Dimensiunile eroice, tragice, misionare, morale, spirituale și sublime ale existenței românești, în opera scriitorului Mihail Diaconescu

Colaborator la principalele reviste de cultură, Mihail Diaconescu a abordat toate genurile literare, excelând în domeniul eseului critic și filosofic, dar mai ales al romanului de inspirație istorică. A ctitorit și condus, în calitate de director, prestigioasa revistă de cultură Argeș, în care, ca un redutabil polemist, a apărat valorile culturii și literaturii române, afirmându-se ca un factor de echilibru în relația tradiție-modernitate. Opțiunea pentru romanul istoric vine la Mihail Diaconescu din tradiționalismul său programatic, pe de o parte, iar pe de alta din viziunea lui fenomenologică. De altfel el nu-și propune să reconstituie istoria ca un scop în sine. Pentru scriitor istoria este mai mult un cadru, pretextul unor ample şi tensionate dezbateri de idei despre relația omului cu macrocosmosul şi destinul acestuia în Univers. În întreaga sa creație Mihail Diaconescu își propune să realizeze o „fenomenologie narativă a spiritului românesc”. Prin această dominantă artistică scriitorul se înscrie cu partea originală de contribuție în literatura română. Romanele sale: Călătoria spre zei, Depărtarea și timpul, Culorile sângelui, Adevărul retorului Lucaci, Marele cântec, Speranța, Sacrificiul, Umbrele nopții, Nopți și neliniști. Pseudo-jurnal metafizic, precum și celelalte lucrări, Istorie și valori, Prelegeri de estetica Ortodoxiei, Istoria literaturii dacoromane, Teologia ortodoxă şi arta cuvântului confirmă pe deplin autoritatea filosofului, a esteticianului, a istoricului și forța epică a scriitorului.

Mihail Diaconescu consideră că preocuparea pentru fenomene, în cazul său pentru personalităţi creatoare, evenimente și epoci istorice evocate epic, este o cale sigură de acces spre realitățile profunde și permanente, respectiv spre esenţele existenței istorice românești. Altfel spus raţiunea sa contemplativă trece cu ajutorul artei epice de la fenomenalitate la esenţialitate. În esenţe sunt supracondensate realităţile fenomenale.

El afirmă că esența existenței românești are caracter spiritual. Această lume a esențelor îl atrage, încearcă să o descopere și să o comunice lectorilor săi. Tocmai în legătură cu această preocupare, Mihail Diaconescu utilizează expresia „fenomenologie narativă”. El trece de la fenomene la această constelație a esențelor din ființa noastră istorică și spirituală.

Mai afirmă că îmbinarea dintre eroic, tragic, spiritual, moral, misionar și sublim este componenta cea mai importantă a esențialității care se manifestă în fenomenul istoric românesc.

În altă ordine de idei, o realitate pe care ne-o revelează studierea trecutului nostru este relația indestructibilă dintre istoria sfântă și istoria profană. Mihail Diaconescu trece în romanele sale de la istoria profană, de la datele concrete oferite de documente, la istoria sacră și implicit la reliefarea dimensiunii spirituale a istoriei. Relaţia aceasta îl ajută să ajungă, prin studierea fenomenului istoric, la esența acestuia, evidenţiată artistic de „fenomenologia narativă a spiritului românesc”.

„Trecerea de la aparențele fenomenale la lumea esențelor, scrie părintele prof. univ. Dumitru Radu, echivalează pentru Mihail Diaconescu cu înțelegerea tot mai profundă și mai nuanțată a caracterului spiritual creștin al existenței istorice românești. Această înțelegere l-a determinat să vorbească despre îmbinarea dintre eroic, tragic, moral, spiritual, sacru, misionar și sublim în existența etnică și istorică a românilor.”[1]

E necesar să adăugăm că pentru romancier acest mod de a înţelege esenţa spiritualităţii româneşti a devenit o axiomă filosofică, o certitudine fermă, dar mai ales un mod de viaţă. În atmosfera puternic ozonată a marilor înălţimi la care se situează cugetarea speculativă orientată de preocupările metafizice, el se simte acasă.

Dar să vedem în continuare în ce constau aceste dimensiuni eroice, tragice, misionare, morale, spirituale și sublime ale existenței românești.

 

1. Dimensiunea eroică a existenței românești

 În fenomenologia narativă pe care a construit-o, Mihail Diaconescu a urmărit evidențierea a ceea ce este esențial, intern, ideal, stabil, premergător, ireductibil, misterios, unitar și necesar, dar mai ales fascinant în existența istorică românească. Într-o astfel de perspectivă, dimensiunea eroică a existenței noastre ca popor este considerată o trăsătură esențială și permanentă.

Pentru romancier, istoria eroică şi tragică a românilor este o mare lecţie de bravură, demnitate, putere de creaţie şi eroism.

Românii locuiesc din străvechime într-un teritoriu bogat, așezat la cumpăna apelor, între fluviul cel mare al Europei (Dunărea) și Marea Neagră, binecuvântat cu un relief variat, de un pitoresc aparte, dar și cu bogății nenumărate, dintre care aurul, „ochiul dracului”, a fost în trecut poate cel mai râvnit. De aceea, poporul român a trebuit să-și apere de-a lungul mileniilor acest teritoriu, sfânta sa vatră, cu propriul sânge. Ceea ce îi oferea acest spațiu i-a fost mereu de ajuns, nu a poftit la bogății străine, dar eroismul i-a fost de multe ori necesar pentru a apăra ceea ce era al său.

La începuturile istoriei noastre, dacii au fost cei care au luptat cu vitejie, Burebista fiind primul conducător care a reușit întemeierea unui stat centralizat, pe un teritoriu mai vast decât cel al României de astăzi. Ceva mai târziu, dacii lui Decebal au ținut piept cu mult eroism și multe jertfe, înainte de a fi înfrânți, unui imperiu care la acea dată se întindea pe trei continente. Eroismul lui Decebal a fost sublim, iar moartea sa nu a fost sinucidere, ci o jertfă adusă poporului său, un îndemn pentru a continua lupta și a nu accepta înfrângerea și umilința. Mai mult de jumătate din poporul dac, în nordul Ardealului, în Maramureş şi în partea de miazănoapte a Moldovei, n-a fost supusă niciodată. Dacii nordici şi-au păstrat libertatea şi modul lor de viaţă. Mai ales, ei au făcut posibilă adeseori ceea ce Blaga a numit „revolta sufletului nostru nelatin”.

Eroică a fost și rezistența domnitorilor români care au reușit să stăvilească la hotarele țării noastre tăvălugul Imperiului Otoman, lăţit, şi el, tot pe trei continente. Acest imperiu amenința să zdrobească întreaga Europă.

Dacă Europa Apuseană este astăzi ceea ce este, un merit îl au și eroismul, înțelepciunea și vitejia unor domnitori precum Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân (Mircea cel Viteaz), Vlad Țepeș, Radu al V-lea de la Afumați, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Viteaz, Radu Șerban. Mai târziu au apărut alte personalităţi eroice în istoria neamului: Horea, Cloșca și Crișan, Avram Iancu; tuturor acestora adăugându-li-se un șir aproape fără sfârșit de eroi neștiuți. Li se adaugă numeroşi eroi ai credinţei, pe care Biserica noastră Orotodoxă şi strămoşească îi preamăreşte în rândul sfinţilor. Toți și-au dat partea lor de jertfă și de eroism pentru neatârnarea acestei țări. Istoria noastră abundă în figuri emblematice. Lor li se datorează existența miraculoasă a poporului român. Conform datelor sau contextului istoric în care a ființat, poporul român trebuia să dispară de mult timp de pe harta Europei.

De aceea, de multe ori s-a vorbit despre „miracolul românesc”, miracol care constă tocmai în eroismul fără seamăn al acestui popor, în puterea sa nemăsurată de jertfă, căci tot acest eroism a fost însoțit în timp de jertfe fără număr şi de un nesfârșit tragism.

Marea problemă a românilor în istorie a fost permanenta şi nemiloasa confruntare cu imperii expansioniste şi anexioniste, animate de absurde pretenţii universaliste şi cosmocrate (mongol, otoman, habsburgic, ţarist, sovietic, financiaro-bancar). Politica imperiilor a avut totdeauna caracter agresiv, expansionist, anexionist şi opresiv. A avut caracter nefast. A fost o politică monstruoasă şi criminală cu caracter banditesc. La distrugerea acestor imperii, românii au contribuit din plin. Le-au „mâ­ncat coliva”, cum se spune cu o vorbă populară. Imperiile au pierit. Românii au rămas. De aceea, când vorbeşte despre caracterul eroic al naţiunii române, glasul romancierului devine sfios, înfiorat. De multe ori însă cuvintele textului fulgeră.

Fireşte, spiritualitatea românească este unitară şi durabilă, indestructibilă. Dar ea se manifestă întru concret şi multiplicitate, în contexte istorice diferite, suprasaturate de tensiuni catastrofale, de variate presiuni externe, pe care neamul nostru le-a învins.

De-a lungul vremii, în fiecare român a trăit şi a stat în așteptare „omul eroic”, cum îl numește marele poet, teolog ortodox, estetician şi filosof al culturii, Nichifor Crainic.

„Omul eroic” era gata să sară, la nevoie, în apărarea neamului său; el era gata oricând de jertfă. În acest fel, eroismul a ajuns un bun comun al poporului român, o emblemă purtată cu demnitate peste secole. Dar acest spirit eroic a fost susținut de credință. Este „credința în idealul lucrului bine făcut, în valoarea creației sale, în dreptatea și demnitatea neamului său, în misiunea sa în lumea de azi și de mâine, dar, mai presus de toate, în Hristos Dumnezeu întrupat în istorie”[2].

În romanele sale, suprasaturate de reconstituiri documentare meticuloase, Mihail Diaconescu ilustrează tocmai acest eroism întregit de puterea de creație, dar și de jertfă, prezent în toate epocile istorice. „Eroismul personajelor diaconesciene, scrie părintele profesor Dumitru Radu, se realizează în sfera creației intelectuale la care sunt chemate și pentru care sunt dăruite. Toate misiunile în care ele se angajează eroic și definitiv adaugă un spor de frumusețe, de lumină și de putere de iradiere spirituală Țării Sfinte România și lumii întregi.”[3]

 

2. Dimensiunea tragică

 Tragismul ne-a însoțit și ne-a marcat întreaga istorie. Îl găsim prezent și în romanele lui Mihail Diaconescu. Tragicul dă o atmosferă aparte conflictelor în care sunt angajați eroii săi reprezentativi. Aceşti eroi poartă în mintea şi în sufletul lor lumea întreagă, cu frumuseţile, durerile, speranţele şi minunile ei. De aceea, orientarea contemplativă, filosofică şi religioasă a acestor eroi este consecventă.

Contextul istoric în care aceşti eroi literari evoluează este totdeauna dificil, tensionat, menit să scoată în evidență caracterul personajului, dar și partea tragică din existența noastră ca popor. Marile drame spirituale trăite de români în momentele de cumpănă istorică au o componentă tragică. În romanele Călătoria spre zei, Depărtarea și timpul, Adevărul retorului Lucaci, Marele cântec, Culorile sângelui, Sacrificiul, Umbrele nopții, Speranța, Nopți și neliniști. Pseudojurnal metafizic, istoria este tumultuoasă. Ea provoacă numeroase victime; este plină de tragism.

Acest tragism ne-a marcat în variate moduri. Mereu hoardele de năvălitori au măturat în iureș sălbatic teritoriul țării, distrugând ceea ce întâlneau în cale. Românul și-a luat de fiecare dată bruma de avut ce-i permitea supraviețuirea – o existență ascetică, am putea spune – și pornea spre munte sau codru.

Muntele și codrul îi erau sprijin și ocrotire în vreme de restriște. Românul a reconstruit mereu ceea ce alții i-au distrus în pofta lor oarbă şi criminală de cucerire și de stăpânire. În fiecare român a trăit un Meșter Manole ce a reconstruit după fiecare nouă invazie și pustiire. România întreagă, ne sugerează romanele lui Mihail Diaconescu, este o catedrală în zidul căreia au fost adăugaţi mereu toți eroii tragici, ştiuţi sau neştiuţi, ai existenței noastre istorice.

„Sacrificiile acestor eroi tragici, continuă părintele profesor Dumitru Radu, nu sunt inutile. Ele rodesc excepțional de puternic în sufletele celor pe care acești eroi îi reprezintă. E un mod de a spune că spiritualizarea continuă a oamenilor implică sacrificiile.

 Nu există progres al spiritului uman fără conștiința propriilor valori și fără asumarea unui sens eroic al vieții, dar, mai presus de toate, fără asceză și fără sacrificii. Asceza potențează ceea ce este spiritual în om.”[4]

După cum se poate observa, părintele profesor Dumitru Radu afirmă că sacrificiile și existența noastră tragică nu au fost fără rost. Chiar dacă nu am acumulat deosebite bunuri materiale, în schimb, am sporit în cele spirituale. Înțelegem astfel mai bine motivele pentru care românii sunt un popor cu o trăire demnă şi profund creștină. Puţine popoare din Europa sunt atât de profund şi de firesc ataşate de Biserica lor, precum românii. Ortodoxia este mediul spiritual firesc în care s-a afirmat tot ceea ce ni se înfăţişează drept măreţ, sacrificial, reprezentativ şi durabil în istoria noastră.

Toate epocile noastre istorice au fost marcate de tragism, începând cu vremea năvălirilor barbare și până în secolul XX, în perioada sfâșietoare de impunere a comunismului. Este o perioadă care a fost, de asemenea, bogată în jertfe, eroi și martiri; mulți dintre ei încă necunoscuți și neprețuiți la adevărata lor valoare.

Ei s-au sacrificat și au suportat incredibila prigoană a ideologiei comuniste, tocmai pentru păstrarea profilului nostru etno-psihologic, a spiritualității specifice a poporului nostru, a credinţei noastre ortodoxe.

Vârfurile elitei noastre intelectuale și-au sacrificat, în unele cazuri, zeci de ani de viață, în temnițele comuniste, alteori chiar viața, pentru simpla lor orientare spre valorile noastre ancestrale.

Existența lor a fost marcată de tragism. Tragismul a marcat întreaga societate românească în epoca zisă socialistă.

Indestructibil legată de dimensiunea tragică a existenței românești, a existat și o trăire morală.

 

3. Dimensiunea morală

Existenţa istorică românească nu poate fi înţeleasă fără dimensiunea ei morală.

După cum se știe, religia geto-dacă, credinţa zamolxiană, a avut numeroase valențe spirituale precreștine. Specialiştii în istoria religiilor le-au subliniat şi comentat în variate moduri.

Asemănările pe care această religie le-a avut cu cea creștină au fost numeroase, dintre acestea demnă de subliniat, în mod special, fiind asceza. Este o trăsătură ce lipsea cu desăvârșire în celelalte religii din Antichitate, dar pe care o regăsim în credința creștină.

Pe fondul spiritual ancestral precreștin, creștinismul s-a consolidat rapid și puternic, devenind, în timp, de nezdruncinat, stâlpul de foc ce i-a condus pe români prin furtuna istoriei sale vitrege. Poporul român a creat astfel un autentic și fertil mediu în care sentimentul religios a închegat o comunitate spirituală și morală indestructibilă.

Pe această temelie s-a clădit Biserica noastră Ortodoxă şi strămoşească, instituție divino-umană care a îndrumat și vegheat cu har, respectarea valorilor religioase şi morale, asigurând trăitorilor de aici motivația existenței și a dăinuirii lor într-un spațiu geografic și istoric încercat de multe și sângeroase furtuni.

Neamul nostru și-a păstrat neștirbită ființa, datorită trăirii sale creștine și a numeroaselor locașuri sfinte zidite pe tot cuprinsul țării. În chiliile tainice ale acestor locașuri, românii au învățat primele litere, au învățat să-și iubească semenii, au învățat să fie morali, slujitorii Bisericii fiindu-le cei dintâi dascăli și cei mai sârguincioși.

Pe acest postament al religiei creștine, românii și-au rânduit întreaga existență, și-au găsit puterea de a supraviețui tuturor năvălirilor furioase ale hoardelor fără de Dumnezeu, venite din cele patru zări, din sălbăticie și neștiute locuri, dar şi din imperiile moderne, cu absurde şi criminale pretenţii cosmocrate, expansioniste şi anexioniste. Am trecut printr-un necruțător tumult istoric, din care totuși neamul nostru a ieșit izbăvit, victorios. Credinţa creştină ortodoxă i-a dat putere poporului român să fie mai presus de toate nelegiuirile asupritorilor. Doar ea i-a păstrat vie speranța atunci când aceasta părea definitiv năruită. Şi i-a dat şi forţa interioară, neabătuta dârzenie, să lupte mai departe pentru înfăptuirea idealurilor sale.

Doar ea, această religie, a conturat și a desăvârșit profilul moral al acestui popor. Bunătatea, puterea de jertfă, înţelepciunea, dreapta măsură, îngăduința, respectul față de ceilalți, optimismul, idealul înalt al lucrului bine făcut, dorința de înduhovnicire, omenia și blândețea au fost cultivate și susținute de Ortodoxie. Părintele profesor Dumitru Radu spune următoarele despre moralitatea creștinului: „Adevăratul creștin are în asceză un model de viață. Adevăratul creștin nu trăiește niciodată doar pentru sine, pentru că existența lui este o proexistență. Adevăratul creștin are în Sfinți, care sunt eroii dreptei credințe, nu numai un ajutor, ci și un model demn de urmat. Mai ales un model. Adevăratul creștin este gata să-și dea viața pentru credința sa, așa cum au făcut în decursul istoriei zeci de mii de martiri proveniți din cele mai diferite straturi sociale”[5].

În concluzie, ideile de moralitate și de sacrificiu sunt puternic susținute de religia ortodoxă și de întreaga noastră existență istorică.

Ele sunt puternic evidenţiate şi în romanele lui Mihail Diaconescu.

 

4. Dimensiunea misionară

Prin secolul al XV-lea se încheie perioada de cristalizare a civilizației și culturii românești în aspectele ei feudale fundamentale. După ce a depășit o perioadă anterioară de asimilare și structurare originală, urmează o perioadă de puternică iradiere culturală. De fapt, această iradiere culturală a avut loc și în secolele anterioare. Ea se va produce, dinspre Țările Române, în tot spațiul sud-est european și chiar până în Orient.

La începutul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman renunță la ideea de a cuceri cu sabia Țările Române, așa cum procedase în Peninsula Balcanică, și se va „mulțumi” cu „închinarea” lor și cu plata tributului. Este o epocă în care şi Habsburgii au plătit tribut sultanilor.

În acest fel, s-a ajuns la garantarea deplinei autonomii interne, la păstrarea instituțiilor politice, administrative, militare, grănicereşti, juridice, religioase, profesionale (a breslelor), instructiv-educative (academii domneşti la Bucureşti şi la Iaşi şi şcoli de diverse grade) și culturale proprii. Mai presus de toate a fost păstrată existența istorică a statelor feudale Țara Românească și Moldova. Păstrarea statelor este cea mai importantă realizare istorică a românilor în epoca feudală. Acest lucru a însemnat existența unei clase conducătoare autohtone, capabile să ducă o politică proprie, să susțină o cultură originală, cu o puternică capacitate de iradiere în lume, și să țină în mâinile sale pârghiile vieții economice, atunci când în jurul său alte state erau nimicite și transformate în pașalâcuri turceşti. Nici un supus mahomedan al sultanului aflat în Țările Române nu avea permisiunea să-și practice cultul în public. Nici o moschee nu a fost ridicată pe teritoriul aflat sub jurisdicția statelor românești, decât după 1877, când România și-a cucerit Independența.

Din nou, religia ortodoxă a fost un mijloc important de luptă împotriva încercărilor de stăpânire a puterilor din jur, de deznaționalizare și asimilare. Dar nu numai acesta a fost rolul credinţei ortodoxe practicate și susținute de români. De multe ori, domnitorii noștri și-au asumat rolul de misionari, de jertfitori în numele lui Hristos, de apărători ai creștinismului. Ei au apărat și au luptat pentru religia creștină.

O figură emblematică în acest sens a fost Ștefan cel Mare și Sfânt. El nu numai că a oprit înaintarea Imperiului Otoman până în inima Europei, dar a ridicat numeroase mânăstiri și biserici, extinzându-și munca de misionar în afara granițelor țării. Astfel, Ștefan cel Mare şi Sfânt inaugurează obiceiul de a trimite în lumea ortodoxă din Imperiul Otoman manuscrise frumoase, cărţi tipărite, obiecte de cult, broderii cu caracter religios, odăjdii, prapuri, precum și donații în bani. Ştefan cel Mare şi Sfânt a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi. Aşa cum au luptat toţi domnitorii eroi ai românilor.

Sunt numeroase aceste acțiuni românești în tot Răsăritul ortodox. Prestigiul pe care îl dobândesc Țările Române în lumea ortodoxă, mai ales în vremea lui Neagoe Basarab „ctitor a toată Sfetagora” și pe vremea lui Petru Rareș, face ca elemente ale culturii române să pătrundă în mai toate acele locuri unde viața culturală și artistică creștină din imperiu mai continua. „Consecință a trecerii lor sub patronajul domnilor români, la mânăstirile din Athos se zugrăvesc acum portretele ctitoricești ale domnilor și ale unor ierarhi români: Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Alexandru Lăpușneanu, Radu Mihnea, mitropolitul Teofan al Moldovei ș.a. Un savant ca Strzygovski a considerat, studiind arhitectura și pictura Sfântului Munte, că în această perioadă nu arta Athosului influențează pe a Țărilor Românești, ci invers.”[6]

După apariția tiparului se vor răspândi și mai mult în Peninsula Balcanică tipăriturile slave și grecești produse în Țările Române, exemplare ale cărților lui Macarie ajungând până la Athos. Aria de răspândire a ajutoarelor și a elementelor de cultură românească va atinge maxima expansiune în secolul al XVI-lea, pe timpul lui Neagoe Basarab, iar în secolele următoare, în epoca lui Brâncoveanu, când în Țările Române se tipăresc cărți pentru greci, slavi, arabii ortodocși, dar se trimit tiparniţe şi tipografi şi pentru credincioşii creştini din Georgia.

Din toate cele arătate mai înainte, se poate observa că, timp de câteva secole, Țările Române au avut un rol covârșitor în susținerea și răspândirea religiei ortodoxe în toată Peninsula Balcanică și chiar mai departe. De aceea existența poporului român se poate mândri cu dimensiunea sa misionară.

 

5. Dimensiunea spirituală

Romanele lui Mihail Diaconescu reliefează în variate moduri, utilizând lungi serii de simboluri ale imanenţei şi ale transcendenţei, aspirația unor eroi cu caractere exemplare de a trăi în conformitate cu morala creștină-ortodoxă, indiferent de condițiile în care le-a fost dat să viețuiască. În aceste romane-parabole este subliniată şi preamărită, în puternice accente lirice, aspirația lor puternică spre înălțare și perfecționare spirituală.

Eroii principali ai romanelor diaconesciene sunt contemplativi în momentele de linişte reflexivă, raţionali în judecăţile şi valorile pe care le propun, ascetici în perioadele de mare încordare creatoare, drastici şi sarcastici, teribili, uneori, când vorbesc despre marii criminali şi impostori ai istoriei, blânzi şi milostivi cu cei umili şi smeriţi, plini de înţelegere cu cei ce greşesc fără să-şi dea seama. Sunt personaje nesigure în raport cu propriile meandre şi antinomii sufleteşti. Sunt creatori de valori intelectuale, confruntaţi cu marile întrebări ale omenirii. Aceste întrebări îi asaltează tocmai în momentele lor de trăire contemplativă. Ei ştiu că tot ceea ce este spiritual în om va trăi veşnic. Ei sunt preocupaţi de problema misterului. Pentru omul credincios, misterul absolut este Dumnezeu Însuşi, despre care oamenii ştiu că există, dar nu pot spune cum există.

Stăruinţele eroilor diaconescieni în marile întrebări filosofice şi în raţionamentele cu sens metafizic fac din ei nişte eroi literari exemplari. Experienţele lor de viaţă sunt idealizate şi estetizate narativ. Sunt transpuse în meandrele şi tensiunile epicului, altfel spus al unor povestiri parabole care se citesc cu o acaparantă încântare. Lectorul copleşit de trăirile lui expectative se cufundă cu voluptate în universul bucuriilor artistice oferite de naraţiunile diaconesciene. Stilul fluid şi firesc al acestor naraţiuni susţine bucuria lecturii.

În aceste naraţiuni găsim momente grave, tragice, solemne, idilice, comice, groteşti, maiestuoase, patetice.  Dar nu găsim nici cea mai vagă urmă de divertisment lejer sau facil.

Experienţele de viaţă ale personajelor, vâltoarea permanentei lor deveniri sufleteşti, confruntarea cu meandrele şi capcanele istoriei, disputele morale şi filosofice în care sunt angajate, vocaţia lor contemplativă şi metafizică sunt unite, indestructibil, în naraţiunile diaconesciene, construite ca nişte ample parabole. Totul stă sub semnul valorilor promovate de Biserică.

De altfel, modul cum Mihail Diaconescu combină sugestiile oferite de scrierile marilor învăţaţi ai Bisericii, Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti, în primul rând ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar şi ale unor cugetători moderni, precum Schleiermacher, Hegel, Fichte, Brentano, Nae Ionescu, Blaga, Crainic, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae şi Ioan G. Coman, într-o sinteză nouă, pe cât de neaşteptată, pe atât de revelatoare, impresionantă prin rigoarea aspectelor ei doctrinare ortodoxe, i-a atras în mod deosebit pe teologii noştri de mare prestigiu. De aceea, părintele Stăniloae l-a elogiat pe Mihail Diaconescu, afirmând că opera acestuia instituie o nouă epocă în cultura română. Mihail Diaconescu este „începător al scrisului nostru viitor”, afirmă textual părintele Stăniloae. Şi de aceea părintele prof. univ. dr. Dumitru Radu, pe care mulţi îl consideră cel mai important discipol al părintelui Stăniloae, a dedicat operei diaconesciene un masiv volum monografic, semnificativ intitulat Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative (2005).

Vasta creație narativă a lui Mihail Diaconescu însumează imagini fascinante ale realităților noastre spirituale, purtând lectorul prin variate ținuturi românești. Aceste ținuturi formează împreună acea Grădină a Maicii Domnului, pomenită adesea de cei care se referă la pământurile cuprinse între Dunăre, Tisa, Nistru, Carpați și Marea Neagră. Aceste locuri au fost înnobilate, spiritualizate de cei care trăiesc aici. După învățătura creștină ortodoxă, prin om, care este preot al creației, întreaga fire se spiritualizează, însetată fiind de Creatorul ei.

Dincolo de epocile și evenimentele istorice descrise în romanele sale, Mihail Diaconescu a avut în vedere permanențele spirituale ale poporului român, „structurile de rezistență” ale fenomenului românesc. Autorul mai subliniază în diverse interviuri acordate, că toate realizările din domeniul artei: picturile, sculpturile, miniaturile, broderiile, orfevreriile, tipăriturile, marile ansambluri arhitectonice, revelează relația românului (…) „cu sacrul, cu Frumusețea Divină Arhetipală, generatoare de ordine, armonie și spiritualitate”.[7] E aici un sistem de gândire care ne atrage şi ne cucereşte definitiv. De altfel, o bună parte din ideile teoretico-estetice diaconesciene sunt scoase din universul realizărilor artistice româneşti. De aceea, autorul romanelor capodopere Speranţa şi Sacrificiul este considerat cel mai ascultat rapsod contemporan al spiritualităţii româneşti.

Mihail Diaconescu mai spune că Ortodoxia revelează o frumusețe aparte, care izvorăște din spațiul nostru dar și din „timpul ființării românești”. Mai presus de orice determinare istorico-geografică, această frumusețe este de ordin spiritual.

Frumusețea spirituală a poporului român ne este revelată de numărul mare de eroi ai dreptei credințe.

„După Mihail Diaconescu, Sfinții sunt marea glorie spirituală a poporului român. Înălțarea unor credincioși la înalta treaptă a sfințeniei contribuie la spiritualizarea lumii întregi, dar mai ales a locurilor în care s-au născut și au trăit, cât și a oamenilor care îi au drept modele.

În acest sens patria lui Mihail Diaconescu este concomitent reală și ideală. Ea este modelată dar și modelabilă. Este tărâmul lui este dar și al lui va fi, al eonului românesc. Este un tărâm mirific, cu frumuseți spirituale unice în lume, create sub lumina sfântă a Ortodoxiei.”[8]

Sfințenia sau desăvârșirea spirituală este scopul cel mai înalt spre care ne cheamă Mântuitorul. Căci prin sfințenie omul se îndumnezeiește. Dogma îndumnezeirii are caracter fundamental în credinţa noastră creştină-ortodoxă. Sfințenia mai implică o purificare continuă de patimi și păcate. Această purificare se realizează printr-o luptă cu răutăţile şi ispitele din jur, dar și cu pornirile interioare. De aceea, din această luptă rezultă relația puternică dintre eroic, moral, ascetic și spiritual.

În istoria noastră, sfinții sunt o realitate spirituală copleșitoare prin acțiunile în care s-au implicat și prin consecințele acestor acțiuni în timp și în lume. Sfinții sunt prezenți încă din perioada antică a marilor persecuții romane anticreștine, apoi în Evul Mediu, precum și în epoca modernă și contemporană. Ne gândim, desigur, la Sfinţii români din închisorile comuniste.

Cultura română, susține Mihail Diaconescu, nu poate fi înțeleasă fără dimensiunea ei spirituală, îndeosebi fără Sfinții și creatorii săi, susținuți și orientați în tot ceea ce au înfăptuit de o puternică trăire creștină.

 

6. Dimensiunea sublimă

 Prin sublim se înțelege ceea ce se ridică la o mare înălțime în ierarhia valorilor morale, artistice, religioase, intelectuale, civice sau spirituale. Sublimul concentrează în sine o acaparantă frumusețe, o maiestate unică și o copleșitoare putere de influențare a sufletului omenesc.

Trăirea sublimului ne face conștienți de capacitatea omului de autodepășire continuă.

Trăitor într-un spațiu de o frumusețe sublimă, românului i-a fost modelat un anume profil psihologic. Blânda unduire de vale-deal, pe care Lucian Blaga a interpretat-o filosofic în Trilogia culturii, l-a împins spre reverie și contemplație, care, inevitabil, duc spre spiritualizare. Munții înalți ai țării, văile sălbatice și adânci, peșterile pline de mistere, pădurile seculare l-au chemat spre sihăstrie, spre sfințenie.

Cunoaștem din scrierile anticilor, că stilul de viață al dacilor era modest, cumpătat, fără excese, fără dorința unor acumulări materiale excesive. Mai târziu, țăranul român a avut o viață mai mult decât modestă, ascetică, chiar atunci când posibilitățile materiale i-ar fi permis mai mult. Posturile și rânduielile religiei ortodoxe erau, și sunt și azi, respectate cu sfințenie.

De aceea, pământul acestei țări a fost împânzit de-a lungul timpului de mânăstiri și locașuri de cult, de sihăstrii ştiute sau neștiute. Sfinții sunt o realitate a acestor locuri. Sunt o realitate copleșitoare prin acțiunile în care s-au implicat şi prin consecințele acestora în timp şi în lume. Prin sfințenie omul ajunge să trăiască Sublimul. Datorită acestor Sfinți, țara noastră a fost binecuvântată de Dumnezeu, iar misiunea poporului român în lume are un caracter sacru și sublim.

Frumusețea sublimă a spiritualității noastre se regăsește nu numai în viața și faptele numeroșilor sfinți, dar și în creațiile noastre culturale. Astfel, Miorița, Meșterul Manole sau Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte sunt creații emblematice ale poporului român.

Dimensiunea sublimă a spiritualității noastre este dată și de personalitățile marcante ale neamului. Aceste personalități ne apar ca o îmbinare aparte de credință în Dumnezeu, putere creatoare, respect față de valorile altora, optimism temperat de prudenţă, toleranță și putere de creație.

Întreaga noastră spiritualitate își are așezate temeliile pe valorile credinței ortodoxe. De aceea: „E o cultură cu o puternică dimensiune creștină, cu străvechi și profunde rădăcini autohtone ce merg până în preistorie și în epocile precreștine, cu influențe integrate organic, venite din splendorile lumii bizantine și din Occidentul european, cu lungi serii de valori originale, pentru care creatorii lor trăiesc arzând ca niște făclii. Este o lume plină de duhul Ortodoxiei noastre strămoşeşti. Ce lume frumoasă! Ce lume minunată! Cât de firesc se regăsește sufletul nostru în ea!”[9]

Este o lume sublimă, în care suntem chemați de Mihail Diaconescu, spre noi împliniri spirituale.

Misiunea românească în lume şi în istorie, aşa cum rezultă din toate lucrările teoretice şi din romanele sale, este de ordin spiritual.

[1] Preot prof. univ. dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2005, cap. „O cale de acces spre lumea esențelor…”, pag. 144.

[2] Preot prof. univ. dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2005, cap. „«Magul de la Vulturești» sau mitul Mihail Diaconescu…”, pag. 371.

[3] Idem, pag. 372.

[4] Ibidem, cap. „De la fenomenologia narativă la specificul național…”, pag. 164.

[5] Preot prof. univ. dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2005, cap. „De la fenomenologia narativă la specificul național…”, pag. 164.

[6] George Ivașcu, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Științifică, București, 1969, cap. „Epoca genezelor (secolele X-XVI) – Orizonturile”, pag. 48.

[7] Mihail Diaconescu, Frumusețea spirituală a ortodoxiei românești, Opinia națională,  apud preot, prof. univ. dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2005, cap. „Sfinți și sfințenie. Terra Mirrabilis sau despre frumusețea spirituală a țării noastre ca premisă a trăirii harului «Eonul românesc»”, pag. 347.

[8] Preot prof. univ. dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice ale fenomenologiei native, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2005, cap. „Sfinți și sfințenie…”, pag. 347.

[9] Preot prof. univ. dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2005, cap. „Sfinți și sfințenie…”, pag. 350.