- Câteva noţiuni preliminare
Despre problemele ortografiei limbii române „au vorbit” şi continuă „să vorbească” ziarele şi revistele, le comentează radioul şi televiziunea, aproape zilnic, aceste probleme sunt ale noastre, după cum limba română este a noastră, a celor care gândim, scriem şi vorbim româneşte, adevărata limbă românească se vorbeşte peste tot, acolo unde trăiesc românii. Evoluţia ortografiei româneşti, în timp, a fost marcată de multe inconsecvenţe, a fost una sinuoasă, a generat discuţii, de multe ori, contradictorii, dar a încercat să devină tot mai accesibilă, mai simplă, pentru vorbitorii ei, apropiindu-se de pronunţarea cea mai corectă şi renunţând, de cele mai multe ori, la complicaţiile care îngreunau comunicarea cotidiană scrisă şi vorbită.
Mass-media de astăzi asigură limbii forma optimă pentru îndeplinirea uneia dintre principalele ei funcţii, aceea de comunicare. În vederea transmiterii ideilor într-o societate umană, scrierea limbii trebuie să fie unitară şi stabilă, pentru a împiedica, în acest fel, unele abateri de la sistemul limbii, care ar diminua transmiterea corectă a informaţiilor, de către locutori şi recepţionarea lor exactă, de către interlocutori.
Limba trebuie să fie vorbită şi scrisă, aproximativ, la fel, de toţi vorbitorii ei, normele scrierii sunt fixate de ortografie, şi ele sunt obligatorii pentru cei care vorbesc aceeaşi limbă. Ortografia reprezintă totalitatea normelor de scriere practică, care constau din reguli de întrebuinţare a literelor alfabetului pentru scrierea cuvintelor, a formelor şi îmbinărilor acestora, ca şi din reguli de scriere a cuvintelor şi grupurilor de cuvinte. Orice limbă scrisă îşi are ortografia ei, care reprezintă elementul cel mai important de consolidare, stabilizare şi generalizare a limbii literare, cu ajutorul ortografiei fixându-se, în primul rând, normele ortoepice. Lipsa unei ortografii şi pronunţări corecte, unitare, ar perturba procesul de dezvoltare a limbii literare şi, implicit, comunicarea interumană.
De-a lungul timpului, mulţi lingvişti şi filologi români au încercat să-şi exprime punctele lor de vedere în ceea ce priveşte ortografia românească, din dorinţa de a contribui la perfecţionarea limbii române, la răspândirea ei în cele mai corecte forme şi în cele mai mici detalii.
Limba română, pe care o vorbim noi astăzi, a fost şi este limba întregului popor, românii nu au vorbit niciodată o altă limbă, chiar dacă au trăit vreme îndelungată în organizaţii statale diferite şi chiar dacă cele trei provincii istorice româneşti s-au dezvoltat, fiecare, în condiţii specifice. Până astăzi, când vorbitorii de limba română au la îndemână un sistem, relativ stabil, de norme ortoepice şi ortografice, a fost un drum lung şi greu, întrucât au fost aduse în discuţie, de-a lungul timpului, începând chiar cu secolul al XVII-lea, o serie de probleme care vizau limba română, scrierea şi pronunţarea ei. Lucrările elaborate în timp, gramatici, dicţionare, îndreptare, manuale au contribuit şi ele, în mare parte, la impunerea şi respectarea tuturor acestor norme, care vizează limba română literară.
2.Despre scrierea în limba română cu alfabet chirilic – secolele XVI-XIX
Din cauza faptului că limba oficială folosită în biserica ortodoxă română, în administraţia de stat şi în primele şcoli care funcţionau pe lângă biserici şi mănăstiri era slavona, românii au fost obligaţi să folosească, în scrierea limbii lor naţionale, alfabetul slavon sau chirilic, vreme de peste trei veacuri, dacă ţinem cont de anul 1508, data apariţiei primei cărţi religioase tipărite în Ţara Românească, şi anul 1860, data înlocuirii oficiale a acestui alfabet chirilic, cu cel latin.
Cercetătorii români au susţinut că s-a scris în limba română, cu alfabet slavon, înainte de anul 1521, de când datează Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, care reprezintă primul text în limba română, păstrat, scris cu alfabet chirilic, deşi s-a afirmat, de către unii specialişti, că s-a scris în limba română cu slove chirilice şi în secolul al XV-lea. Alfabetul chirilic a fost folosit, în mod regulat, în redactarea textelor româneşti, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (până în 1860-1862, când s-a vorbit despre introducerea alfabetului latin în scrierea limbii române, în mod oficial, chiar dacă în unele documente private şi în texte bisericeşti s-a folosit alfabetul chirilic şi după această dată).
Textele din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea păstrau ortografia traducerilor rotacizante, care se transmisese prin tipăriturile lui Coresi şi prin textele lui Dosoftei. Au continuat să apară diverse lucrări care propuneau simplificarea scrierii româneşti, dar în tipăriturile bisericeşti şi în unele manuscrise tradiţia va rămâne normă, până ce alfabetul latin îl va înlocui pe cel chirilic.
La început, în primele texte scrise cu alfabet chirilic, acesta număra 43 de slove, ceea ce a dus la numeroase inadvertenţe în notarea unor foneme, folosindu-se pentru scrierea acestora câte două, trei sau chiar patru litere.
Alfabetul chirilic avea să fie redus, mai întâi, de Ienăchiţă Văcărescu, în gramatica lui, din 1787, de la 43 la 33 de litere; apoi, Ion Heliade Rădulescu, în 1828, în Gramatica românească, tipărită la Sibiu, ajunge la 28 de semne, primele publicaţii româneşti fiind tipărite cu litere chirilice, iar unele dintre aceste publicaţii, din Ţara Românească sau Moldova, au introdus caractere latine în titluri sau subtitluri.
Tipografiile din Cluj, Blaj, Braşov, Sibiu încep şi ele să folosească, tot mai mult, literele latine. Începând cu secolul al XVIII-lea, creşte numărul acestor lucrări, fapt ce ne arată preocuparea constantă a multor oameni de cultură, pentru ortografia românească.
Adepţii scrierii chirilice considerau că aceasta oferea mai multe soluţii, care erau în acelaşi timp şi mult mai potrivite, decât cele pe care le propuneau susţinătorii alfabetului cu litere latineşti, alfabetul chirilic fiind considerat, totodată, ca având o tradiţie de peste trei secole. Simplificarea scrierii limbii române cu litere chirilice, urmând îndeaproape pronunţarea şi introducerea unor reguli grafice, se subordona ideii de unificare a limbii noastre, în varianta ei scrisă, într-o primă etapă. Preocupările pentru scrierea cu alfabet chirilic au continuat în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, dar ele vor ceda locul încercărilor şi eforturilor pentru înlocuirea acestuia, cu o scriere bazată pe alfabetul latin, începând cu a II-a jumătate a secolului al XIX-lea. Însă, chiar şi adepţii scrierii cu litere latineşti erau conştienţi că înlocuirea slovelor chirilice nu se va putea realiza dintr-o dată.
Astfel, Franz Joseph Sulzer, în anul 1781, discuta despre regulile de scriere a limbii române cu litere chirilice, pe care le formulase în gramatica sa şi Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, pornind de la ideea că limba română, numită de el, slavo-română, nu putea fi scrisă cu alfabet latin. În 1829, slavistul Bartolomeu Kopitar, într-o recenzie făcută dicţionarului alcătuit de Ioan Bobb şi Lexiconului de la Buda, era şi el adeptul scrierii cu slove chirilice sau, cel puţin, pentru o combinare cu literele latineşti, întrucât, considera el, alfabetul latin nu ar fi avut semne destule pentru toate sunetele limbii române. Încep, astfel, eforturile pentru introducerea alfabetului latin, deloc uşoare, şi care vor avea sorţi de izbândă, abia la jumătatea secolului al XIX-lea.
3.Introducerea alfabetului latin în scrierea limbii române
Un rol hotărâtor în această direcţie l-au avut cărturarii celor trei provincii istorice româneşti, Ţara Românească, Moldova, Transilvania, la care au subscris, mai devreme sau mau târziu, şi alţi învăţaţi, din Banat, Crişana, Maramureş, Basarabia, Bucovina şi Dobrogea. Introducerea alfabetului latin însemna mândrie naţională şi făcea legitimă originea romană a poporului român, continuitatea şi unitatea limbii române, pe întreg teritoriul unde se vorbea româneşte, scrierea cu litere latine a fost un act care a însemnat, în acelaşi timp, punerea de acord a fondului latin al limbii noastre cu forma de scriere, alfabetul latin.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, scrierea cu litere chirilice a avut o veche tradiţie în viaţa administrativă de stat şi în cea religioasă ortodoxă a poporului român, când biserica, în special, şi-a menţinea locul principal între instituţiile statului, din acea vreme, exercitându-şi rolul de element coagulant în lupta pentru drepturile naţionale ale românilor. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, problema demonstrării originii latine a limbii române şi a romanităţii poporului român devenise deosebit de importantă, pentru întreaga intelectualitate românească.
Astfel, în secolul al XVI-lea, umanistul Nicolaus Olahus afirma că „moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii” şi „valahii” din Transilvania, cu toţii provenind din „coloniile romane”.
În secolele următoare, XVII-XVII, cronicarii moldoveni şi munteni, începând cu Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi continuând cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi cu istoricul Dimitrie Cantemir, au susţinut în scrierile lor originea romană a poporului român şi caracterul latin al limbii române.
Aceste idei vor fi completate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, cu argumente de ordin istoric şi lingvistic, de către reprezentanţii Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, lor revenindu-le meritul de a fi propus înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, în scrierea limbii române.
Între obiectivele filologice ale Şcolii Ardelene figurau lupta pentru ortografia limbii române cu litere latine şi alcătuirea de lucrări normative, în domeniul gramaticii şi al lexicului.
Toate aceste demersuri urmăreau să asigure limbii române o sintaxă clară şi precisă şi un lexic bogat şi variat, în urma împrumuturilor din limbile romanice, franceză şi italiană, mai ales. Ortografia trebuia să cuprindă reguli de scriere corectă a limbii române, ea era considerată de cărturarii ardeleni cel mai simplu mijloc de a demonstra, în primul rând, originea latină a limbii noastre.
La Viena, în 1770, exista o tipografie pentru ortodocşii din Imperiu, printre ei numărându-se şi românii transilvăneni. Aici, în tipografia lui Kurzbock, apărea, în 1779, Carte de rogacioni pentru evlavia homului chreştin, 1779, de S. Micu şi Elementa linguae daco-romanae sive valachicae composita Samuele Klein de Szad, 1780, revăzută, completată şi redactată în formă finală pentru tipar, de Gh. Şincai, profesor la Blaj şi conducător al şcolilor din Transilvania. Prin cele două lucrări ale lor, lingvistice şi istorice, reprezentanţii Şcolii Ardelene au argumentat necesitatea înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin.
Carte de rogacioni…, ediţia îngrijită de Samuil Micu, considerat primul autor român al unei cărţi tipărite cu alfabet latin, este prima lucrare tipărită în limba română cu alfabet latin, prin care autorul ei demonstrează că acest alfabet este mai potrivit scrierii limbii române, decât cel slavon. La sfârşitul lucrării sale, învăţatul transilvănean includea o serie de idei ortografice şi gramaticale, deschizând astfel drumul reformei ortografice, iniţiate de filologii Şcolii Ardelene.
Cea de-a doua lucrare, Elemente de limbă daco-romanică sau valahică, este o lucrare de gramatică, în care Samuil Micu şi Gheorghe Şincai îşi expuneau principiile viitoarei reforme ortografice, lucrarea celor doi impunându-se în cultura românească ca un prim cod de reguli lingvistice latinizante. Scrisă în latină, ea a reprezentat un moment important în acţiunea de afirmare a individualităţii naţionale a poporului român.
Scrierea limbii române cu litere latine se va impune ca argument general al latinităţii şi al afirmării individualităţii pentru toţi românii. Grafia cu litere latine, în opinia reprezentanţilor Şcolii Ardelene, trebuia să fie etimologică, neapărat, urmând să redea imaginea grafică a cuvintelor latineşti originare.
La noi, procesul înlocuirii scrierii chirilice cu alfabet latin a întârziat şi din cauza lipsei unor tipografii care să editeze cărţi cu litere latine, chiar dacă asemenea tipografii au funcţionat sporadic, în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Până în anul 1779, când apărea o primă lucrare a Şcolii Ardelene, în domeniul ortografiei limbii române cu caractere latine, istoria limbii noastre literare notase şi alte texte scrise cu litere latineşti.
Mult timp, rugăciunea Tatăl nostru, realizată de boierul Luca Stroici, în Moldova, la 1593 şi descoperită de B. P. Hasdeu, a fost considerată primul text românesc scris cu litere latine.
Însă, cercetătorii au descoperit un alt text, datat, se pare, 1573, cu 20 de ani mai devreme, Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu), text tradus după un original maghiar şi tipărit, probabil, la Cluj, cu litere latine şi cu ortografie maghiară. Grafiile etimologice din textul de la 1573 s-au păstrat şi în copiile făcute după acest text şi în alte lucrări scrise în Transilvania şi în Banat, cu litere latine şi cu ortografie maghiară.
În secolul al XVII-lea, avea să crească, semnificativ, numărul lucrărilor de acest fel, chiar dacă alfabetul latin era utilizat sporadic în redactarea textelor româneşti. Cele mai cunoscute lucrări româneşti, din acest secol, scrise cu litere latineşti şi cu ortografie maghiară, sunt:
Psalmii, lui Mihail Halici, 1640;
Cartea de cântece, a lui Gergely Sandor de la Haţeg, 1642;
Catehismul, lui Stefan Fogarasi, 1648; acestora li se adaugă alte două lucrări lexicografice:
Dictionarium valachico-latinum (Anonymus Caransebesiensis);
Dicţionarul latin-român-maghiar (Lexicon Marsilianum, după numele posesorului său); putem aminti şi o a treia lucrare lexicografică, din a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea:
Lexicon compendiarium latino-valachicum, alcătuit de un român din zona Bihorului, după un dicţionar latin-maghiar, al lui Pariz-Papai.
Trecerea treptată la alfabetul latin a fost benefică în multe privinţe, cel mai important fiind faptul că au fost evitate tensiunile, mai ales în planul cultural, acelaşi proces, însă, favorizând lipsa de unitate în scrierea limbii române. Greutăţile în aplicarea alfabetului latin se întâlneau, mai ales, în şcoală, unde profesorii şi învăţătorii erau obişnuiţi cu buchile slavone, cu alfabetul chirilic.
Deschiderea şcolilor în limba română, la Bucureşti şi la Iaşi, înfiinţarea de ziare şi reviste în limba română, organizarea primelor reprezentaţii de teatru în limba naţională au grăbit procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin.
În titlurile sau în subtitlurile unor ziare şi reviste, cum ar fi: Gazeta Teatrului naţional, Bucureşti, 1836, Curier de ambe sexele, Bucureşti, 1837, Gazeta de Transilvania şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Braşov, 1838, Dacia literară, Iaşi, 1840, apar tot mai frecvent literele latine, iar TimoteiCipariu,la Blaj, în 1847, tipăreşte cu litere latine întregul său ziar, Organul luminării.
În deceniile de la mijlocul veacului al XIX-lea, când circulaţia cărţilor româneşti, între Transilvania, Banat, Ţara Românească şi Moldova, era îngreunată şi redusă, în acel alfabet de tranziţie, numit şi „mixt” sau „civil”, apăreau în 1848 diverse protocoale ale şedinţelor politice ale românilor. În paralel cu utilizarea alfabetului de tranziţie, se făceau încercări de publicare a unor lucrări, scrise cu litere latine, în întregime. Astfel, în Moldova, în 1838, apărea, cu o introducere scrisă de Mihail Kogălniceanu, un Catihisis, alcătuit de protosingelul Neofit Scriban şi tipărit sub îngrijirea lui Gheorghe Câmpeanu.
Cel mai mare număr de lucrări, tipărite în întregime cu litere latine, s-a înregistrat în Transilvania, unde, începând cu anul 1835, în tipografia de la Blaj, al cărei director era Timotei Cipariu, se foloseau pentru scrierea diverselor lucrări numai literele latine; aici, în 1847, s-a tipărit prima publicaţie transilvăneană, în totalitate cu litere latine, Organul luminării. Intensificarea activităţii de tipărire a cărţilor şi revistelor cu alfabet latin a dus la apariţia unui mare număr de sisteme ortografice care reprezentau, în esenţă, variante ale câte unui sistem alcătuit de către primii noştri ortografişti.
S-a creat, în acest mod, un amestec de norme ortografice în lucrările tipărite, şi de sisteme alfabetice. Sistemele ortografice care şi-au pus amprenta pe întreaga activitate editorială de la noi, între 1840-1881, au aparţinut lui Timotei Cipariu, Aron Pumnul şi Titu Maiorescu. Căutarea formei optime a scrierii limbii române reprezenta nu numai obiectul unei dispute la care participau, cu însufleţire, Timotei Cipariu, Ion Heliade Rădulescu, Titu Maiorescu…, ci şi al preocupărilor altor cărturari români, din toate provinciile, care intuiau importanţa scrierii limbii române cu litere latine, pentru dezvoltarea ulterioară a culturii noastre naţionale. Gramatica românească, a lui Timotei Cipariu, din 1854, a fost scrisă din dorinţa de a pune capăt unor norme, reguli şi sisteme alfabetice, folosite în literatura ardeleană, după placul unia sau altuia dintre scriitorii vremii.
Şi Revoluţiile de la 1848, din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, ca şi Unirea, de la 1859, au pregătit terenul înlocuirii oficiale a alfabetului chirilic cu cel latin. De-acum încep discuţiile neîntrerupte în legătură cu sistemul care trebuie preferat: cel etimologic sau cel fonetic, acum se declanşează bine-cunoscuta luptă între eimologism şi fonetism. Diversele reglementări oficiale ale ortografiei noastre au mers spre progresul treptat al principiului fonetic, reducându-se, pe parcurs, câte ceva din etimologismul iniţial. Trecerea de la etimologismul dominant, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, spre fonetismul de astăzi, a reprezentat unul dintre capitolele cele mai interesante în istoria zbuciumată a ortografiei româneşti.
În 1858 şi 1859, Eforiile Şcolilor din Muntenia şi Moldova au hotărât introducerea generală, în şcoală, a alfabetului latin. În anul 1860 a fost generalizat în Muntenia, datorită lui Ion Ghica, primul-ministru, din 1860 şi în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, datorită lui V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii.
Procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute, adesea, aprige, adoptarea scrierii cu alfabet latin a limbii române a însemnat depăşirea unor mari obstacole.
Trecerea spre alfabetul latin s-a făcut, aşadar, treptat în tipografii, procedându-se la introducerea printre semne ale grafiei tradiţionale chirilice a literelor: A, D, I, M, N… în scrierea nouă, modernă, folosindu-se, în acest fel, la mijlocul secolului al XIX-lea, un alfabet de tranziţie (prin aplicarea lui, înlocuirea slovelor se făcea treptat), în care influenţa scrierii etimologizante se resimţea, încă, puternic.
4.Scurt istoric al lucrărilor de gramatică şi ortografie
De la sfârşitul secolului al XVII-lea, notăm o primă încercare de gramatică a limbii române, datorată grămăticului muntean Staicu, din Târgovişte. Acesta a avut ca model Gramatiki slavenskia pravilnoe sintagma, publicată în anul 1619, de cărturarul rus Meletie Smotriţki. Timp de aproape două secole şi jumătate, s-a scris româneşte fără norme corecte, precise, numai cu respectarea anumitor reguli impuse de unele bucoavne şi bucvare, apărute de-a lungul timpului. Este de remarcat apariţia acestor manuale, care aveau rolul de a ajuta la învăţarea scrisului.
Astfel, din iniţiativa mitropolitului Atanasie al Ardealului, la Bălgrad, în 1699, apărea Bucoavna românească, avându-l ca tipograf pe Mihai Iştvanovici. Era o carte de rugăciuni, de 8 pagini, consacrate alfabetului chirilic, silabelor şi prozodiei, după care urmau rugăciuni şi alte texte religioase; se mai vorbea despre slovele şi semnele diacritice, dar şi despre unele reguli ortografice folosite în scriere. Aceasta poate fi considerată prima lucrare românească de ortografie, destinată, în primul rând, învăţământului, este cea mai veche bucoavnă românească tipărită, cunoscută până astăzi.
Prin intermediul presei, începând cu a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a avut loc un larg schimb de opinii, între cărturarii provinciilor româneşti, în ceea ce priveşte chestiunile legate de evoluţia limbii române, în general, şi cele de ortografie, ortoepie şi lexic, în special.
Pentru că era nevoie de un sistem de norme care să reglementeze o scriere unitară, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în 1757, Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, întocmeşte lucrarea Gramatica rumânească, în care încearcă o primă normare a scrierii noastre, ea fiind considerată prima gramatică completă a limbii române, rămasă în manuscris, însă. Elaborată după modele străine (gramatica slavonă a lui Smotriţki, izvoare greceşti şi Elementa grammaticae latinae, a lui Gregorius Molnar, publicată şi la Cluj, în 1735), lucrarea lui Eustatievici se caracterizează printr-o terminologie hibridă, definiţii greoaie şi o complicată organizare a materialului, este prima expunere asupra unui sistem alfabetic aplicat la limba română.
După 30 de ani, de la apariţia gramaticii lui Eustatievici, în 1787, apărea, în două ediţii, la Râmnic şi Viena, lucrarea lui Ienăchiţă Văcărescu, Observaţii sau băgări-dă-samă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti, realizată după modele greceşti şi italieneşti.
Lucrarea reprezintă prima încercare de simplificare a alfabetului chirilic aplicat la limba română, autorul propunea reducerea numărului de slove la 33, chiar dacă în practică, el însuşi a folosit 38 de semne (în prima parte a lucrării, Păntru pronunţie şi ortografie, paginile 109-119, reducea numărul literelor la 33, le clasifica, oprindu-se şi asupra diftongilor (8), accentului, apostrofului şi asupra semnelor de punctuaţie, defineşte pe ă şi î şi notează dublarea consoanelor, fenomen rar întâlnit la noi). A încercat să ordoneze ortografia chirilică, luptând împotriva alfabetului chirilic. Gramatica lui Văcărescu cuprinde două părţi: în prima, defineşte gramatica, vorbeşte despre silabe şi despre alfabet, în a doua, se ocupă de pronunţie, ortografie şi sintaxă poetică; din punctul de vedere al ortografiei, gramatica lui este superioară tipăriturilor munteneşti precedente, Văcărescu susţinând că ortografia românească, bazată pe principiul fonetic, nu este prea dificilă.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene au fost adevăraţii misionari ai culturii româneşti, dezbaterile iniţiate de ei, privitoare şi la ortografia românească, au fost continuate de generaţiile următoare.
A urmat o perioadă de luptă pentru introducerea alfabetului latin, în toate regiunile locuite de români (etimologismul exagerat provocase reacţii vii, mai ales din partea unor scriitori, lingvişti, filologi, profesori, adepţi, în cea mai mare parte, ai scrierii fonologice).
În anul 1805, Samuil Crişan-Korosi publica un tratat de ortografie, intitulat Orthografia latino-valachica, însoţit de o traducere din Gessner, ca model de aplicare a sistemului său ortografic; lucrarea a apărut nesemnată la Cluj, unde Samuil Crişan era profesor la Colegiul reformat.
Timotei Cipariu considera că din această perioadă, de la începutul secolului al XIX-lea, datează şi un alt sistem ortografic etimologizant, al cărui autor era Ion Budai Deleanu, sistem cunoscut de Cipariu dintr-o scrisoare adresată lui Petru Maior, probabil între anii 1812-1815, şi rămasă până astăzi în manuscris. Etimologist convins, Budai Deleanu milita pentru un sistem alfabetic care avea multe puncte comune cu înaintaşii săi, Micu, Şincai, Molnar, Crişan…, dar pe care continua să-l modifice, în permanenţă, fapt ce a dus la numeroase inconsecvenţe şi contradicţii. Ion Budai Deleanu a realizat o simplificare radicală a alfabetului chirilic, care propunea păstrarea doar a 29 de slove pentru scrierea limbii române, iar unele litere sau grupuri de litere să fie înlocuite cu semnele corespunzătoare din alfabetul latin.
În al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, în 1819, s-au tipărit alte două lucrări, cu caracter diferit, care cuprindeau câte un model ortografic. Prima a apărut la Viena, şi aparţinea lui Vasile Gergely de Csokotis, era un manual de bună purtare, în a cărui prefaţă autorul îşi expunea câteva principii de scriere cu litere latine, izvorâte dintr-o fermă convingere etimologică („să ia înainte literele acele ce se apropie de a însemnare rădăcina cuvintelor de limba latinească”) şi dintr-un ascuţit spirit practic, care l-au determinat pe autor să elimine multe dintre normele ortografice ale predecesorilor săi etimologişti. Autorul accepta notarea sunetelor derivate cu anumite semne diacritice: „un acoperiş mic îndoit în forma unui triunghiuţ sau cu o jumetate de covrig au cercel desverigat”. Ca şi Gheorghe Constantin Roja, şi Vasile Gergely de Csokotis, teologul maramureşean, propunea „înnapoiaducerea a litereloru strâmoşeşti măcar în lucrările cele politiceşti să rămînă de mine în Numele Domnului prin besereci”.
A doua lucrare, consacrată exclusiv problemelor de ortografie, apărea la Buda, editată de Petru Maior, în 1819, Orthographia romana sive latino-valachica.
În 1822, apărea lucrarea Cuvântare asupra limbii româneşti, care respingea ideea scrierii româneşti cu litere latine; Nicolae Iorga îl considera drept autor al lucrării pe Dinicu Golescu, iar N. A. Ursu credea că autorul Grigore Pleşoianu.
Un rol hotărâtor l-a avut I. H. Rădulescu în simplificarea scrierii chirilice româneşti, pornind şi de la sugestiile lui Ienăchiţă Văcărescu. Alfabetul propus de Heliade, utilizat în redactarea Gramaticii româneşti, din 1828, număra doar 27 de slove.
Odată cu trecerea în deceniul al IV-lea, al secolului al XIX-lea, răspândirea învăţământului în limba română şi dezvoltarea publicisticii literare au transformat problemele de ortografie într-o dezbatere colectivă, unde se discutau atât chestiuni specifice ale scrierii chirilice cât şi cele ale aplicării alfabetului mixt, latino-chirilic sau a celui latin adaptat.
Din punct de vedere ortografic, de la jumătatea secolului al XIX-lea, perioada cuprinsă între anii 1850-1881 a însemnat momentul creării sistemului ortografic oficial al limbii române, totuşi, oficializarea sistemului alfabetic latin a precedat, cu câţiva ani, crearea Academiei Române, iar iniţiativa în această privinţă a aparţinut învăţământului românesc.
Începând cu anul 1867, problema ortografiei limbii române va trece din domeniul învăţământului în sfera Academiei, odată cu desfăşurarea primei sesiuni a Societăţii Academice Române, înfiinţate în 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română. Şi totuşi, sistemul ortografic academic nu devine oficial şi general decât în 1881, când s-a decretat obligatoriu sistemul ortografic propus de o Comisie, care l-a avut ca raportor pe Titu Maiorescu.
Din anul 1881, eforturile pentru unificarea scrierii româneşti s-au concentrat în Academie, între 1881 şi 1904, ortografia noastră fiind dominată de ideile lui Alexandru Lambrior, Hariton Tiktin, Bogdan Petriceicu Hasdeu…; între 1904 – 1932 s-a instituit o normă ortografică, influenţată, în mare parte, de părerile lui Ovid Densusianu şi Sextil Puşcariu, iar după 1932, dezbaterile ortografice, la care au luat parte, printre alţii, I. A. Candrea, Gh. Adamescu…, au antrenat şi alţi lingvişti, dintre care îi amintim pe: I. Iordan, Al. Rosetti, Al. Graur…, dar şi mulţi scriitori: T. Arghezi, M. Sebastian…
Până în 1953 Academia Română a fost într-o dispută permanentă cu scriitori români, profesori, oameni de ştiinţă şi cultură, filologi…, în ceea ce priveşte principiile ortografiei noastre dar şi numeroase alte aspecte de detaliu ale normelor ortografice, existând, în permanenţă, o opoziţie, atât teoretică cât şi practică, faţă de normele prevăzute de Academie.
Principalele reforme ortografice din secolul al XX-lea, cele din anii 1904, 1932, 1953, având o importanţă deosebită în acest sens. În anii care au urmat s-au mai adus câteva amendamente ortografiei noastre, după a doua jumătate a secolului al XX-lea, în 1965 (când se reintroducea în sistemul grafic semnul â, pentru o singură familie de cuvinte: român) şi în 1996 (folosirea semnului grafic â se extinde la mai multe cuvinte şi reapar formele sunt, suntem, sunteţi…).
(Fragment din lucrarea semnată de Dumitru Draica, Contribuţii la istoria ortografiei româneşti, apărută în anul 2010, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, din Cluj-Napoca)
Conferenţiar universitar doctor, Oradea,
Dumitru Draica august, 2014
