Ascultând-o pe Sofia (primul capitol)

 Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași
                      
                                                          Ruxandra Hurezean
 
                                            @Fundația Michael Schmidt

 
 
Sofia Folberth din Criț, trăiește acum în Germania, în casa unor nepoți. Dar se întoarce în fiecare primăvară în satul ei, cam deodată cu păsările călătoare. Se așază în căsuța din curtea bisericiii și ia la puricat fiecare colț de sat, să vadă ce mai e la locul lui.
1
Pe unul dintre turnurile bisericii-cetate, chiar în fața căsuței ei, ca printr-o stranie coincidență, și-au făcut cuib niște berze. Doamna Sofia le urmărește cu atenție și, deși n-o spune, simte că între ea și păsările acelea există o legătură pe care doar Dumnezeu o poate explica. Plecatul și venitul lor în fiecare an la locul unde au cuib nu ține de legile pământești scrise în vreo apostilă.

Sofia s-a născut de Sfântul Petru și Pavel, în casa părintescă de pe strada Principală din Criț, în vara anului 1922. A fost primul copil al familiei și tot Sofia, ca pe mama și pe bunica și pe mama bunicii, a trebuit să o cheme. Era lege. Așa cum primul băiat purta întotdeauna numele tatălui, fetele purtau numele mamei. Părinții ei erau oameni credincioși, ca și bunicii și bunicii bunicilor. Mama, cealaltă Sofia, se trăgea din familia celui mai înstărit om din sat. Erau zece frați, șase băieți și patru fete. Când i-a venit timpul de măritat, i s-a propus să-l ia de soț pe fiul unui om aproape la fel de bogat ca ei. Dar Sofia a refuzat. Caz rar întâlnit în familiile de atunci. A cerut să fie lăsată să se căsătorească cu un băiat pe care-l iubea, deși nu era la fel de înstărit ca ei. Era de pe aceeași stradă?, a întrebat Sofia-bunica. Da! Atunci poți să te măriți cu el, dacă ar fi fost mai de sus, de pe cealaltă stradă, nu se putea, i s-a răspuns.

Străzile cele mai apropiate de centrul satului erau locuite de oamenii mai înstăriți și deci, mai harnici, așa că strada era un criteriu de selecție, privea calitatea familiei, a membrilor ei, gradul de educație și de pricepere în agricultură sau meserie, spre marginile satului locuind de obicei ultimii veniți, oameni mai puțin înstăriți sau slugile. Dar nu era obligatoriu ca aceste căsătorii între familiile mai sărace și cele înstărite să nu aibă loc. Dacă familiile tinerilor erau mai tolerante, lucrurile se aranjau, dacă nu, atunci se întâmplau adevărate drame.

„Nu din răutate sau zgârcenie se proceda astfel”, explică Sofia, „ci pentru că atunci era o legătură clară între cât munceai, cât erai de organizat și priceput și câtă avere aveai. Se considera că un om sărac a fost mai puțin harnic. Noi nu aveam sași foarte bogați, nici foarte săraci. Erau oarecari diferențe, care la căsătorie contau, dar nu se exagera cu bogăția. Familiile de sași, dacă aveau bani, își dădeau copiii la școli, făceau o moară sau o fierărie, dar nu-și făceau castele. Noi nu ieșeam din râduiala strămoșească și nu ne făceam bogătani, ci doar oameni înstăriți care să dea copii deștepți. Singura clădire cu etaj din satul nostru și prima de acest fel de pe toată valea, a fost școala.”

Povestim și ne uităm prin fotografiile de familie. Sofia-mama era foarte frumoasă, poate cea mai frumoasă femeie din sat și prima dintre surori care a învățat să lucreze la o mașina de cusut. Era a mamei ei, nu i-o dădea acasă la ea, unde s-a mutat cu tatăl Folberth, dar putea merge oricând la bunica pentru a coase o pereche de pantaloni sau o cămașă. Când i s-a născut prima fată, i-a pus numele Sofia, după lege. Și avea să aibă de toți, cinci copii, trei fete și doi băieți. Iar viața lor, povestită aici de ultima Sofia, este viața unei lumi întregi.

„Pe strada noastră, chiar peste drum, locuia o verișoară care avea bunicii veniți de la Viena. Ne jucam mai mult la ea, pentru că bunica vieneză și bunicul ei făceau pălării și aduseseră cu ei tot felul de reviste de modă și dantele, panglici, pene, flori cu care ne împodobeam. Era o sărbătoare continuă. Doar că bunicii vienezi ne obligau să învățăm germana, asta fiindu-ne mai târziu, când am ajns la școală, de mare folos. Noi cu verișoara am învățat nemțește de la bunica vieneză, iar când ne-am dus la grădiniță, niciun copil din sat nu mai știa nemțește ca noi. Bunicul ne spunea de Himeltate, Dumnezeu, Tatăl din Cer: dacă nu sunteți cuminți, nu ajungeți la Himeltate, ne zicea. Acasă și-n sat vorbeam flamanda, limba pe care, împreună cu multe alte obiceiuri și reguli, o adusesem de acasă, din partea aceea a Europei care acum e Luxemburg. La început, în școala noastră s-a învățat în latină și greacă, iar mai apoi în germană.”

Într-un regulament școlar al satului, din 1593, se menționează că elevilor le era interzis să vorbească în pauze limba germană, pentru a-și exersa latina. Iar rectorul spune la un moment dat: „Dacă copiii noștri ies din sat și nu știu latinește și grecește, a cui va fi rușinea, nu a noastră?!” Chiar și după Reformă, copiii sașilor învățau greaca, latina, germana și, din clasa a cincea, româna și istoria României. Dar limba maternă, pe care sașii din zona Sibiului o vorbesc și astăzi în case, este flamanda.

Sofia-mama s-a căsătorit din dragoste. „S-a văzut asta”, spune Sofia-fiica, „pentru că eu nu-mi amintesc să-i fi auzit spunând vreodată cuvinte urâte sau certându-se. Tata a fost și el, se vede la fotografie, un bărbat frumos. El făcea toate treburile pe afară, n-a lăsat-o pe mama niciodată la grădină, în grajduri sau la gunoi. Mama era cu lucrul în casă, torcea cânepă, lână, țesea, cosea, făcea mâncare. S-au iubit mult și s-au înțeles bine toată viața, pentru că ei au avut norocul să se căsătorescă din dragoste. Mama era o ființă milostivă, darnică. Era foarte largă la suflet și se apleca la fiecare nevoiaș, ajuta pe oricine. Tata era țăran, dar cu cartea în mână, nu adormea seara, în nicio seară, fără să aibă o carte în mână. Citea cîteva pagini și apoi adormea. Și o revistă, un calendar al agricultorului, o carte de rugăciuni, orice, dar citea. Când eram elevi, ne împrumutau de la școală, iarna, cărți pentru noi și cărți pentru părinți, să aibă ce citi în serile lungi de iarnă. Știam să ne dăm cu schiurile, dar aveam și patine. Tata le făcea. Acolo, dinjos de bucătărie, avea un atelier unde iarna făcea roți de căruță, spițe, juguri pentru boi și patine din lemn pentru copii.”

Bărbații erau obligați să știe meserie, altfel nu se descurcau în viață. Bunicul din partea mamei, bogătașul, avea șase feciori și pe fiecare l-a învățat o meserie. Unul era fierar, altul morar și unul chiar s-a făcut șofer de taxi în București. „Bunicul meu a avut şase băieţi şi a hotârât că fiecare trebuie să înveţe o meserie, dar în alte familii nu toţi învăţau. Acolo unde erau numai unul sau doi băieţi, ei trebuiau să rămână la gospodărie, unde era nevoie de ei, nu puteau să plece. Bunicul meu a luat însă o slugă să-l ajute şi pe băieţi i-a pus să înveţe meserie. Unul a fost fierar, altul morar, altul a fost trimis ca ucenic la cizmar, dar a fugit în Bucureşti, unde s-a făcut şofer. El a fost primul şofer de taxi din Bucureşti. Avem şi acum o fotografie cu el care şade la volanul unei maşini din acelea mari, de lux, cum erau atunci, şi pe maşină scrie taxi. Ceilalţi fraţi au fost zidari şi tâmplari”, povestește cu fotografiile în mână, în sacristia bisericii, Sofia Folberth.

În satul lor, bărbații se întâlneau săptămânal la biserică și apoi mergeau la școală pentru a discuta despre noii membri ai societății, despre drepturile și îndatoririle lor, despre cultivarea pământului și creșterea animalelor, despre ce au auzit sau ce au mai văzut prin gazete și să facă schimb de cărți sau publicații la care erau abonați – Lumina Satelor, Calendarul Agricultorului, Glasul Ardealului, Foaia Poporului și, mulți ani la rând, Revista Albina, de la Fundația regală Principele Carol „care place mai mult poporului”, cum spune Sofia în notițele ei, pe care le-a făcut ca să nu uite nimic.

Tot acolo găsesc date despre circulația cărților de la biblioteca satului. Biblioteca pedagogică avea 75 de volume, cea pentru elevi 147, iar cea pentru adulți, 595 de volume. În cursul iernii 1934-1935 „pentru că atât tineretul cât și oamenii în etate erau deprinși cu cititul pe vreme rea”, de la biblioteca școlii au fost împrumutate 187 de cărți. Dacă socotim că în sat erau 130 de case, putem vedea că-n fiecare a ajuns cel puțin o carte în iarna acelui an. Ba mai mult, Sofia notează: „la Oficiul Parohial ortodox mai este o Bibliotecă pentru popor”, de unde se presupune că românii își luau și ei cărți pentru citit acasă.
3
La 1921, aflăm că exista în sat și Societatea culturală a bărbaților din Criț, înființată de preotul-învățător Mihaiu. „Românii aveau o calitate – ei ne imitau foarte repede, se luau după noi și la cele de învățătură și la munca pămîntului sau gospodărie. Dacă plecam noi la cosit, plecau și ei imediat după noi, dacă aveam noi o rețetă de mâncare, și ei încercau să o facă. Așa se face că și-au înființat și ei în 1914, după obiceiul nostru, o Societate de pășunat care îi avea pe toți românii proprietari de pământ , circa două iugăre și treierătoare pentru curățat grâul. De aceea, sașii i-au primit destul de ușor pe români în satele lor, pentru că erau harnici și învățau repede deprinderile lor, iar ăsta era un semn de respect și prețuire”.

De altfel, din satele săseşti din Transilvania provine cel mai vechi sistem şcolar orânduit din România, şcoala fiind obligatorie încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. În jurul anului 1470, băieţii făceau patru clase obligatorii.

„Un porc n-am avut voie să înjurăm; tata spunea: degeaba înjuri, că porcul cela tot nu te aude, Dumnezeu te aude și tot pentru tine nu e bine. Nu ne certam, nu vorbeam urât unii cu alții, nu bârfeam, tata nu ne-a dat voie să venim cu povești din sat în casă. Ne spunea – totul trebuie lăsat unde e, nu aduceți vorbele cu voi, nu e frumos. Și mai târziu, când una dintre surorile mele s-a căsătorit cu un sas din Richiș, care era mai așa, dintr-o bucată, acela s-a plâns la tata că nu poate să se certe cu Anni, că nu știe să se certe, ea merge în ailaltă cameră și se ocupă de copii, dar nu ceartă.Și atunci tata a spus: păi, la noi în casă orice se discută, ne sfătuim, dar nu cu ceartă, în liniște ne întrebăm unii pe alții ce să facem, dar cu voie bună și înțelegere.”

Sofia a crescut repede. La școală a fost ambițioasă, un pic băiețoasă, îi plăceau sporturile și adesea se întrecea cu băieții. Înainte de școală era obligatorie grădinița. Plecau dimineața cu trăistuța cu ceva merinde la ei, învățau jocuri, dansuri, cântece, poezii, iar părinții puteau pleca liniștiți la muncă pentru că odaslele lor erau supravegheate de îngrijitori la grădiniță. Educatorii erau plătiți de sat, din „buget”, dar acesta va fi un capitol special.

„Eu am văzut prima mașină care a trecut prin satul nostru, era un autocamion”, spune Sofia și așteaptă să vadă efectul pe fața mea. Sunt uimită de norocul ei, dar vă dați seama ce uimire și ce invidie o fi fost pe ceilalți copii când le-a spus asta, atunci! „Pfiu”, continuă Sofia, „ce tărăboi făcea autocamionul, ce zgomot și ce praf lăsa în urmă! Era un fel de apocalipsă pe roți, fascinant pentru un copil. A doua zi, după ce le-am povestit, au venit și copiii de pe ulița ailaltă, au stat toată ziua în strada noastră, dar n-a mai trecut nicio mașină. Apoi ni s-a spus la școală că mâine, cum ar veni, va trece Regele cu un convoi de mașini prin satul nostru și să ieșim să-l întâmpinăm. Satul a plecat la treabă, la muncile câmpului, dar eu și cu încă vreo doi-trei copii ne-am postat pe marginea drumului. Am așteptat un timp, apoi numai vedem că vine o mașină, un automobil de data asta. Regele, Regele!, am strigat noi și am început să fluturăm din mâini. Dar, sincer vă spun, nu știu nici în ziua de azi dacă înăuntru a fost vreun rege, că mașina avea geamurile negre și n-am văzut nimica. Dar la școală, a doua zi, am zis că l-am văzut pe rege, cum era să spunem că n-am văzut nimica?!”

La școală, copiii născuți în doi ani consecutivi intrau într-o singură clasă. Sofia a învățat bine. Își amintește perfect examenul de absolvire, subiectul la istorie – ea și-a ales „Petru Rareș” – apoi confirmarea, hainele în care a fost îmbrăcată, căldura verii timpurii, toate sunt aici, cu noi, în sacristie, încăperea ca un buzunar al bisericii, pe ferestra căreia vedem zidul cetății, brazii și mai departe satul în formă de cruce. Se aude un tractor, copiii jucându-se, un câine care latră și vocea caldă a Sofiei care deapănă amintiri mai vii decât viața pe care acum o contemplăm.

Mama

Era o zi însorită de toamnă şi Sofia se uita pe fereastra casei la şoseaua scăldată în lumina palidă. Pe banca de la poarta de peste drum zăreşte „o grămadă de nimica”, o mogâldeaţă înfofolită în zdrenţe. O vede apoi pe mama intrând grăbită pe uşă, înşfacă „buburuza”, o taie în două şi iese. Ce faci?, întreabă Sofia strigând. Ce faci cu pâinea noastră, mamă?

Era prima dată spre sfârșitul războiul când mama ei făcuse rost de făină şi copsese o „buburuză” de pâine. Plănuiseră să nu o înceapă până când veneau toţi acasă de la muncă, de pe unde erau. Și acum mama ei, pe care o chema tot Sofia, ca şi pe mama mamei ei, tăiase „buburuza” şi trecea drumul cu bucata în şorţ spre „grămăjoara de nimica” de pe banca de peste drum. Și Sofia se uită cum mama ei rupe o bucăţică mică din pâine, o bagă în gura mogâldeţei zdenţăroase şi aşteaptă până când omul acela o mestecă, apoi îi ţine capul cu mâna şi-i dă o înghiţitură de apă. Și face aşa până când termină pâinea. Încet, cu răbdare. Apoi omul se ridică în capul oaselor şi-i spune că vine de pe front, merge pe jos de două luni şi trebuie să ajungă la familia lui, acasă la Viscri, de unde era. Iar pâinea asta o să-l ajute să treacă dealurile şi să ajungă până acolo. Îi mulţumeşte femeii şi porneşte peste câmpuri. Îl mai aude spunând: „Cu bucata ta de pâine am să ajung la ai mei”.

De ce ai făcut asta mamă, a întrebat-o Sofia când a intrat în casă. Ce zice tata când vine şi nu mai găseşte pâinea? „Poate îi dă cineva şi băiatului meu o bucată de pâine pe unde o fi”, i-a răspuns mama. Dar Sofia şi-a zis: Doar că el e mort…
Despre fratele ei, cineva întors de pe front spusese că sigur a murit. Batalionul lui îl lăsase undeva în Pădurea Siberiană de unde n-a mai avut cum ieşi, pe acolo l-au mâncat animalele. Toţi au fost convinşi de asta. Doar mama ei n-a crezut. A păstrat tabloul lui deasupra mesei şi se ruga zi şi noapte pentru ca băiatul ei să vină acasă. Spunea cu tărie: băiatul meu n-a murit, ştiu asta! Sofia o înţelegea, dar şi ea considera că e doar o închipuire de mamă îndurerată şi o lăsa în pace. În fond, credinţa ei nu făcea rău nimănui.

Trecuseră doar două săptămâni de când Sofia-mama îi îndesase străinului pâinea pe gât ca să-l ţină picioarele până ajunge acasă şi, la poarta lor a sosit o scrisoare. Era de la fratele de pe front. Spunea că e viu, e într-un lagăr de prizonieri unde munceşte şi când se va putea va veni acasă. Sofia-mama a lăsat scrisoarea pe masă, ca pe ceva inutil, s-a întors spre ceilalţi şi a spus: dar eu ştiam că băiatul meu trăieşte!

Fratele

Când s-a întors din lagăr, în ’49, Georg, fratele Sofiei, avea 48 de kilograme, urechile ca pergamentul şi o muţenie ciudată. Dacă-l chemai la masă, venea, dacă nu – nu. A trecut multă vreme până când a început să se mişte prin gospodărie, să vorbească sau să ceară ceva. N-a povestit nimănui ce s-a întâmplat în Rusia, doar Sofiei, sora lui, într-o zi când stăteau amândoi sub un păr din grădină. Și, nici după aceea, n-a mai spus nimănui nimic despre asta.

Mai erau 19 în batalionul lui. Fuseseră atacaţi şi unii picaseră seceraţi, iar alţii se târau răniţi. Prietenul lui din sat, cu care fusese coleg la şcoală, era împuşcat în burtă, îi curgeau intestinele. Terenul era mlăştinos şi mergeau greu. Ceilalţi au spus că trebuie să meargă mai repede şi să iasă din pădure până nu vine noaptea, căci noaptea vor veni animalele. Dar el nu putea să-şi lase prietenul să moară singur. Le-a spus că rămâne să fie cu el până moare. Toţi l-au crezut nebun şi au plecat mai departe. S-au întâlnit cu nemţii şi apoi au ajuns în Germania. Fratele ei însă a rămas lângă muribund. S-a întins lângă el, să nu înghețe, l-a oblojit cât a putut. A vorbit cu el continuu, îi amintea de viaţa lor din sat, de serile cu tineretul la joc, de zilele acelea fierbinţi când ieşeau la secerat… Dar, odată cu înserarea, şi camaradul lui se stingea. Când muribundul şi-a dat sufletul, el a ridicat ochii spre cer şi şi-a zis: Acum bat clopotele în biserica din Criţ, am să spun o rugăciune.

Avea 19 ani şi era singur în pădurea Rusiei, cu un mort lângă el. Cu mâinile îngheţate a strâns frunze și crengi uscate, a găsit o bucată de stejar ars şi l-a acoperit pe prietenul lui, şi-a luat rămas bun şi a pornit spre ieşirea din pădure. De săptămâni de zile mâncaseră doar coajă de copac frecată cu zăpadă în pădurile Narvei. Avea un picior degerat şi se mişca foarte greu. Când a ieşit din desiş, a dat peste două puşti îndreptate spre el. Erau doi copii. Bunicul lor i-a strigat şi l-au lăsat în pace. Bătrânul l-a adăpostit într-o pivniţă, iar seara, bătrâna i-a adus doi cartofi calzi, despre care avea să spună toată viaţa că a fost cea mai bună prăjitură pe care a mâncat-o vreodată.

A doua zi a venit un camion cu soldaţi ruşi şi l-au luat. L-au dus într-un lagăr de muncă. În lagăr, intrau dimineaţa şi controlau paturile, din care nu mai mişca nimeni îi târau jos, îi puneau pe căruţă şi-i îngropau. Puteau să fie încă vii, dacă nu mai erau buni de muncă, îi puneau în căruţa morţilor şi-i îngropau.

Nici lui nu-i era bine deloc, picioarele îi degeraseră, se cangrenau şi nu le mai putea mişca. Într-o seară l-a apucat spaima că a doua zi nu se mai poate ridica și, considerându-l mort, o să-l tragă pe căruța cu morţii şi-o să-l îngroape de viu. Dacă nu te sculai, acolo ajungeai. Și a început să plângă.

Cineva l-a auzit suspinând şi a venit lângă patul lui. Ce ai măi, copile, de ce plângi? Am picioarele degerate şi, dacă nu mă scol, o să mă ducă cu morţii dimineaţă. De câte zile nu ai mâncat?, l-a întrebat omul. De patru zile. Atunci omul s-a dus şi a scotocit la el în pătură şi s-a întors cu o bucată de pâine. A stat lângă el şi i-a dat cocoloş cu cocoloş în gură, după care i-a dat apă şi nu l-a lăsat până n-a terminat pâinea. Apoi l-a învăţat ca dimineaţa să bage două beţe, pe care tot el i le-a adus din tâmplărie, prin pantaloni în jos pe lângă picioare şi să se sprijine de ele ca să fie dimineaţa la numărătoarea viilor şi când l-o întreba dacă poate să muncească să zică că poate şi că se pricepe la tâmplărie. O să-l ducă la el la atelier şi acolo o să-l ocrotească, dar important e să primească mâncare. Pentru că, în lagăr, dacă nu munceai, nu mâncai. Și aşa a făcut. Apoi l-a văzut un doctor neamţ şi l-a dus la spital, i-au salvat picioarele şi, când s-au împlinit şase ani de lagăr, i-au dat drumul acasă. Cel care i-a dat bucata lui de pâine şi l-a salvat era un om dintr-un sat vecin, din Ardeal.

S-a putut întoarce acasă în România pentru că la graniță s-a prefăcut că nu știe nemțește, a mormăit ceva si spunea că este român din România și așa a fost pus pe un tren spre Focșani. Numai așa a putut ajunge acasă, ceilalți care spuneau că sunt sași erau trimiși în Germania și nu s-au mai putut multă vreme întoarce în țară.

La paisprezece ani, Sofia a plecat la București, în casa unor industriași sași, ca să-și facă „ieşirea în lume”, cum spunea tatăl ei. Asta era regula. Îi plăcuse capitala, îi plăceau străzile animate, oamenii eleganţi, duminica la plimbare, dar de multe ori pieptănase franjurii de la covoare muiaţi cu lacrimile ei. Îi era tot timpul dor de acasă. La 17 ani, când s-a întors, l-a cunoscut pe Ernst Schmidt, un tânăr învățător venit din Sighișoara.

A apărut din umbra tufelor de voalul-miresei care împrejmuiau şcoala, a apucat-o de mijloc şi a tras-o spre el. A sărutat-o puternic pe buze, cum nimeni n-o mai făcuse până atunci. Și apoi a luat-o la joc. A dansat în seara aceea numai cu ea. El era învăţătorul cel tânăr, despre care îi vorbiseră fetele, de curând venit la şcoala din satul lor. S-au întâlnit apoi seară de seară. Discutau despre istorie, poezie, despre Bucureşti şi restul lumii. Schimbau cărţi şi-şi destăinuiau visele. Era înalt, blond, frumos şi vesel. Cânta şi dansa minunat. Întâlnirile lor deveniseră ceva obişnuit pentru toată lumea. Adesea stăteau până seara târziu la poveşti în cămăruţa lui de dascăl de la parterul şcolii cu etaj de lângă zidul bisericii din Criț. Mai târziu a trimis-o la Sighişoara cu un pachet la părinţii lui, mai mult ca aceştia să o cunoască. Au urmat alte vizite la masa de prânz. Toată lumea aştepta ca ei să se căsătorească. Dar, în locul nunţii, a venit războiul. Și l-a luat. Iubitul Sofiei nu s-a mai întors niciodată. A murit pe front, şi vestea i-a dat-o tatăl lui. Pe monumentul din fața bisericii îi veți găsi numele, e ultimul – Ernst Schmidt. L-au trecut pentru că deși nu era din sat, a fost învățător acolo, iar pe piatra monumentului tocmai rămăsese un loc liber. Sofia crede că e încă o coincidență de aceea care face lucrurile să se lege între ele.

„Universul e plin de reţele, e ca o imensă pânză de păianjen. Există legături nevăzute între tot ce se întâmplă”, îmi spune Sofia, într-o dimineață, la Criț, când cocoșul de pe turnul bisericii s-a așezat cu fața spre sat și astfel arată că va fi vreme frumoasă. „Adesea tata mă trimitea, du-te Sofia să vezi cum stă cocoșul de pe biserică?! Mă întorceam și-i spuneam, cu fața spre sat, sau cu coada , depinde cum stătea și tata spunea: va fi soare, plouă sau se strică vremea… Niciodată cocoșul nu ne-a mințit.”

Sofia merge pe aleea bisericii, zăreşte un trandafir curajos, înflorit ca un nebun în toamnă şi-l sprijină cu un băţ să nu se rupă sub greutatea florii. „Trandafirul ăsta e frumos, pe el l-aş pune pe pieptul iubitului meu”, spune Sofia în dimineața în care aflu că are 93 de ani. Apoi trece încet ca o fantomă albă printre ruinele şcolii, prin locul năpădit de buruieni unde era odăiţa dascălului. Între pereţii aceia sluţi a stat împietrită de emoţie în braţele lui. Nici nu-l putea privi năucită de atâta emoţie şi aşa avea să rămână pentru tot restul vieţii ei. Sărutul lui nebun din seara aceea avea să-i lase gustul dragostei pe buze pentru tot restul vieţii. Oricâţi bărbaţi i-au mai umplut viaţa, niciunul nu i-a putut lua sărutul acela de pe buze. Die Liebe höret nimmer auf – Dragostea nu va pieri niciodată (Apostolul Pavel, Prima Scrisoare către Corinteni 13.8), stă scris pe clopotul bisericii.

Războiul trăit de Sofia

În ’42, toamna, a venit în sat un ofițer neamț să cumpere ouă și slănină pentru o unitate militară din Ploiești. Aveau nevoie și de un ajutor, cineva care să le fie tălmaci(translator). Trebuia să facă aprovizionarea cu alimente a unității militare și nu se descurcau prin piețe cu limba română. Preotul, dar și familia au socotit că Sofia știe bine germană și română, știe să socotescă și știe să gătească, așa că au ales-o pe ea să plece la unitatea militară de la Rafinării. Au fost ani grei, trebuia să facă față volumului de muncă, să învețe regulile bucătăriei militare și să fie cu ochii în patru la tot ce se întâmplă, pentru că războiul nu era o glumă.

Când s-au întors armele, la 23 august 1944, Sofia ajunsese la unitatea de la Brașov, unde se ceruse ca să fie mai aproape de casă. Ține minte că au sunat sirenele toată noaptea. Dar nimeni din unitatea lor nu știa de ce. Când au venit, ofițerii le-au spus că trebuie să încarce tot ce au în depozite și să plece cu un tren spre Germania. Au luat vasele de gătit, doi saci de sare și cam atât au apucat. S-au urcat în tren și fiecare gândea la ce ar putea face mai bine. Cu teama în suflet s-a cuibărit în vagon și s-a lăsat dusă de tren. Ar fi putut sări din mers, ar fi putut alerga peste câmpuri, dar ar fi putut fi și împușcată de armate. În tren, curând, a fost nevoie de ea să pregătească mâncare pentru refugiați. Nu prea avea din ce, dar, când oprea trenul, coborau și culegeau ierburi de pe câmp, făceau schimb cu localnicii, le dădeau sare și primeau morcovi, cartofi, în Ungaria, tot pentru sare au căpătat o gâscă… vai ce supă bună a putut face pentru tot trenul acela plin cu oameni sleiți de război… nu știau ce va fi, nici unde se duc…

Într-o seară, prea lungă și prea mohorâtă, Sofia a găsit o lubeniță, din care mâncaseră miezul. I-a făcut ochi și gură, așa cum făceau în sat și a aprins o lumânare în ea. Apoi a agățat-o într-un cui de vagon. Așa a găsit-o prietenul ei, locotenentul Herbert Herkommer, care era într-un alt tren, oprit undeva în câmpia de Vest. Fostul administrator al unității militare unde lucraseră împreună știa că numai ea, Sofia, mai făcuse un dovleac luminos ca acela. Deveniseră iubiți, iar Sofia, deși nu avea să spună nimănui, purta în pântece copilul lui.

O lună a durat călătoria lor cu trenul până când au ajuns în Germania. Prietenul ei i-a dat un pachet să-l ducă familiei lui. Avea să fie mijlocul prin care o trimitea acasă la el, unde spera ca Sofia să rămână la adăpost. Așa s-a și întâmplat. Părinții lui au primit-o și i-au arătat camera de la etaj în care avea să doarmă, ca și cum totul ar fi fost stabilit dinainte. La început a fost trimisă de autorități la o fabrică de plăcuțe pentru tacuri. Apoi socrii i-au aranjat o slujbă de ajutor în casă la o familie de bijutieri. Bijutierii se vor dovedi oameni foarte buni și generoși, mai târziu i-au botezat copilul și i-au făcut cadou bijuterii cu care putea să-și salveze viața la nevoie.

Într-o seară, prietenul ei a primit o permisie de patru ore să-și viziteze familia. Urma să fie transferat la un batalion de parașutiști. A fugit spre casa părinților, a intrat în sufragerie, a întrebat unde e Sofia și apoi i s-au auzit pașii repezi pe scări. Sofia dormea în cameră cu sora lui. Nu și-au putut spune prea multe, a sărutat-o în grabă. Ea era acoperită și n-avea cum s-o vadă, dar nici n-a vrut să-i spună că aștepta un copil. N-a vrut să-i împovăreze gândurile. În misiunile lui avea nevoie de o minte liberă, nu să-și facă probleme pentru ea sau copil. A stat acoperită și minutele acelea au trecut repede. Apoi el a plecat din nou pe front.

Sofia a născut o fetiță, pe 7 aprilie, în timp ce afară se auzeau bubuituri de tun. Avea să fie singurul ei copil. Tatăl prietenului ei s-a dus și a declarat-o la primărie cu numele fiului lui, fără să o întrebe nimic pe Sofia. Era convins că așa va rămâne. Mai târziu, Sofia va lupta mult cu birocrația germană ca să-i poată da fetei numele ei și să o poată lua în România.

Lagărul

Într-o seară, după ce dusese fetița la culcare și cobora treptele casei, Sofia a auzit portița scârțâind, apoi un pocnet, un pas, urmat de alt pocnet și încă un pas. A gândit că trebuie să fie vreun olog fără adăpost, mai veneau trimiși să doarmă la ei de sora prietenului său, care lucra la Crucea Roșie. Dar ușa s-a deschis și în prag a apărut el, tatăl copilului ei. Avea un picior amputat. N-a avut timp să se gândescă la nimic. În liniște, să nu trezească toată casa, l-a așezat pe canapea. L-au îngrijit cât au putut, apoi l-au dus la spital. Sofia și tânărul ei prieten nu prea aveau unde și când să stea de vorbă singuri, să poată discuta despre ei doi și fiica lor. Curând, Sofia a înțeles că bărbatul intrase într-un fel de depresie, se considera o povară și gândul la o familie ce ar fi trebuit întreținută îl speria.

Sofia a început să caute prin localitățile din jur sași care să-i spună ceva de acasă, să știe dacă aici e liniște și se poate întoarce sau nu. De la un sas prieten cu un alt sas, care fusese acasă în Transilvania, a aflat că e greu de ajuns înapoi în țară, dar din lagărul de refugiați te pot repatria într-o bună zi. Așa a și fost. După ce l-a întrebat pe tatăl fetiței ce să facă și el i-a sugerat că mai bine merge în casa părinților ei de la Criț, unde nu vor muri de foame căci Herbert fusese la ei o dată și văzuse curtea plină de păsări și va veni să le ia când se va face bine, Sofia a intrat în lagărul de la Passau cu fetița în brațe și, după vreo șase luni, americanii au organizat un transport pentru repatriați și, cu acel tren, a ajuns la Oradea. Strînseseră niște bani, aveau bijuteriile și câteva lucrușoare de îmbrăcat. Cu ea în tren mai era o prietenă din lagăr, Treute, fiica unui mare industriaș din Sibiu și un băiat pe care rușii îl luaseră din drum, unde ieșise să dea apă la vite. L-au dus la muncă în lagăr în Rusia, plecase și cu biciul în mână. Avea doar 15 ani. Apoi l-au trimis în Germania și, cum toți refugiații ajungeau și acolo în lagăr, nimerise cu Sofia, la Passau. Era dintr-un sat de lângă Sighișoara, de aceea, fetele, Sofia și Treute, s-au încumetat să aibă grijă de el până ajunge acasă.

La „granița” de la Oradea au întâmpinat mari greutăți. „Era iadul acolo, am pierdut tot ce aveam. Din tren, americanii ne-au dat jos într-un fel de parc, lângă un gard de sârmă, ni s-a spus că acolo e granița. Zilnic veneau localnici care ne promiteau că ne trec dincolo, în România, dacă le dăm ceva. Le-am dat cerceii din urechi, bijuteriile primite cadou de la familia la care lucrasem, o geantă cu aspirină, păturica fetiței, tot ce aveam. Și-n schimb, în fiecare zi primeam un preț mai mare. Nu ne-am îngrijorat, am crezut că facem o afacere bună și pe măsură ce adunăm bani, o să putem plăti trecerea graniței si biletele de tren. Așa s-a și întâmplat, am trecut granița și, cu banii rămași, am mers la gară să luăm bilete. Eu am rămas cu fetița și cu băiețelul acela la restaurant și am trimis-o pe Traute să ia biletele. Mi-am făcut calcule că, după atâtea zile de nemâncare, o să le comand o masă caldă cu banii rămași și apoi o să plecăm cu trenul spre casă, sătui.

Dar nu trece mult și o văd pe Traute că vine plângând și cu banii în mână. Zic, ce ai Traute, ce s-a întâmplat, ți-au furat din bani, ai pățit ceva? Nuuu, zice ea, dar tot ce am căpătat noi nu ne ajunge să plătim nici taxa de peron, așa de mult s-au devalorizat banii. Mi-a căzut cerul în cap. Gata cu masa caldă, gata cu trenul… Am luat copiii din restaurant, ne-am dus înapoi la caserie, am întrebat ce s-a întâmplat. Traute plângea, copiii începuseră și ei să plângă de foame. Mi-am scos inelul de pe deget – era ultima amintire din Germania – și i l-am dat casieriței. L-a luat și ne-a dat biletele de tren până la Sighișoara. Ne-am urcat în tren și acolo, morți de foame, ascultam discuția dintre două țărănci care urcaseră cu coșurile cu ouă să le vândă la oraș. Una spunea că în București se ieftiniseră, față de Brașov unde ieri se vânduse oul cu patru sute de mii de lei. M-am uitat la Traute și i-am zis: Vezi, Traute, toată munca noastră, tot ce am agonisit cu greu, s-a dus pe o jumătate de ou!”

Istoria dintr-un secret

Când era în Germania, oscilând între a rămâne acolo și a se întoarce acasă, la Criț, Sofia a început să caute sași din Ardeal, să dea de urma lor ca să se poată ajuta cumva de informațiile lor pentru ce avea să facă. Voia să afle vești de casă și, eventual, cum ar putea să se întoarcă. Și, într-un sat la vreo 20 de kilometri de unde stătea, a aflat că erau câțiva. De la ei a aflat că din lagăr poți mai ușor să fii trimis acasă, dar și că acasă lucrurile nu stăteau chiar bine. Dar căutările ei fuseseră descoperite de americanii care supravegheau zona și, într-o dimineață, a așteptat-o la poarta casei o mașină de tip jeep. Au luat-o și au dus-o la centrul lor de comandă. După ce au interogat-o asupra situației ei, despre satul din Transilvania, cum arată și cum este relieful lui, i-au arătat o hartă și niște repere pe care le-a recunoscut. I-au propus să facă o înțelegere. Să înceapă să învețe să sară cu parașuta sau să piloteze un avion pe care ei se angajau să i-l pună la dispoziție și cu care putea să se întoarcă acasă. Dar cu condiția să le facă un serviciu. De fetiță s-ar fi ocupat ei, americanii, și promiteau că i-o vor trimite acasă după un timp.
În schimb, îi cereau Sofiei să zboare cu avionul la Criț, să aterizeze lângă sat și să ajungă apoi la partizanii din Munții Făgăraș cu arme și cu aparatură de transmisie și un mesaj din partea lor. Firește, fără să fie prinsă!

Sofia era speriată, zile, săptămâni la rând era așteptată de americani la poarta casei și dusă la sediul lor pentru negocieri. Dar ea amâna o decizie, îi era teamă să plece și să lase fata, îi era teamă și să refuze. Cel care îi era într-un fel socru a văzut-o foarte abătută și a întrebat-o într-o seară ce are. La început a refuzat să-i spună, pentru că americanii îi ceruseră să tăinuiască totul, dar printre lacrimi i-a mărturisit ce o apăsa. Bătrânul i-a spus să refuze invocând fetița, pentru că, zicea el, aterizarea unui avion la Criț, într-o țară ocupată de ruși nu putea trece neobservată și ea sigur n-ar scăpa cu viață. Poate n-ar fi vrut ca Sofia și fetița să plece, poate că avea dreptate, dar cert este că Sofia a avut puterea să ia o decizie, s-a dus să le spună americanilor că refuză misiunea. Americanii nu au abandonat însă planul, au descusut-o asupra altor sași aflați în Germania și care cunosc locurile din zona Brașovului, iar ea le-a dat adresele celor cu care se întâlnise în localitatea aceea din vecini. Apoi și-a văzut de drumul ei prin lagăr spre Oradea și Criț.

După ce a ajuns acasă, într-o zi, un cioban i-a spus că a venit securitatea și a ridicat osemintele unui mort îngropat pe Pășunea de la Țelină, locul stabilit cu americanii ca ar fi bun pentru aterizare. L-au descoperit învelit într-o foaie de prelată ca o parașută. Spre seară a aflat că securitatea ajunsese acasă la un alt sas din satul vecin, să-l aresteze, pentru că ar fi fost în echipă cu cel mort și îngropat. Sofia și-a dat seama că era vorba despre avionul trimis de americani. Până la urmă, găsiseră pe cineva pentru planurile lor. Dar sașii trimiși eșuaseră în misiunea lor, unul a murit la aterizare, iar alți doi au rătăcit prin păduri, incapabili să ajungă unde fuseseră trimiși. Un pădurar a povestit mult mai târziu că a încercat să-i ajute și singurul lucru pe care a putut să-l facă a fost să-i scape cu viață. Sofia a știut tot timpul că americanii atât de așteptați de români nu i-au abandonat cu totul. Și, pentru că le-a promis că nu va vorbi despre asta, a păstrat secretul cincizeci de ani, până acum, când a considerat că aceste pagini vor fi umplute, poate, cu ultima ei poveste.

Întâlnirea cu comunismul

Odată ajunsă acasă, Sofia și-a reluat locul în gospodăria părintească. Venise cu un copil în brațe, războiul le lăsase satul sărac și pustiu. Și-au adunat ultimele puteri și au încercat să mergă mai departe. Dar lovitura pe care avea să le-o dea comunismul i-a năucit mai tare decât războiul: au fost scoși din casele lor, li s-au luat pământurile, bărbații și femeile în putere au fost trimisi în Rusia în lagăre, la muncă forțată. 75 de mii de sași au fost ceruți de Moscova pentru „reconstrucția patriei după război” și i-au fost livrați. Acasă, în țara lor, nu se reconstruia nimic, aici se distrugea totul. Oricine voia primea de la Primărie, după instalarea noii puteri, casele sașilor, se dădeau niște numere scrise pe câte un colț de hârtie ștampilată. Țiganii intrau în curți, în case, se instalau în odăi și pe sași îi izgoneau în șură sau pe câmpuri. Perioada de după război, la instalarea comunismului a fost atât de umilitoare pentru sași încât nici azi nu pot să vorbească despre ea cu ușurință. Oameni care se ocupau cu agricultura, femei care nu părăsiseră satul niciodată, abia dacă auziseră de Hitler, dar plăteau pentru o vină generală. Ei erau flamanzi și Hitler nu era flamand. Li s-a spus: ați luptat alături de nemți. Dar și românii au făcut asta. Nu sașii au pornit războiul, însă ei îl trăiau mai departe.

În vâltoarea răfuielilor de atunci, părinții Sofiei s-au trezit că fiul unui prieten, român din sat, a venit să le ocupe casa. Bătrânul Șofron, tatăl lui,  s-a așezat pe scara familiei Folberth și n-a vrut să se ridice de acolo până când fiul lui n-a renunțat la planurile de a ocupa casa. Bătrânul n-a putut îngădiui ca fiul lui să intre în casa altcuiva și să se poarte ca un jefuitor  „Măi Cornel, îi spunea, tu aici nu intri, numai dacă mă duci mort! Eu te dezmoștenesc! Voi credeți că ce faceți acum e bine?” Șofron fusese  coleg la școală cu tatăl Sofiei, pe când românii încă nu aveau școala lor, știa germană și scrisul gotic, îi respecta pe sași.

„Oamenii se împart în buni și răi, deștepți și proști, nu în sași, români sau țigani…”, spune acum Sofia, uitându-se în urmă la ce li s-a întâmplat, cu greu, dar fără mânie.

A lucrat alături de familia ei la ferma comunistă, făcută pe pământurile lor. Au locuit cu alte două familii de rude în casa lor. Au mâncat mămăligă rece și au plâns pe câmpuri văzând cum se distruge ce ei agonisiseră și cultivaseră timp de sute de ani. A muncit să-și țină fiica la școală, a lucrat și la o carieră de piatră, a fost dispecer, bucătar, orice a fost nevoie, doar ca timpurile acelea negre să treacă mai repede, ca o noapte de coșmar. După căderea comunismului, când toată lumea pleca, ea a ezitat să o facă. Plecaseră sora ei, fiica ei, vecinii…, dar Sofia încă nu.

Între două țări

Dar, pe la mijlocul anilor ’90, o ia fiica sa, mai mult de nevoie, decât cu voie. Avea trei copii și trebuia s-o ajute cineva acolo în Germania. Așa că Sofia lasă Crițul și se mută cu ea la Dachau, lângă München.

Greu. Cum să te obişnuieşti acolo, când ai capul şi pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăieşti, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubeşti, pietrele pe care călcai le ştii ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul şi poteca de pe lângă şcoală le vezi şi acum în faţa ochilor şi te trezeşti dimineaţa cu mirosul lămâiţei în nări, dar nu, nu eşti lângă zidul bisericii tale. Eşti la mii de kilometri depărtare. Ce alt mijloc să scapi de dor decât să ieşi din corsetul acelui loc străin şi să cutreieri dealurile, drumurile. Să te simţi doar un călător, un turist aflat în vizită pe meleaguri străine şi să te minţi singur că într-o zi la capătul excursiei vei fi acasă la tine? Și asta făcea Sofia, cutreiera împrejurimile în fiecare zi.

În plimbările ei, într-o bună zi cunoaşte un bărbat neamţ. Dacă îşi aminteşte bine, ea avea vreo 80 de ani şi el 75. Bărbatul obişnuia şi el să evadeze din casa unde trăia şi unde avea o familie numeroasă, cu soţie, copii şi nepoţi, dar cu care nu mai împărtăşea mare lucru. Soţia lui nu voia să iasă pe uşă, iar copiii aveau vieţile lor. Și aşa au început plimbările prin land, împreună. S-au întâlnit în fiecare zi, lăsau maşina la un punct de unde luau apoi bicicletele. Cutreierau văile, vizitau muzee, castelele şi descopereau cafenele primitoare. Făceau cumpărături. Într-o zi, el i-a luat un ceas de perete cu rama hexagonală, din lemn. Ea i se plânsese că nu are un ceas în cameră şi nu ştie de fiecare dată exact când să coboare să facă ceaiul pentru nepoata care pleca dimineaţa la serviciu. Cumpărau cadouri şi pentru familiile lor, intrau în librării sau biserici, hoinăreau. Dar mai ales povesteau. Vorbeau despre tot şi toate, fără să se sature de vorbit. Tot ce nu spuseseră toată viaţa cuiva, tot ce înghiţiseră pe tăcute, tot ce văzuseră, el în război, ea în lagăr şi apoi în comunism, aveau de împărţit acum, aveau amintiri de familie, dar aveau de împărtăşit şi istoria trăită de fiecare, în suferinţă. Îşi exorcizau împreună trecutul şi se bucurau unul de celălalt şi de căldura lor, de ceva ce nu avuseseră până atunci. Niciunul nu cunoscuse o astfel de dragoste. Și niciunul nu-şi închipuia că va veni, când era atât de târziu.

El suferea de astm şi într-o zi nu a mai venit la întâlnire. A sunat-o pe Sofia şi i-a spus că în urma unei crize, fusese internat la spital. Sofia l-a vizitat acolo. Mai vorbeau la telefon. Aştepta să se externeze într-o zi şi să continue plimbările lor obişnuite.

Într-o dimineaţă, Sofia a coborât să facă ceaiul în bucătărie, la ora 7 şi 10 minute, ca de obicei. Dar a găsit-o pe nepoată cu ceaiul băut, gata de plecare şi i-a spus că se îngrijorase că nu mai cobora deşi se făcuse şapte şi jumătate. Sofia s-a dus să verifice ceasul, când se uitase la el arăta şapte şi un pic! Dar ceasul ei cu ramă din lemn, hexagonală, nu mai mergea. Pe la prânz a sunat telefonul. Era fiica prietenului ei, îi telefona de la spital. Tatăl ei o rugase să o sune dacă i se întâmplă ceva. Și i se întâmplase. La 7 şi 10 minute în dimineaţa aceea.

De atunci, Sofia a tot încercat să repare ceasul cu ramă hexagonală din lemn, să-l facă să meargă din nou, dar n-a mai reuşit. I-au schimbat bateriile şi limbile lui nu s-au mişcat. L-au dus la ceasornicar, degeaba. Ceasul n-a mai pornit niciodată.

*

Dacă vă întâlniți vreodată cu Sofia Folberth, oriunde în lumea asta, să știți că s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de oameni credincioși. Știe toată povestea vechii așezări de sași, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași. Povestește cu lux de amănunte istoria satului Criț, viața, credința, munca și moartea comunității. Când ajunge în cimitirul de pe deal, le spune bunilor și străbunilor săi cât de rău îi pare că au plecat și i-au părăsit. Dar poate sunt mai fericiți decât vor fi ei, rătăcitorii. Măcar dorm în pământul natal.

 

4