DE LA TRADIŢIE LA CONTEMPORANEITATE

Interesul pentru obiceiurile populare, evident la specialişti, s-a accentuat în ultimul timp la cei care se ocupă cu organizarea spectacolelor folclorice. El a început să se dezvolte şi la publicul din mediile urbane, unde, alături de obiceiurile spontane cu funcţii sociale complexe, apar obiceiurile organizate sub formă de spectacole.

Spre explicarea acestui fenomen converg mai multe fapte. În primul rând, prezenţa perseverentă a obiceiurilor tradiţionale în folclorul contemporan. Apoi, caracterul spectaculos, plin de pitoresc al acestora. În sfârşit, necesitatea de a îmbogăţi paleta a ceea ce numim spectacole, programe folclorice.[1] Transpunerea obiceiurilor tradiţionale în spectacole folclorice pune celor care realizează aceste spectacole o serie de probleme. În primul rând, necesitatea de a înţelege sensul obiceiurilor populare. Această necesitate derivă direct din faptul că, pentru ca spectacolele folclorice să vorbească spectatorilor, sensurile străvechi trebuie să capete valenţe contemporane. Pentru a descifra aceste sensuri, situaţia contemporană a obiceiurilor nu poate fi tratată în afara situaţiei folclorului în ansamblu, deşi în realitate obiceiurile, sistem bine închegat, prezintă astăzi diferenţe funcţionale clare faţă de cântece, povestiri şi dansuri, de pildă.

Se povesteşte tot mai puţin şi se cântă tot mai puţin la sate. În orice caz, se creează tot mai puţine variante noi de basme şi cântece. În schimb, se ascultă tot mai mult cântecele transmise prin mijloacele de comunicare în masă; basmele sunt transmise la radio, imprimate pe CD-uri, prezentate pe ecranele televiziunii. Cântecele şi dansurile pe care le vedem în spectacole nu sunt produse, ca altădată, numai pentru necesităţile celor care le dansează sau le cântă, ci, mai ales, pentru spectatorii/ auditorii din afară. Ele sunt, deci, rezultatul unei activităţi artizanale sau profesionale. Această schimbare se datorează schimbărilor socio-culturale prin care trec comunităţile cu viaţă folclorică tradiţională.

Schimbările care au intervenit în structura economic şi demografică a ţării s-au repercutat şi asupra situaţiei folclorului în mediile urbane. Dansul şi cântecul popular se mută treptat de la sat la oraş, atât în starea lui de fapt cultural spontan, cât, mai cu seamă, sub formă de concert sau spectacol.

Transformarea societăţii rurale într-o societate de consum asemănătoare celei urbane şi schimbările demografice intervenite în societatea urbană schimbă deci coordonatele problemei. Opoziţia rural-urban nu mai este caracterizată prin statutul cântecului şi al dansului popular. Ceea ce caracterizează statutul lor actual este că, în noile context socio-culturale, ele sunt performate profesional de către marile ansambluri şi de către cântăreţi profesionişti sau artisanal de către artiştii amatory şi sunt consummate în spectacole şi concerte atât de orăşeni, cât şi de săteni. În acest caz, pentru clarificarea categoriilor, este necesar să se ţină seama de opoziţia dintre creaţia spontană şi cea profesională/ artizanală, dintre modurile de receptare tradiţională a acestei creaţii şi modurile de receptare contemporană. Dar, dacă pentru cântece şi dansuri aceste opoziţii operează din ce în ce mai mult, nu aceeaşi este situaţia pentru obiceiuri.

Obiceiurile, fiind parte integrantă, permanentă şi neeliminabilă a modului de trai al oamenilor, făcând parte dintr-un sistem care nu a fost până acum schimbat, continuă să-şi păstreze, în mare parte, funcţiile şi formele vechi. Realităţi culturale complexe, în care modul de expresie artistic este doar o parte a întregului lor sincretic, ele nu sunt atât de expuse procesului de trecere spre bunuri de consum, pe care îl constatăm la cântece şi dansuri în special. Momente hotărâtoare din viaţa omului, naşterea, căsătoria, moartea, se cer marcate şi astăzi prin obiceiuri, după cum se cer marcate şi zilele însemnate ale anului, cele legate de solstiţiu sau echinox, de trecerea de la un anotimp la altul şi, în legătură direct cu aceasta, cele legate de anumite practice gospodăreşti, de anumite munci.

Astăzi, când cântecele şi dansurile se creează tot mai puţin în mediile rurale, dar se performează tot mai mult în spectacole şi concerte, devenind bunuri de consum cultural, obiceiurile, dând dovadă de o mare tenacitate, continuă să trăiască cu rosturi şi forme tradiţionale. Mai mult chiar, în unele locuri şi în anumite situaţii trec printr-o fază de înflorire deosebită, explicabilă prin noile conotaţii pe care le capătă şi prin potenţarea caracterului lor ceremonial.

Apoi, alături de obiceiurile tradiţionale, apar obiceiuri noi, care răspund noilor condiţii de viaţă, necesităţii socio-culturale a societăţii contemporane. Faţă de obiceiurile tradiţionale, noile obiceiuri, pe cale să devină şi ele tradiţionale, transformă lexicul obiceiurilor vechi, plasându-l în noi scenarii şi, ca atare, schimbându-i funcţia. Prin schimbarea de funcţie, ele răspund viziunii omului de azi despre lume şi viaţă, necesităţii convieţuirii contemporane între diferitele grupuri sociale. Printre obiceiurile noi, create pe bază tradiţională şi cu lexic tradiţional, se pot aminti: Festivalul Cântecului şi Jocului din Ţara Zarandului, Alaiul Nunţilor de la Bârgău, Festivalul Căluşului de la Slatina, “Sus pe muntele din Jina”, Sântilia voineştenilor din Covasna.

Oricum ar fi denumite, nota dominantă a acestor sărbători noi este caracterul lor naţional. Izvorâte din vechi tradiţii populare, reînviate sau organizate în forme noi, ele nu sunt numai ale locului, ale satului sau ale văii unde au loc, cum au fost cele de altădată, ci ale ţării întregi, ale neamului. Sunt naţionale şi prin ceea ce subliniază, prin momentele deosebite pe care le marchează şi prin modul  specific naţional, românesc, în care realizează această marcă. Sunt naţionale prin esenţa lor, dar şi prin rezonanţa pe care au căpătat-o în viaţa culturală de azi a ţării, prin locul pe care îl ocupă în cultura contemporană românească.

Pentru aceasta, atât obiceiurile tradiţionale puse în valoare cu funcţii şi forme noi în spectacol, cât şi obiceiurile noi merită o atenţie deosebită. Ele deschid perspective spre înţelegerea valenţelor pe care obiceiurile populare pot să le aibă, pot să le trezească în sufletul omului contemporan, prin această readucere la suprafaţă a valorilor permanente ale tradiţiei noastre folclorice.

Prezentarea scenică a obiceiurilor nu poate să fie o simplă demonstraţie etnografică. Cu atât mai puţin trebuie să fie o demonstraţie care să pună cu părtinire accentual asupra acelor momente al căror sens magic este problematic şi pe care, de cele mai multe ori, cei care îl practică astăzi în formele tradiţionale nu-l mai bagă în seamă. Fiecare spectacol trebuie să fie un act de convingere, o pledoarie pentru unul sau altul dintre aspectele pozitive vieţii, contra uneia sau alteia din excrescenţele negative ale vieţii noastre de astăzi. O pledoarie pentru atitudine omenească, pentru o comportare demnă, pentru omenie. Pentru a fi pledoarie, cei care realizează spectacolul trebuie să stăpânească toate valenţele obiceiurilor, să ştie să folosească cu maximă eficienţă toate limbajele, vorbire, muzică, dans, mimică, gestică, toate modurile de expresie, pentru a organiza în aşa fel sistemul de argumentare al spectacolului, încât să fie cu adevărat convingător.

SÂNTILIA DIN VOINEŞTI-COVASNA        

Un exemplu viu pentru aceste obiceiuri noi, create pe bază tradiţională, este Sântilia din Voineştii Covasnei, din arcul carpatic, care a căpătat un caracter nou pe temelia datinilor moştenite din moşi-strămoşi. Mari iubitori de natură, fraţi buni cu codrul, bârsanii din curbura Carpaţilor sunt moştenitori ai străvechilor obiceiuri şi creatori ai unui mod de viaţă propriu, cu multe elemente specifice, privind portul, locuinţa, ţesăturile şi cusăturile. Zonă de interferenţă culturală între cele trei provincii istorice româneşti, loc binecuvântat de Dumnezeu, aici s-au creat numeroase producţii folclorice. Pentru că, aşa cum sublinia George Bariţiu (referindu-se la rolul păstorilor transilvăneni în păstrarea conştiinţei şi unităţii de neam), aceşti înainte-mergători ai unirii tuturor românilor, mereu pe drumuri, mocanii au fost răspânditorii cântecelor şi poveştilor de pretutindeni, ajungând astfel la unificarea graiului şi sufletului românesc.

Covasna este situată în regiunea submontană din partea transilvană a Munţilor Vrancei, zonă ce ocupă în istoria judeţului Covasna o însemnătate aparte. Vorbind de românii din Covasna-Voineşti, obârşia lor ne duce cu peste două milenii în urmă. În imediata vecinătate, în partea estică a aşezării, pe un deal numit de localnici “Dealul Cetăţii”, dăinuie ruinele unei puternice cetăţi dacice, cu valoare deosebită în istoria poporului român: Cetatea Dacică din Valea Zânelor, premisă etnică esenţială în evoluţia societăţii româneşti pe aceste meleaguri.

Arheologia oferă evidente dovezi privind practicarea păstoritului încă din vremuri străvechi, iar factorii fizico-geografici favorabili au determinat-o în mod hotărâtor. Întreaga zonă este situată la contactul dintre Carpaţii de curbură şi prelungirea spre nord-est a Depresiunii Bârsei, relieful fiind caracterizat prin forme deluroase şi înălţimi montane care au favorizat existenţa păşunilor alpine foarte hrănitoare pentru animale. De asemenea, solurile mai sărace au determinat o predilecţie a localnicilor spre creşterea animalelor. În favoarea aceleiaşi ocupaţii pledează şi clima mai rece şi existenţa unei reţele hidrografice relative bogate. Fără îndoială, creşterea oilor a fost ocupaţia principală atât de mult timp, datorită multiplelor avantaje economice oferite de această ocupaţie.[2]

Meseria de cioban se moştenea din tată în fiu, fiii intrând ca ciobani cu plată la oile părinţilor, de la care primeau anual: 7 oi, opinci, suman, căciulă, două perechi de iţari, câte o sarică pentru iarnă şi hrană. Sporindu-şi oile, pe parcurs intrau ca asociaţi în turmele părinţilor, iar dacă erau mai pricepuţi şi deprindeau ciobănia mai repede, intrau ca baci la alţi stăpâni de oi. Deci plata se făcea numai în natură, tinerii oieri fiind cointeresaţi să-şi sporească turmele proprii. Marii proprietari de oi nu însoţeau turmele la vărat sau iernat, decât în cazurile când se angajau ca baci la alţi stăpâni de oi, sau dacă erau stăpânii turmei întregi, îndeplinind funcţia de baci la propria-i stână. Cei care rămâneau acasă practicau negustoria, ocupându-se şi cu cărăuşia.

Din cele 35 de stâne, câte au avut covăsnenii, majoritatea au fost în munţii Vrancei, dar vărau şi în Munţii Bârsei, Buzăului, Ciucului, Gurghiului, Penteleului etc. Pentru iernat unii coborau cu turmele spre Câmpia şi Balta Dunării, treceau în Dobrogea, alţii iernau în Câmpia Siretului Inferior, sau urcau şesurile Moldovei. În sfârşit, alţii coborau cu turmele pe Târnave, spre Valea Mureşului. Oierii covăsneni ajungeau să văreze cu oile şi în Munţii Breţcului sau ajungeau în ţinuturile Dorohoiului, Botoşanilor şi Iaşilor.[3]

În viaţa aşezării, păstoritul transhumant a cunoscut o amploare deosebită, fiind practicat şi în secolul al XX-lea în forma pendulatorie munte-şes, iar în zilele noastre, oierii din zonă mai practică păstoritul local desfăşurat între “vatra satului” şi munte.

Din multele lor obiceiuri pastorale, cel mai frumos şi celebru rămâne Sântilia. Sântilia de la Voineşti se încadrează printre multele sărbători pastorale care probează vechimea şi statornicia oierilor români din arealul carpatic. Văzută, iniţial, ca un „târg de fete”, Sântilia avea mai multe rosturi: de a mijloci idile, de a uni destine, de a face alianţe şi, nu în cele din urmă, de a uni „hotarele” dintre românii de aici şi românii de peste munţi, hotare impuse cu forţa de mai-marii acestei lumi, dar ignorate tocmai de către „cei mai mici şi mai umili”. În zilele Sântiliei, trei la număr, despre care memoria colectivă reţine că se desfăşurau în jurul datei de 2 august, care coincidea cu ziua Sfântului Prooroc Ilie (conform calendarului iulian, pe stil vechi), tinerii ciobani coborau din munte, îşi căutau şi alegeau viitoarele mirese, le dăruiau păpuşile de caş, jucau cu aceste fete în horă, se cunoşteau cu ele, se îndrăgeau şi, dacă lucrurile se potriveau, mergeau şi le cereau de la părinţii lor urmând ca, ori la sfârşitul toamnei, la încheierea sezonului pastoral, ori în miez de iarnă, între Bobotează şi începutul Postului Mare, să aibă loc nunta.[4]

Cu ani în urmă, la Voineşti, sărbătoarea se desfăşura pe parcursul mai multor zile. O dată pe an se făcea o coborâre mare a celor de la munte, în sat, la Sântilie. Ziua întâi se petrecea de obicei în familie. In ziua a doua- “examen de catehizaţie” (slujba la biserică, predică, spovedanie şi cuminecare), apoi adunarea la casa preotului. Restul zilei şi în zilele următoare se mergea la horă, unde băieţii fac cunoştinţă cu fetele de măritat. Treceau din nou pe la preot şi, cu binecuvântarea lui, urcau din nou la munte, de unde nu se mai întorceau până la Sântilia viitoare.[5]

Cu o săptămână înainte se începeau pregătirile necesare pentru nedeie. Casa se văruia frumos, toate lucrurile se spălau şi se puneau în ordine, curtea se mătura “frumos ca o oglindă”. Se aduceau şi se ornau porţile cu ramuri de brad sau stejar. La nedeie alergau şi mic şi mare, tânăr şi bătrân; fetele şi feciorii, legaţi să-i ţii, şi tot ar scăpa să participe la nedeie. “Crapă să se ducă la nedeie”, după expresia unor localnici. Fie omul cât de strâmtorat, se zbate cu săptămâni înainte, “ca să nu se facă de râs şi să fie şi el în rândul lumii”. Nedeia trebuie să se facă pentru că “aşa am apucat din bătrâni”. Aici se întâlneau rudele, se împăcau pizmaşii, se legau prietenii, se făceau planuri pentru viitorul familiei şi al comunităţii. Toţi erau îmbrăcaţi în portul lor cel sărbătoresc.

Mocanii se adunau în mijlocul satului, “sub nuc la Neta”, “în răspinteni”. Feciorii plecaţi la ciobănie în diverşi munţi, coborau în grupuri cântând şi chiuind:

“Haideţi fetelor la joc

Şi puneţi-mi busuioc

Busuiocul la chimir

Şi tot mândru să mă ţin

Garoafă la pălărie

Să jucăm la Sântilie”

*

“Garoafă la pălărie

Hai feciori la Sântilie.

Măi ciobani de la mioare

Lăsaţi oile la vale,

Puneţi neagra pălărie

Şi le-ochiţi la Sântilie.”

De obicei, spiritul ospitalier faţă de tânărul ales era foarte dezvoltat la vizita făcută pentru a o invita pe fată la Sântilie. Era poftit în casă şi cinstit cu bucate alese; băiatul aducea păpuşa de caş, pregătită cu migală şi pricepere- semn că feciorul are gânduri serioase şi că vrea să o cunoască mai bine. Fata îi dă băiatului busuioc şi îi prinde o floare în piept.

După amiază se organizau horele, unde veneau numai fetele aduse de feciori, iar celelalte stăteau în afara petrecerii şi se uitau de după gard. Fetele duse la joc aşteptau întâi să se prindă feciorul în horă, apoi se prindeau şi ele, întotdeauna după fecior, acesta fiind gestul acceptării. După hora feciorilor, la care toată lumea era atentă să vadă fiecare fată după cine s-a prins, urmau alte hore la care se prindeau şi cei căsătoriţi şi bătrânii, care dădeau culoare dansului prin strigături. Focul cu care se juca făcea să duduie pământul. Vârstnicii veneau cu “mescioarele”şi se aşezau pe margine, alternând odihna cu dansul.

Jocurile care se jucau în aceste zile erau Sârba, Chindia, Ciobănaşul, Oiţa, Breaza, Mânioasa, Brâul, Căluşarul, fiind presărate cu strigături precum:

Vai săraca Sântilie

Cum joacă fetele-n ie

Şi feciorii-n pălărie

*

Fetele mocanilor

Dau gura ciobanilor

Şi mie una mi-o da

Când m-oi întâlni cu ea

*

Zice lumea că iubesc

Nici eu nu tăgăduiesc

Am iubit şi-am să iubesc

Măcar să mă prăpădesc,

Şi-am iubit una-ntr-o seară,

M-a vorbit lumea o vară.

Aspecte privind folclorul păstoresc din Voineşti-Covasna au fost studiate de Nicolae Bucur în 1965; acesta a cules câteva strigături de la oamenii locului, spunând: “Strigăturile auzite (…) nu sunt legate direct de mişcările dansului; aici expresia deosebită o capătă stările sufleteşti ale dansatorilor, sentimentele lor de dragoste sau de ură, de mândrie, de ironie sau compătimire faţă de alţii, gândurile lor despre soartă şi lume. Oamenii acestor locuri îşi exprimă dragostea de viaţă, ataşamentul faţă de meseria lor, faţă de mediul natural în care trăiesc, vorbind elogios de ocupaţia tradiţională, păstoritul”[6]

Reproducem câteva dintre aceste strigături, culese în iarna anului 1965 de la ciobanii Vasile Olteanu, Grigore Balea şi Nicolae Popica, apreciind că este mai mult decât sigur că acestea erau folosite şi la jocurile Sântiliei.

M-a făcut mama la stână

Uşurel şi bun de gură.

M-a făcut lângă coşar

Tocmai bun de căluşar.

Mândri-s feciorii la noi

C-au crescut pe lângă oi.

Ş-au crescut pe lângă stână

Ş-au mâncat brânza cea bună.

Sau:

Pe la noi, pe la mocani,

La trei case, cinci ciobani,

Pe la noi, pe la oieri,

La o casă feciori, trei,

Toţi înalţi şi subţirei,

Mor fetele după ei.

Sau:

Joacă mândruţa mea bine,

Şi mă-nvaţă şi pe mine,

Că de când eu am plecat,

Am uitat şi de jucat,

Am jucat doar lângă stână,

Când făceam brânza cea bună.

Am jucat doar cu măciuca,

Lângă oi doar cu tătuca.

Sântilia voineştenilor se termina după trei zile de joc, petrecere şi voie bună, de vizite făcute de feciori la fetele care le-au furat inimile; ultimul joc era Hora Sântiliei”, care dura mai mult decât alte jocuri şi la care se prindea aproape toată lumea.

In aceste zile avea loc şi peţitul, care avea aceeaşi formă simbolică pe care o găsim în oraţiile de nuntă din toate zonele etnografice ale ţării. Imediat după Sântilie începeau nunţile. Din acest punct de vedere, Sântilia de la Voineşti se aseamănă cu Târgul de fete de pe muntele Găina, prin faptul că era un punct de plecare în viitoare căsătorii. Însă avea şi un caracter economic, datorită negoţului care se făcea aici cu oi şi produse lactate sau alte mărfuri specifice zonei montane.

Sântilia din zilele noastre are loc în pitoreasca “Vale a Zânelor”, în organizarea Asociaţiei Cultural Creştine Justinian Teculescu (care şi-a asumat această sarcină prin statut), la umbra brazilor seculari care au fost, poate, martori muţi ai atâtor frumoase datini din această zonă, de-a lungul timpului. Obiceiul Sântiliei a fost transpus într-un spectacol regizat, care respectă, simbolic, ceremonialul unei nunţi ţărăneşti tradiţionale.

Decorul: o casă gătită aidoma unei vechi case ţărăneşti, cu brazi de nuntă la poartă, cu ţoale alese, străchini, blidar, perdele şi ştergare vechi. Actorii principali ai ceremonialului în care vor îndeplini anumite roluri: mirele, mireasa, socrii, naşii, lăutari şi nuntaşi.

Toţi aceştia sunt tineri, oameni ai locului, care pentru o zi ies din realitatea cotidiană şi din timpul ei şi intră într-o alta, spectaculoasă, plină de semnificaţii. Obiceiurile, dansurile, strigăturile- toate acestea nu le sunt străine, fiind ştiute din moşi-strămoşi şi repetate an de an, la fiecare nuntă tradiţională sau la fiecare Sântilie. Mirele şi mireasa sunt aleşi dintre tinerii care urmează a se căsători în acel an sau în următorul, astfel că nedeia e un fel de repetiţie a ceea ce îi aşteaptă în curând.

După binecuvântarea primită de la preotul paroh Ioan Ovidiu Măciucă, în faţa Bisericii Ortodoxe „Înălţarea Domnului”, potrivit datinii, alaiul mirelui, cu tineri călări, îmbrăcaţi în costume populare, care chiuie să-şi vestească sosirea, ajunge la Casa nedeii, unde are loc „cerutul miresei”-colăcăria, unul din cele mai frumoase momente ale întregului ceremonial.

Poezia oraţiei cuprinde ocări în stil popular, pline de umor, care stârnesc hazul ascultătorilor; prezentarea alaiului se face în formă fabuloasă, de alai de vânătoare sau de oştire, desfăşurarea acestuia fiind descrisă în culori vii, care dau amploare poeziei; mireasa apare ca o căprioară sau ca o zână, şi, în orice caz, ca o floare care trebuie sădită în altă parte, în altă grădină, imagine care simbolizează însăşi căsătoria. Simbolul acesta este aşezat compoziţional în mijlocul oraţiei, făcând ca accentul să cadă asupra lui ca element esenţial.

De la atmosfera fabuloasă a alaiului se trece, pe nesimţite, la prezentarea plină de umor a tratativelor. Mesajul împăratului, „cartea latinească”, este, de fapt, plosca cu vin. După sfârşitul oraţiei, colăcerul închina şi dădea plosca socrului, iar tinerii descălecau.

Urmează „hora miresei”- nuntaşilor li se prind flori de nuntă în piept. Mireasa iese în mijlocul horei, colacul i se ţine deasupra capului şi se stropeşte cu vin, mai apoi acesta este rupt şi împărţit tuturor, ca toţi să ia parte la bucuria tinerilor. În anii trecuţi, se auzeau strigături precum: „Ce mai lună luminoasă/ şi ce mireasă frumoasă!/ Ce mai soare luminos/ Ş ce mai mire frumos/ Cununiţă de argint/ Tinerii s-au potrivit/ Şi la ochi şi la sprâncene/ ca doi puişori la pene”

Mirele era furat de către tineri şi adus înapoi la horă abia după ce mireasa îl răscumpăra.

Spectacolul Sântiliei se continuă cu unele obiceiuri ale adevăratei nunţi tradiţionale de la Voineşti: conchioluitul miresei (care semnifică trecerea fetei în rândul femeilor măritate şi, deci, renunţarea la codiţe, în timp ce i se cânta „ia-ţi mireasă ziua bună/ de la tată, de la mumă… ), obicei care constă în aşezarea de către naşă a voalului pe capul miresei, iar pentru amuzament, mirele plasează pe capul miresei tot felul de obiecte: o basma, o pălărie, o lingură sau alte obiecte.

Nu este uitat nici bărbieritul mirelui, de către cel mai bun prieten, cu un brici de lemn, care semnifică trecerea de la viaţa de fecior la cea de om însurat.

Un alt obicei îl reprezintă descălţatul naşilor de către miri. Mirele o descalţă pe naşă, iar mireasa pe naş, fiecare încercând să-şi dovedească abilitatea. Cel care termina primul, se spunea că va conduce viitoarea familie. Descălţatul este aranjat în aşa fel încât mireasa întotdeauna reuşeşte să scoată prima pantoful. Apoi, naşul împreună cu mireasa, iar mirele cu naşa, dansează pe paie aprinse, cu rol de purificare şi fortificare, invitându-i pe nuntaşi la dans şi petrecere.

Nu lipseşte Hora Sântiliei (moment în care feciorii dăruiesc fetelor „păpuşile” de caş, iar fetele, în schimb, le dăruiesc busuiocul), unde se prind toţi nuntaşii şi mulţi dintre spectatori, după care oamenii din poiană sunt delectaţi cu întrecerile între tineri:  trântele ciobăneşti şi ridicarea pietroiului. Pentru a-şi dovedi puterea şi isteţimea, şi pentru a face o bună impresie fetelor, flăcăii îşi măsoară forţele într-o trântă ciobănească. Câştigător este declarat cel care îşi doboară toţi adversarii, şi primeşte ca recompensă cel mai frumos berbec. Învingătorul concursului de ridicare a pietroiului, greu de aproximativ  120 kg şi pictat în culorile tricolorului,  primeşte din partea organizatorilor un miel.

Urmează apoi programul artistic de cântece şi dansuri populare, de obicei de înaltă ţinută. În anul 2013, pe scena au urcat formaţiile Voineştenii din Covasna, Brâuleţul din Sita Buzăului, Datina din Zăbala, Doina Crişului din Brad, jud. Hunedoara, cu Ionel Coza şi Ciprian Roman, Țara Vrancei din Focşani cu Maria Murgoci, Ciobănaşul din Tupilaţi, Neamţ, Cununa Carpaţilor din Intorsura Buzăului, Junimea Vâlcelelui din Vâlcele, Grupul folcloric al Liceului Constantin Brâncuşi din Sfântu Gheorghe.

Anul 2013 a fost un an cu multe surprize din partea organizatorilor: pentru prima dată, Sântilia voineştenilor a ţinut două zile şi ideea a fost primită cu bucurie de public. În acelaşi an, în Valea Zânelor au venit…dacii! Tinerii de la Terra Dacica Aeterna din Cluj, prima asociaţie de reenactment din România care şi-a propus şi a şi reuşit să reînvie trecutul măreţ al strămoşilor daci şi romani, au făcut un spectacol fascinant, cu scopul de a uni trecutul cu prezentul. Pentru că, după cum declară: „După aproape 2000 de ani, noi ştergem praful aşternut peste evenimente de proporţii epice şi deschidem poarta spre vremuri ce păreau uitate…Asociaţia propune o incursiune în lumea fascinantă a dacilor, vechii stăpâni ai acestor locuri”

Nici latura economică nu a fost neglijată, nedeia fiind un prilej pentru ca produsele specifice zonei (pastrama, bulzul pe jar, jindiţa, caşul afumat, brânza la burduf, urda, etc) să îşi susţină faima dobândită de-a lungul timpului. În premieră (şi salutăm această iniţiativă a organizatorilor), pe Poiana Nedeii nu au intrat decât comercianţi de produse tradiţionale! Şi tot în premieră, Asociaţia Cultural Creştină Justinian Teculescu a creat un frumos stand-expoziţie, decorat cu obiecte vechi de sute de ani, tradiţionale, care au aparţinut bunicilor şi străbunicilor voineştenilor de astăzi, iar pe toată durata Sântiliei, aici au putut fi admirate fotografii de epocă, imagini etnografice deosebite, nobilă zestre redescoperită în sertarele şi tablourile bunicilor, dovezi ale culturii şi civilizaţiei tradiţionale voineştene.

[1] Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Ed. Univers, 1999, p. 196

[2] Nicolae Şoancă, Aspecte privind păstoritul transhumant practicat în zona Breţcu-Voineşti-Covasna, în revista ANGVSTIA, I, 1996, p. 259

[3] Constantin Pătraşcu, Ala Movileanu, Patrimoniul etnografic, în Potenţialul touristic şi patrimoniului cultural din zona Covasna, Ed ANGVSTIA, Sf. Gheorghe, 2002, p. 33

[4] Constantin Secară, Sântilia (Nedeia mocănească) de la Zăbala şi Voineşti, Covasna, în Condeiul Ardelean, nr 277

[5] Sabin Opreanu, Contribuţii la transhumanţa din Carpaţii Orientali, Cluj, 1930, p. 24

[6] Nicolae Bucur, Aspecte privind folclorul păstoresc din Harghita şi Voineşti-Covasna, în Tezaur de etnografie şi folclor în judeţele Covasna şi Harghita, Ed. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2012, p. 49