Acesta este textul unei conferințe ținute de autor la Academia Română, pe 24 mai 2001.

Bucovina este numele unui teritoriu ale cărui graniţe şi-au pierdut de mult conturul exact; e aproape un teritoriu de legendă. În diferite regiuni ale României pot fi întâlniţi moldoveni care se consideră bucovineni, deşi vatra lor se află departe de Bucovina. Dar nu greşesc totdeauna şi, sigur, nu toţi.

Ca realitate istorică şi nume de ţară din cuprinsul Imperiului Habsburgic[1], Bucovina a existat pe parcursul a 144 de ani, între 1774 şi 1918.

Pentru meritul de a fi intervenit în medierea conflictului ruso-turc din anii 1768–1774, Austria a primit drept recompensă din partea Turciei nordul Moldovei[2], botezându-l curând Bucovina. Opoziţia pe care a făcut-o Moldova, pe motiv că Înalta Poartă nu putea dispune de un teritoriu ce nu-i aparţinea, a rămas neluată în seamă, dar nu fără urmări: domnul Moldovei, Grigore Ghica, avea să fie ucis.

Faptul că Austria intra în posesia acestui teritoriu nu era întâmplător. În 1773 împăratul Franz Iosif, aflat în vizită în Transilvania, îi scria mamei sale, Maria Tereza, că minunat ar fi dacă Austria ar putea căpăta colţul de pământ dintre Transilvania, Maramureş şi Pocuţia, pentru a asigura o legătură mai lesnicioasă între Transilvania şi Galiţia[3].

În anul 1918, pe fundalul evenimentelor ce au urmat destrămării puterii habsburgice, Bucovina şi-a declarat suveranitatea faţă de Austria, iar Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea necondiţionată cu regatul României. Prin decretul-lege nr.3745/1918, statul român declara ,,în vigoare” legile existente la acea dată în Bucovina, asigurându-i-se o largă autonomie, pentru încadrarea treptată în sistemul statului unitar român[4]. După 1944 partea nordică a Bucovinei a fost ocupată de Uniunea Sovietică, formând cea mai mare parte a regiunii Cernăuţi, fără însă a corespunde cu aceasta: astăzi regiunea Cernăuţi cuprinde şi o parte din teritoriul fostului ţinut al Hotinului, care până în 1918 aparţinuse guberniei Basarabiei, şi localităţi din fostul ţinut al Herţei, care până în 1944 aparţinuseră României.

Partea de sud a Bucovinei se cuprinde astăzi în judeţul Suceava, dar limitele judeţului sunt mai largi, incluzând şi teritorii ce aparţinuseră până la 1918 judeţelor Dorohoi şi Botoşani. În linii mari, frontiera dintre Bucovina şi România pornea, înainte de 1918, din vecinătatea estică a oraşului Siret şi se îndrepta spre sud, cu o uşoară deviere spre est, ajungând, pe Pârâul Mitocului, la apa Sucevei, unde separa Iţcanii, rămaşi în Bucovina, de Burdujeni, aparţinând României[5]. Hotarul urma apoi albia râului Suceava, până în apropiere de satul Ştirbăţ, de unde îşi schimba cursul spre vest şi, urmând pâraiele Şomuzul Mare, Şomuzul Mic, Hraniţa, ajungea la apa Moldovei; urma apoi linia obcinilor dintre Moldova şi Bistriţa, spre care cobora în apropiere de pârâul Neagra; se suprapunea apoi peste albia acestuia până spre Pietrele Roşii, după care îşi schimba direcţia spre nord, trecând pe la Cârlibaba şi pârâul Săratei, spre apa Ceremuşului, care forma hotarul cu Galiţia.

Pentru teritoriul desprins din Moldova la 1774 s-a folosit şi uneori încă se mai foloseşte denumirea Ţara de Sus, dar între teritoriile numite Ţara de Sus şi Bucovina nu este corespondenţă. Ţara de Sus sau Moldova de Sus, cum apare la Dimitrie Cantemir[6], cuprindea ţinuturile Hotin, Cernăuţi, Suceava, Dorohoi, Hârlău, Neamţ şi Bacău, iar scaunul vornicului, cârmuitorul Ţării de Sus, se afla la Dorohoi. Din teritoriul Ţării de Sus au intrat în componenţa Bucovinei ţinutul Cernăuţilor şi părţi din ţinuturile Suceava şi Hotin. Confuzia se poate explica dacă avem în vedere Diploma imperială din 9 decembrie 1862, unde se spune că: ,,[…] ţara aceasta se ţinea sub stăpânirea principilor Moldovei de aşa-numita Ţara de Sus; mai târziu se numea Arboroasa, Plonina şi în urmă Bucovina”[7]. Textul documentului precizează însă că teritoriul cu pricina se ţinea de Ţara de Sus şi nu coincidea cu aceasta, care era mai întinsă.

Primele referiri documentare privitoare la teritoriul moldovenesc  anexat de Austria la 1774 probează că acesta nu avea, la acea dată, un nume. În prima proclamaţie, din 16 noiembrie 1774, a comandantului trupelor de ocupaţie, generalul Gabriel Spleny, se vorbeşte despre ,,această bucată de loc a Moldovei”, iar în anul următor acelaşi general, devenit guvernator al regiunii, folosea, tot  într-o proclamaţie adresată locuitorilor, aceeaşi expresie, el însuşi autointitulându-se brigaderius et confinorum Moldaviae. În documentele de cancelarie teritoriul era numit Moldova Imperială, spre a se delimita de Moldova Turcească.

Înainte de impunerea numelui Bucovina s-au folosit şi altele: Generalatul Moldovenesc, Comitatul Sucevei, Cordon, Cordun, Cordunul Împărătesc, Cordunul Nemţesc etc. Diversitatea formulelor folosite probează grija manifestată de Viena în alegerea unui nume ,,potrivit”. Ilustrativ este faptul că preşedintele Consiliului Aulic de Război al Vienei găsea nepotrivită şi respingea, în ianuarie 1775, cu câteva luni înainte de semnarea cu Turcia a convenţiei de cedare a teritoriului, denumirea Generalatul Moldovenesc, propusă de comandantul forţelor militare din Galiţia, care subordona teritoriul Bucovinei din punct de vedere militar.

La fel de nepotrivită se dovedea a fi şi denumirea Comitatul Sucevei: pe de o parte incomoda faptul că Moldova reînfiinţase ţinutul Sucevei, cu capitala la Fălticeni; pe de altă parte, incomodă era prezenţa numelui vechii cetăţi de scaun a Moldovei, care ar fi putut menţine trează pentru locuitori amintirea vremilor trecute. Neîndoielnic, alegerea Cernăuţilor drept capitală de provincie, în dauna Sucevei, care altfel convenea mai mult, fiind în acord cu planul de expansiune a Austriei asupra întregii Moldove, îşi află aici o explicaţie care numai cu greu ar putea fi contestată.

Pentru perioada de început a stăpânirii austriece păreau potrivite denumirile Cordon, Cordun, cu variantele lor. Se întâlneau în acelaşi cuvânt două sensuri: ,,graniţă” şi ,,cordon sanitar, măsuri de izolare a unui teritoriu împotriva epidemiilor”. Izolarea nordului Moldovei de restul ţării se impunea din considerente de sănătate, care trebuia asigurată supuşilor coroanei habsburgice. Iar măsurile luate au avut, indubitabil, un efect benefic pentru populaţia din Cordon, scutită de epidemii, care bântuiseră până atunci în Moldova. Denumirea Cordun, mai ales în această formă, ajunge să se refere însă nu numai la graniţa propriu-zisă, ci la întreg teritoriul dezlipit de la Moldova, atât pentru cei dinăuntrul, cât şi pentru cei din afara teritoriului delimitat de cordon: la 1776 Mihalache Onciul, ,,mazil din Cordun”, solicita ajutorul autorităţilor pentru rezolvarea unei pricini pentru o moşie de pe Ceremuş; în 1779 Cancelaria de la Iaşi acorda scutiri călugărilor de la Mânăstirea Solca, aflată ,,în Cordon”; la 1781 mitropolitul Gavril al Moldovei se referea, într-o scrisoare către episcopul Dosoftei al Rădăuţilor, la lăcaşurile de cult ,,ce se află în Cordon”[8]; într-o scrisoare particulară din Moldova anului 1782 se vorbeşte despre ,,Suceav(a) în Cordon”[9].

Pentru o perioadă de timp numele Cordun/ Cordon s-a folosit şi oficial în paralel cu Bucovina; la 1833 un inspector cezaro-crăiesc îşi informa superiorii că soldaţii ,,companiei I din Cordon” prinseseră locuitori aducând clandestin sare din Moldova; chiar şi într-un raport diplomatic francez, din 1795, apare acest nume: ,,la surveillance des officiers du Cordon”[10]. Numele Cordun va circula însă mai ales în vorbirea localnicilor, care au început să fie numiţi, de ei înşişi sau de moldoveni, corduneni. Multe familii chiar vor lua acest nume; în cartea de telefon a Sucevei pe anul 2000 numele Corduneanu, cu varianta Cordunean, apare de 46 de ori. Oficial însă numele Cordun nu avea şanse să reziste prea mult: chiar ca idee,  cordonul trebuia să dispară, căci comunica prin sine ideea de izolare.

Denumirea Bucovina s-a impus destul de repede. După istoricul german Raimond Friederich Kaindl, ,,în noiembrie 1775 cuvântul Bucovina era considerat adevăratul nume al teritoriului dobândit”[11], reuşind să le înlocuiască pe celelalte. Explicaţia pentru rapiditatea cu care s-a impus numele Bucovina în administraţia habsburgică ne-o oferă acelaşi istoric: asigura cel mai lesne distincţia de ,,ţara căreia îi aparţinuse până atunci”, Moldova, căci nu invoca, cel puţin la modul direct, realităţi ale spaţiului moldovenesc, care ar fi putut redeştepta imagini ale timpului când teritoriul fusese parte integrantă a Moldovei, iar locuitorii să pretindă revenirea în graniţele vechiului stat.

În impunerea numelui Bucovina nu poate fi neglijată apropierea de numele folosit ocazional de germani, Buchenland, cu aceeaşi semnificaţie ca şi  Bucovina: ,,ţară de fagi”.

La baza toponimului Bucovina se află apelativul bucovina, de origine ucraineană, format de la tema slavă comună buk- ,,fag”, uşor de identificat în toponime de pe întreg teritoriul românesc; Iorgu Iordan înşiră, în Toponimia românească, Bucureşti, 1963, 32 de toponime, răspândite din Bucovina până în Banat, cu înfăţişările: Bucova, Bucovăţ(ul), Bucovel(ul), Bucovicioara, Bucov(ul), Bucul, Bucovina, Bucoveni, Bucovineni etc. În spaţiul bucovinean numărul toponimelor create pe baza aceleiaşi teme buk– este mai mare. Dicţionarul geografic al Bucovinei, publicat de Em. Grigorovitza la Bucureşti, în 1908, dă, pentru spaţiul restrâns al Bucovinei, 11 nume de locuri formate pe baza v. sl. buk-, celor prezente la Iorgu Iordan adăugându-li-se Bucovineşti şi Bucovinca. Pentru acelaşi spaţiu, al Bucovinei, dispunem şi de lucrarea lui Nicolai Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, (2 volume, Editura Anima, 1996), care realizează cel mai bogat inventar de până la 1945 al toponimelor bucovinene. Toponimele cu baza în v. sl. buk- sunt numeroase; în plus faţă de cele prezentate mai sus, apar: Bucovata, Bucoveica, Bucovenca, Bucoviţa, toate de expresie ucraineană.

Dar aria de răspândire a acestor toponime nu corespunde cu spaţiul bucovinean în totalitatea lui, ci formează un teritoriu restrâns, o insulă alungită, care începe  din fostul district Vijniţa, situat în treimea nordică a Bucovinei, şi se întinde până la Gura Humorului. Aceasta corespunde, cel puţin parţial, cu afirmaţia pe care o făcea la începutul secolului al XX-lea suceveanul Iorgu Toma: în vremuri străvechi, înainte de stăpânirea austriacă, ,,se obişnuise poporaţiunea ruteană din părţile învecinate ale Galiţiei a-i zice coastei muntoase, acoperite cu întinse păduri de fag, dintre Vijniţa şi Ceremuş, Bucovina, ceea ce înseamnă «pădure de fag»”[12].

Într-adevăr termenul bucovina exista înainte de ocuparea acestui teritoriu de către Austria, ceea ce nu dovedeşte însă că nordul Moldovei se numea Bucovina. Printr-un document din 1392, Roman voievod dăruia lui Ionaş Viteazul trei sate pe Siret, hotarul acestora trecând ,,drept în bucovina, o movilă” (простѣ оу буковину могила), ,,în sus până în bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi … la capătul câmpului şi de acolo pe marginea bucovinei, pe deal” (горѣ до вєликої буковины кдє вышєлъ путь ωть добрѣно(вц)ь на конєц полѧ а ωтолѧ по краи буковины дѣломъ)[13]. Cele trei sate, azi dispărute, se aflau, după toate probabilităţile, între Zvorişte şi Serbăuţi, în afara teritoriului Bucovinei, în fostul ţinut al Botoşanilor (azi – judeţul Suceava).

Apelativul bucovină a fost înregistrat de 25 de ori în documente româneşti[14], ceea ce presupune că era cunoscut de grămăticii din cancelaria Moldovei, care-l foloseau nu numai în documentele scrise în slavonă, ci şi în cele latineşti. Într-un document de cancelarie din anul 1412 se vorbeşte despre ,,codrii cei mari şi mici, numiţi Bucovina” (Silvae maiores et minores, Bucovina dictae)[15].

Nu întotdeauna rezultă cu claritate din context dacă termenul bucovina e apelativ sau toponim. Se poate aprecia că în documentul din 1392 bucovina e apelativ, iar în cel din 1412 e toponim. Dar compararea documentelor subminează siguranţa: documentul din 1392, citat mai sus, apare în Documenta Romaniae Historica numai cu apelativul bucovină în traducerea românească, dar în textul slav apare o dată cu majusculă (оу Буковину), deci ar putea fi toponim, şi de două ori cu minusculă, deci apelativ[16].

Se poate afirma cu certitudine că Bucovina, ca denumire pentru partea nordică a Moldovei, nu a existat înainte de 1775, impunerea acesteia făcându-se prin administraţia habsburgică.

Pentru teritoriul denumit Bucovina s-a mai folosit şi uneori se mai foloseşte, ocazional, denumirea, Arboroasa. Acest nume exista anterior ocupaţiei austriece, fapt atestat de amintita Diplomă imperială din 1862. E posibil ca numele să fi circulat, neoficial, şi în perioada austriacă, în vorbirea populară, dar renaşterea numelui se datorează tineretului studios, care, în încercarea de unire a românilor sub un singur steag, întâi din Imperiul Habsburgic, folosea adesea fapte de limbă română veche, menite să le netezească drumul, căci considerau limba veche mai unitară decât cea contemporană lor. Numelui îi va da însă strălucire prima societate a studenţilor români, întemeiată în 1875 la de curând înfiinţata Universitate Francisco-Iosefină din Cernăuţi. Reunind studenţi de la cele trei facultăţi (teologie, drept şi filozofie), societatea, al cărei nume era Arboroasa şi a cărei conducere era asigurată de personalităţi de prestigiu (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu, Orest Popescul şi Eugen Sireteanu), îşi propunea redeşteptarea conştiinţei naţionale, apărarea drepturilor românilor la cultura naţională, la folosirea propriei limbi în societate etc.[17]. Aceste idealuri fiind în dezacord cu politica habsburgică, societatea a fost desfiinţată după scurtă vreme, iar capii au fost arestaţi. Din procesul intentat vor ieşi victorioşi, dar cu sănătatea zdruncinată.

Cauza arborosenilor, cum erau numiţi membrii societăţii, va fi preluată curând de alţi studenţi, care vor constitui, în 1878, societatea Junimea şi, în acelaşi an, Bucovina, iar cercul studenţilor cernăuţeni înfiinţat în 1921 va relua numele Arboroasa.

Alegerea oraşului Cernăuţi drept capitală a Bucovinei a avut tot un suport politic. Cam de aceeaşi mărime ca şi Suceava, oraşul avea un nume slav, cum era acum şi numele noii ţări din imperiu, iar slavii, cel puţin pentru o perioadă, nu puteau reclama acest teritoriu. Într-adevăr, numele Cernăuţi e format de la tema slavă cern- ,,negru” şi sufixul –ăuţi, sinonim cu sufixul românesc -eşti: originea sufixului -ăuţi este în vechiul ucrainean –ovţi, care a avut două evoluţii: în limba română se păstrează stadiul arhaic, ceea ce ar putea îndreptăţi ideea că -ăuţi, cu variantele mai vechi -ouţi  şi -euţi, este reflexul românesc al acestui sufix, în timp ce în limba ucraineană sufixul a evoluat la forma actuală -ivţi. Aşa se explică cele două nume ale oraşului, Cernăuţi pentru români şi Cernivţi pentru ucraineni.

În cazul lui Cernăuţi/ Cernivţi ne aflăm în faţa a două nume formate de la aceeaşi bază, v. sl.  cern- , cu circulaţie atât în ucraineană, cât şi în română. În cartea de telefoane a oraşului Suceava pe anul 2000 se înregistrează 14 nume de familie cu această bază, unele având reflex românesc (Cernescu, Cernişor, Cernăuţeanu), altele ucrainean (Cerneleac, Cerni, Cerne(v)schi, Cernodolea)  şi cu sufixe diferite, chiar dacă au origine comună (-ăuţi  şi -ivţi). Pentru nordul Moldovei sufixul –ăuţi  a fost suficient de productiv, formând nume de locuri atât de la antroponime româneşti (cf. Broscăuţi, Frătăuţi, Şerbăuţi etc.), cât şi de la antroponime slave, care însă puteau fi purtate şi de români, fapt atestat de documentele istorice, după cum –ivţi  a fost productiv pentru limba ucraineană.

Aspectul acesta nu e neobişnuit; caracterizează numele localităţilor situate în apropierea frontierelor dintre state, unde populaţia este amestecată din punct de vedere etnic şi lingvistic, iar cazurile sunt frecvente. Nu la fel de obişnuită este însă situaţia multor nume de localităţi de pe teritoriul românesc care apar în documentele istorice cu expresii diverse din cauza limbilor în care au fost redactate. În secolul al XV-lea sunt atestate într-un document de la Alexandru cel Bun satele Litanouţii, Stroinţii şi Zaharinţii[18], sate care există şi astăzi, în apropiere de Suceava, cu numele Liteni, Stroieşti şi Zahareşti. Cum textele erau scrise în limba slavă, numele de locuri erau adaptate structurilor corespunzătoare din limba slavă: sufixul -eşti şi-a găsit corespondenţă în sufixele slave –inţi şi -ouţi. Observaţia că grămăticii din cancelaria moldovenească erau slavi orientali, iar aceştia, necunoscând bine limba română, transpuneau numele româneşti în structuri lingvistice slav-orientale, ar putea corespunde numai parţial realităţii: transpunearea dintr-o limbă în alta, mai ales când este vorba despre nume proprii, presupune o cunoaştere temeinică a posibilităţilor  de care dispun ambele limbi.

Satul înregistrat la 1790 sub denumirea  Tomeşti  sau Suceveni avea o istorie lungă; în 1431  se numea Tominţi[19],  iar la 1742 se vorbea doar despre o selişte Tomeşti „pe Săret, din gios de Cupca”[20]. Ce nume vor fi folosit locuitorii satului la prima atestare a acestuia? Un răspuns ne-ar putea oferi numele pârâului Tomescu din Sucevenii de astăzi, căci sufixul este acelaşi; după cum Tomescu,  adjectiv substantivat, avea sens posesiv, „pârâul lui Toma”, Tomeşti, în care se află acelaşi adjectiv la plural, avea drept referent pe „urmaşii lui Toma, care îi aparţineau lui Toma prin descendenţă”. Acelaşi sens se reda în slavă prin sufixele -ouţi sau -inţi. Folosirea unei forme sau a alteia depindea şi de cunoştinţele grămăticului, care însă nu era totdeauna foarte atent la formele folosite; într-un act de întărire a proprietăţii sau act de danie felul în care era scris numele satului prezenta importanţă minimă, de aceea nu rareori nici nu se pomeneşte numele satului. Este şi cazul satului Pârteşti, care apare în documentele din prima jumătate a secolului al XV-lea ca „satul de la obârşia Soloneţului, unde au fost Tatomir şi Pârtea”[21].

În paralel cu numele de localităţi formate cu -ouţi şi -inţi apăreau în documente şi toponime în –eşti.  La 1473 Ştefan cel Mare întărea lui Corlat satul Berchişeştii. Tot de la Ştefan cel Mare provine şi documentul cu prima atestare pentru Corceştii de pe Cozancea; la 1785 Corceşti era numai o moşie a Mânăstirii Dragomirna, pe care însă localnicii o numeau Corceasca; numai aşa se poate explica numele pârâului  Corceasca  din acelaşi teritoriu, atestat în secolele al XVIII-lea şi al XX-lea. După toate probabilităţile, de cea mai mare importanţă era forma primei atestări a numelui, această formă, românească sau slavă, menţinându-se atâta vreme cât actele s-au scris în limba slavă. Este cunoscut faptul că forma scrisă are o mare putere de influenţă nu numai în cazul unor documente cu efect juridic, ci şi în alte cazuri. Aşa s-ar putea explica faptul că sunt cu totul rare cazurile când formele slave alternează cu cele româneşti.

Prezenţa ucrainenilor în Bucovina este o realitate incontestabilă, pe care o atestă şi toponime ca cele luate în discuţie şi documente istorice din veacurile anterioare creării Bucovinei, care îi menţionează şi în afara teritoriului Bucovinei. Datorită însă unor condiţii istorice specifice, în Bucovina se înregistrează cel mai mare număr de ucraineni, prin comparaţie cu teritoriul Moldovei: după anexarea acestui teritoriu la Austria şi mai ales după transformarea Bucovinei  într-un cerc administrativ al Galiţiei, numărul ucrainenilor de aici a crescut, în primul rând prin imigraţii din Galiţia, datorită avantajelor asigurate de autorităţi noilor veniţi.

Dar toponimia nu este totdeauna o mărturie a prezenţei ucrainenilor pe locul denumit. Am văzut mai sus toponime de expresie slavă-ucraineană rezultate din procesul de traducere a numelor de sate în limba slavă, punând în opoziţie numele oficial al localităţilor cu cel popular. Acest proces însă nu privea numai numele de sate, ci numele de locuri în general: dacă se traduceau numele de sate, operaţie uneori greu de realizat, e de înţeles că numele de locuri, formate în majoritate pe baza unei terminologii topice populare, cu semnificaţie transparentă, se traduceau  în mod curent, astfel încât e dificil de precizat dacă la un anumit moment se afla în circulaţie apelativul slav sau cel românesc.

Bucovina a cunoscut însă o situaţie aparte. În 1782 administraţia austriacă, dorind să pună ordine în relaţiile de proprietate, a înfiinţat o comisie de delimitare a proprietăţilor, pentru hotărnicirea satelor şi a moşiilor şi realizarea planurilor cadastrale, pe baza documentelor existente la proprietari. Această operaţie, benefică în planul administrativ, a avut efecte uneori dezastruoase în consemnarea numelor de locuri în noile documente, îndeosebi în planurile cadastrale. În cele mai multe cazuri autorii acestora, ofiţeri polonezi, nu cunoşteau limba română, astfel că au înlocuit adesea numele româneşti cu altele ucrainene. Au rezultat astfel numeroase deosebiri între numele înscrise în planurile cadastrale şi cele înscrise în condica de documente (Acta granicialia), deşi nici aici nu lipsesc nepotrivirile cu alte documente ale timpului: pentru Fântâna Albă din condică găsim în planurile cadastrale  Biala Kirniza, pentru Fântâna Putredă – Hnila Kirniza,  pentru Pareu Niagru – Ciarnipotok etc.; altele apar traduse parţial: Pareu Turkuluy  apare  Potoc Turculy, Câmpul Hreanului – Chrinova Kempu, Valea Bursucului – Bursukova Dolina[22]  etc.

A prins astfel contur imaginea bilingvismului în toponimie, fenomen a cărui existenţă este de necontestat acolo unde bilingvismul caracterizează comunităţile de localnici. Dar funcţionarea toponimelor, al căror rol e de identificare, obligă colectivităţile să folosească o singură denumire, impunându-se cea care pare mai adecvată, apartenenţa la o limbă sau alta rămânând în plan secundar. Aşa se face că nu e o corespondenţă strânsă între numele localităţii şi populaţia majoritară. Explicaţia este relativ simplă. Imigranţii sosiţi din Galiţia nu întemeiau, de regulă, sate noi, ci sporeau populaţia din satele existente, în felul acesta putând să frecventeze şi bisericile din satele respective. Ca atare satul îşi păstra numele. Este, între altele, şi cazul Ipoteştilor de lângă Suceava, atestat din secolul al XVI-lea, dar azi cu populaţie majoritar ucraineană.

Bilingvismul s-a făcut simţit şi în privinţa unor particularităţi de rostire a numelor de locuri. Numele satului Ostriţa din regiunea Cernăuţi este rostit de români cu accentul pe sufix, Ostríţa, iar de ucraineni cu accentul pe bază, Óstriţa, în conformitate cu normele de pronunţare a derivatelor cu sufixul -iţa  în cele două limbi. Atât baza, cât şi sufixul sunt de origine slavă, ceea ce ar însemna că toponimul este slav-ucrainean, dar sufixul -iţa  a trecut din slavă în română şi a fost folosit frecvent la formarea de toponime derivate de la alte toponime (Suceviţa < Suceava, Moldoviţa < Moldova), fapt verificabil şi în cazul toponimului  Ostriţa, căci toponimul Ostra este înregistrat o dată în judeţul Suceava, ca nume de apă şi de localitate, şi o dată în regiunea Cernăuţi, ca nume de sat, format de la numele unui schit.

La începutul secolului al XX-lea populaţia satului Ostriţa era românească, dar în prima sa atestare satul se numea Clişcăuţi,  nume păstrat până în secolul al XVIII-lea, când a fost înlocuit prin Ostriţa. Nu cunoaştem motivele acestei substituiri de nume, dar repopularea satului cu nou-veniţi din Ostra, care ar  fi creat o nouă Ostra,  nu e exclusă, fenomenul fiind atestat şi în cazul altor nume de sate din România[23].  Astăzi însă, când limba română pierde din ce în ce mai mult din  importanţă în regiunea Cernăuţi, pronunţarea Óstriţa devine din ce în ce mai frecventă, caracterizând şi vorbirea studenţilor români din regiunea Cernăuţi aflaţi la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava.

^* Conferință susținută în sala de consiliu a Academiei Române, la 24 mai 2001.

[1] Bucovina a fost considerată de românii de aici ţară nu numai în accepţia mai veche, prezentă în denumiri ca Ţara Vrancei, Ţara Haţegului etc. Cuvântul ţară trebuia să pună în evidenţă autonomia promisă acestui teritoriu în cadrul Imperiului Habsburgic. În Apel către alegătorii din Bucovina, din 1861, se afirma că viitorii aleşi în dieta Bucovinei va trebui ,,să fie cunoscători de suferinţele Patriei, Naţiunii şi Bisericii”, căci numai astfel ,,starea intelectuală a ţării va apuca treapta aceea care se cuvine să aibă Bucovina între ţările cultivate ale Europei” (s.n.) (Ioan G. Sbiera, Familia Sbiera, după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p.135-139).

Cuvântul rostit de Iancu Flondor în faţa regelui Ferdinand I şi a guvernului român, la 29 noiembrie 1918, începe astfel: ,,Aducem Majestăţii Voastre, rege al tuturor românilor, inima unei ţări întregi. Aceată ţară a avut vechi temeiuri curat româneşti de pe vremea când păstorii români străbăteau munţii galiţieni […]” (s.n.) (vezi Radu Economu, Unirea Bucovinei. 1918, Bucureşti, 1994, p.168).

[2] Pentru detalii, vezi Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei. Vol. I (1774–1862) – De la administraţia militară la autonomia provincială, Bucureşti, 1993, p.49-91.

[3] Mihai Iacobescu, Op. cit., p.60.

[4] Cf. Radu Economu, Op. cit., p.119 şi urm.

[5] Astăzi fostele localităţi Iţcani şi Burdujeni intră în componenţa oraşului Suceava.

[6] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1967, p.87.

[7] Vezi Radu Grigorovici: Diploma imperială din 9 decembrie 1862, în ,,Analele Bucovinei”, 1995, nr.2, p. 464.

[8] Vezi Mihai Iacobescu, Op. cit., p.110-111.

[9] Vezi Vasile Bogrea, în ,,Dacoromania ”, III (1923), p.814.

[10] Vasile Bogrea, Loc. cit.

[11] R. F. Kaindl, Bukowina in Wort und Bild, Cernăuţi, 1903, p. 124.

[12] Iorgu G. Toma, Şcoala română. Societate culturală în Suceava, Suceava, 1908, p.7.

[13] Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I, Iaşi, 1931, p.7-8.

[14] Vezi  Mihai Iacobescu, Op. cit., p.113.

[15] Ibidem, p.114.

[16] Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I, Bucureşti, 1975, p.3.

[17] Vezi Constantin Morariu, Cursul vieţii mele. Memorii, Suceava, 1998, p.28 şi urm.

[18] Mihai Costăchescu, Op. cit., vol. I, p.270.

[19] Ibidem, p.318.

[20] Nicolai Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, Editura Anima, 1996, vol. al II-lea, p.468.

[21] Mihai Costăchescu, Op. cit., vol. I, p.117.

[22] Vezi Nicolai Grămadă, Op. cit., vol. I, p.60 şi urm.