Caietele Mamei Lica Diaconu: aspecte despre o „scriere țărănească” (III)

III. Creațiile ^[1] Mamei Lica – reflecții ale unor întâmplări ale locale și zonale

Poeta populară Lica Diaconu din Starchiojd (Mama Lica), apare ca un iubitor al satului ei, și-a cunoscut valorile locale și a știut să le respecte și, mai ales, să le scoată în evidență. În numeroase poezii aduce laude strămoșilor care au clădit satul, creează poezii în memoria lor. Descrierea comunei se îndreaptă spre o prezentare geografică, deoarece vede comuna cu tot ce cuprinde, vorbeşte despre delimitarea geografică, vecinătăţile şi toponimele tuturor locurilor (păşuni, fâneţe, terenuri arabile, livezi, păduri), afluenții fiecărui râu, cursul pârâurilor, dealurile, islazurile locale. În poezia Comuna mea, autoarea cuprinde activitățile țăranilor, ocupațiile lor principale: oieritul și pomicultura, dar și meșteșuguri speciale, precum tehnica de construire a bisericilor „Nu cu meșteșug ușor / Ci cioplite din topor”[2]. Bătrâna îi elogiază pe strămoșii care au clădit satul cu toate ale lui, îi respectă pentru munca depusă, prezintă evoluția satului și scoate în evidență modernitatea de care se bucura la vremea respectivă: școli, dispensar, târg, linii de înaltă tensiune, cabane forestiere.

Întrucât știa toate „spițele de neam”, Mama Lica a potrivit în versuri (11 strofe) o legendă de aşezare a neamului fraţilor Floare, Buruiană şi Ghiocel, urmărind şi descriind toate evenimentele din momentul venirii lor în sat până la integrarea şi asimilarea lor în comunitate.

Ȋntr-un alt manuscris impresionant, bătrâna zugrăveşte imaginea lui Ghiţă Cătănuţă (pe 42 de file), atât în postura de preot cât şi în cea de căpitan de haiduci care „Fura de la fanarioți şi în sat miluia pe săracii toți”.

Balada pare a purta o pecete de tip livresc, fiind împărţită în strofe, iar pe alocuri apar cuvinte noi. „Ghiţă Cătănuţă şi Ghidra cea frumoasă”  reprezintă, însă, o variantă a baladei familiale culeasă de primii folcloriști. În publicațiile în care a apărut, balada se întâlnește doar cu titlul „Ghiță Cătănuță”, fără a se dezvălui în text numele „mândruței” lui. În varianta chiojdeană, amândouă personajele apar menționate în titlul: „Ghiță Cătănuță și Ghidra cea frumoasă”. Remarcăm că o variantă numită „Vidra” apare într-o zonă a Banatului în care se povestește tot despre femeia necredincioasă și sfârșitul tragic al acesteia^[1]. Din păcate, nu știm dacă varianta chiojdeană a făcut parte din repertoriul lăutarilor locali sau dacă este o creație proprie, deoarece manuscrisul a fost găsit după moartea bătrânei, în timpul cercetărilor noastre pentru volumul Starchiojd. Moștenirea culturală (partea a doua). Trecând peste toate aspectele care țin de autenticitate/reprezentativitate locală, balada este extrem de importantă din punct de vedere compozițional și al acțiunii. Pare să fie o contopire a mai multor variante de baladă și uneori contaminată cu alte genuri literare precum basmul, povestirea în ramă (prin abordarea mai multor fire narative) sau chiar nuvela. Varianta chiojdeană pare a fi o compilație a mai multor balade sau povești pe care bătrâna le-a adunat laolaltă dând naștere unei variante unice, în raport cu acelea publicate în antologii sau alte lucrări. Considerăm, în cele din urmă, că varianta de față poate să fie o creație proprie a bătrânei, bineînțeles având la bază lectura, vizionarea sau audiția unor creații cu acest subiect. Anumite formule, exprimări, imagini din text se oglindesc în creațiile ei proprii (ex.: 1.visul pe care mama Ghidrei îl are atunci când Ghiță o răpește pe fată și 2. Visul Mamei Lica în ajunul zilei în care fiica sa a fugit cu alesul ei.

„Și în casă intră; / Mama ei dormea, / Și foarte încet, / Mâna-i săruta. / Iari tocmai atuncea, / Ia se deșteptă, / Și întinse mâna, / Pe Ghidra o luă. / Vin fetița mamii, / Vino lângă mine. / C,am visat un vis, / Urât: despre tine. / Că un voinic înalt, / De aici te luase. / Șin pădurea deasă, / El te amărîse. / Vino draga mamii. / Vin să te sărut. / Bine că ești vie. / Și visu a trecut.” 2. „Dari azi noapte s,ntîmplat, / Maica un vis a visat. / Piatră acră că mîncă, / Și gura io amără. / Dimineața cînd se scoală / Pe o vecină o,n trebară / Țață Filo am visat / Piatră acră că am mîncat / Și mie rău inima rea / parcă e pămînt pe ia / Asta nu-i vis trecător / Ci e vis supărător.”

Bătrâna a împărțit textul în funcție de evenimentele povestite: personajul principal este surprins atât în perioada de dinainte de haiducie, cât și în postura de căpitan de haiduci și în final apare Ghiță întors în lume, adică perioada post-haiducie când eroul reintră în rândul lumii. Consultând alte variante ale baladei Ghiță Cătănuță^[2], observăm că motivul comun este doar cel al femeii necredincioase, în timp ce versiunea chiojdeană urmărește un traseu destul de extins al vieții haiducului Ghiță Cătănuță. Potrivit clasificării elaborate de Ovidiu Bîrlea,^[3] în linii generale, putem încadra balada Ghiță Cătănuță și Ghidra cea frumoasă în subspecia baladelor nuvelistice. Varianta chiojdeană se încadrează în acest tipar deoarece relatează fapte din viața de zi cu zi a unei comunități (claca, priveghiul, înmormântarea, târgul, activitățile de la primărie/sfatul popular), relații pasionale dintre îndrăgostiți, drame personale etc. La un moment dat, acțiunea capătă înfățișarea unei povestiri în ramă. „Și o las pe Ghidra. / Să cînte în pace. / Și mă întorc la popa, / Să văd ce mai face”, segmentând povestea și atenționându-ne că există acțiuni care se desfășoară în paralel. Observăm, din aceste versuri, exprimarea autoarei, la persoana I, ceea ce face cititorul să creadă că ea este un povestitor martor al celor întâmplate.

Conținutul poate fi împărțit în patru părți, diferite din punct de vedere al tematicii și al acțiunii. În introducere sunt prezentate o mamă și fiica sa foarte frumoasă care avea un glas de privighetoare. Frumusețea ei și a glasului său atrage mulți pețitori pe care fata, Ghidra, îi refuză, așteptându-și soarta promisă de ursitoare. Asocierea numelui ei cu atributele fizice de care se vorbește nu este întâmplătoare, deoarece în multe cazuri femeile frumoase primeau porecla „Vidra”, de la frumosul animal cu acest nume, după cum am aflat din relatările culese în spațiul cercetat.

În partea introductivă, autoarea povestește despre momentul în care, într-o clacă organizată chiar acasă la Ghidra, acesteia parcă i se croiește drumul, i se aduce la cunoștință faptul că există un căpitan de haiduci care ar vrea s-o răpească pe cea mai frumoasă fată din sat. Bătrânele se prezintă ca niște adevărate ursitoare sau prezicătoare care îi descriu copilei modalitatea prin care flăcăul ar răpi-o: „Ce-ai zice, tu, Ghidro, / Dacă te-ar lua / Cu trăsura lui / Și-n codru te ari ducea?”. Descrierile bătrânelor îi înfățișează Ghidrei chipul frumosului haiduc la care de atunci avea să se gândească, așteptându-l cu nerăbdare și pe care-l chema prin cântecele ei duioase. Punctul culminant apare în momentul în care Ghiță, fostul preot din sat (haiducit după ce-i moare soția și după ce-l omoară pe dascălul Ciorchină), îndrăgind-o pe Ghidra de mică vine s-o răpească exact în felul descris de bătrânele din clacă. Fata fiind convinsă că este alesul la care visa, acceptă să fugă cu el chiar dacă mama ei se împotrivește, mai ales din cauza interpretării visului avut cu o seară înainte. Visul fetei avea să se destrame în momentul în care Ghiță îi spune că el nu este Gruia, haiducul pe care fata îl iubea în taină, ci Ghiță, fostul preot din sat:

„Scumpa mea drăguță? / Eram ca să mor, / Pentru al tău cîntec, / Și de al tău dor. / Da mai dragă Gruia. / Și eu te iubesc; / De al tău dor cîntam. / Vream să înebunesc. / Ce ziseși drăguță? / Că na uzii bine, / Vîntu îmi fuse contra, / Să te aud pe tine. / Am zis dragă Gruia, / Căci eram să mor, / Pentru al tău nume, / Pentru al tău dor. / Dari nu sunt eu Gruia; / Care lai visat, / Eu sunt Cătănuță, / Preotu din sat.”

Acțiunea se complică, dar soarta fetei deja este decisă de acum: este dusă în mijlocul pădurii și i se prezintă suprafața pe care nu trebuie s-o depășească în plimbările ei prin codru. Tot în această primă parte sunt prezentate și faptele bune ale lui Ghiță: îi dă trei pungi de galbeni lui moș Stroie căruia îi arsese casa (o formă de întrajutorare, deoarece la bătrânețe, Stroie este cel care îl va adăposti pe Ghiță) și înzestrează fata săracă pentru a se mărita cu Niță cel bogat pe care îl iubea. În această parte a textului este descrisă o imagine favorabilă din perioada de haiducie a lui Ghiță: a reușit s-o răpească pe fata pe care o iubea și a făcut milostenie.

În partea a doua sunt descrise în amănunt faptele pe care haiducul le făcea printre oameni: „Noaptea jefuia / Pe fanarioți / Ziua miluia / Pe săracii toți / Când vedeai pe Ghiță / În strențe îmbrăcat, / Jurai că nu-i popa, / Acela din sat”. În pasajele în care Ghiță umblă prin lume și nu este însoțit de cei doisprezece haiduci care sunt sub conducerea lui, totul este pus sub numele lui, căpitanul. Ajuns în Iași, înfăptuiește cele mai multe crime și jafuri întâlnite în baladă. În acest pasaj întâlnim o contaminare cu basmul cult „Povestea lui Harap Alb”. Ghiță fură identitatea preotului care se oferă să-l ajute:

„Să trăiești părinte, / Dari te rog ceva, / Dămi un pic de apă / Gura miași uda. / Popa intră,n casă; / Ghiță după el. / Am să-ți dau din beci, / Așteaptămă nițel. / Dară popa,n beci; / Apă cînd scotea, / Ghiță Cătănuță, / Ușa-i încuia. / Stai acolo părinte; / Că e mai răcoare. / Eu sunt Cătănuță / Căpitan cel mare. / Și se înbrăcă Ghiță. / În haine de popă, / Se duce la Spiru / Ca să stea de vorbă.”

Se observă folosirea metodei travestiului de către haiduc atât pentru a reuși să jefuiască pe oamenii bogați, cât și pentru a scăpa de potera care-l căuta pretutindeni. Schimbarea și acceptarea unei alte identități face ca personajul să croiască mai departe povestea așa cum observăm și din pasajul următor:

„Dete întro uliță: / Își pîrli mustața. / Ieși iari în lume, / Și străbătea piața. / Luă niște fiare, / Foarfeci și un grătar / Striga țigănește, / Fără de habar. / Acum Iașu întreg. / Toți se alarmară, / Pe Ghiță Cătănuță, / Toți îl căutară. / Dari un țigan negru: / Mergea printre ei, / Strigînd la grătare, / Foarfeci pirostrei.”

În partea a treia a baladei apare un dezechilibru în ceea ce privește relația lui Ghiță cu Ghidra. Visul pe care aceasta îl are, potrivit căruia mama ei a murit, o face să evadeze pentru prima dată din mediul în care era condamnată să trăiască de multă vreme, asumându-și orice risc. Într-adevăr, visul se confirmă, dar Ghiță o răpește pentru a doua oară chiar din mulțimea care o conducea pe mama ei pe ultimul drum. Această situație atrage după sine altele care îl fac pe Ghiță să-și piardă încrederea în soția pe care o iubea. Pentru a alina suferința Ghidrei, haiducul îi permite să meargă oriunde în pădure, convins că femeia nu are pe cine să întâlnească în timpul plimbărilor ei. Hotărârea haiducului nu este însă cea mai bună întrucât această libertate avea să-i aducă moartea Ghidrei, cea care cânta tot de dorul lui Gruia: „Că ia tot la Gruia; / Mereu se gândea. / Și atât minte slabă, / Nici nul cunoștea.” Glasul ei de „priveighetoare” i-l scoate în cale pe Păunaș, împlinindu-se, astfel, dragostea pe care i-o purta lui Gruia cel necunoscut:

„Și zise voinicu: / Cuprins de mirare, / Oare ești ființă? / Sau priveighetoare? / […] Scumpă dragă Ghidra, / Ști-i că te iubesc? / Și doresc întruna, / Să te întâlnesc? / Dară tu voinice? / Care e numele tău? / Ca să-l cînt anume, / În cîntecul meu. / Numele meu Ghidro, / Este Păunaș. / Așa-mi zice mama, / Și al nostru naș. / Vai ce nume frumos!!! / E la fel ca tine. / Eu cred că și nașu, / Cu drag zice fine.”

Această dragoste ascunsă dintre Păunaș și Ghidra este descoperită de viteazul Ghiță încă de la prima întâlnire, când Păunaș scapă nevătămat, dar a doua oară cere luptă dreaptă: „Și trecură iarăși / Încă o săptămână / Păunaș și Ghidra / Iari stăteau de mână. / Și-i găsiră Ghiță, / Pe amîndoi vorbind. / Sări ca turbat, / Ce își puse,n gînd. / Și strigară Ghiță: / Nu fugi tîlhare. / Vreau în seara asta, / Să fac răzbunare.” Tabloul luptei introduce cititorul într-o lume a basmului fantastic în care voinicul, de obicei fiul de împărat, se luptă cu zmeul, zgripțuroaica sau alte personaje fabuloase: „Și se învoiră: / Să se ia la luptă. / Și acum se luptară, / Luptă dreaptă cruntă. / Și se luptară noaptea, / Pîn la răsărit. / Și din ei nici unu, / Nu a obosit.”

În acest pasaj Ghiță o supune pe Ghidra la o probă de fidelitate și încredere și, totodată, se înjosește cerându-i ajutor: „Dari pe la amează, / Zise Cătănuță. / Vino Ghidro dragă, / Vino lîngă mine. / Și strîngem mijlocu / Încingimă bine.” Însă Ghidra refuză să ajute  pe vreunul dintre ei „Care o fi viteaz. / Și va birui / Mie bărbățel, / Acela mio fi.” Crezând că Ghiță este deja slăbit și poate să piardă lupta, îl ambiționează pe haiduc să ducă lupta la bun sfîrșit și să iasă biruitor. Potrivit tuturor variantelor baladei „Ghiță Cătănuță”, personajul principal iese biruitor, înfrânge adversarul, dar totodată își ucide și iubita care în timpul luptei s-a dovedit a fi necredincioasă.

Varianta chiojdeană nu are în compoziție vizita pe care haiducul i-o face mamei mîndruței lui și stilul dramatic prin care o înștiințează pe aceasta de moartea fiicei ei, ci continuă cu o parte în care se povestește despre Ghiță întors în lume. Pe modelul adjuvanților pe care îi întâlnim de multe ori în basm, cei pe care eroul îi ajută în aventura lui și apoi este răsplătit de ei, Ghiță se întoarce în lume la bătrânețe și este adăpostit de moș Stroe, cel pe care îl miluise cu galbeni după ce îi arsese casa. În perioada senectuții, Ghiță este descris ca un om conștient de faptele rele făcute de-a lungul vieții: „Și ieșea doari noaptea. / Pe cîmp și plîngea, / Iartă-mă Doamne, / Întruna striga”, fiind totuși respectat și iubit de oamenii care au crezut în mila și puterea lui de a-i apăra și a-i ajuta, „Căci el jefuia, / Pe fanarioți, / Și-n sat miluia, / Pe sărmanii toți.” De aceea a și fost condus pe ultimul drum ca un om drept, aproape ca un sfânt protector al sărmanilor: „Și muriră Ghiță. / Bocit de tot satul; / Căci ca Cătănuță, / Nu mai este altu.”

Mama Lica a scris şi diverse poezii care au legătură cu viața de zi cu zi ori cu aspecte sociale importante, despre calamitățile care au apărut de-a lungul vremurilor în sat sau chiar în țară, acoperind în linii generale multe teme. Tematica fiind vastă, dorim să ne oprim atenția asupra acelor poezii – „legende” (poezii în stilul jurnalelor orale) inspirate de întâmplările din sat sau din satele învecinate, cu detalii referitoare la actanţi, timp, spaţiu, texte care într-un mediu în care ar fi trăit anumiți lăutari talentați ar fi reprezentat un punct de plecare pentru crearea unor balade. De altfel, jurnalele orale au fost niște texte de baladă „la prima mână” adică au reprezentat  adeseori sursa de inspirație pentru crearea unor balade care, șlefuite de măiestria artistică a unor poeți anonimi, au ajuns să circule mult timp în mediul folcloric și să fie consacrate^[4].

Propunem pentru analiză trei creații care se potrivesc acestui tip. Poeziile bătrânei în stilul jurnalelor orale, „legende” cum le-a numit ea, au în centru o întâmplare adevărată care s-a petrecut în timpul vieții ei sau au fost scrise în urma reinterpretării unor legende sau povești care au circulat în sat sau în satele învecinate, confirmându-se încă o dată, prin aceasta, caracterul oral al folclorului și continua circulație între comunități a faptelor de cultură.

Pe drumul care duce spre Starchiojd, undeva pe teritoriul unei comune vecine, Posești, lângă un podeț, există o cruce veche de piatră de care se leagă o poveste tragică a unei domnișoare învățătoare. Nu știm dacă acea cruce a fost vreodată un semn de graniță între localități sau vreo cruce ridicată pentru ocrotirea ogoarelor, deoarece timpul și-a pus amprenta asupra materialului și a știut cum să macine și să îmbrace cu mușchi bătrâna cruce, făcând ilizibil scrisul gravat, iar oameni care să știe ce s-a întâmplat în realitate nu mai sunt. Știm doar că în acel loc a murit, conform legendei, o domnișoară. Nu este exclusă varianta existenței acelei cruci în locul întâmplării despre care povestim (cu anumite funcții, după cum am amintit anterior), care să fi primit ulterior și rolul de comemorare a fetei. În localitățile din jur locul este numit: Crucea domnișoarei de pe Zeletin.

Bătrâna Lica, în calitatea ei de pilon important în ceea ce privește arhivarea, conservarea, transmiterea și de ce nu, interpretarea folclorului local și zonal, a preluat motivul morții tinerei și a reușit să pună în versuri întreaga întâmplare.

Acțiunea se plasează undeva în vremuri în care hoțiile, jafurile, crimele nu erau fapte tocmai rare. Personajele principale din narațiune sunt doi tineri, Roșca și o domnișoară învățătoare, amândoi din satul vecin, Valea Plopului.

Ideea principală a poveștii o reprezintă dragostea neîmplinită și nedreptatea care uneori se abate neașteptat asupra unui nevinovat din cauza incompetenței și indiferenței celorlalți și mai ales a celor din poziții-cheie. Poezia reprezintă, până la urmă, și o pildă expusă spre luare aminte și corectare a comportamentului și năravurilor umane.

Roșca este un tânăr care o îndrăgește pe consăteana lui, învățătoarea, însă aceste sentimente nu vin și din partea ei: „Și îi ieșea în cale / Și-i spunea c-o iubește / Dar ea ca de urs / Așa se ferește”. Din cauza dragostei pe care tânărul i-o purta fetei, acesta este bănuit de moartea tragică a domnișoarei, anchetat și închis pe nedrept pentru multă vreme. Din cauza metodelor dure aplicate la anchetă, Roșca afirmă până la urmă că el este făptașul, dorind să pună capăt suferințelor fizice:

 „Și din toate câte / Ei au cercetat / Dădu vina pe Roșca / Și l-au arestat / Dă-i bătaie, trage-i chin / Spune Roșca drept / Că el n-a făcut / Și l-a chinuit / Și mi l-a bătut / Spune Roșca drept / Că el n-a făcut / Dar de atâta chin / Ce îl chinuia / Să gândi să mintă / Că poate o scăpa / Și zise săracu / Cu plâns și suspin / Eu am omorât-o / Atunci pe Zeletin / Bătaia încetă / Și îl condamnă / La-nchisoare-l duse / Și acolo îl închise.”

În text se pot identifica și anumite credințe care de multe ori în satul de odinioară reglementau viața socială și individuală a oamenilor. Relația dintre om, natură și animale este foarte bine conturată în creațiile țărănești: balade, cântece propriu-zise, strigături de joc, strigături de lucru etc. Dintre animalele domestice din gospodăriile oamenilor, calul a ocupat un loc special, iar relația dintre stăpân și animal s-a concretizat într-un mod aparte. Calul este sprijinul, ajutorul, îndrumătorul multor eroi din creațiile populare, dar și al gospodarilor țărani în viața de zi cu zi. În popor se vorbește că acesta nu calcă pe om sau că nu trece peste morminte. Pornind de la această credință, bătrâna construiește scenariul prin care s-a descoperit trupul neînsuflețit al tinerei:

„Dar crima aceasta / Nu a zăbovit / Printr-un cal deștept / S-a descoperit / Un poștaș cu calu / Pe acolo trecea / Când să treacă podul / Calul nu mai vrea / … / Cercetă terenu / Într-un mare mod / Își făcu trei cruci / Și se băgă sub pod / Acolo găsi / Domișoara moartă / Luă calul de frâu / Și dădu pe altă parte.”

Cea de-a doua credință este cea potrivit căreia, în cazul unei morți suspecte, cândva făpașul este descoperit deoarece sufletul de om nu rabdă, ci face cumva, lucrează, ajută la aflarea făptașului de pe lumea cealaltă (sau de undeva dintre cele două lumi unde, la Starchiojd, se crede că acesta s-ar afla până la vârsta la care ar fi trebuit să plece din lume printr-o moarte normală). În seama acestei credințe, „Dară cum se știe / Din bătrâni și tată / Sufletu de om / Nici de cum nu rabdă”, bătrâna pune descoperirea adevăraților făptași. Această situație face ca Roșca, personajul care adună asupra sa dragoste neîmplinită, durerea produsă de pierderea iubitei, temniță și chinuri, să-și recapete libertatea pe care o merita. „Pe Roșca cel drept / Mi la liberat / Iari pe cei doi hoți / I-au eczecutat”.

În cea de-a doua poezie se prezintă un eveniment din satul vecin, Bâsca, din județul Buzău. Textul apare, de asemenea, ca o pildă, motiv care se poate găsi de altfel în majoritatea creațiilor mamei Lica. De aceea, probabil, ea numește poezia Unde duce neascultarea. Subiectul propriu-zis este înecarea unei fete în barajul de acumulare de pe pârâul Bâsca cu Cale din localitatea Bâsca. Scrisă în stil popular, poezia are versuri refren care marchează încheierea fiecărui paragraf, dar care reprezintă și niște formule mnemotehnice. Refrenul este constituit de anumite formulări care se pare că au făcut parte din textele funerare, bocetele părinților fetei: „Luminița ce-ai făcut? / Te-a dat colacu la fund”; „Luminița ce-ai făcut? / Mă bagi de vie-n pământ.”; „Și într-una el răgnea / Luminița fata mea”.

Informațiile din text sunt prezentate într-o manieră ce trimite la decupaje din alte creații folclorice. În primul rând, este descrisă situația greu de înțeles și de acceptat de către părinți, frate, colegi, prieteni și cunoscuți și este amintit felul în care aceștia își manifestau durerea:

„Tatăl ei când a văzut / Memoria și-a pierdut / Umbla năuc și răgnea / Nimeni nu-l putea-mpăca”; „Frățioru când răgnea / Păru din cap și-l zmulgea / Și într-una el striga / Scumpă surioara mea / Dacă lumea nu-l oprea / În baraj se arunca / Vedeați doi frați înnecați / Și părinții atăcați”; „Toți colegii țipa-n cor / N-a fost chip de ajutor / N-a fost chip pentru salvare / Că era baraju mare.”

Pe de altă parte, poezia ia forma unui bocet. Asemeni poetei populare Veronica Găbudean,^[5] Mama Lica inserează un monolog al fetei, un discurs adresat mamei ei sub forma unui reproș adus pentru faptul că nu a știut cum s-o educe:

„Foaie verde bob năut / Strigă fata din mormânt / Geaba mamă te jelești / Na-i cum să mă stăpânești / Căci mai bine mă băteai / Și ajutor de mine aveai / Acum taci nu mai striga / Că mai mult e vina ta / Nu mai plângeți dragi părinți / Na-ți vrut să mă stăpâniți / Ma-ți lăsat de capul meu / Să vă aduc amaru greu / Dacă vă știam de frică / Săpam cu tine mămică / Iari tăticu când venea / Pe amândouă ne găsea.”

În societatea rurală de odinioară se credea că fiecare individ trebuia să aibă un parcurs existențial normal, să treacă prin toate evenimentele importante de prag: botez, nuntă, înmormântare. În situația în care un tânăr murea înainte de a se cununa, înmormântarea acestuia îi era transformată într-o nuntă simbolică „înmormâmntarea nuntă”^[6]. În creația Mamei Lica apare un pasaj ce construiește o imagine ca din partea fetei decedate apărând în monologul ei. Aceasta opune dezechilibrului și tristeții generate de moarte, secvențe extrase din ceremonialul nunții și inserate în organizarea și desfășurarea „înmormântării nuntă”: „Și acum vă găteați de nuntă / Nu de moartea cea cumplită / Nu colivă-n coșuri mari / Ci cu brazi și lăutari / Nuntă mare-n bătătură / Și nuntași cu băutură / Fete și flăcăi jucau / Chiuiau, dar nu boceau”.

Am observat la creațiile culese din Starchiojd că majoritatea se află într-un proces de contaminare cu alte variante ale aceleiași creații sau cu creații diferite ca gen dintre cele publicate în antologii sau alte materiale tipărite. Această contaminare considerăm că a fost realizată în mare măsură prin intermediul școlii unde s-au învățat anumite variante standardizate. Adeseori, oamenii au asociat creațiile impuse de școală și anumite povești transmise pe cale orală cu întâmplări din sat sau din vecinătate, punându-le pe seama personajelor deja cunoscute. Însă această contaminare nu poate fi „condamnată”, ci socotită un rezultat al caracterului oral, variabil și tradițional al creațiilor folclorice. Poate certifica puterea și capabilitatea de a crea a anumitor indivizi. Această situație poate fi regăsită și în ultima creație de tipul jurnalului oral pe care ne-am propus să o analizăm și care se pare că este creată pe baza a două povești. Deși titlul se referă la un singur personaj sau la povestea acestuia, acțiunea se desfășoară pe baza a patru imagini: trei copii orfani, familia de boieri de la Brăila, fetele boierilor și situația lui Terente, hoțul bine cunoscut și temut în țara noastră. În Legenda Andreenii este expusă situația unei fete orfane care, în urma unui conflict dintre ea și frații ei, se hotărăște să plece „argată” la Brăila unde are grijă de fata unor boieri. După moartea soției boierului, fata pleacă acasă la frații ei, dar de acum soarta ei pare să fie legată de boierul Brăilei: „Iari după trei zile / Sosi în sat la noi / O trăsură mare / Cu cai și zurgălăi. / Cine era acela / Cu trăsura bogată? / Era boieru Brăilei / Venea după fată”. Situația din text nu este tocmai una rar întâlnită, mai ales în povești, deoarece boierul dorește frecvent s-o ia de soție pe fata care i-a fost slujnică până atunci. Viața ei alături de boierul cel mare este descrisă favorabil, fetele lor fiind un motiv mare de fericire. Situația se schimbă radical după ce fetele sunt răpite de doi hoți care „Le duse în Deltă / Între păpuriș / Unde aveau colibe / Și ei stăteau ascunși”. Aici apare Terente, unul dintre hoți, cel care nu putea fi prins de poteră, dar până la urmă, după mai mulți ani, fetele reușesc să fugă și îi denunță pe răpitori. Textul prezintă o variantă a executării temutului hoț din Brăila. În cazul asocierii poveștii Andreenii cu aceea a lui Terente, creatorul a echilibrat foarte bine informațiile astfel încât să aibă cursivitate. Ca în cazul baladei „Ghiță Cătănuță” care, potrivit informațiilor din bibliografia de specialitate, se întâlnește în general în zona Moldovei, și la care autoarea plasează acțiunea în Iași, în „Legenda Andreenii”,  acțiunea are legătură cu Brăila, orașul care era oarecum sub „stăpânirea” lui Terente. Având expuse aceste povestiri, socotim că este vorba despre un creator „citit” și educat, care are formată ideea unei cursivități a acțiunii.

Indiferent de tipul de creație pe care l-a lăsat în documentele sale, Mama Lica se află printre cei mai de seamă creatori/poeți populari din satele românești. Prin versuri, nu putem spune că expune numai anumite creații din repertoriul local sau ale ei proprii, create pe baza unor întâmplări la care a fost martor direct sau indirect, ci inserează și poveţe şi pilde referitoare la fidelitate, supunere, iubire (câteodată folosindu-se de asocieri şi rime hazlii). Aceste pilde şi poveţe le-a exemplificat și asociat cu povești sau istorioare auzite la aparatul de radio, pasaje biblice sau cărțile pe care le-a citit.

[1] Unele informații din această lucrare sunt extrase din Cristian Mușa Aspecte ale culturii țărănești din Starchiojd. Mărturii orale și scrise, Editura Etnologică, București, 2020, p. 175–218.

[2] Pasajele extrase din scrierile bătrânei vor fi scrise exact ca în original, fără să aplicăm vreo „îndreptare” ortografică sau gramaticală.

[1] Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Studiu de folclor, Ediție definitivă, revăzută de autor, cu o prefață de I. Oprișan, Editura Saeculum I. O., București, 2009, p. 179–180.

[2] Amzulescu, I. Alexandru, Balade populare românești, vol. III, Editura pentru literatură, București, 1964, p. 270-280; Amzulescu, I. Alexandru, Balade populare românești (Cîntece bătrânești), Editura Minerva, București, 1988, p. 272–277.

[3] Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc , vol. II, Editura Minerva, București, 1983, p. 61–167.

[4] Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. II, Editura Minerva, București, 1983, p. 159.

[5] Ștefania Golopenția, O poetă populară: Veronica Găbudean, în „Revista de Folclor”, nr. 1–2, 1956, p. 105.

[6] V. Gail Kligman, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, traducere de Mircea Boari, Runa Petringeanu, Georgiana Farnoaga, West Paul Barbu, Editura Polirom, Iaşi, 1998.