Literatura dialectală şi specificul bănăţean

 

În articolul ce-l consacră memoriei lui Victor Vlad Delamarina, cel dintîi poet dialectal al nostru, Titu Maiorescu prezintă momentul literar de după 1890 (după moartea lui Eminescu, Creangă, Alecsandri), „cînd dincoace de Carpaţi par a se fi sleit puterile literare“, dar cînd, tocmai „românii de dincolo primesc impulsiunea dată de noi şi continuă ei înşii mişcarea.“[1] În acest context, cu Lucreţia Suciu, Ion Popovici Bănăţeanu, dar în primul rînd George Coşbuc, îl plasează criticul Junimii pe Victor Vlad Delamarina, „pe o treaptă mult mai jos, dar totuşi pe una din treptele care duc la înălţimile artei“[2], apreciindu-l pentru că „întroduce un element nou în mişcarea noastră literară: poezia dialectală.“ (– s.n.) Poeziile, atîtea cîte sînt, aruncate parcă din condei, „îi desemnează un loc deosebit în mica noastră literatură. Sunt puţinele poezii scrise de el în dialectul lugojan, cîteva de oarecare valoare în sine, toate de valoare prin faptul că sunt în adevăr dialectale.“[3]

De atunci, de la articolul lui Titu Maiorescu din 1898, tot ce s-a scris despre Victor Vlad Delamarina şi despre poezia Banatului ţine cont de spusele criticului Junimii. Unii, ca Ilarie Chendi, vor aduce obiecţii, negîndu-l pe Delamarina, alţii, ca Mihail Dragomirescu, dimpotrivă, îl vor preţui. Gloria şi dramele literaturii Banatului tot de atunci încep. Fiindcă, deşi Maiorescu spera într-o nouă regenerare prin utilizarea unor noi resurse cum ar fi graiul local, literatura dialectală nu a fost decît o formulă de rezonanţă locală, importantă desigur, dar fără ieşire la marea literatură română. Cu toate acestea, bănăţenii vor crede în şansele acestui domeniu şi în aportul specific la literatura naţională prin asemenea particularităţi (cum ar fi literatura în grai sau scriitorii ţărani), perpetuîndu-le pînă azi. O mulțime de volume de autor, culegeri, antologii, studii afirmă literatura dialectală. Teoretizările pe care le propune Ioan Viorel Boldureanu caracterizează literatura dialectală bănăţeană „în zona în care toate cele trei paliere ale culturii (cea «cultă/majoră», cea tradiţională orală/«de tip folcloric» şi cea populară) se intersectează (sau cel puţin două dintre ele – cea «cultă» şi cea «folclorică»)“, astfel că „scriitorii (creatorii) de literatură dialectală se definesc de regulă, în marea lor majoritate, pe zona de interferenţă a culturii constituite («culte», «majore»), în care s-au format, cu cea a culturii tradiţionale rurale de tip folcloric, pe care o «exprimă» cu «uneltele» particulare, speciale ale artei literare (în varianta literaturii dialectale – în cazul de faţă bănăţene).“[4].

Poezia dialectală apare la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu Victor Vlad Delamarina. Interesant este că din acei ani se observă un proces de individualizare a Banatului (pe atunci în cadrele Imperiului austro-ungar), ce se resimte şi în afişarea orgolioasă a provinciei; apar instituţii şi publicaţii cu denumiri regionale, în care sau prin care ideea priorităţii şi superiorităţii acestei regiuni este evident şi hotărît exprimată, o tendinţă încă mai puternic accentuată în perioada interbelică: Banatul, Tribuna Banatului, Vatra Banatului etc., sau volume de poezii precum Tăt Bănatu-i fruncea: „Şî dac-un viac tu ci-i lăuda,/ Să şcii, că şî atunşia,/ Ca şî acu, ţ-oi arăta/ Că tăt Bănatu-i fruncea!“.  După Marea Unire politică şi un moment de entuziasm naţional, nemulţumirile iau forma unor curente localiste în toate provinciile alipite: Ardeal, Banat, Basarabia. Regionalismul creator afişează orgolios bănăţenismul, adică ceea ce pare a fi caracteristic numai acestei provincii. Pe urmele lui Victor Vlad Delamarina şi George Gîrda – cei mai populari poeţi ai Banatului[5] – poezia interbelică încearcă o linie proprie, tradiţionalistă, folosind lexicul local, fonetismul local etc. (precum în poezia lui C.Miu-Lerca şi a altora). După Grigore Bugarin, „baza regionalismului cultural bănăţean este Victor Vlad Delamarina“.[6] Mai mult, intelectualii (ca şi ţăranii, de altfel) cultivă poezia în grai (de la Ion Curea – astronom și viitor rector al Universității din Timișoara, la psihologul N. D. Pârvu, economistul Virgil Şchiopescu, Grigore Bugarin sau Tata Oancea). După Al Doilea Război Mondial, în ciuda unei uşoare reveniri regionaliste, cultura se nivelează rapid iar limba literară se uniformizează total, astfel că poezia în grai lîncezeşte, pînă cînd reapare instituţionalizat, prin festivaluri, cenacluri, ziare etc. Realizînd o antologie a poeziei în grai bănăţean, în 1974, Gabriel Ţepelea scria că zilele ei sînt numărate[7]. Se pare că a greşit.  Într-o ultimă etapă, aceasta a tranziţiei de la socialism la capitalism, în contextul reprovincializării culturii române, înfloreşte iarăşi poezia dialectală. Au apărut, în ultimele decenii, zeci de volume, plachete, colecţii, emisiuni radio-tv, pe lîngă celelalte forme instituţionalizate încă în perioada socialistă[8]. Producţia are desfacere, are consumatori.

Ideea intervenţiei de faţă  este că literatura în grai poate să însemne un prilej de mîndrie şi uneori de succes, prin pitoresc şi umor, dar poate fi şi o fundătură, o culpă, un aspect al complexului culturii bănăţene. În contextul literaturii naţionale şi în perspectiva istoriei literaturii române, fenomenul literaturii în grai sau autorii care l-au promovat nu găsesc decît un loc cu totul marginal sau chiar lipsesc cu desăvîrşire[9]. Ceea ce în sfera localului pare măreţ şi unic, în sfera mai mare a naţionalului poate fi nesemnificativ sau inaccesibil, cu atît mai mult atunci cînd se bazează pe resursele graiului, pe lexicul şi fonetismul particulare Banatului, dar neinteligibile altora. Se poate vedea încă azi că din prea multele cărţi cu versificări în grai bănăţean nu trece ceva în istoria literaturii române. Perspectiva estetică face dreptate doar cîtorva aleşi, căci, totuşi, ei nu lipsesc. Primul e Victor Vlad Delamarina. Ultimul, poate, Marius Munteanu, cu un lirism cald (citat la întîmplare: „Bace-arjint o steauă-n iarba/ Sdrumicată supt potcoavă/ Spiriduşii beau fîntîna/ Adurmită în otavă.“). Dar perspectiva estetică, deşi obligatorie pentru a reţine literatura, nu e suficientă în acest domeniu, alte multiple aspecte fiind caracteristice, iar cel dintîi rămîne limba şi straturile ei istorice, foarte interesante în Banat.

Literatura dialectală ar putea fi asociată cu afişarea orgolioasă a spiritului local; este o întoarcere la origini, o întîlnire cu pămîntul care ne-a născut, cu tradiţiile specifice, cu memoria limbii în primul rînd. Prin grai ne întoarcem în copilărie. Abia aşa ne cunoaştem/ne recunoaştem/ne continuăm. Romanul lui Romulus Fabian Eu şi ai mei, primul volum dintr-o veritabilă „saga bănăţeană“, este o cronică a copilăriei, în care bănăţenismele sînt explicabile şi necesare (lexic, fonetică, morfologie etc.), fiindcă rememorările aparţin copilului sau copilăriei, lumea e reconstituită prin prisma familiei şi a comunităţii tradiţionale, a limbii şi obiceiurilor de la începutul secolului XX, în cîmpia Caraşului, la Vărădia, unde se naşte autorul. Şi nu e vorba doar de o temă sau un subiect, ci de o atitudine şi, mai mult, de o viziune aparte, prin prisma naivităţii originare a omului. Multe poezii în grai mizează tocmai pe ea. Este mirarea în faţa noului, a pătrunderii civilizaţiei, într-o opoziţie care naşte umorul: „Uice, Ioanie! Izîmbanu!/ Mă, trăzni-l-ar Dumniedzău/ Aşa joavină-nfierată/ N-am vădzut dă cînd mi-s ieu!“ (Aceeaşi mirare la Romulus Fabian: „Cînd ajunge la curbă, şuierăăă de s-aude pînă la Cioacă, şi cînd se iveşte, vuvăie, zdrăngăneşte, se leagănă şi scoate fum şi scîntei de crezi că-i hală!“); dar este şi mirarea ingenuă în faţa lumii dintîi, adesea umoristic-înduioşătoare sau idilică, descoperind viaţa ca într-o duminică fără sfîrşit, cum credea Blaga, scriind despre barocul etnografiei româneşti[10], dar, poate, mai ales, o făloşenie tipic bănăţeană: „Bănăţanu ăl frumos/ Totdauna îi fălos!“ Există o mîndrie excesivă care propulsează localul drept vîrful oricărei realităţi (etnografice, economice, artistice etc.), cum o afişează constant, bunăoară, Tata Oancea: „Nu e sat ca Vasiova/ Şi ca jocul românesc.“ Pentru acest autor, ruga satului său, Vasiova, este „Tare mîndră şi frumoasă, cum nu-i alta-n tăt Banatul“, ba mai mult: „Rugă ca la noi nu se află cît ţine Dumnezeu lumea asta!“. Iar tîrgul de la Bocşa, după aceeaşi stereotipie, se hiperbolizează planetar: „Zică lumea ce voieşte, eu spun mereu la tot natul/ Tîrg frumos cum e la Bocşa, nu aflaţi cîtu-i Bănatul./ Ba nici chear în toată lumea, n-aflaţi aşa rînduială/ Toate merg şti, ca măşina, fără de nici o sminteală.“

Poezia care defineşte literatura dialectală şi, mai mult, chiar spiritualitatea Banatului, este Ăl mai tare om din lume, de Victor Vlad Delamarina. Ea trebuie considerată ca o capodoperă. O recunoaşte – primul – Mihail Dragomirescu, autorul Ştiinţei literaturii. Analizînd, teoretic, resursele limbii literare, Dragomirescu crede, în mod corect, că „din punct de vedere estetic, genialitatea creatoare poate întrebuinţa orice fel de cuvinte, pentru că, acolo unde le întrebuinţează, le întrebuinţează în mod necesar.“ Geniul lui Caragiale, spre exemplu, are instinctul realităţii estetice sau simţămîntul cuvîntului propriu, folosindu-se de cuvinte incorecte, de formulări stîlcite, dar adecvate personajelor sau situaţiilor. „Acest lucru e atît de adevărat – precizează Mihail Dragomirescu –, că unii poeţi înzestraţi cu genialitate creatoare, au făcut posibile capodopere într-o limbă neliterară. La noi avem cazul lui Vlad dela Marina, care a isbutit să facă cel puţin o capodoperă în balada humoristică, anume balada plină de farmecul humorului naiv «Ăl mai tare om dîn lumie», scrisă toată în dialectul bănăţean şi care, de îndată ce e tradusă în limba literară îşi pierde tot farmecul.“[11] Poezia începe abrupt, cu o tensiune aparte a  enumerărilor de obiecte, respectiv cuvinte dure, bisilabice, cu fonetisme alarmante, de atmosferă: „Trîmbiţ, dobe, larmă, chihot,/ Fluier, strîgăt, rîs şi ropot…“ Apare imediat întrebarea (repetată, fiindcă aparţine mai multor nedumeriţi): „Şie să fie? Şie să fie?“ Procedeul enumerării, dar cu altă structură, evidenţiind parcă fiecare substantiv, se reia peste două strofe pentru a descrie „minajăria“: „Lupi, urşi, mîţă, oi, cornuce,/ Fel de fel dă joavini sluce;/ Chiţorani, arişi şi vulturi“. Similitudinile stilistice se regăsesc şi în strofele următoare (6-7-8), de data aceasta nu cu substantive ci cu verbe, sugerînd mişcarea, agitaţia, tensiunea luptei: „Şiine-i? Unge-i? Care poace“; „Strînjie-l! Suşie-l! Zî-i pă nume!“; „Ţine-l! Lasă-l! Ia-l dă mînă!“ Cum se observă, calităţile poeziei nu se rezumă la argumente stilistice, mai mult sau mai puţin legate de folosirea graiului, cît mai ales pe viziunea dramatică. Poetul e martor şi povestitor totodată al întîmplărilor. Poezia descrie ceea ce vede, e dominată vizual de mişcare şi de prezenţa obiectelor, a oamenilor, a atmosferei, le reconstituie, cu subtilitate, în faţa spectatorilor: „Ţîne-l! Lasă-l! Ia-l dă mînă!/ Zdup cu neamţu în ţărînă!“ Poezia trebuie aşezată deci la locul ei: pe scenă, recitată unui public aderent, înţelegător, prezent la „conţărt“ (sau uneori la givan) ca să asculte şi să vadă cu ochii imaginaţiei ceea ce-i transmite textul. De aici formula dialogală, presupunînd un interlocutor sau spectator, ca şi ritualul specific poveştii şi spectacolului, într-o atmosferă dominată de umor. Bănăţeanul e un tip aparte, despre care nu poţi să spui întotdeauna cînd vorbeşte serios sau face glume, cînd rîde de interlocutor sau de el însuşi, dar care are, în mod sigur, o plăcere a batjocurii şi o capacitate de a trăi dedublat real-fantasticul, jucînd, mai mult sau mai puţin conştient, un rol în spectacolul lumii. Poezia dialectală se construieşte după regulile spectacolului şi reuşeşte numai autorilor inteligenţi.

Inteligenţa lui Victor Vlad Delamarina gradează toată desfăşurarea scenică şi întrerupe spectacolul tocmai în momentul culminant, cînd Sandu Blegia îşi declară hotărît locul cîştigat: „Nu ce joşi cu mine, dragă!/ Asta, viedz, în cap ţ-o bagă!/ N‑ascult vorbe io şî glume,/ Cînd mi-s io mai tare-n lume!/ Ş‑adă suta! Işie Blegia,/ Că dă nu –: ţ fac prau comegia!!!“ Ăl mai tare om dîn lume este, întîi de toate, un personaj memorabil[12], realizat cu mijloace simple. Dar mai important e faptul că el nu rămîne doar un simplu personaj, chiar individualizat – Sandu Blegia, tăbăcarul din Lugoj – ci devine un simbol. El este românul, fişiorandu, care-l învinge pe „ăl mai tare om din lume“, pe neamţu de la circ, de la „comediile“ civilizaţiei, taman în acea perioadă cînd afirmarea cultural-naţională îmbracă forme ofensive, iar românii din Banat îşi construiesc instituţii şi forme proprii. Pe de altă parte, tăbăcarul lugojean Sandu Blegea devine Ăl mai tare om din lume, aşa cum, în altă poezie, Brediceanu este cel mai român pentru că este… lugojan. E o plăcere a hiperbolei, aşa cum am mai exemplificat, care încîntă spiritul local deşi irită pe cei din afara acestei comunităţi[13].

Simbolul e, de fapt, mai adînc, pentru că el dezvăluie o structură mitică: „ăl mai tare om din lume“ e doar o actualizare, printr-un text literar de mare expresivitate, a mitului lui Hercule, patronul familiei Ulpia Traiana, colonizatoarea Banatului; iar mai apoi a altei figuri a acestuia – Iovan Iorgovan, biruitorul balaurului. Astfel se motivează făloşenia bănăţeană, cu superlativele ei binecunoscute. De aceea, Ăl mai tare om dîn lume poate fi o capodoperă, iar Grigore Bugarin are dreptate cînd spune că regionalismul creator bănăţean trebuie să se bazeze pe Victor Vlad Delamarina. Dar tot de aceea, literatura dialectală nu trebuie privită doar sub unghi îngust estetic, căci puţine texte rezistă în eternitate, ci îndeosebi ca document: istoric, psihologic, sociologic, lingvistic şi poate nu numai atît. Nu întîmplător numeroşi scriitori, intelectuali, oameni simpli au încercat să recupereze memoria limbii, făcîndu-şi glosare de termeni, pe baza propriilor amintiri sau a chestionării celor mai bătrîni. Or, poezia (literatura) dialectală recuperează cel mai bine trepte ale devenirii limbii române sau ale istoriei: arhaisme unice, germanisme devenite bunuri specifice graiului bănăţean, raporturile cu civilizaţia etc.[14] Cuvintele (şi forma lor în pronunţiile locale) sînt la mare preţ. Poeţii interbelici modernizează poezia, dar se folosesc de resursele graiului. Unii poeţi de azi fac la fel: Iosif Caraiman creează prin grai atmosfera unui loc special, fie că graiul este al autorului, fie al unor personaje care exprimă un fundal social grav, într-o poezie modernă în esenţa ei: „…Şi neaua-i cît un om dă mare/ burta-i plină dă crumpei. dîn hîrcie dă ţăitung/ poetu-şi face o ţîgare/ şî tuşăşce-a sărăcie. măi/ pune-o ţandără pă foc/ măi ţucă ştampălu măi/ nu vrea scrisul să se scrie… şî dîn sănin/ se sfăgeşte/ cu ruptura dă cămeşă/ cu ce-o rămas pă masa mică:/ blidul gol o ţîră brînză/ şi-un ochi galben dă coleşă.“

Poezia dialectală de azi – răspîndită în zeci de volume şi antologii – respectă coordonatele bine ştiute ale genului, îndeosebi nota umoristică. Important este acum mai ales faptul că valorificarea textelor surprinde Banatul istoric, deci autori din România şi din Serbia. De aici înainte se poate contura un program complex de cercetare care să descopere valenţele şi beneficiile literaturii dialectale, ajungînd, necesar, pînă la portretul psiho-mental al bănăţeanului, ca tip creator de valori specifice, cît şi la dimensiunea sau profunzimea acestor valori.

 

Gheorghe Jurma

Reşiţa

 

 

[1]Titu Maiorescu, Critice, II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 381.

[2] Ibidem, p. 384.

[3] Ibidem, p. 385. Precizarea lui T.M.: „Căci cultura artelor nu se pregăteşte, după cum pare la prima vedere, din sus în jos, ci din jos în sus, şi precum coroana înflorită la înălţimea copacului îşi are rădăcinile de hrană în pătura pămîntului, aşa arta cea mai dezvoltată îşi primeşte sucul trăiniciei din viaţa populară în toată naivitatea ei inconştientă; de aceea şi trebuie să fie naţională, iar dialectele îndeosebi sunt un izvor de întinerire pentru toată fiinţarea limbei literare.“

[4] Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891-2011, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,  2011, p. 11-12.

[5] La îndemnul lui G. Călinescu, în 1947 – după cum precizează autorul însuşi – Gabriel Ţepelea a întocmit un studiu amplu şi documentat despre Literatura în grai bănăţean. George Gârda şi alţi continuatori ai lui Victor Vlad Delamarina. Un rezumat al lucrării sale figurează ca prefaţă la antologia de versuri în grai bănăţean Ano, Ano, Logojano (Editura Facla, 1974). Este o poezie care are ca dominantă umorul. Autorul nu crede în valorile şi perspectivele estetice ale acestei literaturi, dar cel puţin oferă dimensiuni socio-psihologice. Dintr-un asemenea unghi, observaţia „Căci George Gârda este, alături de Victor Vlad Delamarina, cel mai popular scriitor din Banat“ este corectă şi se cere luată în seamă. Celebra formulă „Că tăt Banatu-i fruncea“ vine din poezia lui George Gârda şi impune conştiinţei o judecată de care n-a putut face abstracţie nici unul din cercetătorii Banatului.

[6] În revista timişoreană „Fruncea“, 8/1935; apud Gabriel Ţepelea, Ano, Ano, Logojano, Editura Facla, 1974, p. 28.

[7] Gabriel Ţepelea, op. cit., p.33.

[8] Cîteva exemple: „Gura Satului“ la Radio Timişoara, 3 vol., Editura Mirton, Timişoara, 1993-1996; Ştefan Pătruţ, Antologia poeziei în grai bănăţean, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1999;  Ştefan Pătruţ, Creatorii în grai bănăţean, condeieri plugari din Banat, personalităţi care scriu despre graiul bănăţean, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003; Aurel Turcuş, Poezie în grai bănăţean, 2 vol., Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2009 (vol. 2 cuprinde autori din Voivodina, Serbia); Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Antologia literaturii dialectale bănăţene. „Gura Satului“ la Radio Timişoara. 20 de ani. Contemporanii, Editura Marineasa, Timişoara, 2010; Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891-2011, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,  2011. Dincolo de cenacluri şi permanenţe la emisiuni radiofonice specifice (Timişoara, Lugoj, Caransebeş), creatorii au azi o Asociaţie a scriitorilor în grai bănăţean, care publică revista trimestrială „Tăt Bănatu-i fruncea”.

[9] Unii, precum poetul Pavel Bellu, generalizează: „«Poezia bănăţeană»?! Dumneata iubeşti miturile? Se spune că nu există. Cercetaţi istoria literaturii române – scrisă la Bucureşti sau la Iaşi – şi nu veţi da de această cenuşăreasă… Şi totuşi, ea există! E un fapt – şi anume un fapt de artă, dar Banatul constituie cea mai frumoasă omisiune a istoriei literaturii române.“ (în „Semenicul“, Reşiţa, 1976, p. 36).

[10] Lucian Blaga, Barocul etnografiei româneşti: „Poetul dialectal Vlad Delamarina e întîiul scriitor român care îndrăzneşte să scrie dialectal: lucrul n-ar fi fost cu putinţă dacă Banatul n-ar fi dat naştere tocmai celui mai diferenţiat dialect al Daciei şi dacă poetul n-ar fi ieşit din conştiinţa etnografică a acestei regiuni de o izbitoare mîndrie locală. (Dialectul acesta cu consonante muiate în miere e dealtfel singurul dialect în care o doamnă de înaltă intelectualitate îşi poate permite să vorbească fără de a-şi pierde frumuseţea: ceea ce se întîmplă destul de des şi de fermecător la Timişoara sau Lugoj.)“ (vezi Gheorghe Jurma, Descoperirea Banatului, Editura Timpul, Reşiţa, 1994, p. 69-70).

[11] Mihail Dragomirescu, Ştiinţa literaturii, vol. I, Buc., 1926, Editura Institutului de Literatură, p. 323.

[12] G. Călinescu îşi aminteşte: „Cel dintîi bănăţean cu care am făcut cunoştinţă a fost în copilărie, Sandu Blegia al lui Victor Vlad Delamarina, ăl mai tare om din lume. (…) De Ana Lugoşana ştiam oricine ca şi de corurile lui Vidu, ceva mai tîrziu. În sfîrşit, dacă nu aveam niciunul vreo noţiune mai cuprinzătoare despre această parte a ţării, eram convinşi oricum că Banatu-i fruncea.“

[13] Tot din Călinescu cetire: „E întotdeauna primejdios să scoţi o generalizare dintr-o realitate pe care n-o cuprinzi bine în toate ascunzişurile sale, dar totuşi cred că ceva din tonalitatea sufletului bănăţean se desprinde din manifestările cele mai comune. Aşa de pildã, în Sandu Blegia care capătă o idee cosmică despre valoarea sa fizică, văd nu o simplă figură literară, ci un exponent al solului. Bănăţeanul are conştiinţa superiorităţii sale nu numai asupra naţionalităţilor străine dar şi asupra celorlalţi români.“

[14] Cornel Ungureanu scrie că dialectul bănăţean „poate salva un şir de cuvinte care vin din istorie, de demult, pe care limba literară le-a abandonat, le-a pierdut. Literatura dialectală păstrează, conservă, revitalizează «limba veche şi-nţeleaptă». Recuperează imagini ale comunităţii rurale. Ale enclavelor. Dar într-un timp în care cultura a devenit a elitelor, într-un timp în care ritmul transformărilor culturale devine asasin, e greu să înţelegem că mai există o literatură care păstrează cuvinte şi imagini din spaţiile insulare – din enclavele conservatoare.“ (în vol. Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891-2011, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2011, p. 7-8). Există – susţine acelaşi promotor – şi reversul: „orgoliul regiunilor, al marginii care se descoperă anulată de Centru funcţionează cu o intensitate neobişnuită. Capitala dictează, uneori cu neobişnuită energie, dispariţia diferenţelor – a identităţii regionale. Pornind de aici, apar şi falsele valori care vor să se afirme prin «literatură dialectală». Inşii excluşi ca nonvalori din competiţiile literare descoperă această rampă de lansare. De aceea sunt necesare cîteva repere.“ E de înţeles că în spaţiul numit literatură dialectală se găseşte şi multă maculatură, dar selecţia critică poate reţine şi impune valorile autentice, fiindcă ele există şi exprimă o specificitate a Banatului.