Candela de sub icoana unui obicei memorabil
Muierea a așternut o față de masă curată și a scos din straiță un blid vechi pe care o tăiat atentă câteva bucățele de mălai dulce. Pe aici nu s-a pomenit șezătoare fără ceva pe masă. Pentru că femeile din partea locului au știut întodeauna că orice fel de dragoste trece mai întâi prin stomac. Prima dată sub formă de fluturi, care apoi flămânzesc. Lângă farfuria ei sunt două coșuri împletite, pline ochi de pancove cu miere de prune – așa i se mai zice prin părțile astea la silvoiță (gemul de prune fiert 12 ore în cazan la foc cu lemne). Apoi se aliniază cuminți și calde plăcintele cu brânză și cu mărar de la Bădăcin, cârnațul de vânat, ceapa roșie de Pericei, pita de casă și ardei umpluți cu varză murată! Pe un bufet din ailaltă parte a camerei, o altă femeie pune câteva borcane cu miere de pe Valea Barcăului, prune uscate cu nucă, dulceață de tinghirele și biscuiți făcuți în casă. La intrare tronează credențul cu carafe de apă de izvor de pe Meseș, sirop de soc, de mentă, de lavandă și de zmeură, pălincă de prune și de gutui și un lighean mare de scoverzi cu cartofi și zahăr. Bărbații înghit în sec și așteaptă semnalul de atac. Unul dintre ei pune într-o ulcică un mănunchi de lalele. Drept răsplată primește dezlegare să se ocupe de siropurile de pe credenț și de ce o mai găsi pe acolo. Pălinca începe să curgă în pahare și să dezlege limbi și suflete… După asta se dă dezlegare și la bucate și încep să se audă tot felul de epitete generate de papilele gustative aflate într-un adevărat dezmăț culinar.
Dincolo în cameră se aude o voce clară: “când vii bade-n șezătoare, lalalalalalala, nu sta la ușă-n picioare! Uită-te-n casă de-a rândul și te-așază und’ ți-i gândul”… Un grup de femei dibace și-au scos lucru, poveștile, cântările și or început haba. Așa i se mai zice în Țara Silvaniei la șezătoare. În partea asta de casă e mai forfotă. Cineva propune să toarcem fusul să vină feciorii, să stingem niște cărbuni ori să punem niște jumări pe-o spată. Mircea se proclamă cel mai tânăr fecior și ne povestește despre o habă de prin 1958 și despre grăunțele hierte cu miere, la care se lucra o zi întreagă și care erau furate, cu oală cu tot, de feciorii de pe ulița lui din Hida.
Bucuria regăsirii acestui obicei răzbate de pe chipurile tuturor celor din casă. Au zâmbete largi și luminoase și nu mai sfârșesc cu poveștile. Comunică armonios, sunt îmbujorate a desfătare, nu-și mai dau rând în a depăna amintiri. Noi românii suntem în mare restanță și suferință față de firescul și echilibrul civilizației țărănești, aproape dispărută. În asfel de momente se așterne câte un dor teribil de toată înțelepciunea străveche. Și tot în momentele astea se găsesc oameni care să aline dorul ăsta. Muierile nealcoșe și aprige din partea locului au leac și pentru asta. Măriuca Drighinii șade sub o lampă de la fereastră, coase în butuci o chimeșă după toate canoanele vechi. Câteva tinerele o privesc holbate a mirare supremă. Alina face un ciupag și le arată suratelor de ac câteva imagini cu cămăși vechi din depozitele muzeului local. Predomină formele geometrice… Silvia și Maria fac mărțișoare ce vor fi vândute pentru a strânge bani pentru burse de educație. Sunt îmbrăcate cu spăcele cusute de ele. Drumul firului lor prin pânza de casă, cusut, descusut, cântat și descântat, alină toate dorurile!
Șezătorile nu mai pot fi ca altădată, dar sunt ca acum, cu tot frumosul și armonia momentului: casa din față de la Centrul Județean de Cultură și Artă al Județului Sălaj are porțile deschise, doamna director „de la Patrimoniu” a venit direct de la birou cu o tavă cu clătite și coase un mărțișor, doamna profesoară face fotografii ca să documenteze momentul pentru povestea cu fetele ei de mâine, de la dirigenție, părintele Marius binecuvântă cu bucurie lucrul și lucrătoarele și fuge la o altă adunare de priveghere, doamna doctor învață un punct nou de cusătură și explică de ce asta poate fi o adevărată terapie, se fac negocieri pentru viitoarele case în care să șezătorim, cineva știe glume vechi și jocuri de habă, altcineva e live pe Facebook, undeva în depărtare se aud clopotele de la o biserică veche, în camera din spate niște copii alergă timid în jurul războilui de țesut, iar sub o icoană cu Maica Domnului arde o candelă.
Toate femeile din șezătoarea noastră sunt frumoase. Se asemuiesc la ceas de seară cu siluetele de pe cusăturile vechi, care stau cu mâinile în șolduri, mândre, transmițând zestrea mai departe, din generație în generație. S-au gătit și au gătit bunătăți, s-au bucurat de companie bună, au depănat amintiri frumoase și au reaprins candela sub icoana unui obicei memorabil. Când au plecat din șezătoare au lăsat lumina aprinsă, semn că se vor întorce cât de curând. Și femeile astea s-au ținut întotdeauna de cuvânt.
Fundația Agapis din Sălaj își propune să înlesnească asfel de întâlniri cel puțin o dată pe lună! Pentru fiecare femeie care se caută pe sine, pe ai ei din neamul vechi și care îi caută și îi găsește de buni pe toți cei din jurul ei. Și, în plus, mai și lasă o bucățică de pânză moștenire, pentru vremurile în care vom deveni cu toții, vrem nu vrem, la rândul nostru, strămoși!
Mic glosar
Tinghirele – fructe (un soi de piersici de vie)
Credenț – dulap bun cu loc pentru expus farfuriile pictate
Nealcoșe – aranjată, pusă la punct
Ciupag – pieptul iei, specific în NV Transilvaniei
Spăcel – denumirea cămășii populare feminine, sau a iei, în Sălaj