Comună de munte, aşezată la poalele Vlădesei, în Nord-Vestul Transilvaniei, Mărgăul face parte din zona Munţilor Apuseni, subzona Mocănimea Gilăului sau Depresiunea Huedin-Călăţele. Regretatul cercetător Valer Butură surprinde succint, astfel, caracteristicile geografice ale zonei : ”culmi mai scunde, cu pante domoale, intens despădurite, terasate pentru culturi, şi pante mai repezi, împădurite”.
Atestat documentar deja la 1427, satul Mărgău avea ca profil ocupațional cultivarea pământului, creșterea animalelor și prelucrarea lemnului. Industria casnică textilă era bine reprezentată, femeile zonei fiind renumite în confecționarea diverselor țesături și a pieselor de port de înaltă calitate. Ca în alte sate de munte, locuitorii plecau sezonier, ca zilieri, în zonele mai joase, la secerat și la culesul porumbului. Printre ocupațiile apărute la începutul secolului al XX-lea, menționăm practicarea ambulantă, pe scară largă, a meseriei de geamgiu.
Modul tradițional de viață descris a dat naștere unei culturi materiale caracteristice. Muzeul Etnografic al Transilvaniei găzduiește peste 1500 de artefacte care îl ilustrează, piese ajunse aici grație donației unei localnice inimioase și cu un simț civic dezvoltat, învățătoarea Maria Panea.
Maria Panea, cunoscută de consătenii ei ca Mărioara Dedii Fanului sau Domnişoara Dedii, s-a născut în anul 1920, în comuna Mărgău.
Conform preotului Gheorghe Dragoş Braica, autor al monografiei Mărgăului, Maria Panea n-a fost doar o minunată învăţătoare în satul său, ci şi o ,,excepţională creatoare de artă populară şi o colecţionară a tot ce era mai frumos în vatra natală”. A adunat, cămăşi cu „ciupag”, scurte sau cu poale, zadii cu trup vânăt, şorţuri, poale separate, brâie, pieptare, buici, laibere, cojoace, sumane, năfrămi, glugi, izmene, gaci, cioareci, opinci, căciuli, pălării, textile de interior (lepedeie, păretare, lăicere, rudare, ştergare „alese” în războiul de ţesut, feţe de masă, feţe de pernă, carpete, traiste, desagi), blide şi linguri de lemn, oale, coveţi, cofe, furci de tors, suveici, vârtelniţe, război de ţesut, unelte folosite în diverse meşteşuguri (scaun de mezdrit), piese de mobilier (lăzi de zestre), unelte agricole, icoane pe lemn şi pe sticlă, piese de artizanat (cusături, ţesături, lemn).
Tot ea i-a învăţat pe mărgăuani pictura pe sticlă, sursă de venit pentru cei ce s-au îndeletnicit cu această meserie. Trăind în condiţii extrem de modeste, puţinii bani pe care îi câştiga ca dăscăliţă îi cheltuia pentru a achiziţiona diferite obiecte tradiţionale.
A urmat Şcoala de Artă Populară din Cluj şi a întemeiat o „clasă”, cu acest profil, la școala din Mărgău. Nu a fost căsătorită, după moartea tatălui său pierde moştenirea, petrecându-şi ultimii ani de viaţă în casa unor rude.
În anul 1975 a donat întreaga colecţie, strânsă cu grijă şi dragoste, Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Măcinată de boală şi singurătate, se retrage la Azilul de la Câţcău (jud. Cluj), unde decedează în anul 1977, la doar 58 de ani. Colecția sa, păstrată cu respect, îi asigură nemurirea.
Este foarte rar ca un muzeu să posede o colecție atât de mare – peste 350 de exemplare – dintr-un singur tip de artefact și dintr-o singură localitate. O asemenea situație face posibilă o analiză aprofundată a bogăției stilistice, a evoluției structurale, a decorului, a tehnicilor de ornamentare întâlnite la cămașa mărgăoană.
Pe lângă cercetarea colecției Panea, în ultimii ani specialiștii muzeului Etnografic al Transilvaniei au efectuat și cercetări de teren în Mărgău, cu scopul de a completa cunoștințele referitoare la această colecție. Un rezultat al acestei munci este expoziția ”Decor, eleganță, stil – cămașa femeiască tradițională de Mărgău”, care – prin prezentarea celor 46 de cămăși databile din perioada sfârșitul secolului al XIX-lea–prima jumătate a secolului XX – și prin explicațiile adiacente, aduce în atenția vizitatorului o piesă vestimentară tradițională de o decorativitate ieșită din comun, de o eleganță impecabilă și cu un stil de neconfundat.
Costumul tradițional femeiesc de pe versantul vestic al Munților Apuseni se caracterizează prin utilizarea cămășii de tip carpatic (cu mânecile pornind de la guler), cu talia ridicată, cu poală adăugată, purtată cu două ”zadii” (catrințe) cu trup vânăt (albastru) sau negru. Partea de jos a zadiei are dungi roșii-portocalii, cu decor geometric colorat, ales în război, zadia din spate terminându-se în partea de jos cu ”ciucurași” negri, obținuți din destrămarea urzelii, iar cea din față distingându-se printr-o aplicație de franjuri de lână colorată, ce încadrează pe trei laturi partea de jos a piesei. Zadiile erau fixate pe corp cu ajutorul ”baierelor” răsucite sau împletite din fire de lână multicolore, atașate de partea de sus a acestora. Odată cu transformările modului de viață și ca urmare a influenței citadine (orașul Huedin a avut acest rol), zadiile țesute în gospodărie au fost abandonate, iar piesa din față a fost înlocuită cu un șorț din material industrial, croit, cusut și ornementat conform gustului comunitar. La fel, acoperitoarea de cap tradițională, din pânză albă, odinioară larg răspândită în întreaga Transilvania, este înlocuită și aici cu năfrămi negre mari, confecționate din material industrial și dotate cu ciucuri din mătase vegetală neagră.
Portul a fost completat cu piese confecționate de meșteșugari locali sau zonali: sumane negre, decorate cu postav colorat, pieptare, opinci și – mai târziu – cizme.
Piesele portului tradițional evoluează de la formele mai simple la formele complexe. Cămașa –piesă esențială a costumului femeiesc – este în mai mare măsură supusă acestor transformări decât zadiile-catrințe, care rămân simple și arhaice până la sfârșit. Deoarece croiul este elementul care definește în cel mai înalt grad piesa de port, evoluția cămășii se urmărește în funcție de acesta.
Croiul inițial al cămășii mărgăuane se înscrie în categoria numită de specialiști ”carpatic” și era caracterizat prin prinderea mânecilor direct la guler. În cursul secolului al XIX-lea, acest croi a fost dezvoltat prin apariția unui ”plastron” trapezoidal amplu, amplasat sub guler – numit în zonă ”chiept”, iar în alte zone ”ciupag”, – realizat prin brodarea peste crețuri a unor motive geometrice, deschizătura cămășii fiind plasată la spate. A urmat, până la al doilea război mondial, perioada de aur a cămășii mărgăuane, ilustrată din plin de prezenta expoziție. Depresiunea Călățele este, de altfel, una dintre zonele de maximă rezistență a acestui tip de cămașă femeiască românească, caracteristică în perioada veche unui areal amplu din nordul Transilvaniei: Năsăud, Lăpuș, zona Reghin, Câmpia Transilvaniei, Mocănimea Arieșului, Țara Moților, sudul județului Sălaj.
Încă din perioada interbelică, cămașa cu ciupag este concurată însă de o cămașă fără ciupag, deshisă în față, care reprezintă, de fapt, o reluare a vechii cămăși anterioare, caracteristice zonei.
Indiferent de tip, cămașa mărgăuană are o particularitate care îi dă personalitate: brățara pe crețuri (”trăsura”) este mai lată și situată mai sus pe mânecă, așa încât volanul acesteia este mai lung, mai bogat.
Primul modul expozițional prezintă cele două tipuri tradiționale ale cămășii tradiționale din Mărgău, fiind completat cu o planșă care clarifică structura decorului, cu denumirile specifice.
Cămășile confecționate din pânză de cânepă, iar mai târziu din amestec cânepă și bumbac, erau denumite în Mărgău ”țepene”. Decorul celor mai vechi cămăși a fost monocrom, realizat cu fire de cânepă vopsită, cu lână, cu lânică sau cu bumbac mercerizat.
Culoarea cea mai răspândită era cea neagră, utilizată deopotrivă în cazul cămășilor destinate ocaziilor rituale și în cazul celor purtate de femeile dintr-o categorie de vârstă mai înaintată. Pe lângă culoarea neagră, tinerele purtau cămăși brodate cu roșu.
O altă culoare îndrăgită era albastrul închis. Cu timpul, monocromia decorului face loc accentelor policrome, ciupagul fiind mai rezistent la aceste inovații. Broderia, preponderent geometrică, era realizată în diverse tehnici: pe crețuri (ciupagul și brățara), pe dos, în cruci, pe fir. Ca influență cultă maghiară, apare la mâneci, la cumpăna secolelor XIX–XX, și broderia după desen, cusută într-o tehnică de lănțișor mai lat.
În expoziție, aceste etape sunt exemplificate prin modulul doi și patru, între cele două fiind prezentate și trei ansambluri de costum, două de tip vechi, cu zadii cu trup vânăt, și ultimul – mai nou – cu șorț.
Odată cu schimbarea modului de viață și cu apariția unor noi surse de subzistență identificăm și dorința de diversificare a garderobei. Noutățile apar în privința materialelor utilizate (mai mult bumbac industrial), a cromaticii – paletă diversificată și a tehnicilor de decorare.
Pe lângă tehnicile de cusut tradiționale apar altele noi, ca broderia cu tăieturi, ajurul cu modele, aplicarea de dantelă croșetată, decorul ales în război, în pânză sau aplicat ulterior.
Se schimbă și gama motivistică, decorul vechi, geometric fiind îmbogățit treptat cu motive noi (stele, flori, păsări), geometrizate sau chiar naturaliste, preluate din diverse surse. Această schimbare este exemplificată în cadrul expoziției de modulul cinci.
Semnificațiile fiecărei piese de port erau multiple: sociale, rituale, estetice, identitare etc. În a doua sală am dorit să punctăm această latură a cămășii mărgăuane. Cămașa, asimilată cu corpul, era implicată într-o serie de acte rituale, iar cămășa mărgăuană nu făcea excepție. Cămașa miresei, de exemplu, trebuia să conțină doar decor realizat cu negru, rimând, aparent ciudat, cu cămașa îmbrăcată la înmormântare, brodată și ea cu negru.
În mod normal însă, fetele purtau cămăși brodate cu roșu, broderia neagră fiind rezervată femeilor vârstnice. Tendința de a păstra cămașa cu ”chiept” caracteristică era atât de puternică, încât se acceptau neajunsurile inerente ale ciupagului compact care acoperea partea de sus a pieptului, căutându-se soluții practice de înlăturare a acestora. În cazul femeilor care alăptau, de exemplu, se lăsa sub ciupag, la asamblarea părților cămășii, o porțiune necusută, deschisă, care ulterior putea fi închisă.
Modulul este întregit cu o ladă de zestre, provenită tot din colecția Panea, în care vizitatorul poate urmări pe lângă diversitatea decorativă a altor cinci cămăși mărgăuane, și modul de păstrare a acestor piese.
Diversificarea garderobei atrage după sine nu doar o diversificare tehnică, dar și una cromatică. Policromia, caracteristică mai ales cămășilor din anii 1940–1950, este exemplificată de alte 21 de piese, grupate după culoarea de bază a broderiei.
Dorind să venim în sprijinul celor care plănuiesc să-și realizeze o cămașă de tip Mărgău, am completat expoziția și cu fragmente brodate ale cămășilor de odinioară și cu o cămașă de tip artizanal, apărută în Mărgău la influența școlii.
Am decis să prezentăm și acest tip de cămașă deoarece în colecția Panea există și douăsprezece piese de acest tip, fapt ce dovedește că a avut o oarecare răspândire în comunitate. Prin expunerea lor am dorit să subliniem diferența între autentic și tradițional: este vorba de o cămașă mărgăuană autentică, realizată și utilizată în comunitate, dar netradițională, doarece nu se supune canoanelor comunitare valabile, transmise prin mai multe generații. Expoziția a putut fi vizitată până la sfârșitul lunii iulie 2017.