Dezvoltarea economică şi socială a Sibiului poate fi corelată cu apariţia şi organizarea breslelor, atestate documentar încă din secolul al XIV-lea. Breslele reuneau meșterii, care practicau aceeași meserie. Cel mai vechi statut emis pentru breslele din sudul Transilvaniei este cel din 9 noiembrie 1376, aprobat de reprezentanţii celor Şapte Scaune şi ai meşteşugarilor, pentru breslele din Sibiu, Sebeş, Sighişoara şi Orăştie[1]. El consemna reînfiinţarea breslelor, statutele „cele vechi şi rele” fiind înlocuite cu altele noi, valabile „pentru toate breslele de meşteşugari care sunt ori vor fi”[2].

În funcţie de meseria aleasă, tânărul trebuia să treacă printr-o perioadă de probă de două până la şase săptămâni, timp în care meşterul hotăra dacă era apt să practice meşteşugul respectiv. Acceptarea în rândul ucenicilor presupunea plata unor taxe către breaslă şi organizarea unei mese la care participau membrii acesteia. Din acel moment ucenicul trecea sub autoritatea meşterului, care, timp de doi până la patru ani cât dura perioada de ucenicie, trebuia să-l înveţe meserie şi să se ocupe şi de educaţia sa. Această etapă se încheia într-un cadru festiv cu eliberarea certificatului de ucenic.

După ucenicie urma cea de a doua etapă de pregătire, tânărul devenind calfă. Acest statut era obţinut după achitarea unei taxe şi oferirea unei mese membrilor breslei. Deşi rămânea sub tutela meşterului, care era obligat să-i ofere casă şi masă, calfa, spre deosebire de ucenic, era retribuită pentru munca depusă cu o sumă de bani stipulată în statutul breslei. Una din „aventurile” vieţii de calfă era călătoria, care, din anul 1512 a devenit obligatorie. Aceasta dura între doi şi patru ani, timp în care tânărul trebuia să colinde oraşele în care meşteşugul pe care urma să-l practice era bine reprezentat. Ajuns în oraş, el trebuia să se prezinte şi să se legitimeze la părintele calfelor. Acesta era obligat să-i găsească un meşter care să-l iniţieze în tainele meseriei şi să-i ofere casă şi masă. La întoarcerea acasă, calfa pregătea lucrarea de meşter, care demonstra că şi-a însuşit meşteşugul şi poate fi primită în breaslă. Pentru a fi numit meşter şi a se bucura de toate drepturile, avea şi obligaţia de onoare să ofere o masă membrilor breslei şi să se căsătorească. Preţul intrării în breaslă era diferit în funcție de meșteșugul ce urma a fi practicat: „…măcelarii trebuiau să dea zece florini de Sibiu, două livre de ceară, două butii de vin şi un ospăţ. Iar măcelarii trebuie să dea mereu oraşului şi tuturor celor care intră în el carne curată şi proaspătă din belşug, şi de câte ori vreun măcelar va cumpăra vreo vită de furat, de atâtea ori să ia câte un florin şi să fie oprit patru săptămâni de a mai vinde carne. … De asemenea intrarea în breasla brutarilor să se cumpere cu şase florini, două livre de ceară, două poloboace de vin şi un ospăţ, iar brutarii să dea mereu îndestulă pâine albă pentru oraş şi toţi cei ce vin de afară. …De asemenea, breasla fierarilor, tot aşa să se cumpere cu şase florini, două butii de vin şi un ospăţ…De asemenea, arcarii, căldărarii, caretaşii, chimirarii, săbierii şi lăcătuşii să ţină aceeaşi breaslă cu fierarii. … cei care repară hainele, zişi mantelari şi tot aşa căciularii, breslele lor să se dea pentru intrare trei florini, două livre de ceară, două butii de vin şi un ospăţ. Aşijderea frânghierii pentru un florin, patru livre de ceară, două butii de vin şi un ospăţ să dea intrarea în breasla lor, iar îndeosebi dacă cineva va lua de nevastă vreo văduvă din acea breaslă, să dea un florin, două livre de ceară, două butii de vin şi un ospăţ, iar calfa să dea patru livre de ceară şi două butii de vin ca să intre în breaslă. De asemenea piuarii să-şi vândă breasla cu patru florini, două livre de ceară, două butii de vin şi un ospăţ. …De asemenea ţesătorii, butnarii, olarii, arcarii, croitorii şi pungarii să dea dreptul breslelor lor pentru doi florini, două livre de ceară, două butii de vin şi un ospăţ şi îndeosebi ucenicul ce va învăţa ţesătorie să dea ca să intre în breasla ţesătorilor numai două livre de ceară şi două poloboace de vin. Cercul pus de dogar în jurul butiei trebuie preţăluit numai cu trei dinari. Pe lângă acestea am rânduit întru întărirea tuturor celor mai înainte ca fiece breaslă de va face vreodată alte statute, care să fie împotriva statutelor şi rânduielilor scrise mai sus, ori vreuneia dintre ele, ori va lua, pentru primirea în breaslă, de la cineva, mai mult acea breaslă trebuie să se pedepsească cu plata a 20 de mărci de argint curat…”[3].

Breslele au avut în principal un rol economic prin reglementarea producţiei şi a calităţii produselor, a desfacerii mărfurilor, a procurării materiei prime, a înfiinţării de noi ateliere. În sprijinul lor au fost date numeroase hotărâri prin care se combătea concurenţa între breslele de acelaşi fel şi a meşterilor nebreslaşi, iar vânzarea produselor şi aprovizionarea cu materii prime era protejată prin privilegii.

Așa cum reiese din statute, staroştii erau implicaţi şi în viaţa politică, având îndatorirea de a participa la „consfătuiri ale cetăţenilor şi locuitorilor”[4]. Breslaşii au ocupat diferite funcţii în conducerea oraşului, iar breslele cizmarilor, cojocarilor, croitorilor, măcelarilor aveau câte un vot la alegerea sfatului orăşenesc.

Nu trebuie neglijată nici implicarea breslelor în plan social, prin întrajutorarea membrilor şi a familiilor lor.

Fiecare breaslă avea obligaţii militare faţă de oraş. Membrii ei trebuiau să asigure armamentul, muniţia şi apărarea unui turn şi a unei porţiuni din zidul de apărare a oraşului, iar în timp de pace să asigure paza[5]. La Sibiu celor patru bresle mai importante le revenea asigurarea securităţii porţilor oraşului: Poarta Cisnădiei (măcelarii), Poarta Turnului (croitorii), Poarta Ocnei (cizmarii), Poarta Elisabeta (cojocarii). Breslaşii erau obligaţi să fie mereu pregătiţi de luptă, să facă exerciţii de tras cu arcul şi cu arbaleta. Breslele administrau şi curăţau iazurile, care formau în jurul fortificaţiilor un obstacol natural, iar în compensaţie aveau dreptul să exploateze peştele din aceste ape.

Fiecare breaslă îşi avea propriul său patron spiritual, unele chiar doi sau trei sau, existau cazuri în care un sfânt patrona mai multe meşteşuguri. Primele reprezentări ale patronilor spirituali au apărut pe sigilii încă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, mai târziu, în secolele XVII-XVIII aceştia erau reprezentaţi pe obiectele specifice breslei (ladă, semn, steag etc.) sau chiar pe uneltele meşterilor sau produsele executate de aceştia[6].

Dacă la început activitatea breslelor a stimulat dezvoltarea meşteşugurilor, după aproape cinci sute de ani, regulile rigide care urmăreau menţinerea micii producţii făceau dificilă intrarea în breaslă. Prin limitarea numărului calfelor şi ucenicilor, care erau acceptaţi în organizaţie, acestea au devenit o frână în evoluţia economică a oraşelor, ceea ce a condus la desfiinţarea lor prin decretul din 1872, fiind transformate în cooperative meşteşugăreşti.

Printre breslele care au contribuit la dezvoltarea economică şi comercială a Sibiului se numără cele care se ocupau cu prelucrarea fierului, produsele meşterilor fierari fiind necesare tuturor categoriilor sociale. Perfecţionarea uneltelor şi dezvoltarea meşteşugurilor au determinat apariţia mai multor branşe: lăcătuşii, potcovarii, cuţitarii, securarii, iar mai târziu tinichigii[7]. Numărul mare de meşteşugari şi importul de produse au dus la numeroase nemulţumiri în rândul membrilor breslei. Aceştia au depus mai multe plângeri, care au avut ca rezultat acordarea de privilegii prin care erau protejaţi de concurenţa neloială venită atât din partea meşterilor nebreslaşi cât şi din partea negustorilor. În anul 1521, meşterii fierari din Sibiu, Sighişoara şi Bistriţa au făcut o plângere împotriva negustorilor care aduceau obiecte importate în defavoarea celor autohtone, meşterii cerând confiscarea mărfii acestora. Măsurile drastice luate împotriva negustorilor nu au putut opri importul, de aceea staroştii breslei fierarilor din cele 7+2 Scaune săseşti, au hotărât să se reorganizeze, iar statutele lor să fie reformulate pentru a fi adaptate vremurilor.

Produsele meşterilor fierari autohtoni satisfăceau nevoile populaţiei locale şi o parte din cererile venite din Ţările Române. Fierarii exportau în Moldova şi Ţara Românească arme albe, obiecte de uz casnic şi gospodăresc (furculiţe, linguri, lacăte, sape, securi, seceri, coase, cuie de şindrilă, sârmă, sfredele etc.)[8].

Importanţa acestei bresle pe plan local este demonstrată şi de documentul de la 1575 în care era menţionat Turnul Fierarilor unde se găsea o cantitate însemnată de muniţie şi armament[9].

O branşă care s-a desprins din breasla fierarilor a fost cea a lăcătuşilor, aceştia făceau lacăte de diferite mărimi şi forme, zăvoare, închizători, chei etc. Un document emis la Sibiu în 1506 îi menţionează ca fiind meşterii care ferecau orgile[10].

Dezvoltarea meşteşugului fierăriei şi progresele tehnicii au determinat tendinţa fiecărei branşe de a-şi lărgi sfera de activitate, de aici şi lupta pentru privilegii care să le asigure poziţii cât mai avantajoase în procurarea materiei prime şi desfacerea produselor. Astfel de privilegii obţin lăcătuşii din principalele oraşe ale Transilvaniei.

Pentru a-şi putea apăra interesele, lăcătuşii s-au organizat în breaslă împreună şi au obţinut confirmarea statutelor în 1518. În anul 1581, breslele lăcătuşilor din oraşele ardelene s-au constituit într-o uniune cu statute proprii, obiectele finite ale acestor meşteşugari fiind atât chei, lacăte, zăvoare, închizători, cât şi platoşe, zale sau lănci[11].

O importanţă deosebită o aveau breslele care se ocupau cu producerea armamentului printre aceştia se numără săbierii, meşterii din această branşă sunt amintiţi în registrul de socoteli al oraşului încă de la sfârşitul secolului al XV-lea[12]. O altă breaslă producătoare de armament este cea a scutarilor, produsele lor erau cerute atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. În tehnica de lucru a meşterilor sibieni poate fi observată influenţa orientală, calitatea produselor executate de aceştia a fost recunoscută şi în plan european, scuturi sibiene regăsindu-se la Viena[13]. Alte bresle producătoare de armament au fost: arcarii, archebuzierii, armurierii.

Breasla cositorarilor sibieni era în secolul al XVI-lea alături de cele din Mediaş, Sighişoara, Braşov, una din cele mai mari din Transilvania. Cel mai vechi statut al breslei datează de la începutul secolului al XVI-lea, fiind apoi reînnoit în 1568[14]. Pe lângă prevederile referitoare la preţul produselor, protecţia faţă de meşterii nebreslaşi şi comercianţi el stabilea şi obligativitatea marcării produselor şi a respectării unui raport optim între metale („la 10 funţi cositor, 1 funt plumb”). Dacă statutul amintit are doar câteva articole referitoare la calfe, din anul 1561 s-a păstrat un statut al acestora cu 25 de articole, confirmat în anul 1578. Proba de meşter trebuia executată de calfe în două săptămâni şi consta în executarea mai multor vase: un castron, o cană cu picior, o ploscă şi un vas pentru spălat.

Un document din anul 1580, confirmat în anul 1602, apăra prin prevederile sale meşterii cositorari interzicând repararea şi prelucrarea vechilor obiecte, ca şi importul şi vânzarea de către negustori a obiectelor din cositor.

În anul 1556 cositorarii sibieni erau menţionaţi ca apărători ai bastionului Haller împreună cu olarii, iar în anul 1575, împreună cu meşterii lăcătuşi, un turn[15].

Numărul vaselor din cositor care s-au păstrat este relativ mic datorită topirii lor pentru turnarea altora sau, în vreme de război, pentru turnarea tunurilor. Piesele păstrate – vase de bucătărie, obiecte liturgice, de breaslă sau decorative – au o mare varietate tipologică şi stilistică.

Breasla arămarilor a fost pentru prima dată menţionată în statutul de la 9 noiembrie 1376, din acest document aflăm că ”…arcarii, căldărarii, caretaşii, chimirarii, săbierii şi lăcătuşii să ţină aceeaşi breaslă cu fierarii”. Dacă la început toţi cei menţionaţi făceau parte din aceeaşi breaslă, în secolele XV-XVII – perioada de glorie a breslelor – datorită amplorii pe care a luat-o dezvoltarea meşteşugurilor fiecare branşă s-a constituit într-o breaslă separată. Apariţia cuptoarelor pentru topit minereurile a făcut posibilă şi topirea aramei, astfel s-a născut meşteşugul turnării fontei şi al aramei, strâns legat de nevoile zilnice ale populaţiei[16].

După ce s-au constituit în breaslă, meşterii arămari s-au confruntat cu tot felul de probleme legate de importul aramei şi al produselor din aramă la preţuri mult mai bune decât cele cerute de ei. De aceea în apărarea lor vine, după cum o demonstrează documentul de la 1571, Ştefan Báthori, care interzice importul de cupru. Breasla arămarilor a fost menţionată şi de Emil Sigerus în Cronica oraşului Sibiu. De aici aflăm că în anul 1740, membrii ei au luat în arendă pe o perioadă de 20 de ani atelierul de prelucrat cuprul aflat în Dumbrava Sibiului[17]. Produsele meşterilor arămari aveau o largă răspândire, fiind folosite în bucătărie (oale, căni, forme de cozonac şi prăjituri, piuliţe), în gospodărie sau ca obiecte de cult.

Existenţa meşterilor aurari a fost atestată la Sibiu în anul 1346, prin menţionarea în registrul inventar al bisericii parohiale Sfânta Fecioară Maria a unei comenzi primite de aurarul Kunz pentru executarea unei monstranţe din argint de peste 15 mărci (cca. 3 kg). În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, aurarii sibieni erau menționați, ocupând diferite funcţii politico-administrative. Lipsa breslei aurarilor dintre cele 19 meșteșuguri enumerate în statutul din anul 1376 este surprinzătoare, având în vedere numărul relativ mare al urmelor materiale păstrate.

În anul 1493 aurarii aveau un turn de apărare pe care trebuiau să-l aprovizioneze, să-l echipeze şi să-i asigure paza, fapt ce dovedeşte că erau constituiţi într-o breaslă puternică. Turnul se situa în apropierea aşa-numitului „bastion gol”, pe locul căruia s-a construit ulterior Bastionul Soldisch[18].

Primul statut păstrat al breslei aurarilor din Sibiu este cel din anul 1494, când „cinstiţii şi înţelepţii meşteri ai întregii bresle a aurarilor din Sibiu” au hotărât „scrierea obiceiurilor şi regulilor breslei lor, asemenea celor vechi, care au fost găsite fragment cu fragment, să le aibă oraşul şi ţara spre folosinţă şi stimă”[19].

Pentru a reglementa neajunsurile statutului din anul 1539 şi a-l completa, staroştii breslei sibiene au organizat la Sibiu, în 2 decembrie 1559, întrunirea Uniunii Breslelor de Aurari, la care au participat reprezentanţi ai breslelor din scaunele şi districtele săseşti (Braşov, Sighişoara, Bistriţa şi Mediaş). Breasla aurarilor din Sibiu a fost luată în continuare drept model şi coordona Uniunea Breslelor de Aurari din Transilvania.

Centru protestant, Sibiul a oferit adăpost şi condiţii favorabile exercitării meseriei pentru meşteşugari din Slovacia şi Moravia, care fugeau de persecuţiile religioase. Alături de meşteşugarii-artişti protestanţi veniţi la Sibiu, stabilirea în oraş a aurarului Sebastian Hann în anul 1675 a produs o revigorare şi a dat din nou strălucire meşteşugului.

Pe lângă comenzile primite de meşterii aurari sibieni pentru obiecte de cult, cererile de executare a unor obiecte de podoabă trebuie să fi fost din ce în ce mai numeroase. Portul orăşenesc săsesc punea mare preţ pe anumite podoabe specifice: ace de păr, paftale, cordoane etc., care dădeau un aspect decorativ acestuia şi o notă de prestanţă persoanei care îl purta.

O branşă cu mai puţini meşteri era cea a tâmplarilor, întâlniţi şi sub denumirea de măsari sau dulgheri. Numărul mic de meşteri se explică prin faptul că nu oricine îşi putea permite luxul unui mobilier făcut de aceştia, în general la priceperea lor apelând elitele[20]. Meşterii tâmplari nu se îndeletniceau numai cu fabricarea mobilierului pentru locuinţe, mulţi dintre ei lucrau şi mobilier pentru bisericile din Transilvania, sculptau şi altare, unele dintre ele adevărate opere de artă.

Breasla butnarilor sau dogarilor a avut o importanţă deosebită în cadrul meşteşugurilor medievale fiind menţionată în statutul din anul 1376.

Perfecţionarea tehnicii de lucru a contribuit la sporirea producţiei în cadrul acestui meşteşug; în acest context un rol important l-au avut strungul şi fierăstrăul, uneltele de bază folosite în prelucrarea lemnului. Datorită perfecţionării uneltelor meşteşugul lemnăritului s-a dezvoltat pe o scară tot mai largă, ceea ce a determinat apariţia noilor branşe: tâmplarii – măsarii – dulgherii, rotarii, căruţaşii, butnarii, ferestrarii. Dintre acestea, breasla butnarilor cunoaşte cea mai mare dezvoltare, ei ajungând să se organizeze în a doua jumătate a secolului al XV-lea într-o uniune, care, în anul 1457, îşi votează statutele.

Numărul mare de meşteri precum şi dezvoltarea meşteşugului au determinat apariţia concurenţei între breslele din diferitele oraşe ardelene şi între meşterii breslaşi şi cei nebreslaşi. Tocmai pentru a se apăra de concurenţă, meşterii solicită şi obţin de la autorităţi diverse privilegii. Este cazul butnarilor din Mediaş, ameninţaţi atât de meşterii din Rupea, Sighişoara şi Agnita cât şi de meşterii nebreslaşi, aşa numiţii Störeri, care le făceau o concurenţă neloială pentru că vroiau să vândă la un preţ mai avantajos butoaie în zona Mediaşului, luându-le astfel clienţii[21].

Breasla rotarilor sau a căruţaşilor a apărut şi s-a dezvoltat odată cu comerţul şi mijloacele de transport, meşterii fiind căutaţi şi datorită nevoilor zilnice ale populaţiei. Ei erau apreciaţi şi în Ţările Române, elitele de aici comandându-şi trăsuri, căruţe, care etc., iar cei care îşi permiteau chiar își angajau meșteri[22]. În secolele XV-XVI, meşterii rotari s-au constituit într-o uniune breslaşă. În anul 1490 statutele Uniunii Breslei Rotarilor din cele 7+2 Scaune Săseşti au fost confirmate şi aprobate de Universitatea Săsească[23]. În 1492 rotarii au primit un nou statut de breaslă, iar din anul 1508 datează un document care prezintă inventarul armamentului existent în turnul breslei rotarilor, ceea ce demonstrează importanţa acestei bresle şi pe plan local.

În statutul din anul 1376 au fost menţionate şase bresle care se ocupau cu prelucrarea pielii – pielarii, tăbăcarii, cizmarii, cojocarii – blănarii, curelarii, mănuşarii. Ulterior s-au adăugat şelarii, incluzând şi meşterii ce făceau hamuri, frâie etc. şi trăistarii[24].

În primele etape pielea era prelucrată de tăbăcari şi pielari, produsul final fiind obţinut de celelalte bresle. În încercarea de a limita concurenţa, legile stabileau că pielarii şi tăbăcarii nu puteau cumpăra piei decât din târg şi numai în anumite cantităţi, iar meşterii cizmari puteau prelucra doar cantităţile necesare propriei producţii.

Meşterii tăbăcari din Sibiu au fost pomeniţi prima dată în documente în anul 1367, când, la 24 februarie, breasla lor cumpăra o moară de tăbăcit cu 85 florini[25]. Ei prelucrau pieile crude, le curăţau de grăsime şi impurităţi, conservau blana pentru hainele de blană, le impregnau cu diferite substanţe pentru a fi mai trainice, impermeabile. După statutul comun al breslelor din 1376, în anii 1494, 1540, 1569 breasla tăbăcarilor a primit noi statute, iar principalul privilegiu ce i-a fost acordat în 1569 era interdicţia exportului de piei crude[26]. Pielarii preluau pielea tăbăcită, o vopseau, lustruiau, presau, o imprimau cu decoruri, iar după finisare o distribuiau celorlalţi meşteri. Privilegiile pe care breasla le-a obţinut interziceau sau limitau altor bresle executarea operaţiilor ce le reveneau în prelucrarea pielii şi interziceau negustorilor străini să aducă în ţară piei sau blănuri din Ţările Române.

În anii 1512 şi 1562 breslei pielarilor îi sunt reînnoite statutele, ultimul fiind preluat ca model de celelalte bresle ardelene. În anii 1522 şi 1546 calfele au primit statut, iar documentul din 1546 avea şi prevederi referitoare la ucenici[27]. Privind calfele, se stabilea că proba de meşter se poate da după un an de lucru şi consta în prelucrarea a 12 piei de bou şi 80 de blănuri, din care jumătate piei de capră şi de oaie. În secolul al XV-lea breasla pielarilor era una dintre cele mai puternice din Sibiu. În anul 1491 reprezentantul meşterilor pielari, Cristian, făcea parte din Sfatul oraşului în calitate de jurat, iar cei patru staroşti ai breslei cereau aprobarea să construiască o nouă moară pe Cibin, în locul celei vechi, ruinate. Cererea le-a fost aprobată, pentru construirea ei breasla fiind scutită de impozit.

În documentele din 1492[28] şi 1493[29] în care se făcea inventarul armamentului, tăbăcarii şi pielarii sunt amintiţi ca apărători ai turnului ce le poartă numele, iar în 1457 pielarilor le este repartizată apărarea Turnului Porţii Elisabeta, una din cele 4 porţi importante ale oraşului.

Una dintre cele mai mari bresle din Sibiu era cea a cizmarilor; în anul 1346 era menţionat într-un document Breut cizmarul. După statutul din 1376, care reglementa activitatea mai multor bresle, în anul 1455 breasla cizmarilor sibieni a primit un statut propriu, care a fost apoi întărit în 1491. În anul 1500 şi apoi în 1539 statutul a fost reînnoit şi va fi folosit ca model de cizmarii ardeleni pentru redactarea statutelor propriilor bresle.

De-a lungul secolelor, documentele menţionează numeroase conflicte pe care cizmarii le-au avut cu bresle similare din alte oraşe, în special din Braşov, cu cele care prelucrau pielea – tăbăcarii, pielarii -, cu meşterii nebreslaşi, cu „pantofarii germani”, cărora Maria Tereza le-a permis în 1752 să-şi înfiinţeze bresle separate şi cu „meşterii unguri”, după ce acestora li s-a acordat dreptul la cetăţenie.

Concurenţa dintre bresle a determinat perfecţionarea meşteşugului, promovarea noilor tendinţe în modă şi a unor preţuri accesibile, dar şi crearea Uniunii Interurbane a Breslelor de Cizmari, apărută după ce interesele meşterilor au depăşit graniţele oraşelor unde erau organizaţi în bresle. În 1560 uniunea îşi redactează statutul, iar în 1580 îl completează cu alte articole[30].

Încălţămintea meşterilor sibieni era de bună calitate fiind solicitată de domnii şi boierii de dincolo de Carpaţi. Călţunii importaţi din Sibiu sunt menţionaţi în privilegiile vamale acordate de domnii Ţării Româneşti în secolele XV-XVI, iar cizmele din piele roşie (de ţap şi capră) erau apreciate de românce.

Breasla cizmarilor sibieni a deţinut de-a lungul secolelor mai multe case. Două dintre ele sunt menţionate în cronica lui Emil Sigerus. În 1466 aveau ca sediu o clădire din Piaţa Mică, unde puteau vinde în zilele de marţi şi în zilele de târg încălţămintea confecţionată în atelierele lor[31], iar în 1494 şi-au clădit un nou sediu deasupra Podului Minciunilor[32].

Fiind una dintre cele mai mari, breasla cizmarilor a avut repartizate spre apărare puncte strategice ale oraşului Sibiu: Turnul Pantofarilor, menţionat în 1492 şi 1575, iar în 1556 bastionul Porţii Ocnei.

Menţionaţi în statutul din anul 1376 au fost şi – ţesătorii de lână („lanifices fraternitas”) şi ţesătorii de pânză („textores”). Breasla postăvarilor s-a despărţit de ţesători în secolul al XVI-lea. Într-un document din anul 1572 Blasius Küntz, cetăţean din Sibiu, adevereşte că a vândut breslei ţesătorilor de lână din oraş o luncă din pădurea Dumbrava în vederea construirii unei pive, iar în 1577 postăvarii sibieni cumpărau de la ţesătorii de lână, cu 100 de florini, piua de lângă Poarta Turnului[33].

Postavul alb, negru, gri şi cel pestriţ era cumpărat mai ales de orăşenii de condiţie medie sau săraci, de soldaţi şi era exportat în Ţările Române. Meşterii făceau şi voaluri fine din mătase, ţeseau catifea, pânză pentru lenjerie sau saci de cânepă.

Numeroasele statute care s-au păstrat atestă organizarea şi evoluţia breslelor ţesătorilor. Aprovizionarea cu materie primă, preţurile la articole sau pentru executarea unor operaţiuni, calitatea, dimensiunea produselor şi obligativitatea marcării lor, ca şi măsurile de combatere a concurenţei erau reglementate prin documentele din 1500, 1519, 1536. Pentru promovarea propriilor interese şi breslele ţesătorilor au format uniuni. Ca şi în cazul altor produse ale breslaşilor sibieni, ţesăturile erau vândute şi în Ţările Române şi Ungaria, privilegiile obţinute de meşteri protejând producţia locală şi favorizând exportul[34].

În îndeplinirea sarcinii de apărare a oraşului, ţesătorilor li s-au repartizat spre apărare anumite fortificaţii menţionate în inventarele din 1493 (Turnul Ţesătorilor de Lână), 1556 (bastionul Soldisch), 1575 (Turnul Ţesătorilor şi Turnul Ţesătorilor de Lână).

Croitorii au fost menţionaţi în statutul din 1376 ca fiind organizaţi în două bresle: croitorii şi „mantelarii”. Pe parcursul secolelor al XV-lea – al XVIII-lea, breasla croitorilor a primit statut propriu care îi reglementa activitatea. În Sibiu, ca şi în alte oraşe, breasla croitorilor era una dintre cele mai puternice, atât ca număr al membrilor (între anii 1462-1484 sunt pomeniţi 57 meşteri croitori), cât şi ca putere economică. Pentru întâietatea la procesiunile religioase, croitorii au avut o îndelungată dispută cu blănarii, litigiu soluţionat în anul 1448 în favoarea lor. Breasla avea mai multe case şi un heleşteu. În 1466 îşi construiau o casă a breslei între Piaţa Mică şi Piaţa Mare[35], iar în 1494 un nou sediu în Piaţa Mică[36].

În virtutea obligaţiilor militare, documentele menţionează că întreţineau şi apărau în anii 1457 şi 1556 Poarta Turnului, în anii 1492, 1575 Turnul Croitorilor[37].

Din secolul al XV-lea împărţirea croitorilor era în funcţie de tipul de haine confecţionate: haine la comandă sau „haine gata”. Ultimii făceau haine simple, care erau vândute la târg, iar cei ce le cumpărau apelau la croitorii de „haine la comandă” pentru a le căptuşi şi a le ajusta. Această împărţire s-a făcut în urma unei înţelegeri dintre meşteri, consemnată şi în statutele din secolul al XV-lea. Ea nu era însă întotdeauna respectată ducând la neînţelegeri.

Croitorii din Sibiu au avut conflicte determinate de tendinţa de a limita vânzarea, în Sibiu a produselor unor bresle similare transilvănene, în special cea din Braşov (după cum menţionează un document din 1555), sau dinafară. În 1524 ei obţin interzicerea introducerii şi vinderii hainelor străine în Transilvania, dar interdicţia nefiind respectată, reînnoiesc plângerea după trei ani. Concurenţă le făceau şi meşterii nebreslaşi, în 1587 obştea saşilor interzicându-le acestor meșteri să lucreze în oraşele săseşti. Pentru a-şi apăra interesele în faţa concurenţei, în 1499 meşteşugarii formează Uniunea Breslelor de croitori[38]. În 1769 împărăteasa Maria Tereza a permis „croitorilor germani” să înfiinţeze bresle separate. Ei au creat aşa numita „modă sibiană”, care s-a dovedit a fi pe gustul localnicilor. Concurenţa a fost importantă, moda vieneză a câştigat tot mai mulţi adepţi determinând pe unii croitori saşi să se adapteze noilor cerinţe.

Magistratul Sibiului a încercat, prin diferite legi, să se opună noilor tendinţe în modă care făceau tot mai dificilă delimitarea categoriilor sociale. Pentru a preveni risipa şi luxul, prin „Regulamentul ţinutei şi al poliţiei” din 1752 Magistratul oraşului Sibiu stabilea pentru fiecare categorie de locuitori ce haine trebuia să poarte. Numai prima din cele nouă categorii stabilite prin regulament era exceptată de la respectarea acestuia – „domnii înalţi funcţionari, consilierii guberniali şi proconsulii se vor îmbrăca după propria prudenţă şi chibzuinţă” –[39].

În concluzie, timp de 400 de ani, de-a lungul secolelor XIV – XVIII, Sibiul a fost cel mai important centru meşteşugăresc din Transilvania. Numărul breslelor sibiene acrescut de la 19 în 1376, la 26 bresle în 1719, 34 bresle în 1724, 40 bresle în 1780. Datele conscripţiei din 1750 situau Sibiul pe locul întâi atât ca număr de meşteşugari cât şi ca număr de meserii. Pe parcursul următorilor o sută de ani, el va ceda întâietatea Clujului şi Braşovului, oraşe mai bine situate geografic şi a căror importanţă politică a crescut.

Încă din anul 1766, împărăteasa Maria Tereza cerea autorităților transilvănene să îmbunătățească producția industrială, dar acestea nu au luat nici o măsură pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Măsurile luate de Curtea Viena aveau ca principal scop, desfințarea autonomiei breslelor meșteșugărești, una dintre măsuri a fost reducerea taxei de înscriere în breaslă, de la 300 de florini la 30, și admiterea de noi categorii breslașe[40]. Cu aceste măsuri a început procesul de dizolvare a breslelor și la apariția manufacturilor în cursul secolului al XIX-lea[41]

Muzeul Național Brukenthal, în cadrul colecțiilor Muzeului de Istorie „Casa Altemberger” deține un număr însemnat de obiecte de ceremonial – lăzi, semne, steaguri, sigilii dar și produse lucrate de meșterii fierari, arămari, cositorari, aurari, cojocari etc., primite în custodie de la reprezentanții breslelor în momentul desființării acestora. Pentru a valorifica numărul mare de piese moștenit de la breslele, dar și pentru a aduce în fața publicului vizitator acest  model de organizare extrem de important pentru evoluția economică, politică și socială a orașului s-a organizat în cadrul Muzeului de Istorie „Casa Altemberger” o expoziție dedicată breslelor sibiene.

[1] Comerţ şi meşteşuguri în Sibiu şi în cele şapte scaune 1224-1579, Vlaicu Monica şi colaboratorii, Sibiu, 2003, p. 64.

[2] Gross, L., op. cit., p. 68.

[3] Ibidem p. 70.

[4] Vlaicu, M. et al., op. cit., p. 69.

[5] Pascu, Şt., op. cit., p. 209.

[6] Rus, D. I., Steme şi însemne de breaslă din Transilvania – teză de doctorat, Sibiu, 2004, p. 121.

[7] Pascu, Şt., op. cit., p. 165.

[8] Ibidem.

[9] Vlaicu, M. et al., op. cit., p. 450.

[10] Pascu, Şt., op. cit., p. 166.

[11] Vlaicu, M. et al., op.cit., pp. 263-264.

[12] Ţiplic, M. I., Bresle şi arme în Transilvania (secolele XIV-XVI), Sibiu, 2009, p. 68.

[13] Ibidem, p. 72

[14] Quellen zur Geschichte der Statdt Kronstadt…, pp. 289-291.

[15] Vlaicu, M. et al., op. cit., p. 452.

[16] Pascu, Şt., op. cit., p. 176.

[17] Sigerus, E., Cronica oraşului Sibiu, Sibiu, 1997, p. 42.

[18] Vlaicu, M. et al., op. cit., p.209.

[19] Ibidem, pp. 217-220,

[20] Pascu, Şt., op. cit., p.187.

[21] Ibidem, p. 184.

[22] Ibidem, p. 183.

[23] Vlaicu, M. et al., op. cit., pp. 193-194.

[24] Ibidem, pp. 68-70.

[25] Ibidem, p. 51.

[26] Ibidem, pp. 408-409.

[27] Ibidem, pp. 356-357.

[28] Ibidem, p. 202.

[29] Ibidem, p. 208.

[30] Ibidem, p. 386.

[31] Sigerus, E., op. cit., p. 16.

[32] Ibidem, p. 17.

[33] Vlaicu, M. et al., op. cit., p. 464

[34] Pascu, Şt., op. cit, p. 148.

[35] Sigerus, E., op. cit., p. 16.

[36] Ibidem, p. 17.

[37] Vlaicu, M. et al., op.cit., p. 450.

[38] Ibidem, p. 222.

[39] Schaser, A., Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, 2000, p. 157.

[40] Surdu, B., Problema nașterii manufacturilor în Transilvania, în AIIC, VII, 1946, pp. 151-152.

[41] Ibidem, p. 220.