Doamne, ajută-ne şi ascultă-ne ruga
Pe care o îndreptăm spre Cer,
Precum strămoşii noştri!
Nu da inamicilor noştri după faptele lor,
Ci, după îndurarea Ta,
Întoarce-i!
Înconjoară cu sfinţii Tăi îngeri pe Regele nostru,
Binecuvântează-i oastea şi poporul!
Întăreşte-ne cu puterea Crucii Tale,
Poartă-ne spada spre victorie,
Ca sub scutul Tău să ne salvăm Ţara
Spre mărirea Ta, Doamne!
Cu noi este Dumnezeu!
Aceasta este rugăciunea pe care o spune Asociaţia Tradiţia Militară (ATM), în cor, atunci când prezintă publicului modalitatea prin care militarii români de odinioară îşi întăreau sufletele înaintea vreunei bătălii.
ATM este o organizaţie de civili, cu suflete de militari, care are ca profil de activitate reconstituirea istorico-militară. Aceşti voluntari, echipaţi şi instruiţi conform regulamentelor militare de epocă (1806 – 1947), participă la sărbătorile naţionale (e.g. Parada Militară de 1 Decembrie, Ziua Drapelului, Ziua Imnului etc.) şi înfăţişează publicului simulări de bătălii, mânuiri de armă, exerciţii tactice şi ceremonialuri militare. În ultima categorie enunţată se înscrie şi rugăciunea de mai sus, care a parcurs un drum interesant până la noi.
Bunicul meu patern, din Sighişoara, se străduia, când îl vizitam în vacanţe, să îmi deschidă apetitul pentru învăţătura creştină, pentru înţelepciune, pentru aspectele morale ale adevărului şi dreptăţii judecate altfel decât numai prin prisma propriului punct de vedere sau al propriului interes, pentru arta convieţuirii în societate şi în familie, pentru perspectiva justă a omului în univers, pentru modul în care omul trebuie să se raporteze la datorie şi să facă faţa inevitabilelor încercări ale vieţii. Nu era chiar uşor, fiind în plină perioadă comunistă, el însuşi fiind marginalizat pentru vederile sale şi pentru trecutul său.
Bunicul meu, Emilian Stoica, a fost Protopopul Sighișoarei, ctitorul Catedralei Ortodoxe din municipiul de pe Târnava Mare.
Şi-a început cariera ca preot în Imperiul Austro-Ungar, iar de la 1 decembrie 1918 a fost membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, ca sub-director pentru învăţământul primar. A fost senator, în perioada interbelică, şi preşedinte al filialei judeţene a societăţii culturale Astra. În anul 1947 a fost arestat, din motive politice. După ce a fost eliberat, a dus o viaţă grea, dar spiritul i-a rămas neînfrânt.
Pe parcursul eforturilor sale prudente de a-mi explica avantajele raportării sufleteşti la un punct exterior sinelui şi omenirii în general, mai ales în momente dificile, greu de înţeles şi suportat de către mintea umană, mi-a arătat şi diferite cărţi. Eu am fost dintotdeauna pasionat de militărie, iar bunicul încerca să îmi inculce anumite valori şi principii prin poarta deschisă a pasiunii mele. Astfel, a ales să îmi arate cartea “Înarmarea sufletească a ostaşului român”, din anul 1917.
Deşi era cetăţeanul altei ţări, inamice, şi-o procurase şi o studiase. Conţinea îndrumări şi rugăciuni specifice situaţiilor în care ajungea un militar, atât în timp de pace, cât şi în timp de război. În acel moment Ţara se afla în momente de grea cumpănă, iar bunicul privea spre ea cu inima strȃnsă. A fost mulƫumit să constate că rugăciunile erau formate pe baza unor texte mai vechi, cunoscute pe ambele părţi ale Carpaţilor.
În timp ce îmi dădea explicaţii, făcând referire la pregătirea militară, mai ales de când a fost concentrat, în anul 1939, insista asupra anumitor porţiuni ale rugăciunii, relevându-mi prin pilde cum anumite fraze şi expresii modelau sufletele, cum reuşeau să scoată ce este mai bun în om, valoarea înţelesului lor profund. Pe cele mai multe le-am reţinut, şi le-am reunit într-o scurtă compilaţie, aşa cum i-ar fi plăcut lui să sintetizeze rugăciunile menite a da suport soldatului ce se pregăteşte a intra în luptă.
Îmi tot repeta că mintea este doar o unealtă a sufletului, că trebuie dresată şi disciplinată, pentru a nu prelua controlul, cu întregul cortegiu de orgolii, interese meschine, plăceri facile, reacţii emoţionale, laşităţi, neadevăruri şi nedreptăţi, lipsa de angajare socială şi de compasiune. O rugăciune cunoscută este şi un exerciţiu de meditaţie, care te limpezeşte şi linişteşte.
A ţinut şi să menţioneze că preferinţa pentru cuvinte de origine autohtonă, prelatină, precum şi pentru cele de origine latină, era foarte importantă pentru a întări sentimentul de vechime şi de eternitate a neamului nostru, de apartenenţa la o spiţă de învingători civilizatori, înrudiţi cu pionierii culturii şi civilizaţiei de pe continent, păstrători, prin vicisitudini, ai unei moşteniri şi tradiţii nobile. Din punctul lui de vedere, introducerea forţată a unor cuvinte slavone, numai sub pretextul considerării acelei limbi ca “sfântă”, spre deosebire de română, era o nedreptate pentru singurul popor născut creştin, căruia religia nu i-a fost impusă de către autorităţi.
Ideile pe care le cuprinde în câteva fraze, sunt multiple, complexe şi utile. Mi-a arătat importanța de a te raporta la strămoşi în asemenea momente, la mileniile de istorie care ne privesc din ceruri, la repetarea unor ritualuri benefice care au determinat vieţile înaintaşilor noştri, cu elemente provenind din timpul dacilor – ancora noastră în acest pământ, apărători, ca şi noi, ai aceluiaşi teritoriu.
În general, rugăciunile militare vorbesc numai despre anihilarea inamicului, despre datorie şi disciplină, despre curaj şi spirit de sacrificiu, despre promisiunea paradisului şi a recunoştinţei generaţiilor viitoare – pe scurt, explicarea raţiunilor superioare, care justifică înfrângerea propriului instinct de conservare şi utilizarea forţei în cadru legal şi organizat.
De aceea apare cu atât mai importantă afirmarea dorinţei de pace, împingerea războiului pe ultimul loc al opţiunilor luate în calcul – pentru situaţia în care am fi constrânşi la aceasta, pentru a ne menţine demnitatea, pământul, credinţa şi legea.
Rolul Regelui, ca simbol al naƫiunii si ca uns al Domnului, întărea convingerea romȃnului în justeƫea cauzei sale: monarhia, îmi spunea bunicul, avea o capacitate integratoare foarte mare – militarul era dispus mai degrabă să se sacrifice pentru Ţară şi Rege, decȃt pentru un politician şi partidul care l-au propulsat. Scopul luptei, consfinƫit prin rugăciune, era “salvarea Ţării” – refrenul dintotdeauna al locuitorilor spaƫiului romȃnesc – nu gloria, dominarea sau cuceririle.
Toate acestea mi-au rămas în memorie, în conservare, fără ca eu să fi putut înţelege, la acea vârstă fragedă, toată profunzimea, complexitatea şi bogăţia semnificaţiilor dezvăluite. Procesarea matură a avut loc în ultimul deceniu al secolului trecut, atunci când am ajutat un prieten, pastor evanghelic din Germania, să îşi facă lucrarea de doctorat despre asistenţa religioasă militară în România.
Din lungile discuţii pe care le-am purtat pe această temă, au ieşit la suprafaţă, dintre cutele memoriei, toate aceste mici nestemate din moştenirea sufletească românească.
Mircea Emilian Stoica
TRADIȚIA MILITARĂ
Președinte