Fiecare dintre reformele ortografice stabilite de Academia Română era contestată şi puţin respectată în diverse publicaţii şi tipărituri ale vremii. Încă de la începutul secolului, într-o şedinţă publică, din anul 1901, Vasile Alexandrescu Urechia a adus în atenţia Academiei, anarhia ortografică de la sfârşitul secolului al XIX-lea; în aceeaşi şedinţă publică, şi Ion Bianu afirma, printre altele că Academia ar trebui să aibă în vedere publicul, căruia i se adresează scriitorii noştri, în primul rând.
La Iaşi, în 1903, a avut loc congresul profesorilor secundari de limba română, care cereau unificarea ortografiei româneşti, pe baza principiului fonetic. Atunci, Hariton Tiktin condamna ortografia etimologică, „un element vătămător şi de respins din punct de vedere pedagogic”, care nu ar mai trebui impusă în şcoli, mulţi profesori de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi, printre care, Alexandru Philippide şi Ovid Densusianu, fiind adepţii fonetismului.
Reforma ortografică din anul 1904
În anul 1904, a fost adoptată o nouă reformă ortografică a Academiei Române, la insistenţele publicului, ale profesorilor şi învăţătorilor din învăţământul mediu. S-a hotărât înfiinţarea unei comisii care să studieze revizuirea „modului de scriere”, formată din Hasdeu (care nu a participat, însă, la dezbateri), Nicolae Quintescu (partizan al etimologismului) şi Maiorescu, care făcuseră parte şi din comisia de la 1880. Lor li s-au adăugat Negruzzi, Densusianu şi Bianu. Titu Maiorescu era raportorul comisiei şi a acceptat toate modificările devenite necesare, prin practica scrisului şi a şcolii: se suprimă dz, menţinându-se doar z; se elimină scrierea prin é şi ó a diftongilor – ea şi – oa; se adoptă scrierea grupurilor şte, şti, ca atare, eliminându-se grupurile şce, şci….
În ceea ce-l priveşte pe î (â), Maiorescu a propus să se scrie î, cu excepţia cazurilor când este precedat de c şi g, a cuvântului român şi a derivatelor lui, care să se scrie cu â (adoptarea în 1953 a scrierii numai cu î s-a făcut din raţiuni de unificare).
Academia Română a acceptat atunci, cu unele modificări, proiectul de ortografie prezentat de Maiorescu, iar prin reforma ortografică din 1904, principiul fonetic devenea dominant în scrierea noastră:– ea şi – oa se scriu ca azi; grupul – şt se scrie astfel în toate situaţiile (creşte, peşte, ştiinţă…); – dz se înlătură în favoarea lui z; se generalizează scrierea cu ă, iar â se menţine după c şi g (când, gând…) şi în cuvintele Român, România…, în virtutea tradiţiei.
Reforma ortografică din 1904 nu a reuşi, însă, să înlăture toate inconsecvenţele şi „resturile” de etimologism, dar a însemnat un real progres în impunerea principiului fonetic în scrierea limbii române, un vădit progres faţă de reformele ortografice din anii 1880-1881 şi 1895. Această reformă a introdus scrierea diftongilor – ea şi – oa, aşa cum sunt rostiţi şi astăzi, scrierea grupului consonantic – şt (Bucureşti, Ploieşti, înfloreşti, creşti…), a suprimat semnul scurtimii de pe semivocalele finale i şi u, l-a înlăturat din ortografie pe dz, generalizându-se scrierea cu z. Până în 1904 se foloseau trei semne grafice pentru î: î – la începutul şi la sfârşitul cuvintelor, â şi ê în interiorul cuvintelor (român, dar fên); ê este suprimat în reforma din 1904, rămânând doar î şi â, cei doi păstrându-se până în 1953, când scrierea lui î a fost simplificată la un singur semn – î, reforma adoptată în 1904 „lăsa o mulţime de probleme deschise”, după cum arăta S. Puşcariu. Prin noua reformă ortografică, se dorea impunerea unei scrieri mai simple şi mai uşoare, principiul fonetic impunându-se definitiv în scrierea limbii române. În acest fel, Academia a părăsit cu totul principiul etimologic şi a primit scrierea întemeiată pe principiul fonetic, de a se scrie sunetele vorbirii prin litere adaptate fiecăruia, însărcinându-i pe Maiorescu, Bianu, Densusianu să elaboreze şi o broşură a noii ortografii. Ion Bianu a fost cel care a alcătuit, până la urmă, broşura, care să cuprindă explicarea normelor ortografice, adoptate în 1904, şi a întocmit şi un dicţionar ortografic. Lucrarea a fost publicată, cu titlul Regule ortografice, în 1904, fără semnătura autorului. Glosarul care însoţeşte Regulele ortografice cuprinde, pe lângă formele considerate corecte ale unor cuvinte, şi unele observaţii şi reguli de normare a scrierii, în acest fel, manifestându-se o atenţie deosebită pentru utilizarea formelor celor mai corecte ale cuvintelor.
Normele ortografice aprobate de Academia Română, în 1904, au fost primite cu rezerve, criticile au continuat, şi din partea fonetiştilor şi din partea etimologiştilor, Academia fiind preocupată să facă demersurile necesare în vederea oficializării noii ortografii, pentru propriile publicaţii şi pentru celelalte publicaţii oficiale şi cărţi şcolare. Publicaţiile vremii foloseau, încă, o ortografie inconsecventă şi arbitrară, în multe cazuri „anarhia” ortografică se datora necunoaşterii normelor de scriere corectă şi de pronunţare. Pentru aceasta, Ştefan Pop, bibliotecar al Academiei, a publicat în 1909 un Dicţionar ortografic al limbii române, în care se oprea asupra cuvintelor care prezentau inconsecvenţe în pronunţare şi scriere. Şi totuşi, ortografia din 1904 a făcut un pas mare în direcţia simplificării scrierii româneşti, aproape ca în 1881, chiar dacă nu se va ajunge la o generalizare.
În 1926 era publicată, din nou, Ortografia Academiei Române. Declarată oficială şi obligatorie, iar în 1927, lingvistul şi filologul Alexe Procopovici, născut la Cernăuţi, profesor universitar la Cernăuţi şi Cluj, pe baza propunerilor consemnate în procesele verbale ale congreselor filologilor români, de la Bucureşti, Cluj şi Cernăuţi, din anii 1925, 1926 şi 1927, publica la Bucureşti, Curtea naţională, 1927, Ortografia românească. Propunerile Congresului filologilor din România în sesiunile 1925, 1926 şi 1927. Aceste propuneri priveau, printre altele: renunţarea la accentul grav; folosirea consoanelor duble care să diferenţieze omonimele; reglementarea folosirii apostrofului şi a linioarei; păstrarea lui – u final după i-; scrierea G-D feminin; scrierea lui s-z; scrierea cu unul, doi şi trei i; scrierea unor adverbe şi a terminaţiilor verbelor, de conjugarea a IV-a, la imperfect…
În anul 1904 s-a produs, aşadar, singura reformă ortografică, în adevăratul înţeles al cuvântului, principiul fonetic trecând pe primul loc, direcţionând majoritatea soluţiilor de scriere corectă. Acest „fonetism temperat din necesităţi etimologice” lăsa destul loc şi etimologismului, ale cărui soluţii se impuseseră, anterior, prin însăşi practica neîntreruptă a scrisului literar. Ceea ce a urmat, reformele ortografice din anii 1932 şi 1953, nu a reprezentat decât întărirea direcţiei pragmatice, realiste, de adaptare a scrisului la pronunţarea oamenilor culţi, pronunţare care începea să devină un model capabil a determina scrierea.
Reforma ortografică din 1932
Problema revizuirii ortografiei româneşti i-a preocupat în continuare pe lingviştii şi filologii români, astfel, Sextil Puşcariu, într-o scrisoare adresată preşedintelui Academiei Române, la 20 decembrie 1922, constata persistenţa a numeroase grafii controversate şi forme gramaticale nesigure, considerând că „este nevoie de o revizuire şi, mai ales, de o completare a principiilor stabilite de Academie în 1904”. Lingvistul clujean vorbea despre necesitatea revizuirii ortografiei româneşti, deoarece reforma ortografică din 1904 nu izbutise să se impună, iar broşura publicată atunci de Academia Română lăsa nerezolvate prea multe probleme de ortografie, care nu mai sufereau amânare. Puşcariu susţinea şi acum principiul fonetic şi considera că ortografia trebuie să redea în scris limba vorbită, iar reforma ortografică invocată de el acum nu presupunea crearea şi elaborarea uneia noi, ci doar perfecţionarea, într-o cât mai mare măsură, a celei existente, apelul său fiind primit favorabil, de către unii dintre membrii Academiei. Puşcariu se pronunţa şi pentru realizarea unui îndreptar ortografic cuprinzător, propunând întocmirea unui chestionar şi trimiterea lui profesorilor, şcolilor, scriitorilor, revistelor, caselor de editură. În răspunsul Academiei Române, din 19 ianuarie 1923, semnat de secretarul general, Iacob Negruzzi, se arăta că s-a decis ca problema să fie studiată şi hotărâtă de membrii Academiei. Astfel, Congresul Filologilor din 1925, prezidat de O. Densusianu, „a ales o comisiune compusă din d-nii Gh. Adamescu, I. Bianu, O. Densusianu, Al. Procopovici şi S. Puşcariu, care avea să pregătească un proiect de reformă ortografică”. Ovid Densusianu a întocmit raportul asupra lucrărilor comisiei, ce cuprindea 14 puncte şi care a fost dezbătut la Congresul de la Cluj, din 24-25 aprilie 1926; au fost aduse unele modificări ortografiei din 1904, ca de exemplu: eliminarea accentului grav, care deosebea omografele, la vocala de la sfârşitul cuvântului, dacă era accentuată şi nu mai avea un alt semn diacritic; renunţarea totală la â în favoarea lui î; eliminarea consoanelor duble (casă, rasă, masă…), acestea se păstrau atunci când erau reclamate de structura morfologică a cuvintelor; admiterea formelor (veşnic, obişnuit…); reglementarea utilizării liniuţei şi a apostrofului; generalizarea terminaţiei – şi la pronume demonstrative şi adverbe (acelaşi, totuşi…); păstrarea lui – u, semn grafic al singularului după i (a fost eliminat – u din scrierea numelor de persoane: Mihai, Matei, Andrei…, a numelor de locuri: Dorohoi, Vaslui…, şi de la unele cuvinte invariabile); orientarea genitiv-dativului singular, la substantivele feminine, după forma de plural (casei, lumii, Academiei…, dar cărţii…); s intervocalic, în neologisme, se scrie s (asistent…) sau z (aviza…), după cum se pronunţă (se păstra scrierea neologismelor cu s-z intervocalic, în grupuri consonantice sau la finală, delimitându-se cuvintele scrise cu s de cele scrise cu z); terminaţiile de imperfect – tipurile: auzeam, îndoiam, tânjeam…; terminaţiile –eală şi –ială; scrierea cu sau fără i a hiatului vocală + e; terminaţia adverbială – ia (atuncia…) s sau z înainte de consoană sonoră; se scriu cu – z, prefixele răs-, iz-, bez-); scrierea invariabilă a prefixului des-, indiferent de sunetul care urma (desamăgi, desbina, deslega, desrădăcina, deschide, desnaţionaliza, desvăţa…)…
Era pentru prima dată, când reforma ortografică din anul 1932 reglementa şi scrierea cu majuscule, în limba română. Astfel, la propunerea lui S. Puşcariu, hotărârile Congresului de la Cluj au fost înaintate, spre aprobare, Secţiunii literare a Academiei, care le-a admis integral, fiind admisă şi propunerea lui Sextil Puşcariu ca Secţiunea literară „să dea o expunere generală a principiilor, cu atât mai necesară, cu cât plenul, abătându-se prin votul său de la unele puncte admise de secţiune, a stricat unitatea de vederi a re formei”.
Problema reformei ortografiei româneşti fusese reluată şi în timpul preşedinţiei lui Emil Racoviţă, care, în 1929, amintea că, de câţiva ani „a fost în discuţia Academiei chestiunea revizuirii ortografiei româneşti, ce nu a fost dusă la bun sfârşit” şi supunea dezbaterilor un proiect de reformă a ortografiei româneşti, elaborat de Sextil Puşcariu, care susţinea că „trebuie evitată mecanizarea ortografiei prin reguli rigide”.
Din însărcinarea Secţiunii literare, Sextil Puşcariu a redactat şi Proiectul de reformă a ortografiei române, pe care l-a prezentat în şedinţa din 30 mai 1929, când preşedintele Academiei, Emil Racoviţă, menţiona: „Proiectul propus se prezintă ca un tot în care părţile se ţin strâns legate între ele, astfel că aducerea de modificări prea numeroase va dăuna unităţii lui”. Însistând asupra ideii, că funcţionalitatea unei ortografiei este dependentă de simplitatea ei, Constantin Rădulescu-Motru amintea că limba este „un instrument care trebuie să funcţioneze automat… pronunţarea sunetului î e singură…; a-l scrie când î, când â e deci inutil…” .
Dezbaterile ortografice au fost reluate abia în 1931, toate discuţiile participanţilor, Puşcariu, Racoviţă, Sadoveanu, Ţiţeica, Rădulescu-Motru…, s-au axat pe scrierea lui –s- intervocalic, în neologisme, în vreme ce regimul de folosire a lui î – â, rămânea cel din 1904; Gh. Adamescu preciza, la un moment dat: „Formele cu î ale verbului a fi se scriu cu u: sunt, suntem, sunteţi”
Aceeaşi problemă era dezbătută şi în plenul Sesiunii, din 5 februarie 1932, după studierea îndelungată a proiectului Densusianu. În 6 februarie, acesta prezenta cele 6 puncte asupra cărora comisia restrânsă (Densusianu, Puşcariu, Brătescu-Voineşti) nu a putut să cadă de acord: s/z în cuvintele vechi; terminaţiile imperfectului; genitiv-dativul femininelor; h- iniţial la neologisme; –ă/e la sfârşit de cuvânt; –u fără valoare sonoră;
Aici, chestiunea lui â/î nu figura printre punctele litigioase, deşi proiectul Puşcariu prevedea altă soluţie decât cea din 1926. În aceeaşi zi, „se votează cu majoritate de voturi următoarea Ortografie nouă, în care punctele 14 şi 15 sună: 14 – Se scrie peste tot astfel sunetul propriu limbii noastre, păstrându-se â numai în cuvântul român şi derivatele lui (Mehedinţi, Ţiţeica, Inculeţ şi Iorga protestau împotriva generalizării lui î); 15 – Persoana I singular şi a III-a plural de la indicativul prezent al lui a fi se scrie sînt nu sunt, deci şi sîntem, sînteţi”.
Ortografia din 1932 a fost decretată oficial de Ministerul Instrucţiunii, ea a fost formulată şi explicată de S. Puşcariu şi T. Naum, în Îndreptar şi vocabular ortografic. S. Puşcariu afirma în acest sens: „La popoare cu o civilizaţie înaintată, a face greşeli de gramatică sau de ortografie este semnul cel mai evident al lipsei de cultură”.
Conştient de importanţa creării unei pronunţări exemplare, pe baza căreia să se normeze scrierea limbii literare, Sextil Puşcariu va iniţia şi o anchetă referitoare la unele rostiri ale cuvintelor şi formele şovăitoare folosite, iar lista întocmită a avut ca rezultat Vocabularul ortografic, care însoţea Îndreptarul…, publicat împreună cu Teodor Naum, în 1932.
Academia Română a manifestat un mare interes pentru impunerea şi popularizarea normelor adoptate, astfel, pe lângă Îndreptarul… lui Puşcariu şi Naum, din 1932, au mai apărut, în acelaşi an: Ortografia românească după modificările din 1932. Regule şi explicări urmate de un glosar orânduite de Gh. Adamescu; Noua ortografie a Academiei Române aranjată după categorii gramaticale pentru uzul şcoalelor primare şi secundare şi Dicţionar ortografic, de G. I. Chelaru şi Crizante Popescu; Îndreptar ortografic, conţinând toate regulile ortografice ala Academiei Române şi aplicaţiunile lor, urmat de un glosar ortografic pentru şcoale, autorităţi şi pentru toţi cei care vor să scrie corect româneşte, de D. Theodorescu-Craiova; Noul Dicţionar ortografic al limbii române, de Isaia Tolan.
La 6 februarie 1932, în plenul Academiei, s-a aprobat noua ortografie, care prevedea la punctul 14: „Se scrie peste tot î, sunetul propriu limbii noastre, păstrându-se â numai în cuvântul român şi în derivatele lui”, iar la punctul 15: „Persoana I singular şi a III-a plural de la indicativul prezent al verbului a fi se scrie sînt, nu sunt, deci şi sîntem, sînteţi”, astfel, s-a ajuns, la 25 mai 1932, printr-un nou vot, la păstrarea normelor din 1904, privitoare la scrierea lui î/â şi la formele sunt, suntem, sunteţi.
Noua reformă ortografică, din 1932, nu a adus decât precizarea câtorva reguli, faţă de cea din 1904, urmărind simplificarea regulilor din 1904, în scopul înlăturării individualismului excesiv şi a haosului ortografic, este impropriu a se vorbi despre reforma ortografică din 1932, reforma a fost cea din 1904, care a înlăturat scrierea etimologică.
În anul 1932, Academia Română a adoptat regulile ortografice, propuse de Puşcariu, în esenţă. Deşi decretată oficial de Ministerul Învăţământului, noua ortografie nu satisfăcea cerinţele celor care trebuiau ascultaţi şi consultaţi, filologii şi profesorii, numeroşi cărturari au protestat faţă de lipsa de coerenţă a soluţiilor adoptate şi lipsa de consecvenţă a aplicării principiilor în scrierea normată.
Din cauza criticilor exprimate la adresa ortografiei din 1932, Buletinul Societăţii profesorilor de limba română din Bucureşti publica, în 1940, un proiect de ortografie ce îşi propunea simplificarea acesteia, pe baza principiului fonetic, admiţând doar unele excepţii (se propunea, printre altele, eliminarea lui – u şi â, acesta fiind păstrat numai în român şi în derivatele lui, impus de tradiţie). Tot în anul 1940, Mihail C. Gregorian, Ştefan Pop şi Vasile V. Haneş au publicat un proiect de Ortoepie şi ortografie românească, discutat anterior în Societatea profesorilor de limba română din Bucureşti, în care, la paragraful 10, propuneau să se redea sunetul [î] doar cu o singură literă, î (în spiritul rezoluţiei Congresului filologilor români, de la Cluj, din 1926), iar la paragraful 15 susţineau (ca şi în Ortografia nouă, votată de Academia Română, la 6 februarie 1932) pronunţarea şi scrierea sînt, sîntem, sînteţi. Mai importante erau cele trei „principii călăuzitoare: Un sistem fonetic general, aplicat cuvintelor vechi sau nouă, fără deosebire. Respectarea cerinţelor morfologiei, dacă acestea nu se opun principiului fonetic. Simplificarea ortografiei, aducând reguli cu cât mai puţine abateri sau excepţii”.
Normele academice sunt tot mai mult neglijate, iar după 1948, sunt contestate, alături de Academie, cea care le votase şi promovase. Se încerca chiar înlocuirea vechii Academii, iar prin reorganizarea Academiei Române, transformată în Academia RPR, s-au înfiinţat în 1949 Institutele de lingvistică din Bucureşti, Cluj şi colectivul de lingvistică din Iaşi.
Reforma ortografică din anul 1953
Academia Română, încă de la înfiinţarea ei, avea în discuţie „problema noii ortografii, care să fie nu numai o nouă ortografie, ci şi una nouă în sens strict”. Astfel, în iulie 1948, Al. Graur şi I. Iordan, după ce depuseseră la Academie un prim proiect de modificare a ortografiei, au prezentat, în secţia a VI-a, (Ştiinţa limbii, literatură şi artă) o Expunere de motive la proiectul de modificare a ortografiei, în care, deşi cei doi susţineau principiul fonetic, încă din perioada interbelică, au fost destul de echilibraţi în privinţa caracterului fonetic al ortografiei noastre. În 1949, Academia RPR a publicat Ortografia limbii române. Proiect, unde, pe baza a 32 de reguli, se fixa în scris limba literară. În sesiunea ştiinţifică din martie 1951, Academia readucea în discuţie problema ortografiei, iar sesiunea lărgită a secţiei a VI-a, din iulie 1951, a avut în vedere nu numai o ortografie „justă” a limbii române, ci şi necesitatea fixării unei terminologii tehnice unitare şi predarea limbii române în şcoli.
S-a alcătuit o comisie, care trebuia să se ocupe de ortografie, iar pe baza proiectelor ortografice elaborate de Graur şi Petrovici şi publicate în Cum vorbim, iulie-august 1951, comisia a alcătuit un nou proiect, publicat în Contemporanul, din 20 iunie 1952, spre a fi supus atenţiei publicului larg. În şedinţa din 6 februarie 1953, consiliul ştiinţific al Institutului de Lingvistică din Bucureşti, pe baza proiectelor întocmite de Alexandru Graur şi Emil Petrovici, dar şi pe baza proiectului comisiei academice, a definitivat noile norme ortografice. Astfel, în 1953, Consiliul de Miniştri al RPR a adoptat o hotărâre (Hotărârea pentru aprobarea noilor norme ortografice, nr. 3135, din 16 septembrie 1953, semnată de Gh. Gheorghiu-Dej şi Petre Costache, director general al treburilor Consiliului de Miniştri) pentru aprobarea acestor norme ortografice ale limbii române, elaborate de Academia RPR, aplicate prin H.C.M., începând cu 1 aprilie 1954 (pentru învăţământ, începând cu anul şcolar 1955-1956), valabile şi astăzi, cu excepţia scrierii cuvintelor român şi România cu î din a; normele conţineau 16 puncte, iar primul punct era următorul: 1- Se suprimă litera â, înlocuindu-se, peste tot, cu î (mînă, mîine, cînd, gînd, romîn, Romînia…), era pentru prima dată când această normă devenea oficială, pentru prima oară. O atitudine interesantă în rezolvarea problemei lui î – â, a avut Sextil Puşcariu, care, după ce în 1904 contestase cu vehemenţă etimologismul Academiei Române, la discuţiile din 1926, cu Ovid Densusianu, a trebuit să ajungă la o convenţie cu acesta, pentru a se renunţa la â şi s intervocalic. Celelalte norme: se înlocuieşte apostroful cu linioara, pentru a se masca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte (s-a dus, m-a văzut, v-a scris, nu-s, dusu-s-a, într-o zi…); se suprimă – u final, dispărut din rostire (ochi, unghi, unchi, cui mai, voi, tai, roi…); după literele ş, j în rădăcina cuvântului se scriu literele –i, -e, -a nu -î, -ă, -ea (şir, jilţ, şed, jelui, şase, jar…), iar în afară de rădăcina cuvintelor, în terminaţii şi sufixe, se scriu literele -î, -ă, -ea pentru a păstra identitatea imaginii grafice a terminaţiilor şi sufixelor (uşă, îngraşă, grijă, coajă, înfăţişări, angajări, furişează, angajează, greşeală, oblojeală, orăşean, clujean…); după consoane (afară de ch, gh) nu se va scrie – ia ci – ea (deal, meargă, lunea, marţea, ceas, ceai, geam…); se scrie diftongul – ia după consoană şi în pronume (aceştia, atâţia…); după consoane labiale (p, b, f, v, m), acolo unde, de obicei, alternează cu – ie, se va scrie -ia (biată).
