Câteva date despre colonia elveţiană de la Galaţi

Elveția din perioada anilor 1840 era instabilă din punct de vedere politic. Se confruntau, fără milă, două viziuni ale lumii: pe de o parte erau conservatorii, apărători înfocați ai suveranității cantoanelor și prerogativelor bisericii, pe de altă parte, liberalii și radicalii, susținători ai unei puternice puterii centrale, o economie deschisă, drepturi egale, vot universal (în special pentru radicali) și libertatea presei.

Era o perioadă în care majoritatea catolică elvețiană era profund înclinată spre conservatorism, în timp ce Elveția protestantă era, în mod clar, identificată cu ideea de reformare a țării. Acest antagonism religios nu a făcut altceva decât să conducă spre o exacerbare tensiunilor.[1]

În luna decembrie 1845, guvernul de la Lucerna, în majoritate catolic, împreună cu câteva cantoane au semnat, în secret, formarea unei uniuni separate în cadrul confederației, numită Sonderbund. Acest lucru a condus la Sonderbundskrieg. Radicalii, speriați de o preluare iezuită, folosită la controlul guvernului național a ordonat desființarea Sonderbund. Atunci când aceștia au refuzat, armata națională  a atacat Sonderbund, iscându-se un scurt război civil între catolici și protestanți. Uniunea Sonderbund a fost învinsă în mai puțin de o lună cu preţul a 130 de morţi şi 1800 de prizonieri.

Ca o consecință a războiului civil, Elveția a adoptat o constituție federală în 1848, marcând, astfel, începutul istoriei moderne a Elveţiei.[2] Din acel moment, fără ieșire la mare, cu un relief muntos, Elveția, poziționată în centrul Europei și caracterizată de o neutralitate calculată, s-a bucurat de accesul și stabilitatea politică necesare pentru a deveni una din cele mai bogate ţări de pe mapamond.

După 1854, muncitori şi cadre tehnice de origine elveţiană au participat la executarea unor lucrări de telegrafie sau de construire a căilor ferate pe teritoriul actual al României, unii dintre ei rămânând definitiv pe aceste meleaguri.

Pe malul Dunării, la Galaţi, în anul 1856, trăiau „11 familii de elveţieni, în total 35 de suflete, care se îndeletnicesc cu lucrul la telegraf, căile ferate şi comerciu”, după cum reiese dintr-un document demografic al primăriei,[3] astfel încât, în luna septembrie 1863, elveţienii stabiliţi în acest oraş se constituiseră în ceea ce se numea, în aceea perioadă, o “colonie”, sau ceea ce numim astăzi o “comunitate etnică”. Potrivit unui articol din „Gazette de Lausanne”, elveţienii din Galaţi sărbătoreau, la 15 septembrie 1923, evenimentul împlinirii a 60 de ani de la înfiinţarea coloniei, la Grădina elveţiană, situată în apropiere de Barboşi, Galaţi, după ce în dimineaţa acelei zile, au ascultat o frumoasă predică a pastorului de Buzău, Haechler.[4]

În luna martie 1871, soseşte la Galaţi, Joseph Ingold, originar din Röthenbach im Simmental, Elveţia. Acesta a contribuit la construcţia liniei ferate din zonă, stabilindu-se, în cele din urmă, la Galaţi. Pregătirea tehnică şi experienţa acestuia l-au propulsat, mai târziu, pe funcţia de inginer în cadrul căilor ferate române.

Fiica lui Joseph Ingold, Barbara, s-a căsătorit cu Kaesar, un elveţian sosit la Galaţi, ca reprezentant al unei firme franceze care se ocupa cu exportul de lemn. Nu au zăbovit prea mult pe malurile dunărene, plecând în Elveţia, însă, după 1920, s-au întors şi au rămas până la instaurarea noului regim politic de la 1947.

Nu avem, deocamdată, date despre numărul populaţiei de naţionalitate elveţiană la 1890, însă printre cei 4418 catolici şi 499 de protestanţi existenţi în acel an în Galaţi, cu siguranţă se regăsesc şi elveţienii.[5] Existenţa unei populaţii elveţiene pe teritoriul oraşului Galaţi, a necesitat şi înfiinţarea unei structuri care să le apere interesele. Astfel, la 18 septembrie 1881, se înfiinţează la Galaţi consulatul elveţian,  în funcţia de consul fiind numit Jean Ryckner, din cantonul Aargau, iar viceconsul a fost numit Œttli, din cantonul Thurgau.[6]

Bazele organizării serviciului telegrafic şi poştal în România au fost implementate în perioada 1854-1855, în timpul războiului Crimeei, telegrafia fiind introdusă de către armata austriacă.[7] Din anul 1856, telegraful şi poşta funcţiona şi la Galaţi.[8] Dintr-un rezumat statistic din perioada 1889-1890, aflăm că prin oficiul de la Galaţi au plecat către Elveţia un număr de 316 telegrame, iar din Elveţia au fost transmise la Galaţi, 236 de telegrame.[9]

Faptul că elveţienii, atât câţi erau în Galaţi, formau o comunitate unită şi prosperă, rezidă şi din donaţiile, pe care societăţile elveţiene din Galaţi şi Brăila le-au făcut, prin intermediul consulatului elveţian de la Galaţi, pentru a veni în sprijinul confraţilor din ţara de origine. Astfel, pentru victimele  tragediei de la Zoug din 1887[10], elveţienii din cele două oraşe vecine au donat suma de  488 de franci, iar câţiva ani mai târziu, au donat suma de 940 franci pentru sinistraţii incendiului din Meiringen, din 1891.[11]

1

 

Data de 1 august, sărbătoarea naţională a Elveţiei, constituia un alt prilej de întâlnire şi de petrecere pentru elveţienii din Galaţi. Manifestările culturale şi serbările erau organizate, de regulă, în acea grădină din apropierea Barboşului, unde aveau amenajat un pavilion (foto), iar atunci când vremea nu permitea desfăşurarea evenimentelor în aer liber, activităţile coloniei elveţiene aveau loc într-o sală mare, la Şcoala germană[12], aflată pe strada Lascăr Catargiu, astăzi strada Gării, într-o clădire care poate fi văzută şi astăzi şi a cărei arhitectură mai păstrează, încă, rigorismul german.

2

 

Biserica Catolică de pe strada Domnească, Biserica Evanghelică de pe strada Codreanu, astăzi strada Eroilor, reprezentau locurile de întâlnire săptămânală a coloniei  elveţienilor, alături de cea a germanilor, norvegienilor, italienilor, francezilor, austriecilor etc., întrucât oraşul Galaţi era un conglomerat de etnii, un oraş în care elementul oriental subzista alături de cel occidental, constituind, împreună cu elementul autohton, un exemplu de armonie socială şi de dezvoltare economică prin care Galaţiul devenise cunoscut ca Anvers-ul Balcanilor, sau Marsilia Orientului.

Elveţienii, obişnuiţi cu ţara de origine care nu avea ieşire la mare, cu un relief muntos, i-au fascinat climatul aproape mediteraneean, apa multă, bogăţia peştelui şi dinamica extraordinară a lucrurilor, factori determinanţi în stabilirea definitivă pe aceste meleaguri. Erau oameni de vază ai oraşului, ocupând funcţii de ingineri, diplomaţi, şefi ai unor case de comerţ, armatori, bancheri, profesori de germană sau franceză. La 1932, conform documentelor de recensământ,  elveţienii din Galaţi erau în jur de 1000 de membri.

Desigur, în cadrul coloniei existau şi elemente a căror statut social nu era tocmai unul cu care elveţienii să se mândrească. Astfel, la 28 septembrie 1934, „Gazette de Lausanne”, publica un articol prin care anunţa că un anume Christian Triten, născut la Galaţi, de origine elveţiană, dar cu domiciliul la Paris a fost arestat în capitala Franţei sub acuzaţia de escrocherie, abuz de încredere, plasare de bonuri valorice false. Împreună cu un camarad, Christian Triten a încercat să plaseze bonurile valorice false la o bancă.[13]

Evenimentele care au urmat: războiul, ocuparea sovietică, instaurarea unui regim politic impus din afara graniţelor de est ale ţării, i-a determinat pe cei care formau colonia elveţiană din Galaţi să părăsească acest oraş şi, prin aceasta, ţara de adopţie.

Ataşamentul puternic pentru oraşul Galaţi, pentru România, s-a concretizat mai întâi prin crearea, în anii 1940, a Asociaţiei Elveto-Române din Berna, asociaţie care regrupa cetăţeni elveţieni născuţi sau stabiliţi în România, cei mai mulţi la începutul secolului XX, unde se păstrau icoane, covoare, covoraşe, diferite amintiri între care un mare număr de fotografii şi cărţi poştale, colecţii impresionante de medalii, monede, bancnote, ziare şi reviste româneşti dinaintea, din timpul şi după cel de al Doilea Război Mondial, articole despre România din ziare elveţiene etc.[14]

Urmele elveţienilor în Galaţi aproape s-au şters. Câteva fotografii şi un colţ din cimitirul “Eternitatea”, mormântul familiei Ingold poate fi văzut şi astăzi, mai amintesc de această colonie liniştită, instruită, care găsise, în această, parte a Europei, un nou cămin.

[1] “Dossier sur le Télétext de la Télévision suisse romande (02.11.97) par Nicolas Roulin”, https://clio-texte.clionautes.org/La-Suisse-au-XIXe-siecle-1815-1848-la-crise-du-Sonderbund.html, accesat la 20.07.2017.

[2] Ibidem

[3] Paul Păltănea, „Comerţul Moldovei cu Apusul Europei prin Galaţi în a două jumătate a secolului al XVIII-lea”,  în Danubius, IV, 1970, p. 197–218.

[4] “La Quatrieme Suisse”, Gazette de Lausanne,  No. 260, Jeudi, 20 Septembre 1923, p. 1.

[5] Ibidem, p. 109.

[6] „Confederation Suisse”, Journal de Geneve, No. 226, Dimanche 25 Septembre 1881, p. 1.

[7] Ibidem, p. 272, 273.

[8] Ibidem, p. 273.

[9] Ibidem, p. 274.

[10] “De l’actione necessaire”, La Liberte, No.190, Jeudi, 18 Aout 1887, p.1.

[11] „Nouvelles Suisses”, La Gruyere, No. 91, Samedi 14 Novembre 1891.

[12] Dan Ottiger Dumitrescu (Fribourg, Elveţia), „Gălăţeni de suflet, pe mapamond”, în Revista „Dunărea de Jos”, anul IX, nr. 106, decembrie 2010, p. 24.

[13]  “Un Suisse ecoulait des faux titres en France”, Ibidem, No. 269, Vendredi, 28 septembre 1934, p. 6.

[14] Dan Ottiger Dumitrescu (Fribourg, Elveţia), „Gălăţeni de suflet, pe mapamond”, în Revista „Dunărea de Jos”, anul IX, nr. 106, decembrie 2010, p. 25.