Romanța unui poet uitat

 

 

„A venit aseară mama…” – așa începe una dintre cunoscutele romanțe despre care se presupune că ar aparține lui Coșbuc. Deși se apropie, din punct de vedere stilistic, de Coșbuc prin influențele puternic sămănătoriste care răzbat din versuri, paternitatea acestui text îi revine, de fapt, poetului Vasile Militaru.

Astăzi uitat, Vasile Militaru se bucura de un mare succes în perioada interbelică, impresionându-i pe Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu și Barbu- Ștefănescu Delavrancea. De altfel, cei trei scriitori români sunt primii care-i recunosc talentul literar și care-l încurajează să-și publice textele ce mustesc de tradiționalism, naționalism și idealizează universul rural. Cu toate acestea, în perioada comunistă refuză să scrie pentru partidul de la guvernare, afirmând că poporul nu va rima niciodată cu tractorul pentru el: „În poeziile mele nu va rima niciodată poporul cu tractorul.”[1]. Deși nutrește o dragoste față de simplitatea și inocența lumii rurale și față de propria-i patrie, nu solidarizează cu forma de guvernământ impusă. Ostilitatea sa fățișă față de comunism, precum și implicarea sa în mișcarea legionară determină arestarea poetului și aruncarea sa într-o închisoare din Pitești. Încarcerarea a avut loc la vârsta de 74 de ani ai poetului, sentința dată pentru toate capetele de acuzare ajungând la 42 de ani de închisoare. De asemenea, oricine deținea unul dintre volumele sale risca să fie arestat. Condițiile grele ale închisorii, alături de vârsta înaintată a scriitorului au condus la moartea acestuia la scurt timp după încarcerare – la numai trei săptămâni de arest, poetul își dă duhul sub ochii unui gardian, al unui preot și al încă unui camarad (Dumitru Radu Udar), corpul neînsuflețit fiind apoi aruncat la groapa comunală[2].

Contribuția culturală a poetului este evidențiată prin conferințele susținute sau publicate în diverse volume. Printre acestea se remarcă aprecierea pe care poetul o are față de resursele bogate ale României, despre care credea că sunt suficiente pentru a putea susține un întreg popor, fără a fi nevoie să importăm hrană sau materiale din afară:

Făcând această socoteală, din capul locului, trebuie să știm că nici o altă țară pe lume n-a fost dăruită de Dumnezeu cu un pământ mai plin de bogății, ca pămâmântul țării noastre, atât în zăcăminte, în adâncurile lui, cât și -mai ales- putere de rodire. Dacă luăm bine seama la toate aste bogății ale pământului nostru putem vedea ușor că noi- spre deosebire de alte țări, cu pământuri mult mai sărace- n-am avea nevoie de nimic care să ne vie din afara hotarelor noastre, pentru a duce o viață tot așa de bună, ca aceea pe care am dus-o totdeauna. Aceasta, bineînțeles, cu condiția să înlocuim unele produse ce aducem din străinătate, cu ceea ce – asemănător- ne dă pământul țării noastre.[3]

Iată că preocupările sale sunt multiple, poetul reușind să înțeleagă și modul de funcționare a economiei țării, și susținând autonomia acesteia. Desigur, aceste crezuri ale sale provin din naționalismul său împins până la extreme uneori.

Romanța unui poet uitat1

Mai mult, pentru poet, pământul românesc capătă o valoare deosebită, fiind pătruns de o legătură profundă cu acesta. Pământul este patrie, este mamă, este ibovnică, pământul este viață și asigură unitatea unei națiuni. Există o religiozitate în modul de a privi pământul țării la Militaru, pentru care această stihie devine sfântă. Respectul pe care-l are față de pământ își are originea în copilăria petrecută la sat, în sânul naturii, unde omul și huma se-nfrățesc și comunică la un alt nivel, spiritual. Cultul străvechi al pământului se păstrase încă acolo, credința și tradiția înrădăcinând în fiul de plugar o dragoste smerită pentru bulgării de lut:

„Iată două cuvinte care trebuie să ne cutremure până în adâncul sufletului nostru, atunci când le grăim. Aceste două cuvinte cuprind, în înțelesul lor, nemărginite dureri și bucurii: biruințe și înfrângeri; cântec și plâns; descurajări și nădejdii; împilare și dezrobire; foame și belșug; trai tihnit și bejenărie; chiote de veselie și încăierări cu vrăjmașii veniți din toate vânturile; frunți fulgerate și hoarde barbare puse pe goană; piepturi scrijelite pe roată; lanțuri și obezi, porniri vijelioase împotriva vrăjmașilor, grindină de obuze și șrapnele, molimă ucigătoare, vijelioase încăierări fără pereche, bălți de sânge și, în sfârșit, înălțarea steagurilor noastre pe cele mai înalte culmi de biruință, sub slava lui Dumnezeu”.[4]

Vasile Militaru înțelege, întâi de toate, noțiunea de pământ ca patrie în dimensiunea sa istorică. Pentru el, țara a păstrat în straturile cele mai adânci de humă luptele înfocate ale românilor pentru a-și păstra teritoriile, dar și pentru unire. Pământul a înmagazinat toate patimile, bucuriile, speranțele celor care l-au populat. Dacă fiecare lucru în sine are o memorie proprie și se încarcă de emoțiile oamenilor care îl folosesc, la fel funcționează și pământul, această țărână, pentru care și-au dat viața români din toate veacurile, căpătând proporții sacre. Misiunea de a proteja granițele țării devine sfântă, românii aflându-se sub pavăza lui Dumnezeu în această grea sarcină. Subtilitatea acestui discurs despre semnificațiile și bogățiile pământului țării, privit sub aspect spiritual, geografic, istoric și economic, constă în îndemnul mascat la păstrarea integrității acestuia și a națiunii prin împotrivirea în fața regimului politic de la vremea respectivă. Dimensiunea politică a discursului este insesizabilă, însă punctul de vedere al autorului indică înclinările politice ale sale. Cultul strămoșilor este și el ușor de sesizat.

O altă ramură a preocupărilor sale a fost educația. Ținând o cuvântare similară celei despre pământul țării, poetul vorbește despre modul corect în care părinții trebuie să-și educe copiii. Înțelepciunea sa în această privință este o sumă a înțelepciunii populare, preluată din mediul rural, făcând apel și la pilde biblice și povestioare cu tâlc. Asocierea ingenioasă pe care o utilizează Militaru este între copil și pământ, care, pentru a da roade, trebuie îngrijit corespunzător. Ce înseamnă corespunzător în viziunea scriitorului? Ei bine, o educație corectă este în concordanță cu morala biblică. Conform lui, copilul nu trebuie protejat excesiv sau încurajat în faptele sale rele întrucât, mai târziu, va înțelege ce s-a întâmplat și-și va pedepsi părinții pentru nepăsare. La fel, educația trebuie dată la timp, altfel va fi prea târziu pentru a mai schimba ceva:

Ca niște plugari ce sunteți, v-ați putut da seama de atâtea ori, că ogorul vostru rodește în măsura ostenelilor și priceperii cu care l-ați pregătit pentru a rodi. Așadar, voi știți destul de bine că pământul – dacă nu este arat la timp și cât mai adânc; dacă nu alegi cu mare băgare de seamă sămânța ce semeni în el; dacă nu plivești cu vrednicie buruienile netrebnice, care caută să înnăbușească semănătura,- pământul dă rod puțin și proastă prețuire. (…) Ei, bine, iubiți săteni, același lucru se petrece și cu copiii noștri.[5]

Astfel, pământul devine un simbol esențial în filosofia de viață a lui Vasile Militaru, împreună cu toate aspectele pe care le implică lucrările de gospodărire a acestuia. Modul de a trăi poate fi învățat cu ușurință din cuvântul lui Dumnezeu, dar și de la pământ. Dacă ai grijă de pământul tău, atunci vei ști să ai grijă și de tine și de copiii tăi. Învățăturile cele drepte ne sunt oferite de credință și natură. Legătura cu pământul este atât de profundă pentru fiul de plugari, încât i se pare vitală chiar și pentru cultură și educație, precum, mai ales, pentru a duce o viață dreaptă și rodnică. Ca stâlp de veghe pentru acest mod de viață stă credința sa în puterea divină, care i-a marcat întreaga viață și care i-a fost sprijin în cele mai grele momente și confruntări.

Mai târziu, în perioada comunistă, puterea sa în fața ororilor[6] regimului provenea din credința în Dumnezeu, dând dovadă de o pioasă religiozitate, fapt pentru care a fost considerat, după moarte, un adevărat martir. Dumnezeu este Calea, iar avându-L pe El în suflet i-a înlăturat orice temere i-ar fi putut insufla comunismul. Adevărata avere în viața unui om este credința: „Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu, nu am pierdut încă nimic.”[7]. De altfel, ultima etapă a vieții sale stă sub semnul acestei credințe, poetul dezvoltându-și scriitura religioasă. Pune pe versuri Psaltirea, dar și Biblia, aceasta din urmă reprezentând cea mai de preț capodoperă a sa, la care a lucrat aproape 25 de ani. Astfel, se înscrie în linia instituită de Dosoftei, lirica sa religioasă aducându-i premiul Academiei Române.

Nu este de ignorat latura sa moralistă, evidențiată în volumul de fabule: „Adevărata sa vocaţie pare cea de moralist (a se vedea Fabulele şi Vorbele cu tîlc), iar naţio­nalismul său sincer îl duce spre vecinătăţi cuziste şi legionare, ca şi spre un ferm antico­mu­nism (nu fără o făţişă tentă antisemită, curentă în discursul acelor ani).”[8]. Militaru este, așadar, cunoscut și pentru xenofobia sa și antisemitism, pe care nu s-a sfiit să le afișeze sau chiar să le facă publice în poeziile sale din timpul războiului sub pseudonimul Radu Bardă. Crezurile sale politice nu trebuie însă amestecate cu cele literare – poetul sau opera sa nu trebuie judecate după afinitățile sale politice. De altfel, foarte mulți scriitori ai perioadei interbelice s-au lăsat atrași de mirajul unei lumi noi promise de fascism, Mircea Eliade fiind poate cel mai renumit dintre ei.

Limbajul simplu al versurilor de factură populară creează un univers idealizat al vieții rurale. Fie că zugrăvește portrete, fie că descrie un tablou, naturalețea limbajului, ludicul îmbinării descrierilor de tip romantic cu morala creștină farmecă prin originalitate. Puterea etică a fabulelor se naște tocmai din această inedită apropiere: „Păianjenul, văzându-și pierdut al lui hamac/ Și-nțelegând că iarăși e cum a fost: sărac, -/ Și-a dat cu pumnii-n tâmple, nemaicurmându-și plânsul,/ Și-apoi, căzând grămadă,/ Abia putu să vadă:/ Pământul plin de lacrimi și de săraci ca dânsul.”[9]. Patetismul versurilor, sentimentul de profundă tristețe și nemulțumire sunt dublate de un simț al dreptății și de o cunoaștere a adevărurilor profunde ale vieții spre care trebuie să tindem, preluate din morala creștină: „Voi ce clădiți din aur un Dumnezeu sub soare/ Și-n viață strângeți banii cu mâinile-amândouă; -/ Să știți: comoara voastră e-așa de trecătoare,/ Ca pânza de păianjen învestmântată-n rouă!”[10].

Vasile Militaru e român până-n măduva oaselor, simte și trăiește românește, luptă pentru dreptatea neamului său și-i oferă ceea ce are el mai de preț: învățăturile sale câștigate de-a lungul vieții și pildele lui Iisus. Nu este de mirare că, se spune, fiecare român avea, în perioada interbelică, măcar câte un volum din poeziile sale. Oralitatea stilului, termenii aleși cu precădere din vocabularul fundamental facilitează lectura textelor sale atât de apropiate de sufletul românilor. Versurile lui comunică îndeaproape cu cititorii, cu simțămintele lor românești, retrezind în inimi dragostea de țară și de Dumnezeu. Ortodoxismul a fost întotdeauna asociat cu spiritul lumii noastre rurale, creștinismul cel mai pur manifestându-se între granițele spirituale ale acestui univers. Țăran prin naștere, Militaru continuă în același registru copilăria trăită la sat prin poeziile sale, redescoperind lectorilor frumusețea unei vieți simple și în concordanță cu preceptele creștine.

Din păcate, noul regim – cel comunist- a făcut tot posibilul să ascundă meritele acestui poet atât de îndrăgit de români și să-i facă numele uitat. A fost hăituit, reușind să scape de închisoare ani de-a rândul până la procesul de la Craiova din 1959, fiind considerat un pericol pentru puterea politică tocmai din cauza puternicei influențe pe care o avea asupra națiunii prin opera sa. Abia după câțiva ani de la moartea poetului din 8 iulie 1959, soția sa reușește să reabiliteze numele acestuia: „După cîţiva ani, soţia sa, Ecaterina V. Militaru, obţinea de la Tribunal Militar Bucureşti <<reabilitarea>> formală a poetului (<<încetează urmărirea pe­nală a lui Vasile Militaru, incriminarea fiind stinsă prin deces>>, cum sună, cu tipica răceală oficială, formularea cinic-demagogică a documentului).”[11].

Îngropat în cimitirul Bellu, Vasile Militaru a lăsat posterității unele dintre cele mai frumoase versuri creștine, trăind până în ultimele clipe cu dragoste față de țară și față de Dumnezeu și considerând virtuțile ortodoxe drept inerente vieții unui om.

Romanța unui poet uitat2

Astăzi, urmașii săi locuiesc pe strada care-i poartă numele.

Opera sa poetică ilustrează foarte clar specificul românesc, revitalizând un nou umanism, al cărui principal obiect este homo religiosus. Pentru poetul-martir, cum a fost supranumit, nu există patrie fără Dumnezeu, așa cum nici viața nu poate fi fără transcendența divină. Rugăciunea devine un mod de a fi și numai prin ea ne putem trasa drumul în lume: „Îngeri împrejuru-mi fă să se adune,/ Să-mi arate calea către cele bune,/ Să-mi îndrepte paşii pe cărarea milei,/ Şi la ceasul nopţii, şi la ceasul zilei!”[12]. Străbătut de un profund naționalism, Vasile Militaru rămâne un bard al sufletului, oferindu-ne, prin lirica religioasă, un adevărat ghid pentru îngrijirea acestuia.

 

Bibliografie:

[1] http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1002130-serial-sfintii-inchisorilor-vasile-militaru-poeziile-mele-nu-rima-poporul-tractorul.htm.

[2] Ibid., Mărturia lui Dumitru Radu Udar- Documentele rezistenței Vol. 1: „Trupul bătrânului Militaru a fost pus într-o ladă apoi cărat cu căruțul spre groapa comună de către doi deținuți de drept comun”.

[3] *** Asociația <<Școala și cultura română>>  (Dare de seamă),  Militaru, Vasile, Pământul țării (Conferință citită în ziua de 3 Fevruarie 1935, la toate așezămintele culturale din jud. Ilfov), p. 159.

[4] Ibid., p. 158.

[5]*** Asociația <<Școala și cultura română>>  (Dare de seamă),  Militaru, Vasile, Cum trebuie să ne creștem copiii? (Conferință citită la așezămintele Culturale din Ilfov), p. 203.

[6] Există o mărturie din perioada de detenție despre tratamentul aplicat poetului, care-i aparține lui Ilie Tudor, preluată de pe http://www.fericiticeiprigoniti.net/vasile-militaru/1432-vasile-militaru-un-poet-jertfit-pe-altarul-tenebrelor:

„Era prin mai 1959 – o întâmplare cu tâlcul și durerea ei – cum stătea pe o bancă, la umbră, un ofițer, probabil nou venit, s-a răstit la el:

– Tu de ce-ai rămas afară, mă? Banditule! Cum de n-ai intrat cu ceilalți?

– Am rămas…, e așa de frumos aici afară, ce aer!? Ce soare!…

– Scoală-n picioare când vorbești cu mine! Auzi, mă?!

Vasile Militaru a încercat să se ridice. N-a putut. Ală a crezut că se preface și l-a croit cu cravașa. În acest timp, a ieșit din celular un plutonier.

– Lăsați-l, tovarășe căpitan! E bolnav! Știți cine e?

– Nu! Și nici nu mă interesează. Un bandit!

– E poetul Vasile Militaru.

– N-am auzit. Și cu un zâmbet – tovarășe plutonier, aici toți se dau poeți, profesori, filozofi. Niște nebuni, să-i iei de aici.”.

[7]http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1002130-serial-sfintii-inchisorilor-vasile-militaru-poeziile-mele-nu-rima-poporul-tractorul.htm

[8]http://razvan-codrescu.blogspot.gr/2012/04/un-poet-martir-uitat-vasile-militaru.html.

[9] Militaru, Vasile, Comoara păianjenului, http://romanianvoice.com.

[10] Id.

[11]http://razvan-codrescu.blogspot.gr/2012/04/un-poet-martir-uitat-vasile-militaru.html.

[12]http://razvan-codrescu.blogspot.gr/2012/04/un-poet-martir-uitat-vasile-militaru.html, Militaru, Vasile, Rugăciune pentru mântuirea sufletului.