot felul de doctrine, de idei “deștepte”, de idealuri, așa zise “modele”, pentru că nimeni nu mi-a pus în față sfaturile vreunui Sfânt Părinte, pentru că viața lui Iisus era considerată un mit și nu am auzit pe nimeni să dezmintă acest lucru. Dar poate că urechile mele nu erau pregătite să audă Adevărul…

Mergeam pe un drum fără Hristos, cu totul și cu totul paralel cu cel pe care sunt astăzi. Eram sigură că duc o viață morală, corectă, că îmi educ copiii cu dragoste, să fie buni, cinstiți, bine crescuți, modești, atenți față de semenii lor, educați, respectuoși; profesia mi-o făceam cu dragoste și pasiune, dar parcă toate se loveau de un zid, nu aveam în față perspectiva.

Care din oamenii cei mai deștepți ai acestui pământ, de odinioară, din prezent sau viitor, sunt în stare să-mi ofere această perspectivă? Ce calități trebuie să întrunească acest om (politic, de cultură, de știință, de ce vreți…) ca să-l instalez în acel punct ideal al infinitului, să poata să asigure vieții mele speranța și nădejdea în veșnicie?

Acest Om Ideal, Imaculat, care mă iubește necondiționat până la Jertfirea de Sine, cu o iubire care mă zidește și mă înalță din patru labe în două picioare – acest Model este Iisus Hristos – Omul și Dumnezeul.

Este clar că ceea ce am trăit până să-L descopăr pe Hristos a fost bâjbâiala unui orb. Părintele Iustin Pârvu spune: “Viața în Hristos este o continuă stare de luciditate”.

Despre această luciditate/trezvie vreau să vorbesc și acasă, în familie, dar și cu prietenii, și la servici, și de pe scenă. Pentru aceasta am în spate și în față o armată de Oameni-Sfinți înarmați de Duhul Sfânt cu adevarata cunoaștere a Adevărului. Ei ne-au lăsat moștenire o minunată și Sfântă Bibliotecă ce, de mii de ani, păstrează pentru noi cuvântul viu și ziditor a lui Dumnezeu.

Merg pe această cale și învăț ce este iubirea avându-l ca model pe Mântuitorul Hristos. Minunat este acest exercițiu la care trebuie să te supui, pentru că este șansa salvatoare în toate!

Ei, abia acum, îmbrăcat în această “haină”, încearcă să faci teatru.

Câtă grijă pentru textele alese! Cât preț va avea cuvântul rostit de pe scenă! Câtă grijă pentru personajul-om, dar și pentru omul din sală! Ce exercițiu de iubire, de răbdare, de jertfire, de comunicare în timpul repetițiilor! Iar ceea ce noi nu suntem în stare să înțelegem dar o simțim: prezența Harului lui Dumnezeu în lucrarea noastră. Nu mai suntem noi așa zișii “creatori”, lucru care i-a smintit pe atâția încât și-au pierdut echilibrul și chiar viața. Noi devenim niște mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu. Urcăm pe scena cu o misiune din partea lui Dumnezeu: nu pentru noi, ci pentru semenii noștri.

Acesta este Teatrul Creștin care zidește, teatrul de care avem nevoie toți: și cei care sunt în sală, și cei care urcă pe scenă.

Teatrul care-L mărturisește pe Dumnezeu, care-l împărtășește pe om cu cuvântul lui Dumnezeu, pentru că dacă nu ținem cont de aceasta, atunci(așa cum spune părintele Rafail Noica într-un cuvânt al său): “Atenție – fiindcă ce cultivăm, asta devenim!”

Doamne ajută!