Șezătoarea în Maramureș: între poveste, meșteșug și identitate culturală

 „Cât se-aude fusul în sat, satul trăiește.

În Maramureș, fusul încă se aude.”

 Șezătoarea, fenomen complex cultural, este un obicei în care muncile gospodărești devin prilej de socializare, cântecele și jocul mediază relațiile dintre tineri, iar poveștile, descântecele și ritualurile întăresc identitatea colectivă.

În serile lungi și liniștite de iarnă din satele Maramureșului, lumina caldă a lămpilor și căldura focului din cuptor aduna femeile și fetele harnice în șezătoare.

Odinioară, înainte de a începe șezătoarea, femeile întrebau încă din prag, într-o manieră politicoasă și ușor umoristică: „Face-i bine să ne lași în șezătoare? Că ți-i casa mare și încăpem mulți… și or veni feciori și fete și or juca”. Femeile știau că răspunsul nu era doar o permisiune, ci și un legământ tainic: acela de a aduce comunitatea laolaltă, cuvintele  subliniind esența șezătorii: ospitalitate, comunitate și continuitate.

Odată începută șezătoarea, casa devenea, preț de câteva ore, centru simbolic al satului, un spațiu al inițierii și comuniunii, un spațiu în care firele de lână și cânepă se împleteau cu practici vechi prin care tinerele erau inițiate cu atenție de către bătrânele satului.

În spațiul cald și viu al casei, torsul nu era doar o muncă, ci un mod de a povesti. Fiecare rotire de fus, fiecare fir subțire de lână și fiecare împunsătură cu acul dezvăluia o amintire, o glumă, o emoție, în timpul care părea că se scurge altfel decât de obicei.

Caierele erau pregătite din timp, iar în momentul în care femeile începeau torsul, un șuier lin și ritmic, asemeni unei rugăciuni spuse în șoaptă, se auzea necontenit:

„Eu torc să fac cioareci și obiele, că la iarnă îi frig… Eu torc de niște șterguri, să am în ce pune merinde la oameni în câmp, la vară… Eu torc de urzitură cu bumbac laolaltă, să putem pune teară, să facem pânză pentru izmene și cămeși la bărbați… Tu toarce mai mult, că eu îndrug să avem de urzitură și la țolurile cele în vâltoare… Eu dacă am atâta lână, o să îndrug mai gros… Eu nu torc, eu destorc, ca să pun în sus pe fus…”

Șezătoarea era un prilej perfect pentru ca fetele tinere să deprindă meșteșuguri dintre cele mai arhaice: al torsului cânepii și al lânii, al țesutului, al „împistririi cămeșilor”, dar și ca acestea să își dovedească hărnicia în fața feciorilor care veneau în șezătoare, deoarece priceperea și hărnicia tinerelor era un criteriu esențial în evaluarea lor socială și matrimonială.

Aducerea feciorilor în șezătoare reprezenta un moment important pentru tinerele fete. Invocarea lor nu se făcea oricum, ci se apela la descântece ludice, prin care fetele, urmărite îndeaproape de femeile măritate, torceau, nu doar lână, ci și destinul lor.

Datul cu sita (ciurul) sau torsul feciorilor erau printre cele mai cunoscute practici înfăptuite pentru ca feciorii să vină în șezătoare, tinerii având astfel posibilitatea de a se cunoaște mai bine.

„Ce torci, ce torci? Feciori, feciori, de prin tăte șezători… să n-aibă stare, nici alinare, până la noi în șezătoare… stropșele în obdiele, furnici în opinci, să n-aibă stare până aici.”

„Ce torci, ce torci? Eu nu torc, eu destorc, să pui în sus pe fus, să ne vină feciori mulți, să ne învârtă ca pă fus.”

Întâlnirea, socializarea tinerilor și stabilirea relațiilor dintre aceștia duceau adesea la căsătorie și aveau un rol semnificativ în cadrul șezătorii. În acest sens, pe lângă descântecele și glumele spuse cu subînțeles de către tinere, acestea apelau și la interpretarea anumitor cântece prin care invocau venirea feciorilor în șezătoare.

Nu vine badea, nu vine } bis

Gândește că nu-i la cine.

Nu vine că nu-i acasă } bis

Ori poate mă-sa nu-l lasă

Mă-sa l-ar pute lăsa } bis

Știu că nu i l-oi mânca.

Numa un pic l-oi săruta } bis

Și iară i l-oi lăsa. (Horitoarele de Lăpuș)

Astfel, atrași de fete, de cântece și de atmosfera veselă, feciorii intrau cu zâmbetul în colțul gurii, iar fetele se prefăceau surprinse. De multe ori, feciorii invitau câte o fată în tinda casei să stea de vorbă. Printre tors, depănat și cântece, poveștile se nășteau firesc, iar tinerii se bucurau de oportunitatea de a sta de vorbă și de a se cunoaște mai bine.

Uneori, feciorii aduceau chiar și ceterași pentru a înveseli atmosfera și nu de puține ori se apucau de joc. Formulele folosite de către tinere și diversele practici erau asemeni unor porți între lumi, deoarece acestea nu erau doar simple chemări, ci întâmplări prin care magia și socialul se întâlneau.

De asemenea, în cazul în care se plăceau, tinerii obișnuiau să își ofere unul celuilalt diferite daruri. Darurile erau oferite de către fete feciorilor și invers, nu doar în semn de apreciere și simpatie, ci și cu intenția de a începe o relație. Cele mai întâlnite cadouri oferite pe vremuri erau: furca de tors, zgărdanul, maiul, batista, suveica și „întindeica” (unealtă folosită la războiul de țesut pentru întinderea pânzei pe orizontală).

Feciorii ofereau fetelor obiecte realizate din lemn, pe care le sculptau într-un mod deosebit și care se deosebeau de celelalte obiecte cu rol identic, prin ornamentica bogată.  Pe de altă parte, nici fetele nu se lăsau mai prejos, pregătind pentru feciori batiste „împistrite” sau zgărdane țesute, pe care, ulterior, aceștia le purtau la clop.

Furcile de tors, folosite de către fete și femei în șezători, aveau o importanță deosebită în relațiile dintre tineri. Acestea erau lucrate de către feciori, iar cu timpul, pe lângă rolul utilitar pe care îl aveau, furcile de tors au căpătat și un atribut de mesager al dragostei, fiind astfel, dăruit fetelor dragi. Această atenție era cunoscută drept un dar de mare preț din partea feciorului pentru tânăra pe care o plăcea. Uneori flăcăii lucrau mai multe furci, dar ele se diferențiau prin ornamentare și inscripții de cea lucrată pentru fata iubită.

În unele sate, feciorul care dorea să curteze o fată obișnuia să îi dăruiască acesteia în șezătoare o furcă de tors (în alte zone furca era pusă la poarta fetei) pe care o ornamenta într-un mod special și pe care, la final, își scrijelea numele.

Fata trebuia să ducă furca acasă și să discute mai întâi cu cei ai casei despre întâmplare pentru a primi acceptul familiei de a începe o relație cu feciorul.  A doua zi, dacă răspunsul tinerei era pozitiv, ea se apuca de tors pe prispa casei pentru a fi văzută de fecior, acesta înțelegând că e semn bun. Dacă era refuzat, atunci furca era lăsată la poartă, iar în momentul în care era găsită de către fecior, acesta o rupea și o arunca în șanț.

Chiar dacă nu era primită de către fată, furca nu putea fi oferită altei tinere, deoarece se considera ca purta valențe negative, care s-ar fi putut răsfrânge asupra altei relații.

Folosite tot ca transmițătoare a sentimentelor de iubire, suveicile și „întindeicile” erau  utilizate de către fete la războiul de țesut. Acestea erau decorate cu diverse motive geometrice, iar uneori era incizat numele feciorului și anul în care acesta a dăruit obiectul fetei.

Dacă feciorii, de cele mai multe ori, dăruiau fetelor aceste obiecte în șezătoare, tinerele aveau ocazia să le ofere feciorilor mici atenții în sat, la joc.

Toate aceste mijloace de comunicare nonverbală aveau un rol bine definit în comunitate, șezătoarea oferind tinerilor ocazia de a stabili viitoare căsătorii.

Nelipsit din șezătoare era și „furatul fusului”, mai ales în cazul în care cei doi tineri se plăceau reciproc. Astfel, feciorii furau fusul fetei dragi, iar aceasta trebuia să plătească fusul cu un sărut pentru a-l putea recupera.

Pe lângă secretele referitoare la vechile meșteșuguri, la modelele și tehnicile noi de cusut și gospodărit, femeile le povesteau celor mai tinere și despre experiențele proprii, dându-le sfaturi care să le ajute pe viitor, îndeosebi când vor deveni soții. Fetele aflau astfel, fel și fel de povești din sat, dar și obiceiuri, interdicții și diferite credințe și superstiții.

Bărbații și copiii, la rândul lor, se ocupau deseori de „desfăcatul mălaiului”, pregătind boabele pentru măcinat. Munca devenea, și în acest caz, prilej de poveste, iar sunetul boabelor care atingeau covata de lemn făceau parte din muzica serii. Munca lor, deși mai puțin spectaculoasă, completa ansamblul ritualic și reconfirma diviziunea tradițională a rolurilor, fiind totodată și un semn al solidarității comunitare. Gesturile simple, cotidiene, căpătau o altă valoare rituală atunci când erau practicate împreună, într-un astfel de context.

Șezătoarea era mai mult decât o practică, era un sistem de cunoaștere tradițională unde nimic nu era făcut la voia întâmplării. Aici învățai lucrând, observând și ascultând povești. Fiecare ornament, fiecare cusătură și fiecare bucată de pânză căpăta un sens, în timp ce instrumentele folosite – furca, fusul, caierul, vârtelnița, teara – nu erau doar unelte, ci semne identitare, care poartă în sine povestea celui care le-a făurit.

Organizate în serile de iarnă, care se așterneau devreme peste satele învăluite de fum, șezătorile constituiau, așadar, un eveniment important pentru comunitățile de la sate. Aici, în acest spațiu al muncii, al socializării și al inițierii, cânepa, lâna și bumbacul se transformau în fire nesfârșite. Lumina lămpii și trosnetul lemnelor care ardeau păreau să țină între ele firele nevăzute ale lumii, iar glasurile fetelor și ale feciorilor se împleteau cu jocurile tradiționale, comunitatea regăsindu-și ritmurile cele mai profunde.

Astfel, între furca de tors și hora veselă, între descântec și ștergar, între vechi și nou, șezătoarea rămâne un act de povestire a lumii, iar comunitatea, cea care țese firul poveștii mai departe.

Astăzi, în Maramureș, șezătorile au căpătat noi forme, dar și-au păstrat elementele autentice. Participanții vin cu furcile de tors, cu horile vechi și cămeșile atent lucrate și aduc bucatele tradiționale și buna dispoziție „în traistă”. Astfel, șezătoarea devine patrimoniu viu, un spațiu care nu evocă doar trecutul, ci și creează continuitate între generații.

Șezătorile organizate în prezent își propun să întărească sentimentul de apartenență, să valorifice patrimoniul spiritual și să reactiveze memoria culturală a comunității, tinerii parcurgând astfel o etapă de consolidare identitară.

În aceste contexte, comunitatea se recunoaște pe sine și patrimoniul imaterial își găsește expresia cea mai firească: aceea de a fi trăit, împărtășit și transmis mai departe.

Într-o lume grăbită, șezătorile redevin spații ale încetinirii și ale reconectării, în care „cămeșile împistrite”, horile, ghicitorile, pâinea făcută în cuptor și poveștile bătrânilor sunt aduse din nou în lumină. Acestea evoluează firesc, hrănite de dorul de rânduială, de nevoia de comunitate și de dragostea pentru frumosul simplu. Pentru mulți, aceste șezători contemporane devin o ancoră, o formă de identitate și de sens într-o realitate marcată de schimbări permanente.

 

Bibliografie:

Filip, Gabriela, Daruri oferite de către tineri în Țara Lăpușului, Revista de lingvistică și cultură românească, nr. 45/2025, București

Sursă foto: Cristian Robescu