Motive geometrice
PUNCTUL, LINIA, TRIUNGHIUL, PĂTRATUL, ROMBUL, CERCUL
pe obiecte de artă populară ale zonelor etnografice din judeţul Maramureş
Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Maramureşului, Ţara Codrului.
Ecaterina Janeta Ciocan
De la începuturi oamenii s-au împodobit pe ei, îmbrăcămintea, casa în care locuiau, uneltele pe care le foloseau cu semne variate ce s-au constituit, cu timpul, într-un limbaj înţeles de cei din jur. Acest aspect este subliniat de Tancred Bănăţeanu: „Pe un străvechi substrat purtând firul continuităţii istorice şi al unităţii etnice, poporul român a creat, de-a lungul secolelor, o artă populară cu o ornamentică specifică, îmbogăţită treptat atât printr-un proces firesc de creştere şi diferenţiere interioară, cât şi prin contactul cu arta altor popoare”[1].
Una din caracteristicile poporului român este dorinţa de a avea nu numai un obiect funcţional, ci şi unul pe care, când îl lasă să se odihnească, să constituie un punct de decor îmbogăţind locul în care se află şi, cu siguranţă, să transmită un mesaj privitorului, mesaj uşor de descifrat în vechime, mai greu de descifrat de cititorul de azi.
După Franz Sales Mezer, termenul de decoraţie desemnează „procesul de aplicare a variate elemente pentru înfrumuseţarea unor obiecte”.[2] Ornamentele pe care le regăsim pe obiecte, aparţinând artei populare româneşti au fost clasificate de specialişti, cele mai cunoscute taxonomii, fiind realizate de Nicolae Dunăre, I.D. Ştefănescu, Paul Petrescu, Tancred Bănăţeanu. Totuşi Tancred Bănăţeanu atrage atenţia asupra regrupării motivelor în funcție de anumite criterii: ornamente geometrice sau geometrizante, naturaliste sau liber desenate, fitomorfe, fiziomorfe, antropomorefe, zoomorfe, avimorfe, cosmice etc. În termenii autorului motivele formează „un tot unitar între semnul grafic şi conţinutul său constituie un orizont propriu, o concepţie de viaţă şi estetică, obiectivată, aterializată, transpusă în forme şi mijloace artistice diferite, specifice şi adecvate obiectului respectiv, funcţiei sale, categoriei, tehnicii şi materiei prime. Căci ornamentul este şi semn şi limbaj (grafie şi idee) mai mult decât notaţiile muzicale, fiind un semnal şi o semnificaţie culturală”[3].
Specialiştii au căzut de acord că cele mai vechi ornamente sunt cele geometrice, avându-şi originea în lucruri văzute de om în jurul lui. Franz Sales Meyer oferă o perspectivă interesantă: „Cusătura unind, cu firul mergând oblic, două părţi ale unei piese de îmbrăcăminte, ar putea să fi fost originalul liniei în zigzag; valurile apei, modelul liniei ondulate; produsele textile, cu indiferent ce fel de urzeală sau beteală, ar putea să fi constituit originalul pentru modelele reticulare; iar părul împletit, modelul pentru orice bandă împletită”[4].
Motivele ornamentale sunt şi rezultatul tehnicilor de prelucrare a materialului din care este confecţionat obiectul. Iniţial acestea au fost neintenţionate, cu timpul prin intervenţia asupra lor ele au devenit elemente specifice unui anumit gen de obiecte. Alte motive derivă din funcţionalitatea obiectului iniţial, fiind parte a structurii. La început, ornamentele au fost transmiţătoarele unor mesaje, ele constituindu-se într-un limbaj bine cunoscut de privitor: „Aceste semne-simbol sunt – însemne ritualice – folosite pentru a transmite un mesaj: o formulă de dedicaţie, o invocare sau pot reprezenta o alegorie”[5]. În acelaşi timp puteau fi doar „semne mnemonice” sau puteau nara o întreagă poveste, erau semnele statut-ului social sau aveau rol magic de protecţie, erau însemnele meşterilor, sau pur şi simplu copiate din natură.
Unele ornamente aparţin umanităţii, fiind regăsite în cultura multor popoare, Radu Florescu opinează: „multe din elementele ornamentale ale artei populare româneşti pot fi urmărite într-o filiaţie directă din neolitic şi din perioada dacică până azi pe oikumena românească datorită unor lucrări de sinteză, ca ale lui Vl. Dumitrescu (arta neolitică), H. Daicoviciu, R. Florescu şi I. H. Crişan (arta dacică), Corina Nicolescu (arta feudală), P. Petrescu şi N. Dunăre (arta populară)”.[6]
După Radu Florescu cele mai vechi manifestări artistice, pe teritoriul ţării noastre, aparţin neoliticului şi sunt un „sistem ornamental geometric bazat pe spirală şi meandru şi pe variantele lor care decorează în primul rând ceramica”[7]. În multe cazuri, forma şi decorul pieselor ceramice aparţinând diferitor culturi arheologice amintesc de obiecte confecţionate din lemn şi decorate în tehnici ce aparţin lemnului. Este cazul şi obiectelor ce aparţin culturii Suciu de Sus, obiecte pe care le putem admira în expoziţia Muzeului de Istorie şi Arheologie din Baia Mare. Specialiştii sunt de acord că motivele geometrice sunt cele mai vechi motive decorative ale omenirii.
În ceea ce priveşte arta populară românească, cu siguranţă nu greşim când afirmăm că este dominată de motivele geometrice: punct, linie, triunghi, pătrat, romb, cerc, rozetă, cruce, spirală etc. Pentru zonele etnografice supuse studiului nostru se potrivește constatarea specialistului Paul Petrescu: „în România, ţară a codrilor întunecaţi şi a pădurilor de nepătruns pe mari perioade istorice, născând de-a lungul vremii o adevărată <<civilizaţie a lemnului>>, aspectul care a atras atenţia cercetătorilor încă de la sfârşitul secolului trecut a fost tocmai acela al <<crestăturilor>>, adică al ciopliturilor mărunte, a exciziilor şi a inciziilor care acopereau suprafaţa obiectelor de lemn cu o plasă fină de admirabile ornamente geometrice”[8].
Punctul, element ornamental generalizat în arta populară universală este analizat de specialiști din perspectivă geometrică. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, în Dicţionarul de simboluri precizează: „Punctul simbolizează starea limită de abstractizare a volumului, centrul, originea, focul, principiul emanaţiei şi capătul drumului îndărăt. El desemnează puterea creatoare şi sfârşitul a toate câte sunt”.[9] Din punct de vedere matematic punctul nu are substanţă şi totuşi dintr-un punct a pornit întreaga Creaţie. Privind astfel lucrurile putem afirma că el este centrul simetriei emanând aceleaşi lucruri în toate direcţiile. Nicolae Dunăre consideră că, alături de linie, punctul face parte dintre cele mai vechi elemente ornamentale comune artei populare româneşti şi specifice altor popoare[10].
Se pornește de la premisa că înşiruirea mai multor puncte, realizate prin pictare cu culori, obţinute din cenuşă sau zgâriere cu un obiect ascuţit ar fi fost prima încercare de a decora un obiect. Punctul ca motiv ornamental îl întâlnim pe aproape toate obiectele de artă populară indiferent de materialul din care sunt realizate. El este un ornament ce poate apărea şi ca rezultat a tehnicilor de lucru, mai ales în domeniul ţesutului sau împletiturilor. Pe obiectele confecţionate din lemn, ceramică, fier, decorate cu diferite motive geometrice, punctul apare ca centru al cercului, se află şi la intersecţia a două linii drepte, poate marca marginile obiectului sau a ornamentului central etc. Pentru ochiul privitorului, punctul ca ornament apare cel mai pregnant pe ceramică, unde poate forma motiv folosit singur sau în tandem cu linia ondulată, poate fi centrul unui cerc, dar şi locul din care porneşte spirala etc. (foto 1 şi 2). Punctul prin accentuare a dat naştere altui element ornamental – bulina.
1. Punctul pe vase ceramice, Oală de lapte, Centrul ceramic Baia Mare
2. Linie ondulată realizată cu ajutorul punctului pe o farfurie realizată în centrul ceramic Baia Mare.
Din punct de vedere matematic linia este simbolul infinitului; chiar limitată la capete, ea este formată dintr-o infinitate de puncte și o putem împărţi în două la infinit. Linia este cel mai simplu element geometric, dar stă la baza tuturor formelor pe care le cunoaştem. Tot ea este cea care creează legături între lucruri. Aşezată în plan vertical semnifică ascensiunea spre Dumnezeu, în plan orizontal orientează omul spre lume, societate, dar poate însemna şi moartea: „O nesfârşită varietate de motive decorative este obţinută prin combinarea liniilor drepte, conducând la sisteme de striaţii paralel orizontale, verticale, oblice, la X-uri de diverse consistenţe (din încrucişarea a două linii simple, a două sau mai multe linii paralele, din inchiderea X-ului la unul din capete), la romburi şi cruci”[11].
În arta populară, linia poate fi întâlnită de-a lungul tuturor epocilor istorice până în prezent. Cu ajutorul ei artiştii anonimi au creat o multitudine de ornamente cu semnificaţii deosebite. Indiferent că apare pe ceramică, pe obiecte din lemn, pe piese textile, linia este un ornament nelipsit aproape de pe orice obiect. Cu ajutorul a două linii verticale pe care se articulează linii aşezate oblic se poate desena, de exemplu un copac. Toate figurile geometrice, fiecare simbolizând altceva, sunt create tot cu ajutorul liniilor. Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare deţine în colecţiile sale o ladă de zestre, pe care, după părerea noastră, putem uşor urmări cum o suprafaţă destul de mare este acoperită cu ornamente dintre cele mai diverse obţinute doar cu ajutorul liniei (foto 3).
3. Lada de zestre din centrul Plopiș, Ţara Chioarului, decorată doar cu ajutorul liniei.
Zig-zagul face parte dintre motivele ornamentale pe care le regăsim în toate culturile lumii. În zonele noastre s-au făcut descoperiri arheologice care au scos la lumină numeroase obiecte ce au ca ornament zig-zagul, cele mai cunoscute fiind cele ce aparţin culturii Suciu de Sus. Sculptorul Ioan Marchiş, în teza sa de doctorat, subliniază că în vechime, oamenii, cu ajutorul liniei în zig-zag, au redat cursul unei apei. Traseul unui drum prindea contur dacă se adăuga o linie dreaptă dedesubt. Autorul ajunge la următoarea concluzie: „dacă figura umană este reprezentată în formă de Ʌ, atunci alăturarea mai multor secvenţe, simbolizând omul (ɅɅɅ) trădează deplasarea figurii înspre dreapta sau invers[12]. Părerile specialiştilor care s-au aplecat asupra acestui motiv sunt diferite. Mărgărita Miller-Verghy îl consideră o reprezentare a fulgerului[13] la fel şi Nicolae Dunăre îl pune în rândul ornamentelor cosmomorfe, denumindu-l „căliţa ocolită”[14].
Pe obiecte ce aparţin artei populare, indiferent de categoria din care acestea fac parte şi de tehnica folosită la realizarea lor, linia în zig-zag marchează conturul obiectului sau delimitează părţi componente sau compoziţii ornamentale (foto 4, 5, 6).
4. Linia în zig-zag, marcând marginea cozii unei linguri păcurăreşti datată 1734 din Ţara Lăpuşului.
5. Linia în zig-zag, delimitând platca de corpul unei cămăşi confecţionată în Ţara Chioarului la începutul secolului al XX-lea.
6. Linia în zig-zag pe un fus cu „ţurgălăi” din Ţara Maramureşului – mijlocul secolului al XX-lea.
O piesă interesantă din colecţiile Muzeului de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare, o ladă de zestre provenind tot din Ţara Lăpuşului, satul Cupşeni, prezintă o linie în zig-zag pe care o putem interpreta ca pe o scară ce urcă spre soare. Pentru că linia în zig-zag apare deasupra, dar şi dedesubtul unei linii drepte, pe această scară putem urca dar şi coborî (foto 7).
7. Detaliu de pe o ladă de zestre din Ţara Lăpuşului cu scara ce urcă spre soare.
Linia ondulată este atestată în ornamentică încă din epoca La Tène. În arta populară românească apare ca ornament pe toate categoriile de obiecte sub forma meandrului care, de fapt, este realizat din jumătăţi de circumferinţe ale cercului legate între ele. Meandrul poate avea bucle largi şi în acest caz în interiorul fiecărei bucle apare un alt ornament sau bucle strânse şi atunci rămâne un ornamet de sine stătător. De multe ori linia ondulată este dublată de o linie formată din puncte independente (foto 8).
8. Motivul meandrului pe o ladă de zestre din centrul Plopiş – Ţara Chioarului.
Cele două ornamente menţionate mai sus sunt cunoscute şi sub numele de „unda apei”, motiv care apare des pe toate categoriile de obiecte ce aparţin tuturor categoriilor artei populare. Pe creaţiile în lemn, motivul apare atât incizat, cât şi executat în relief înalt (foto 9).
9. Unda apei pe ancadramentul unei uşi de la naosul unei biserici din Corni – Ţara Codrului. (se mai păstrează doar această uşă în Muzeul etnografic din Baia Mare
Întâlnim motivul pe obiecte de dimensiuni mari, precum porţile, pe mobilierul din locuinţa ţărănescă, dar şi pe obiecte de mici dimensiuni. Ceramica, mai ales cea nesmălţuită, oferă cercetătorului o gamă largă de reprezentare a acestui ornament: „Vasele simple, purtând în suprastructura lor decorativă unda apei, perpetuează vasele de libaţie, în întâlnirea dintre lut şi apă consemnându-se o situaţie existenţială fundamentală”[15] (foto 10).
10. Unda apei pe o cană din centrul Săcel, Autor: Tănase Cocean (1972).
În ce priveşte acest motiv ornamental Paul Petrescu subliniază: „Geometrismul scoarţelor româneşti se leagă fără îndoială atât de fondul străvechi al culturii populare, rădăcinile căreia se înfig adânc în istoria pământurilor noastre, cât şi de modalităţile de expresie legate de tehnica ţesutului în care primordială este perpendicularitatea firelor. De aceea este uneori greu să surprindem sensul de inspiraţie al motivelor de pe scoarţe: s-a mers de la obiect la numele motivului, sau de la numele obiectului la motiv?”[16] În minunata lume pe care ne-o oferă covoarele maramureşene, unul dintre cele mai incitante ornamente este cel al undei apei (foto 11).
11. Covor cu motivul unda apei, Ţara Maramureşului, începutul secolului al XX-lea.
Triunghiul, figură geometrică realizată cu ajutorul liniilor, are semnificaţii dintre cele mai cuprinzătoare. În primul rând simbolistica lui se bazează pe cifra trei şi astfel este o reprezentare a lui Dumnezeu. În pictura bisericească, în cazurile în care este prezent Dumnezeu, aureola acestuia va avea forma unui triunghi echilateral. Triunghiul echilateral, când apare singur, este o reprezentare a divinităţii supreme, a armoniei şi proporţiilor[17]. Triunghiul isoscel cu baza mare ce are unghiul din vârf de 1080 şi cele de la bază de câte 360 de grade corespunde numărului de aur[18]. Triunghiul cu vârful în sus reprezintă bărbatul şi în acelaşi timp semnifică elanul, iar triunghiul cu vârful în jos reprezintă femeia şi fecunditatea. Baza triunghiului ne duce cu gândul la stabilitate pe când laturile care urcă semnifică dinamismul. Două triunghiuri echilaterale suprapuse formează pecetea lui Solomon despre care se spune că a fost primită din ceruri. Baza sigiliului atinge pământul iar vârful lui cerul, ceea ce simbolizează armonia, ordinea, comunicarea continuă între cer şi pământ. În hermeneutica tarotului steaua cu şase colţuri reprezintă perfecţiunea universului: cele şase colţuri închipuie cele şase zile a creaţiei, iar centrul ziua de odihnă. Unul din vârfuri reprezintă lumea de sus, cel opus lumea de jos iar celelalte patru punctele cardinale. În arta populară din nordul Transilvaniei, pecetea lui Solomon apare ca ornament mai ales pe elemente de arhitectură populară cu caracter religios aşa cum este cazul ancadramentului uşii de acces în Biserica Monument din Budeşti, biserică aflată în patrimoniul mondial UNESCO (foto 12).
12. Pecetea lui Solomon pe uşa de acces în biserica monument din Budeşti Josani, Țara Maramureșului.
Triunghiul realizat în diferite tehnici, în relief înalt, atunci când este format din funia răsucită, întruchipând rădăcini ale pomului vieţii (foto 13) sau scrijelit pe stâlpi (foto 14) este un ornament aproape nelipsit de pe porţile maramureşene.
13. Pomul vieţii pe o poartă din Mara, Ţara Maramureşului, mijlocul secolului al XX-lea.
14. Triunghi şi cerc realizate prin incizie pe o poartă tradițională, Budești, Țara Maramureșului.
Rombul este un element decorativ a cărui istorie se pierde în negura timpului. Se pare că pe teritoriul ţării noastre este unul dintre cele mai vechi ornamente dacă luăm în considerare falanga de cal găsită la Dubova, în Regiunea Porţilor de Fier, falangă ce are ca decor un romb cu interiorul haşurat cu linii. El este considerat simbolul feminin prin asemănarea lui cu vulva[19]. În acelaşi timp este format din două triunghiuri şi în cazul în care forma acestora este prelungă poate semnifica legătura între cer şi pământ şi chiar unirea între sexe.[20] Mărgărita Miller-Verghy subliniază vechimea ornamentului în arta populară românească şi face în acelaşi timp o incursiune în istoria umanităţii care poate explica vechimea şi persistenţa lui în mai multe culturi ale lumii antice. Subliniază prezenţa acestuia încă în scrierea cuneiformă ca semn pentru soare, reprezentarea fiind realizată prin patru linii egale aşezate în jurul unui centru.[21]
Rombul persistă şi azi în arta populară românească, fiind redat pe obiecte din lemn, pe ţesături, pe ceramică etc. Îl vom regăsi pe porţile din Ţara Maramureşului impregnat în relief accentuat sau prin incizie, cu ajutorul funiei etc., pe piese de mobilier sau pe unelte (foto 15).
15. Romb cu laturi inegale pe o poartă din Deseşti, Ţara Maramureşului, mijlocul secolului al XX-lea.
Cele mai interesante reprezentări ale rombului le întâlnim pe ţesături: ştergări, mai ales cele de rudă, pe piese de port şi anexele acestuia unde apare realizat prin tehnica alesului, a broderiei pline sau „în ciur” (foto 16, 17).
16. Desagi cu motivul rombului şi unda apei, Valea Izei, Ţara Maramureşului, mijlocul secolului al XX-lea.
17. Motivul rombului pe o cămaşă de femeie, Ţara Maramureşului, Valea Izei, mijlocul secolului al XX-lea.
Orice ţesătoare, din zonele supuse studiului nostru, apelând la „roate”, va realiza ţesături ce redau elementul principal de decor, soarele. (foto 18).
18. „Ţol în Roate”, Ţara Maramureşului, Valea Izei, începutul secolului al XX-lea.
De altfel, în termenii locali, covoarele ce au romburi în câmpul lor se numesc „ţoluri în roate” iar, romburile de pe aceste covoare le vom regăsi într-o multitudine de variante făcând incitant studiul acestora.
Pătratul este socotit de matematicieni, după triunghi, a doua suprafaţă importantă şi este un simbol al stabilităţii semnificând stabilitatea materiei şi aparteneţa la pământ. Ca ornament, pătratul este prezent pe foarte multe obiecte de mobilier aproape întodeauna în tandem cu cercul sau chiar înscris în acesta. Cuierul pe care îl prezentăm aici are ca decor o succesiune de rozete şi pătrate şi dacă vom considera că rozeta reprezintă soarele, iar pătratul pământul ne putem gândi că cel care a creat cuierul a avut în vedere prezenţa soarelui pe pământ de la răsărit la apus (foto 19).
19. Cuier din Ţara Chioarului cu motivul pătratului şi a rozetei cu şase breţe.
Pătratul, totalul totalurilor, simbolizează „pământul, universul, stabilizarea în perfecţie”[22]. Cifra patru semnifică „solidul, tangibilul, sensibilul”[23]. Delia Răchișan, analizând figurile geometrice (triunghiul, cercul, pătratul) dintr-o altă perspectivă subliniază: „semnificaţiile simbolice ale numărului, legate de cele ale pătratului şi ale crucii sugerează că omul poate fanda în planul orizontal, dar şi în cel vertical şi (re)amintesc că există doar: patru puncte cardinale, patru anotimpuri, patru stihii, patru faze ale astrului selenar, patru fluvii edenice, patru evanghelişti biblici acceptaţi de Biserică etc.”[24].
Cercul este un motiv decorativ de foarte mare vechime. Deşi azi este considerat o reprezentare solară, el a fost folosit cu mult timp înainte de apariţia cultului solar pentru că în religiile mai vechi cercul era reprezentarea zeiţelor feminine. După apariţia cultului solar el devine „formă clasică de reprezentare a discului solar (şi lunar), se impune printre cele mai vechi, mai răspândite şi totodată persistente motive plastice în lumea creată de mâna omului”.[25] Specialiştii îl consideră, alături de cruce şi pătrat al doilea simbol fundamental şi reprezintă perfecţiunea, „cercurile concentrice reprezentând gradele fiinţei ierarhiile create”.[26] Cercul este incitant şi datorită faptului că, practic, nu are început şi sfârşit, revine mereu asupra lui însuşi şi astfel devine o reprezentare a infinitului şi a unităţii. Pentru creştini cercul apare în importanţa acordadă inelelor. Inelul de logodnă şi căsătorie semnifică legătura cu biserica lui Iisus Hristos. Inelul călugăriţelor este semnul căsătoriei cu Hristos, iar cel al episcopilor semnifică unirea cu biserica. În iconografie cercul este folosit pentru a reprezenta aureola sfinţilor.
Pe teritoriul ţării noastre cercul apare ca decor pe diferite obiecte încă din neolitic. În arta populară din zonele etnografice din nordul Transilvaniei apare pe obiecte aparţinând tuturor domeniilor artei populare. Paul Petrescu consideră că două sunt componentele de bază ale ornamentelor geometrice tot mai complicate care apar în arta populară românească: linia şi cercul.[27] Linia combinată cu cercul a dat posibilitatea de obţinere a unor compoziţii ornamentale din ce în ce mai complicate.
În arhitectura populară, cercul cel mai cunoscut este cel realizat cu ajutorul funiei pe porţile maramureşene. Tehnica de realizare este cea a exciziei de material motivul, apărând puternic reliefat (foto 20).
20. Cercuri realizate prin excizie pe o poartă din Deseşti, Ţara Maramureşului.
Cercurile pot fi realizate şi prin incizie, uneori concentrice spaţiul dintre cercuri rămânând gol sau umplut cu alte motive: dintele de lup, un colier de romburi, linii intersectate etc. (foto 21).
21. Cercuri ce au în interior un colier de romburi, Detaliu de pe o Poartă din Sârbi, Ţara Maramureşului, începutul secolului al XX-lea.
Cercurile pot fi redate integral sau ca semicercuri. În compoziţiile ornamentale care apar pe piesele de mobilier: lăzi de zestre, dulăpioare, spătare de scaun, cuiere, piese care oferă o suprafaţă generoasă pe care creatorul îşi putea lăsa imaginaţia să zburde, cercul reprezintă elementul de bază contribuind la realizarea unei multitudini de motive (foto 22).
22. Spătar de scaun cu decorul realizat din cercuri, Preluca Veche – Ţara Chioarului – sfârşitul secolului al XIX-lea.
Pe vasele ceramice unde chiar forma obiectelor se pretează la desenarea cercului, acesta „marchează de obicei gura şi baza vaselor de formă înaltă, iar pe blide şi farfurii îl vom întâlni pe bordură sau pe fundul vaselor. La gură, sau în partea superioară a vaselor, de cele mai multe ori, două cercuri ce au între ele un val, iar la baza vaselor, mai ales a oalelor şi ulcioarelor smălţuite cercurile sunt întotdeauna în număr impar, trei, cinci sau şapte, în funcţie de mărimea vasului.”[28] De altfel cercul este unul din ornamentele cele mai iubite de olari cu ajutorul lui ornamentica vaselor putând fi foarte diversificată (foto 23).
23. Cercul pe un capac de oală din centrul Ceramic Baia Sprie, sfârşitul secolului al XIX-lea.
Spirala realizată prin pictare sau aplicare, aparţine şi ea elementelor decorative a cărei origine se pierde în timp. Vasele ceramice, aparţinând culturii Suciu de Sus descoperite în săpăturile arheologice din Ţara Lăpuşului au de multe ori ca ornament central spirala (foto 24).
24. Vas din necropola de la Suciu de Sus, Colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie, Baia Mare.
Aceasta preia din simbolistica cercului, la fel ca acesta şi ea porneşte dintr-un punct dar prin faptul că rămâne deschisă, poate creşte mereu şi are un drum ascendent semnifică evoluţia. De-a lungul timpului ornamentul s-a dovedit a fi unul îndrăgit de creatorii unor obiecte ce au şi valori artistice. Mai greu de realizat pe piesele din lemn, spirala apare mai ales pe unele textile (foto 25) şi cel mai adesea pe ceramică.
25. Decorul unei farfurii confecţionată de olarul Cornel Sitar din Baia Mare. Decorul este realizat din cercuri, spirală şi puncte, 2013.
În domeniul ceramicii, atât forma vaselor cât şi destinaţia lor a făcut ca ornamentul să fie dintre cele mai folosite de olari. Spaţiul oferit de fundul farfuriei scoate cel mai bine în evidenţă decorul bazat pe spirală şi cerc. Pe ulciorul de nuntă din Ţara Lăpuşului, soarele redat sub forma unei spirale (dând privitorului senzaţia de mişcare) este alăturat motivului „calea rătăcită” realizată cu ajutorul benzilor de lut amprentate (foto 26).
26. Ulcior din centrul ceramic Târgu Lăpuş – a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ornamentat cu spirală şi calea rătăcită.
Motivele geometrice (punctul, linia, triunghiul, pătratul, rombul, cercul, spirala) au fost, sunt şi vor rămâne cu siguranţă indispensabile artei populare indiferent pe ce meleaguri a fost, este şi va fi creată.
[1] Tancred Bănăţeanu, Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 258.
[2] Sales Franz Meyer, Ornamentica o gramatică a formelor decorative, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, p. 27.
[3] Tancred Bănăţeanu; op. cit, p. 264.
[4] Sales Franz Meyer, op. cit, p. 33.
[5] Ioana Monica Bădocan, „Semne şi simboluri pe mesele-altar de la Turdaş”, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca, Editura Argonaut , 2012, p. 240.
[6] Tancred Bănăţeanu, op. cit, p. 265.
[7] Radu Florescu , Arta Dacilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968, p. 6.
[8] Paul Petrescu, Creaţia plastică ţărănească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1976, p. 32.
[9] Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol 3, Bucureşti, Editura Artemis, 1994, p. 133.
[10] Nicolae Dunăre, Ornamentică tradiţională comparată, Bucureşti , Editura Meridiane, 1979, p. 75.
[11] Paul Petrescu, op. cit., p. 39.
[12] Ioan Marchiş, Simbolica artelor non-verbale. Aplicaţii hermeneutice. Baia Mare, Editura Ethnologica, 2011
- 124.
[13] Mărgărita Miller-Verghy, Vechi motive decorative româneşti, Bucureşti, Editura Vestfala, 2007, p. 70.
[14] Nicolae Dunăre, Op Cit. 81.
[15] Constantin Prut, Calea rătăcită, Bucureşti, Editura Meridia, 1999, p. 61.
[16] Paul Petrescu, op. cit. p. 24.
[17] Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, op. cit. p. 384.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, p.169.
[20] Ibidem.
[21] Mărgărita Miller-Verghy, op. cit. p. 114
[22] Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, vol. 3, op. cit, pp. 49-50.
[23] Ibidem, p. 28.
[24] Delia Răchișan, O etnologie a jocului în cultura tradițională românească. Jocurile de copii, București, Editura Detectiv-Moroșan, 2010, p. 150.
[25] Silvia Păun, Identităţi Europene inedite. Italia- România, Bucureşti, Editura Tehnică, 1996, p. 58.
[26] Chevalier Jean; Gheerbrant Alain; Op. Cit, vol. 1 p. 294
[27] Paul Petrescu, op. cit, p. 39.
[28] Janeta Ciocan; Munteanu Simona, „Motive decorative pe ceramica din colecţiile Muzeului de Etnografie de la Baia Mare”, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2012, p. 10.
BIBLIOGRAFIE
|
Semne şi simboluri pe mesele-altar de la Turdaş, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca, Editura Argonaut , 2012 |
|
Prolegomene la o teorie a esteticii artei populare, Bucureşti, Editura Minerva, 1985 |
|
Dicţionar de simboluri, vol 3, Bucureşti, EdituraArtemis, 1994 |
|
Motive decorative pe ceramica din colecţiile Muzeului de Etnografie de la Baia Mare, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2012 |
|
Ornamentică tradiţională comparată, Bucureşti , Editura Meridiane, 1979 |
|
Arta Dacilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968 |
|
Simbolica artelor non-verbale. Aplicaţii hermeneutice. Baia Mare, Editura Ethnologica, 2011 |
|
Vechi motive decorative româneşti, Bucureşti, Editura Vestfala, 2007 |
|
Creaţia plastică ţărănească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1976 |
|
Identităţi Europene inedite. Italia- România, Bucureşti, Editura Tehnică, 1996 |
|
Calea rătăcită, Bucureşti, Editura Meridia, 1999 |
|
O etnologie a jocului în cultura tradițională românească. Jocurile de copii, București, Editura Detectiv-Moroșan, 2010 |