Rânduri despre cuc

Originea cucului

Numeroase sunt legendele autohtone care vorbesc despre originea acestei păsări. Una dintre ele ne spune că, la început, cucul avea creastă frumos împodobită. Când s-a măritat Ciocârlia, Pupăza l-a rugat pe cuc să îi împrumute creasta pentru a fi gătită precum îi era dorința. Lăudată de celelalte păsări pentru frumusețea ei, Pupăza încalcă promisiunea de a înapoia ceea ce a împrumutat, fapt ce determină reproșul Cucului. Pentru că Pupăza pretinde că nu știe nimic, Cucul convoacă toate păsările cântătoare, crezând că îl vor sprijini, dar ele o aleg pe Ciocârlie drept conducător. Aceasta ține partea Pupezei pe care a admirat-o la propria nuntă și decide că ei i se cuvine creasta.

O altă legendă vorbește despre însoțirea dintre Pupăză și Cuc. Pe vremea pe când Pupăza nu avea creastă, din ambiția de a fi „mai mare și mai cinstită de cum era”, își trimite soțul la Dumnezeu ca să îl roage să o facă vorniciță peste celelalte păsări. Preaputernicul îi îndeplinește dorința: „Dacă-i place așa de multu să fie vorniciță, apoi, despre mine, fie!”, însă noul rol nu o mulțumește pentru multă vreme, așa că Pupăza vrea să devină vătășiță. Această funcție îi place doar câteva zile și o face să aspire spre mai mult: vrea să fie împărăteasă peste toate păsările din lume. Dumnezeu o face împărăteasă, o împodobește cu creasta cea frumoasă ca o coroană, dar cere să fie lăsat în „bună pace”, spunându-i Cucului că are și alți supuși cărora trebuie să le poarte de grijă. Aspirațiile de mărire ale Pupezei nu se opresc însă aici: vrea să fie așezată alături de Dumnezeu la conducerea întregii lumi. Îndrăzneala ei este percepută drept obrăznicie, așa că Preaputernicul o blestemă să „pupăiască” continuu și nimeni să nu-i bage cântecul în seamă, să nu poată să facă pui „până nu va cloci în necurățenie de omu”. În schimb, îl răsplătește pe Cuc pentru efortul depus făcându-l să fie iubit de oameni și să cânte atâtea luni câte s-a ostenit în călătoriile spre Dumnezeu.

O altă legendă plasează această pasăre iubită de popor în sfera fabulosului: „Cucul cel adevărat, care avea pene de aur, nu se află acum pe pământ, ci în cealaltă lume.” Trădat de soția sa, Sava, părăsește această lume „fără-de-lege” și plină de răutate și se retrage în rai. Pasărea pe care o auzim strigând numele de la Blagosloviștenie până la Sânziene își caută soțul.

Alte explicații privitoare la originea acestei păsări plasează metamorfoza sub semnul blestemului. Se spune că un om foarte sărac își lasă familia și pornește în lume pentru a găsi ceva de mâncare. În drumul său, se oprește pentru a tăia un băț care să îi fie sprijin în timpul călătoriei, dar copacul tânăr îi promite că îl ajută dacă îl cruță. Mai întâi îl face vornic, dar, după trei ani, altcineva îi ia locul și atunci omul ia hotărârea de a tăia copacul. Scenariul se repetă: omul accede tot mai sus (judecător, împărat), dar fiecare funcție este urmată de înlocuirea cu un alt conducător. Îndestularea obținută în cele din urmă ar trebui să îi confere ceea ce a căutat, dar soția permanent nemulțumită îl alungă și îi spune să se întoarcă atunci când poate să o facă mai mare decât împărăteasa. Omul îi cere copacului să îl facă mai mare decât Dumnezeu. Aspirația este percepută drept diavolească și se alege cu un blestem: „din minutul acesta să nu mai ai nici casă, nici masă și nici țeară aleasă, ci să te prefaci în Cuc, iară muierea ta, care te-a îndemnat la această cerere, să se prefacă în Pupăză și îmblați amândoi cât veți trăi de pe pom pe pom și de pe ram pe ram, tu cântând cucu, iară ea pupăind toată ziua ca o nebună, pentru că n-ați fost îndestulați și mulțămiți cu celea ce vi le-a dăruit bunul Dumnezeu.”

Scenariile epice propuse aduc în prim-plan și ideea unor frați gemeni, Ștefanu și Cucu, fii de împărat, cu o condiție specială: păr de de aur, luceafăr pe umeri și semnul lunii și al soarelui pe piept, față strălucitoare „ca piatra cea scumpă”. Când împăratul pleacă la război, îl numește succesor, în cazul în care nu se va mai întoarce, pe Cucu. Ștefanu manifestă invidie, ceea ce stârnește cearta dintre frați, atfel încât aceștia nu vor decât „împărăție sau moarte”. Ștefanu în învinge și îl alungă pe Cucu, fapt ce îl determină pe tată, aflat „pe cealaltă lume”, să trimită o scrisoare, prin intermediul unui corb. Pe patul de moarte, mama încearcă să-i împace, dar nu reușește, așa că rostește un blestem: să fie veșnic despărțiți, unul la răsărit, celălalt la apus. Când cei doi frați au remușcări și vor să se împace, mama hotărăște îmblânzirea blestemului: Ștefanu rămâne în această lume, Cucu trece pe tărâmul celălalt. De fapt, Ștefanu își strigă fratele pierdut.

Expresii și ziceri tipice

Repertoriul de expresii care cuprinde cuvântul „cuc” este destul de bogat, ceea ce relevă, implicit, importanța acestei păsări în viața comunității tradiționale: „a umbla de flori de cuc” – a umbla fără niciun rost, „bată-l cucu” – bată-l norocul, „a sta ca cucul pe cracă” – a fi gata de plecare, „a fi sărac ca cucul” – a fi foarte sărac, „a-i cânta cucul în casă” – a rămâne singur, „a avea mila cucului” – a fi fără părinți, „a avea casa cucului” – a nu avea adăpost, „a fi al cucului” – a fi al dracului, „a-i cânta cucul în față / în dreapta” – a avea noroc, „a avea cap de cuc” – a fi prost, „a fi îmbrăcat ca cucul în pene” – a fi frumos îmbrăcat, „a auzi-n gură ca cucul” – a fi surd, „a sta ca cucul pe cracă” – a fi gata de plecare, „a-i cânta cucu-n pungă” – a fi sărac, „lapte de cuc” – ceva imposibil, „a fi/a rămâne singur cuc” – a fi foarte singur, „cât/până-i cucul” – niciodată, „a se face cuc de beat” – a fi beat peste măsură, „nu are să-i cânte cucul” – va muri înainte de a începe să cânte această pasăre,/ nu va avea parte de ceva, „Cucul cântă până e frunza verde, iar nu când pică de bătrână./ Ascultă cucul cât cântă.”– toate se fac la timpul lor, ascultă învățătura până ai de la cine și pentru ce să asculți; „i-a cântat cucul” – o persoană este norocoasă, îi merge bine; „a mâncat cucul cireși” – aluzie la cei fățarnici/ipocriți, care laudă ce au defăimat, iubesc ce au urât; „Ziua cuc, noaptea cobeț” – despre oamenii care se dau drept buni ziua, iar noaptea fură; sau cei care beau noaptea și ziua dorm; „a fi cap de cuc” – a fi fără judecată; „Cât cântă cucul/ Cât e cucul”– foarte puțin, „a se duce unde nu cântă cucul” – a muri, „a umbla de flori de cuc” – a umbla degeaba, „Cucul până nu vede mugurul nu cântă” – înțeleptul nu întreprinde nimic înainte de vreme; „a-i cânta cuiva cucul în casă” – a-i rămâne casa goală, pustie.

 

Credințe și superstiții

Primul cântat este legat de sosirea primăverii, de Bunăvestire. Una dintre superstiții relaționează acest prim cântec cu mersul lucrurilor din viața unui om, prin urmare, oamenii se îngrijesc să aibă asupra lor măcar un ban (de aur/de argint/de aramă), crezând că această stare se va prelungi pe parcursul anului. Dacă așa sunt la primul cântat al cucului, tot anul le va merge bine și vor fi sănătoși. Se impun și alte condiții: purificarea, curățenia fizică (omul să fie spălat) și sațietatea (să fie sătul). Cuvântul magic, formulele rostite asigură, de asemenea, atragerea prosperității și a stării de bine: „Cucule/Puiucule!/Câte pene sunt pe tine/Atâția galbeni la mine!”, „Mulți ani buni, cu sănătate/Și norocu să am la tote,/Să fiu orișicând voiosu/Fericitu și bucurosu!”. Altă modalitate prin care omul obținea bunul mers al vieții implica un schimb simbolic: să smulgă trei fire de iarbă, să le arunce în partea din care vine cântecul și să spună: „Cucule,/Puiucule/, Ție frunza și iarba,/Mie bani toată vara;/Ție îți doresc de toate,/Mie bani și sănătate!”. În Bucovina, oamenii săraci se plâng că nu au avut niciun ban când au auzit cucul cântând întâia oară, de aceea, unii își luau măsuri suplimentare: dacă omul care a auzit cucul cântând nu are bani asupra sa, trebuie să caute ramura pe care a cântat cucul, să o taie și să o poarte cu sine.

Locul în care cucul cântă are, de asemenea, relevanță: un copac frumos și verde arată că sorții omului sunt favorabili (tot anul vor fi sprinteni și sănătoși), unul uscat, ciopârțit,/ de tip butuc anticipează boala și supărarea. Dacă pasărea cântă direct pe pământ, omul care o vede și o aude va fi trândav, greoi și încercat de nevoi. Dacă va cânta pe un lemn putred, atunci omul va muri în acel an. Poziționarea față de cel care aude cântecul, este de asemenea, importantă: în dreapta și în față cântecul este de bun-augur, în stânga și în spate prevestește răul.

Alte previziuni sunt relaționate cu împlinirea prin căsătorie: tânărul adresa întrebarea „Cucule, puiucule! Câți ani îmi dai până mă voi însura/mărita?”. Tăcerea cucului este semn că nu se vor căsători în curând; dacă se aude cântecul mai departe, se numără strigătul „cucu” pentru a afla cât mai au de așteptat până se mărită/însoară.

 

În loc de final

De la Bunavestire la Sânziene, se aude cântecul cucului. Cele două sărbători au semnificații profunde pentru omul credincios și, poate, tocmai de aceea, cucul este una dintre păsările cele mai iubite. Credințele și superstițiile se pierd încet în ceața timpului, dar simpla lor rememorare constituie o modalitate de a nu le lăsa să fie uitate.

 

Bibliografie:

Enest Bernea, „Poezia populară în lumina etnografiei”, Editura Minerva , București, 1976.

S.Fl. Marian, „Ornitologia populară” vol. I-II, Tipografia lui R. Echkardt, Cernăuți, 1883;

S.Fl. Marian, „Păsările poporului român”, Ediție îngrijită de Ion Pillat, Editura „Cartea românească”, București, 1934;