ISTORII ADUNATE ÎNTR-UN SINGUR OM

O zi obișnuită de toamnă a anului 1964 luată cu asalt de o vară ce refuza parcă să se lase dusă din calendar. Un tânăr plecat de din zori din cămăruța de dincolo de școala din Bozioru abia trecuse de satul fișicarilor când ajunse din urmă un car cu boi ce reprezenta pe atunci cam singurul mijloc de transport pe drumurile pietruite de mama natură. Dădu binețe  bătrânului ce părea a fi de o seamă cu veacul trecut cu obișnuința copilului crescut în Crevedia cea mare și încearcă să-și vadă de ale sale când fu întrebat la rândul său ce nevoi îl aduse prin acele văgăuni că nu prea părea a fi de-al locului după vorbă și după port. Păi, taică, eu sunt noul profesor de română poposit  pe aici, pe la capăt de lume, ca să-i ajut pe cei mici să descopere învățătura din scrierile înaintașilor noștri și pentru asta merg tocmai la Nucu să văd de ce un elev dintr-a șasea nu vine la școală. Grea povară ți-ai ales, bre, ascultă la mine om bătrân, dar mai bine ai face dacă ai scoate la lumină averea ascunsă printre bălăriile pădurii și despre care, odată cu sfârșitul la alde mine, uitarea va șterge totul. Și ar fi un mare păcat, să știi, că mi-ar trebui o zi și-o noapte să-ți citesc ce scrie aici, în capul ăsta plin de amintiri și povești adunate de la cei de dinaintea mea. Dar, hai, urcă aicea lângă mine și-ți voi zice câte ceva despre peșterile lui Dionisie torcătorul, a lui Iosif, despre agatoane dar și despre haitele de lupi  ce și-au găsit sălaș mai sus  de ele și care papă numai la străinii de neam, asta ca să-ți dau avânt.

Află că bătrânul se numea Ghiță Văcăroiu și s-a convinse rapid că era o adevărată carte de istorie ambulantă. Se  hotărâse parcă să se întreacă pe sine, Moș Ghiță, lăsând povestea să alunece de la Biserica Găvanelor ctitorită într-un an uitat în timp, se agață de fiecare  cruce cu litere dăltuite într-o limbă necunoscută lui, pentru a se opri la ceea ce mai târziu Profesorul Ilie Mîndricel avea să adune în numeroasele volume dedicate monumentelor rupestre din Munții Buzăului. Până atunci  însă, a deprins singur tainele scrierii chirilice și a limbilor slavonă și greacă veche, ce i-au permis pentru început să deslușească tainele Pisaniei Schitului Găvanele și apoi a mii și mii de alte documente uitate până la el de toți și de toate ocârmuirile.

Îmi spunea recent că, dacă ar așeza una lângă  alta orele petrecute prin bibliotecile răspândite de-a lungul țării, precum și prin Bulgaria și Serbia, peste tot pe unde aflase că ar fi date despre locuitorii Țării Luanei din legendele de altădată, s-ar aduna ani și ani, perioadă în care a șters colbul uitării de peste zecile, ce zeci, sutele de mii de pagini mângâiate cu privirea, trecute prin filtrul minții sale fără astâmpăr și fișele ce-i ocupă în prezent o încăpere de mărimea unei săli de lectură a uneia dintre marile biblioteci ale neamului.

Vreme de mai bine de patruzeci și cinci de ani ce a slujit la acea școală din străfundul ținutului Buzăului, acolo unde pe atunci toți profesorii erau absolvenți ai unor facultăți de înaltă ținută, Profesorul Ilie Mândricel a dat vacanțelor alura unor sesiuni de examene ținute în fața memoriei înaintașilor cu care a stat  la sfat până a regăsit pecetea eternității ființei lor pe aceste meleaguri încrustată, simplu, pe câte un colț de pagină nemângâiat de nimic altceva decât privirea sa încrustată în cuvânt.

Într-un sfârșit tocmai pământul acelui sat uitat de lume, pe care l-a iubit cu patima adoptatului ce și-a regăsit, parcă, neamurile scoborâte din alte veacuri avea să-i înghită până la urmă și casa lui zidită cu truda tinereții, gândită inițial pentru a rămâne pavăză în calea uitării generațiilor ce va să fie prin noianul de documente adunate cu râvna cercetătorului prin vocație. Dobândind ceva din tenacitatea acelor munteni ce păreau a se fi aciuiat pe acolo după ce ar fi reușit să evadeze din strânsoarea Columnei romanului Traian, Dom*Profesor a revenit la origini, în satul de baștină ce grănțuia  cândva o părticică din străvechiul codru al Vlăsiei, și a luat-o de la capăt cu scormonitul după dovezile străvechi ale amintirilor bătrânilor. Totul îmbrăcat în mantia unei modestii de care numai spiritele alese pot da dovadă.