Astropoezie-Astrocultură-Astroumanism (3) – O astro-analiză a „Luceafărului eminescian”

Anul 2025 a venit cu împlinirea a 175 de ani de a nașterea „Luceafărului poeziei românești” – Mihai Eminescu – și 150 de ani de la nașterea fondatorului mișcării astronomice românești – Victor Anestin -, doi creatori excepționali, care au influențat mișcarea de astropoezie și cosmopoezie a Societății Astronomice Române de Meteori-SARM (cea mai activă și puternică de acest fel din lume din 1996 încoace), cel de-al doilea urmând exemplul marilor popularizatori de astronomie Camille Flammarion în spațiul de limbă franceză și Richard Hinckley Allen în spațiul anglo-american, care au inclus versuri despre Cosmos de clasici în opera lor de iluminare a publicului larg.

Acum însă mă voi limita doar la Eminescu și probabil voi scrie mai multe despre Anestin în numărul viitor. (Aici trebuie să mai menționez că în cărțile mele recente l-am citat masiv pe Victor Anestin și am făcut-o în limbajul original de la începutul secolului 20 tocmai pentru că am dorit să redau fidel farmecul unei epoci culturale superioare ca deschidere, onestitate și strălucire celei de acum și ținând cont că oricine cu preocupări literare minime poate converti opera acestuia în limbajul și gramatica de astăzi.)

Am spus de mai multe ori că, din punctul meu de vedere, un podium al poemelor (cu valențe) astronomice, de mari dimensiuni, din literatura română ar arăta astfel:

„Luceafărul” de Mihai Eminescu;
„Spre Infinit” de Alexandru Anestin, fratele lui Victor Anestin (publicat în 1908 în revista națională de astronomie „Orion”, în care este prezentat, într-un mediu realist-astronomic, o călătorie imaginară prin Univers;
„Apoteoză (lui Iuliu Maniu)” de Constantin Dumitrescu-Cunctator (compus în 1961 în închisoarea politică de la Galati și publicat după Revoluție), care împletește strălucitor astronomia cu astromitologia românească.

(Din păcate, ultimele două nu au fost „adoptate” nici până azi de critica literară din Roamnia, în ciuda semnalelor pe care le-am dat de mai multe ori în timp.)

Iar în ce privește „Luceafarul”, trebuie să spun că, fascinat de acest poem, am publicat în „WGN (the Journal of the International Meteor Organization)”, numărul 27:5 din 1998, un articol în limba engleză, „Luceafarul: a Romanian Meteor-Inspired Poem”, pe care l-am scris împreună cu vicepreședintele de atunci al Organizației Internaționale de Meteori, britanicul Alastair McBeath.

Articolul a fost republicat ulterior de cea mai mare bibliotecă digitală de astronomie din lume, realizată de NASA, Harvard University și Smithsonian Institution, precum și pe website-ul Cosmopoetry – SARM and Friends.

Iar acum, pentru a onora jubileul eminescian amintit la început, voi reda mai jos acel articol pentru prima dată în limba română (tradus de mine relativ recent):

LUCEAFĂRUL – UN POEM ROMÂNESC INSPIRAT DE METEORI

De Andrei Dorian Gheorghe și Alastair McBeath

Poemul „Luceafărul”, scris de Mihai Eminescu și publicat în 1893, este considerat cea mai mare capodoperă poetică românească.

Pentru comemorarea în 1999 a 110 de ani de la moartea autorului, prezentăm aici o scurtă discuție despre imaginea astronomică a poemului, care include reutilizarea unor credințe certe despre meteori din folclor și mituri românești din vechime.

Poeții și scriitorii s-au inspirat de multă vreme din minunile cerului nocturn.

Citindu-i, mulți oameni au început apoi de foarte tineri să învețe astronomie după ce au văzut frumusețile cerului de noapte.

Aceasta este în mod sigur adevărat în cazul ambilor autori ai acestei lucrări.

Astfel, această imagine tinde să aibă un impact foarte durabil asupra minților tinere impresionabile.

Deși mulți membrii ai IMO au devenit mai târziu implicați în studiul științific al meteorilor și al altor aspecte ale astronomiei, este clar din conversațiile avute cu oamenii de la ultimele câteva Conferințe Internaționale de Meteori, din corespondență sau din studiul global al lui Godfrey Baldacchino (n.a.: „șeful” observatorilor de meteori din Malta) despre astronomii meteorilor, că o proporție considerabilă a acestora simt de asemenea o atracție emoțională drept răspuns la vederea cerului de noapte și a meteorilor.

Ceea ce, desigur, nu este surprinzător, întrucât oamenii nu sunt ființe lipsite de emoție.

Faptul că poezii ocazionale, articole și scrisori conținând mitologie a meteorilor au apărut în paginile WGN, reprezintă o reflectare avansată a acesteia.

Într-adevăr, noi doi deja am prezentat o discuție despre mitologia românească a meteorilor către comunitatea iubitorilor acestora (n.a.: este vorba despre lucrarea „Romanian Meteor Mythology”, pe care am susținut-o la Conferința IMO din 1997), iar aici ducem acest concept mai departe, examinând imaginea astronomică a meteorului din poemul Luceafărul, bazat el însuși pe mituri vechi și povești românești.

Mihai Eminescu este considerat poetul național român prin excelență și cel mai mare spirit românesc al timpurilor moderne.

Deși acest „Shakespeare al românilor” a lucrat ca bibliotecar, inspector școlar și jurnalist ca să-și câștige existența, el a iubit astronomia și a urmărit cursuri astronomice când a fost student, în anii 1870, la universitățile din Viena și Berlin.

În multe din lucrările lui poetice, el a atins teme astronomice, incluzând cosmogonie, astrometrie, Soare, Lună, stele și diverse fenomene atmosferice, astfel încât mai mulți cercetători români, incluzându-i pe Armand Constantinescu, Al. Dima, Virgil V. Scurtu, Dănuț Ionescu și Ion Holban (în Republica Moldova) au realizat studii dedicate astronomiei din creațiile lui Eminescu.

De departe cel mai important poem influențat de astronomie al lui Eminescu este „Luceafărul”, încă privit drept capodopera literaturii române, care a fost inițial publicat la Viena în 1883 (în almanahul societății tinerilor studenți români).

Noi am folosit versiunea originală a acestuia, din care am tradus toate citatele în engleză de aici.

Este o lucrare lungă, conținând 98 de strofe, ce a fost inspirată îndeosebi de un aspect al mitologiei românești a meteorului, o variantă conținând bolidul-om-dragon (n.a.: în astronomie un bolid este un meteor mai strălucitor în aparență decât orice planetă), un balaur sau un zmeu ca un vrăjitor erotic, care în mod magic apare în visele tinerelor fecioare.

În acest poem, ființa se numește Luceafărul, un nume care în folclorul românesc se obișnuiește să reprezinte cea mai strălucitoare stea de seară (în practică, aceasta este în general planeta Venus sau alteori Jupiter, oricare este mai proeminentă la crepuscul, depinzând desigur de momentul din an și de poziția celor două planete).

Totuși, Luceafărul este și varianta fonetică a lui Lucifer, provenind din latinescul lux = lumină și ferre = a străluci.

Lucifer poate încă să fie folosit în engleză, în general poetic, drept termen pentru Venus, dar ca stea de dimineață, vestind răsăritul.

Poemul-poveste Luceafărul începe cu frumoasa prințesă Cătălina, mândră

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele

care se îndrăgostește de ființa cerească Luceafărul, steaua de seară, și îi cere să o viziteze:

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!

Astfel, ea îi dă Luceafărului motiv să intre în visele sale ca un zmeu magic, pe care astfel îl vede pentru prima dată frumos ca un înger, spunându-i că este fiul cerului şi al mării, şi arătând fizic precum un rege tânăr cu părul blond şi moale…

El îi cere Cătălinei să-i devina soție şi să accepte să trăiască împreună în lumea submarină, în „palate de mărgean”, unde îi promite o eternitate în care toți cei din ocean îi vor împlini orice dorință.

Dar ea îl refuză, speriată.
A doua oară, Luceafărul îi apare Catalinei în vis arătându-i-se ca un demon frumos, fiu al Soarelui şi al nopții, însă acum este îmbrăcat mai degrabă într-o formă ceva mai meteorică:

Pe negre viţele-i de păr

Coroana-i arde pare,

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare.

Apariția unui meteor strălucitor poate fi ușor invocată într-o astfel de imagine cu calitatea de fiu al Soarelui şi al nopții, în special pentru că termenul de balaur este unul folcloric românesc pentru desemnarea unui astfel de fenomen ceresc.

Apoi Luceafărul îi cere din nou Cătălinei să devină soția lui, tentând-o cu alte promisiuni meteorice:

O, vin’, în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mândră decât ele.

Aceste două apariții sunt tipice pentru felul în care balaurii se transformă prin visul fetelor în cuceritori supraomenești ai inimilor fecioarelor, după cum s-a demonstrat în diferite basme şi legende românești.

Reacția fetei, deopotrivă fascinată şi speriată sau respinsă de omul-bolid-dragon, este de asemenea tipică.

Și la cea de a doua invitație Cătălina refuză avansurile Luceafărului, spunându-i că, deși îi aude vorbele, nu le înțelege, dar tentația este prea mare, astfel că se înmoaie destul ca să-i sugereze că iubirea lor imposibilă poate fi posibilă numai dacă el ar deveni un om muritor.

Îndrăgostitul Luceafăr pornește imediat să ceară permisiunea de a deveni om pe de-a-ntregul de la Părintele Universului, brăzdând din nou cerul nopții cu acorduri meteorice.

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Există multe zboruri fascinante descrise în diferite feluri prin mitologiile lumii, dar este clar că Eminescu, descriind zborul Luceafărului, a folosit zborul unui meteor ca punct de pornire.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne’ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

După care zborul său ajunge în întunecatul vid fără timp dintre stele.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

Unii au sugerat că această imagine este descrierea unei găuri negre, care deși este în general privită ca un concept modern, ar putea fi datată din 1798 ca provenind din opera lui Pierre Laplace.

Ajungând la Părintele Universului, Luceafărul îi cere:

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire…

Dar Tatăl nu se lasă impresionat și îi răspunde:

-Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume;(…)

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăşi soare;

În acest răspuns, noi aflăm tradiția populară a stelelor căzătoare reprezentând candele în cer, luminate când o persoană se naște și căzând spre a se stinge când aceasta moare, la fel ca în cosmologicul adevăr că viața și moartea coexistă în Univers.

Părintele continuă, întrebându-l:

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă.

Observația lui este bine fundamentată.

În absența Luceafărului, deși nu-l poate uita complet, Cătălina s-a îndrăgostit de tânărul Cătălin.

Prințesa a realizat că Luceafărul trebuie să rămână pentru totdeauna departe de lumea în care ea locuiește, dar continuă să fie torturată de gânduri despre imposibila iubire pe care o păstrează pentru Steaua Serii.

Există și aici o posibilitate meteorică, întrucât dragostea dintre Cătălin si Cătălina s-a născut printre tei, și poate că grăbitul flash al unui bolid în mișcare ce a ajutat inspirației lui Eminescu a fost chiar un meteor rapid și cu o trenă lungă din curentul Eta Acvaride, ce a apărut într-o dimineață de primăvară de sfârșit de Aprilie sau început de Mai.

Poemul se încheie cu Cătălina văzând întoarcerea Luceafărului în cerul de seară și, fiind copleșită de sentimentele ei încă o dată, îl cheamă din nou să coboare la ea, așa cum o făcuse în trecut.

Luceafărul însă este șocat de trădarea ei și de astă dată rămâne în locul lui înalt și distant, întrebând-o:

-Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Versurile finale conțin puțin confort:

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.